Sunteți pe pagina 1din 47

CUPRINS

ACRONIME.......................................................................................................2
INTRODUCERE................................................................................................3
1.STRUCTURA ONU .......................................................................................5
1.1.Scurt istoric al ONU........................................................................................5
1.2. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului.............................................7
1.3. Organele ONU..............................................................................................9
2. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL NAȚIUNILOR
UNITE...............................................................................................................13
2.1. Carta Națiunilor Unite..................................................................................13
2.2. Organisme de monitorizare a implementării Drepturilor Omului, înființate pe
baza Cartei Națiunilor Unite.................................................................................14
2.3. Proceduri de comunicare a încălcării drepturilor omului................................17
2.4. Probleme actuale ale drepturilor omului........................................................19
3. PROTEȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SPAȚIUL EUROPEAN........23
3.1. Organele Consiliului Europei specializate în materia drepturilor omului........25
3.2. Comisarul Drepturilor Omului.....................................................................27
3.3. Curtea Europeana a Drepturilor Omului.......................................................28
3.4. Apararea drepturilor omului în Uniunea Europeana......................................31
4. PROTEȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA...........................37
4.1. Drepturilor omului în România înainte de 1989...........................................37
4.2. Relațiile României cu O.N.U.......................................................................38
4.3. Tratatele internaționale privind drepturile omului aplicate în România.........40
STUDIU DE CAZ............................................................................................42
CONCLUZII...................................................................................................46
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................47

1
ACRONIME
 CECO - Comunitatea Europeana a Carbunelui si Oțelului
 CEDO - Curtea Europeana a Drepturilor Omului
 CEJ - Curtea de Justiție a Comunitaților Europene
 ECOSOC - Consiliul Economic și Social
 IRDO - Institutul Român pentru Drepturile Omului
 ONG - Organizații Non-Guvernamentale
 ONU - Organizația Națiunilor Unite
 OSCE - Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
 RAXEN - Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei
 SUA – Statele Unite ale Americii
 UE - Uniunea Europeana
 UNICEF - Fondul Națiunilor Unite pentru Copii
 URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

INTRODUCERE

2
„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiința și trebuie să se comporte unele față de altele în
spiritul fraternității.”1
Oamenii sunt egali indiferent de rasă, religie, etnie, culoarea pielii sau așezare
geografică, sau cel puțin pentru asta milităm. Lupta pentru drepturile omului a început
încă din antichitate, iar din păcate încă continuă. Tindem să credem că doar în țările
din lumea a3a sunt încălcate drepturile omului, dar cum des putem vedea în mass
media sau în rapoarte și statistici oficiale și în țările pe care le considerăm civilizate,
drepturile omului sunt des încălcate.
Ca fenomen social, drepturile omului îşi au originea în antichitate. În schimb ca
fenomen juridic, drepturile omului îşi au originea în doctrina dreptului natural,care
porneste de la ideea că omul, prin însăşi natura sa, are în orice loc și în orice moment
drepturi care sunt anterioare și primare celor acordate de către societate și recunoscute
de dreptul natural.
În Grecia antică, Platon a avut o contribuţie importantă în dezvoltarea concepţiei
necesităţii unui ansamblu universal şi etern de reguli referitoare la fiinţă umană şi e a
făcut o distincţie clară între idei şi cultura sau tradiţie. Lucrările lui au un pronunţat
caracter de afirmare , descoperire a drepturilor şi libertăţilor omului. Lui Aristotel îi
aparţine prima idee de drept natural, care în operă sa Politică afirma că : numai prin
lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc cu nimic.
Această luptă continuă pentru drepturile omului are origini vechi și a fost gândită
de filosofii fiecărei epoci, apoi analizată și finisată de politicieni până a ajuns să aibă
forma modernă pe care o are astăzi.
Starea de criză care se prefigurează tot mai mult în evoluția societații
contemporane, impune tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în

1
Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului al Națiunilor Unite
3
societate. Poziția pe prim plan de care beneficiaza drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, dovedesc în continuare dimensiunea transformărilor
spiritruale, culturale și morale ale umanității secolului al XX-lea.
Problematica drepturilor omului în lumea contemporana, constituie fără îndoială,
una din temele cele mai larg abordate și reprezintă fundamentul existenței și
coexistenței umane. La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, zi care este sărbătorită în lume ca Ziua Internaţională a
Drepturilor Omului. Acest text consfinţeşte o serie de drepturi fundamentale , un ideal
comun ce trebuie împlinit, aşa cum se susţine în chiar termenii Declaraţiei pentru toţi
oamenii, indiferent de rasă , sex, limba, religie, opinie politică, origine naţională sau
socială, bunuri, naştere sau situaţie materială.

