Ca pastel:

Pastelul este o specie a genului liric în care este prezentat un peisaj, prin intermediul căruia sunt
transmisesentimentele eului liric contemplator.

Textul ”Lacul”, de M. Eminescu se încadrează speciei prin faptul că are caracter descriptiv (1), locul
descris generează emoții, gânduri și trăiri celui care-l contemplă (2), la nivel morfologic predomină
grupurile nominale (3), iar verbele care apar conferă dinamism și expresivitatea limbajului este
conferită de figurile de stil prin care sunt realizate imaginile artistice (4).

În primul rând, textul descrie un tablou/cadru natural, construit prin imagini poetice. După cum
anunță și titlul, poezia schițează un cadru acvatic/lacustru, suprins cu bogăția de culori specifică verii:
”Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă”. Imaginile vizuale se realizează în prima și ultima
strofă prin epitete cromatice, iar verbul ”îl încarcă” și adjectivul ”încărcat” sugerează abundența, bogăția
florală care face cadrul feeric, fascinant. Detaliile1 cadrului sunt redate mai ales prin împletirea
imaginilor vizuale statice sau dinamice („cercuri albe”, ”cutremură o barcă”, ”de-a lung de maluri”, ”din
trestii să răsară”, ”sub lumina blândei lune”) cu imaginile auditive: ”îngânați de glas de ape”, ”Vântu-n
trestii lin foșnească,/ Undoioasa apă sune!”. Dinamismul lent al imaginilor (realizat prin verbe la
conjunctiv cu sens imperativ) și armonia sonorităților pare că au rolul de a sugera că natura e pregătită
să primească în sânul ei ființele care caută liniștea și fericirea. Imaginile poetice se realizează prin figuri
de stil cu rol de a contura atmosfera tabloului nocturn. Personificarea (”Lacul... tresărind...
cutremură”), epitetul în inverisune ”blândei lune” transformă lacul într-un cadru intim și protector
pentru perechea de îndrăgostiți; apa pe care barca plutește fără cârme asigură simbolic ruperea de
lume/profan a cuplului.

În al doilea rând, prin intermediul cadrului descris sunt transmise în mod subtil sentimentele
privitorului. Eul liric, marcat prin verbe și pronume de persoana I singular, apare în ipostaza de
contemplator/observator fascinat de jocul de forme și manifestări ale firii: ” Și eu trec...”, ”Parc-
ascult și parc-aștept”, dar și în ipostaza de îndrăgostit visător care-și imaginează venirea femeii iubite ca
o zeitate a lacului, pentru a reface alături de ea armonia cuplului primordial/adamic: ”Să sărim în luntrea
mică”, ”Să plutim cuprinși de farmec”. Scenariul imaginar/ipotetic e redat prin verbele la conjunctiv2,
folosind persoana I plural care susține ideea de cuplu. Finalul însă este unul de trezire la realitate, căci
îndrăgostitul constată zădărnicia visării și a așteptării: ”Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin și
sufăr.” Natura devine în ultima strofă un cadru care mângâie sufletul neîmplinit în iubire.

În concluzie, prin calitatea vizuală a descrierii și prin subtilitatea cu care se transmit sentimentele
privitorului, textul se dovedește un pastel.

1
Imaginea este inițial una de ansamblu, ca mai apoi să fie focalizate detalii.
2
Conjunctivul susține adesea ideea de irealitate, de vis sau reverie
Ca apartenență la gen liric:

Genul liric reunește creațiile în care se exprimă în mod direct sentimente, emoții, idei/reflecții
prin vocea unui eu liric,folosind un limbaj bogat în expresivitate. / sau def. din manual

Textul ”Lacul”, de M. Eminescu se încadrează acestui gen literar prin faptul că (1) eul liric apare ca
voce autoexprimată prin mărci lexico-gramaticale specifice de persoana I singular3 (verbe, promune
etc.), (2) modul de expunere este descrierea poetică, realizată prin imagini artistice variate, (3)
expresivitatea limbajului este rezultatul folosirii figurilor de stil (și chiar al punctuației cu valențe
expresive), iar (4) muzicalitatea este realizată prin elementele de versificație/prozodie, dar și prin
procedee fonetice.

În primul rând, textul dă glas în mod direct unor emoții și semtimente, grațIe unui eu liric care se
autoexprimă prin mărci ale subiectivității, verbe și pronume de persoana I sigular. Monologul este
confesiv4 iar instanța poetică adoptă ipostaza de contemplator al unui cadrul natural, dar și de
îndrăgostit visător: ”Și eu trec de-a lung de maluri, / Parc-ascult și parc-aștept”. Percepțiile sale
subiective (parcă) trădează starea plină de emoție / neliniște, imaginându-și venirea femeii iubite ca o
nimfă a lacului, căci îi atribuie un verb cu sens metaforic prin care o idolatrizează: ”Eu din trestii să
răsară / Și să-mi cadă lin pe piept”. Scenariul ipotetic/ireal al refacerii cuplului (primordial/adamic) este
redat prin armonia gesturilor5 și prin verbele la conjunctiv: ”Să sărim în luntrea mică”, ”Să plutim
cuprinși de farmec”. Pronumele și verbele trec la persoana I plural în strofele 3-4 cât timp eul liric
visează la povestea de iubire, dar revin la singular în ultima strofă, căci finalul aduce trezirea la realitate:
îndrăgostitul constată cu durere zădărnicia reveriei și a așteptării: ”Dar nu vine... Singuratic / În zadar
suspin și sufăr.” Natura devine un mijloc de mângâiere a sufletului neîmplinit în iubire.