CAPITOLUL 1 : STRUCTURA ONU

4
1.1.SCURT ISTORIC AL ONU
Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dată de dorinţa
statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
În timpul celui de-al doilea război mondial, statele din coaliţia antifascistă au
considerat necesară înlocuirea Societăţii Naţiunilor, care a fost creată după Primul
Război Mondial, cu o nouă organizaţie, deoarece ea s-a dovedit incapabilă să
împiedice izbucnirea acestui război şi a altor conflicte anterioare lui. În cadrul
conferinţelor internaţionale ale principalelor state din coaliţia antifascistă a fost
dezbătută şi chestiunea înfiinţării unei noi organizaţii internaţionale pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii,
Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor
Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele
lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor
Unite a fost lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M.
Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden).2
Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte
promovarea internaţională a drepturilor, pe de o parte prin adoptarea unor documente
esenţiale în materie, iar, pe de altă parte, prin numeroasele organe principale şi
subsidiare de control structurate în cadrul ei.
ONU este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în
1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei
a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cărții Organizației Națiunilor
Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”,
„respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului
internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

2
https://marialaviniamatei.wordpress.com
5
Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa
Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25
aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care
au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
În timpul celui de-al doilea război mondial au avut loc cele mai masive încălcări
ale drepturilor omului din istoria omenirii, aceste încălcări fără precedent au fost
comise în principal de state cu regimuri politice fasciste totalitare. După ce cea mai
mare parte a globului a fost mistuită, drepturile omului au fost plasate în centrul
acțiunii politice mondiale, printr-o serie de documente adoptate în cadrul O.N.U., de
către organele sale principale: Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două
Pacte internaționale privind drepturile omului, Protocoalele facultative la Pactul
privind drepturile civile şi politice. Alte convenții adoptate de organizațiile
specializate ale O.N.U. precum şi de organizațiile internaționale cu caracter regional
sunt: Convenția Europeană privind Protecția Drepturilor Omului şi a Libertăților
Fundamentale, Cartă Socială Europeană, Carta Africană a Drepturilor Omului şi
Popoarelor.3
Geneza Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost un proces îndelungat şi complex,
influenţat de o multitudine de factori, rezultanta confruntãrii unor interese de putere.
Carta ONU apare ca un produs al experienţei trecute în crearea şi funcţionarea unei
organizaţii internaţionale, al studiilor şi evaluãrilor fãcute de experţi chiar în anii
rãzboiului, al influenţei decisive a marilor puteri, a Statelor Unite în special, asupra
negocierilor desfãşurate şi sub presiunea opiniei publice mondiale, care cerea cu
insistenţã realizarea nobilei aspiraţii spre o pace justã şi durabilã.4
Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie
universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în

3
Irina Moroianu-Zlătescu, Protecția juridică a drepturilor omului, IRDO - Universitatea „Spiru Haret”, București,1996,
p. 58.
4
https://ro.historylapse.org
6
care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii international.
Este foarte important de știut că ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are
competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane,
funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea
unor scopuri şi obiective comune” .

1.2. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI


Într-o primă etapă drepturile omului erau denumite ,,drepturi naturaleʼʼ, formularea
de ,,drepturi ale omuluiʼʼ fiind mai recentă. S-a apreciat că expresia ,,rights of
manʼʼutilizată în limba engleză, avea o nuanţă discriminatorie, implicând prin
interpretarea insuficientă doar drepturile barbatului. Încă din perioada celui de-al
doilea război mondial a început să fie folosită formula “human rights” care presupune
un sens mai larg de drepturi ale persoanei umane.5
Actele internaţionale privind drepturile omului recunosc ceea ce se consideră
astăzi ca reprezentând conceptul de societate civilă, în care cetăţenii, statul intra în
relaţii de interdependentă, îşi pot limita şi controla reciproc acţiunile, în care cetăţenii
pot să-şi revendice drepturile lezate de stat şi de alţi factori politici, economici,
sociali, culturali. În consecinţă, orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului faţă
de una sau mai multe persoane trebuie să fie prevenită şi eliminată. Potrivit normelor
dreptului internaţional, statul ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea
drepturilor omului , creează instituţii şi formele în care orice persoană urmează să-şi
pună în valoare drepturile faţă de alte persoane şi chiar faţă de organele statului.
Existenţa unor tratate în domeniul drepturilor omului nu reprezintă o limitare a
suveranităţii statale , ele fiind tocmai o evidenţiere a voinţei acestora de a-şi dezvolta
colaborarea şi în acest domeniu al raporturilor reciproce, recunoscându-se
preeminenta unor valori fundamentale.
5
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fiundamentale, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucuresti, 1992, p.32.
7
Astăzi, asistăm la o abordare a problematicii drepturilor omului pe două planuri :
a) Abordări teoretice, lupte de idei, legislaţii naţionale şi internaţionale, seminarii care
au ca scop dezbateri şi reflecţii asupra acestei problematici, în care se caută puncte
comune, asemănările şi universalitatea lor, se încearcă fixarea unor repere legislative
sub formă de acorduri, convenţii, pacte semnate de ţări în diverse forme de asociere,
cu caracter obligatoriu şi
b) Manifestarea unor încălcări ale drepturilor omului în viaţa socială prin fapte ,
fenomene, procese ce se manifestă la nivel individual sau de grup care atrag după sine
alte forme de manifestarea prin recâştigarea lor.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi-au găsit reflectare în actele
juridice cu caracter internaţional şi în constituţiile statelor. Există unele criterii
esenţiale, unanim recunoscute ce stau la baza clasificării acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului.
Ca urmare a faptului că statele au considerat necesară adoptarea unui document
care să conțină dispoziții de forță juridică, în perioada anilor 1948-1966 s-au purtat
negocieri pentru adoptarea unui document în acest sens, culminând cu Carta
Internațională a Drepturilor Omului, care a inspirat în mod direct elaborarea și
încheierea ulterior a unei game de instrumente complementare privind reglementarea
drepturilor omului in unele domenii speciale si concrete :6
• Autodeterminare și dreptul de independență al popoarelor colonizate;
• Lupta împotriva discriminării bazate pe rasa, sex, loc de muncă, profesie, religie,
credință și educație;
• Lupta împotriva crimelor de război și crimelor împotriva umanității;
• Protecția persoanelor supuse unui regim de detenție sau de închisoare;
• Interzicerea torturii și altor tratamente analogice inumane;
• Drepturile persoanelor cu deficiențe mintale și handicapate;

6
Gh.Costachi, P.Zaharia – Dezvoltarea conceptului despre drepturile omului în epoca modernă și contemporană, p.19.
8
• Progresul și dezvoltarea în domeniul social;
• Folosirea progreselor înregistrate de știință și tehnica în interesul păcii și beneficiul
omenirii;
• Cooperarea și dezvoltarea culturală pe scară internațională;
• Drepturile politice ale femeii;
• Lupta împotriva rasismului, instigării la război și aparheid-ului;
• Lupta împotriva terorismului;
• Promovarea drepturilor omului.

La nivel internațional drepturile și fundamentale ale omului sunt prevăzute în


Declaraţia universală a drepturilor omului,această a fost adoptată în 10 decembrie
1948 și conține 30 de articole.
Aceste drepturi și libertăți au fost preluate la nivel european de Curtea Europeana a
drepturilor omului prin Conventia Europeana a drepturilor Omului, iar la nivel
național de Constituție, Codul penal și Codul civil.

1.3. ORGANELE ONU

Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi
fonduri de dezvoltare.
1) Adunarea generală7 este compusă din 192 de state membre și poate discuta
orice problemă referitoare la Carta ONU sau la funcţiunile oricărui organism al
ONU, poate face recomandări statelor membre ONU şi Consiliului de
Securitate în orice chestiune cu excepţia celor aflate în dezbaterea Consiliului
7
Alston, P (2000), Seminar al Drepturilor Omului in contextul Globalizării în cadrul sesiunii de Drepturile Omului-
European Academy of Law.
9
de Securitate al ONU. Adunarea generală primeşte şi analizează rapoarte din
partea altor organe şi organisme ONU şi a Secretarului General al Organizaţiei
mondiale. Alege cei 10 membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi pe
unii membri ai Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar
votând independent, alege membrii Curţii Internaţionale de Justiţie. De
asemenea, numeşte Secretarul General al ONU, la recomandarea Consiliului de
Securitate. Aprobă bugetul Organizaţiei mondiale. Deciziile în probleme
privind pacea şi securitatea internaţionale sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor
membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă.
2) Consiliul de Securitate al ONU este compus din cinci membri permanenţi
(China, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie şi SUA) şi zece membri
nepermanenţi, dintre care cinci sunt aleşi în fiecare an de Adunarea generală.
Membrii nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice echitabile: 5
din grupurile regionale african şi asiatic, unul din grupul regional est-european,
doi din grupul regional latino-american şi caraibian şi doi din grupul regional
vest-european. Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul favorabil a
nouă membri. Pe aspectele de fond, deciziile se adoptă cu cel puţin nouă voturi
favorabile, membrii permanenţi votând în favoare sau abţinere. Consiliul de
Securitate are ca responsabilitate fundamentală menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, prin soluţionarea paşnică a disputelor şi prin întreprinderea de
acţiuni împotriva ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi a
actelor de agresiune.
3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este compus din 54 de state
membre. Deciziile sunt adoptate cu majoritatea simplă a membrilor votanţi.
ECOSOC iniţiază studii şi analize privind economia mondială, problematica
socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi face