În al doilea rând, modul de expunere este descrierea poetică, realizată/redată prin imagini
artistice de mare forță sugestivă. Povestea de iubire e proiectată pe fundalul unui peisaj
acvatic/lacustru, surprins în paleta de culori specifice verii: ”Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl
încarcă”. Imaginile vizuale se realizează în prima și ultima strofă prin epitete cromatice6, iar verbul ”îl
încarcă” și adjectivul ”încărcat” sugerează abundența, bogăția florală care face cadrul feeric, fascinant.
Detaliile cadrului sunt redate mai ales prin împletirea imaginilor vizuale statice sau dinamice
(„tresărind în cercuri albe”, ”cutremură o barcă”, ”sub lumina blândei lune”) cu imaginile auditive:
”îngânați de glas de ape”, ”Vântu-n trestii lin foșnească,/ Undoioasa apă sune!”. Redată predominant
prin epitete și personificări, natura devine o ființă mitică protectoare, pregătită să primească în sânul el
ființele care-și caută liniștea și fericirea. La atmosfera generală de armonie universală contribuie și
muzicalitatea textului, realizată prin elemente de versificație clasice: măsura de 8-7 silabe cu ritm
combinat, predominant trohaic (cu accentul pe silabe impare), și semirimă, adică alternând versurile
albe 1-3, cu rima încrucișată a versurilor 2-4.

În concluzie, prin gama de sentimente exprimate gradat și subiectiv, dar și prin descrierile sugestive
în limbaj poetic, cu muzicalitate adecvată trăirilor, textul dovedește a aparține genului liric.

3
! Mai rar, eul liric poate fi marcat prin indici de persoana I plural (noi/nostru) sau de persoana a II-a cu înțeles
general (ca în proverbe): ”De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.” (în lirismul meditativ/reflexiv)
4
Există situații când devine monolog adresat, dacă eul liric dialoghează cu cineva căruia i se adresează direct: ex.
”Frumoasă ești, pădurea mea, / Și singură ca mine”.
5
Inversiunea adjectivului lin sugerează gesturi tandre, un ritual solemn, calm ca înseși mișcările line ale naturii
6
În care albastru conotează simbolic infinitul, aspirațiile, iar galbenul, căldura...
Mă scald în zi ca un copil în râu.
N-am ieri, nici mâne, și voioasă-n uliți
privesc cum trece soarele cu suliți,
și mă gândesc la vară și la grâu.

Voi scrie despre-acea necruțătoare

bucurie de-a fi tânăr sub soare;
cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață.
Tu, sărută-mi cartea, dimineață...

Fereastra se umple de-amurg și-ngândurată

se uită la mine cum mă bucur și cred –
ca și când eu am scornit grădina-ntomnată,
și stelele nalte, și coarnele scunde de ied...

(Magda Isanos, Mă scald în zi)

Comentare de titlu liric, model preluat de pe http://exercitiigimnaziu.blogspot.com/2017/10/titlul-

poeziei-ma-scald-in-zi-de-magda.html, accesat 30 ian. 2020, 17.49

,,Mă scald în zi”este o poezie a Magdei Isanos,o confesiune lirică despre bucuria de a
trăi.
Titlul este reluat în primul vers ,este mărturisirea poetei care se cufundă în ,,zi”,lumina
începutului. Cuvintele titlului sunt :verbul pronominal activ însoțit de un pronume reflexiv,,mă”-
marcă a eului liric și locuțiunea adverbială,,în zi”-în viață,existență,trai.
Poeta se compară cu ,,un copil”inocent scăldat,,în râu”,apa vie din care iau naștere toate formele,
este ca un botez, moment al curăţirii spirituale, renaşterea pentru viaţa cea nouă.Necunoscând
trecutul și nici viitorul hoinărește,,voioasă”pe cărările însorite ale verii,timp al soarelui,al căldurii
și al vieții ce dizolvă umbrele ,de care se bucură ,,grâul”-sămânța regeneratoare.
Strofa a doua conţine acelaşi amestec de bucurie cu promisiunea de a descrie sentimentul
victoriei luminii pure,al sincerătății în ora vie a încrederii în sine,timpul orientat spre viitor,al
speranței-,,dimineața”.Este oda bucuriei de a fi într-un timp al purităţii, al făgăduiţei: e ora vieţii
paradiziace, dar şi cea a încrederii în sine, în ceilalţi, în existenţă,de aceea adresarea directă prin
vocativul și imperativul cuvintelor. Își arată felul de a scrie,,cu fruntea”-simbolul gândirii,
demnității,nobleții sufletului,cutezanței,,lângă cer”-simbol al conștiinței și al absolutului
aspirațiilor.Tabloul plin de lumină dispare când,,fereastra”,ochiul casei se umple de-amurg, un
timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol.Personificată aceasta devine preocupată de starea
de bucurie a poetei ce poate imagina abundența-,,grădina”,luminile destinului-,,stele-nalte”și
începutul drumului spre lumina zilei—enumerație a ideilor poetice.Strofa abundă în figuri de
stil:epitete antitetice,,înalte,scunde”;personificare:,,fereastra...se uită” contribuie toate la crearea
unui sentiment al bucuriei de a scrie.

În concluzie, poezia exprimă conştiinţa unei creatoare de versuri ce scoate la iveală lumina
vieţii şi natura cu splendorile ei.