10
recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU
şi agenţiilor specializate.
4) Consiliul de Tutelă este compus din reprezentanţii membrilor permanenţi ai
Consiliului de Securitate al ONU şi reprezentanţii aleşi de Adunarea generală,
pentru un mandat de trei ani. Consiliul de Tutelă examinează rapoartele supuse
atenţiei de autorităţile administrative ale teritoriilor aflate sub tutelă; acceptă
petiţii şi le examinează în consultare cu autorităţile administrative; organizează
vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă; întreprinde alte activităţi în
conformitate cu acordul de tutelă
5) Curtea Internaţională de Justiţie8 este formată din 15 magistraţi aleşi în mod
independent de Adunarea generală şi Consiliul de Securitate. Curtea
Internaţională de Justiţie are competenţă contencioasă şi competenţă
consultativă.
Competenţa contencioasă poate fi privită din două perspective :
- ratione personae – numai statele pot fi părţi în cauzele supuse
Curţii (atât statele membre ONU, cât şi cele nemembre, dar care au
devenit părţi la Statutul Curţii în condiţiile fixate de Adunarea
generală la recomandarea Consiliului de Securitate) ;
- ratione materiae – asupra a două categorii de cauze : cele pe care i
le supun părţile şi « toate chestiunile prevăzute în mod special în
Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare »
(art. 36 alin. 1 din Statut)
6) Secretariatul ONU are sediul la New York, este condus de Secretarul General,
ales de membrii Adunării generale la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU.

8
http://www.mae.ro
11
CAPITOLUL 2: PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL
NAȚIUNILOR UNITE

2.1. CARTA NAȚIUNILOR UNITE


Organizația Națiunilor Unite a fost înființată în anul 1945, pentru “a izbăvi
generațiile viitoare de flagelul războiului (…) și reafirmarea credinței în drepturile
fundamentale ale omului.”9 , așa cum spune celebra frază de deschidere a “Cartei
ONU”. Prin pace, Organizația înțelege un spectru larg de interpretări pozitive, care în

9
http://www.anr.gov.ro , “Carta Națiunilor Unite” din 26 iunie 1945.
12
afară de menținerea unui climat geopolitic stabil, presupunea deasemenea dezvoltarea
și dreptatea la un nivel mondial.
Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înființează organizația
internațională numită Organizația Națiunilor Unite. A fost semnat la Conferința
Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California,
Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50 din cele 51 de țări membre
originale (Polonia, inițial, apoi alte state, care nu au fost reprezentate la conferință, au
semnat-o mai târziu). Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce
a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate:
Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța,
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă),
Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare.
Ca o cartă, acesta este un tratat constitutiv, prin care toți membrii sunt parte. Mai
mult, Carta declară că obligațiile Organizației Națiunilor Unite prevalează asupra
tuturor celorlalte obligații din alte tratate . Cele mai multe țări din lume au ratificat
Carta. O excepție notabilă este Sfântul Scaun, care a ales să rămână permanent în
stare de observator și, prin urmare, nu este un semnatar al Cartei .
Carta Drepturilor Omului cuprinde:
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite;
 Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice10;

10
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice are doua protocoale facultative. Primul protocol
facultativ împuternicește Comitetul pentru Drepturile Omului să primescă și să examineze comunicari provenite de la
persoane fizice. Cel de al doilea protocol facultativ se referă la abolirea pedepsei cu moartea.
13
2.2.ORGANISME DE MONITORIZARE A IMPLEMENTĂRII
DREPTURILOR OMULUI, ÎNFIINȚATE PE BAZA CARTEI NAȚIUNILOR
UNITE
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, elaborată sub egida ONU, este
documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea și dezvoltarea
conceptului drepturilor omului pe plan internaţional. Chiar în primul său alineat este
afirmată ideea că „recunoașterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane
și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii și păcii
în lume“. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internaţional cu privire
la drepturile economice, sociale și culturale – și cele două protocoale facultative
formează Carta Internaţională a Drepturilor Omului.
În sistemul Națiunilor Unire există două tipuri de mecanisme de monitorizare a
drepturilor omului. Un prim mecanism numit ,, convențional ʼʼ, se referă la comitetele
înființate de către principalele tratate din materia drepturilor omului. Pe lângă acesta a
fost creat un sistem de monitorizare independent de cadrul tratatelor, cunoscut sub
numele de ,, mecanisme extra-convenționaleʼʼ sau ,, proceduri specialeʼ ale Comisiei
pentru drepturile omului.
Prin tratate au fost create șapte comitete specializate pentru monitorizarea acțiunilor
statelor părți în direcția implementării prevederilor documentelor internaționale în
materia drepturilor omului:
a) Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea Convenției
Internaționale asupra Drepturilor Civile și Politice. Activitatea sa este asigurată
de 18 experți independenți a căror competență în domeniul drepturilor omului
beneficiază de recunoaștere internațională. Comitetul a început să funcționeze
din momentul intrării în vigoare a Convenției, în anul 1976;

14
b) Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale monitorizează
implementarea Convenției Internaționale asupra drepturilor economice, sociale
și culturale. Constituit din 18 experți independenți a căror competență în matera
drepturilor omului beneficiază de recunoaștere internațională, Comitetul a fost
creat de Consiliul Economic și Social în 1985, la nouă ani după intrarea în
vigoare a Convenției. Spre deosebire de alte comitete ai căror membri sunt aleși
de statele părți pentru respectiva convenție și raportează adunării generalem
membrii Comitetului asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale sunt
aleși de Consiliul Economic și Social, căruia ăi și raportează;
c) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale monitorizează
implementarea Convenției Internaționale asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrl
unei convenții;
d) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este compus din
23 de experți independenți și monitorizează implementarea Convenției asupra
Eliminării Tuturor Formelor de de Discriminare Împotriva Femeii, din 1981;
e) Comitetul Împotriva Torturii monitorizează Convenția împotriva Torturii și a
altor Tratamente sau Pedepse crude, inumane sau degradante. Comitetul
funcționează din anul 1987, iar activitatea sa este asigurată de 10 experți
independenți;
f) Comitetul pentru Drepturile Copilului este compus din 18 experți independenți
și monitorizează implementarea Convenției asupra Drepturilor Copilului din
anul 1991;
g) Comitetul pentru muncitorii emigranți.
Mecanismele extraconvenționale au permis un răspuns mai flexibil la
încălcările grave ale drepturilor omului, decât cel al organismelor create de diferite

15
tratate. Aceste proceduri se realizează cu sprijinul unor experți în drepturile
omului, împuterniciți prin mandate speciale.
Peste 20 de mandate11 monitorizează la ora actuală drepturile omului în țări cum ar
fi Afganistan, Cambogia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq, Rwanda și în
fosta Jugolavie. Adunarea generală a desemnat un Reprezentant Special al
Secretarului General pentru situația copiilor în conflictele armate. Fosta Comisie
pentru Drepturile Omului a desemnat un Reprezentant Special al Secretarului
General și a stabilit un important număr de mandate tematice asupra:
 Detenție arbitrare;
 Formelor actuale de rasism, discriminarea rasială și xenofobie;
 Execuțiile extrajudiciare;
 Libertatea de opinie și exprimare;
 Independența judecătorilor și avocaților;
 Intoleranța religioasă;
 Dreptul la dezvoltare;
 Dreptul la educație;
 Traficul de minori;
 Prostituția minorilor;
 Tortura ;
 Violența împotriva femeii.

2.3. PROCEDURI DE COMUNICARE A ÎNCĂLCĂRII DREPTURILOR


OMULUI

La prima sa întrunire, în anul 1947, Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile


Omului a subliniat că sunt necesare proceduri care să permită comunicarea
11
http://www.unhchr/html/2/ts/
16
încălcărilor flagrante ale drepturilor omului. Procedurile stabilite s-au îmbunîtîțit
devenind, în timp, un instrument important în procesul implementării și respectării
drepturilor omului.
Mecanismele de care dispune Consiliul provin, în mare parte, de la fosta
Comisie a Drepturilor Omului, cu diferenţa că maniera lor de funcţionare era, într-
o anumită măsură, revizuită în cadrul procesului de construcţie instituţională.
Aceste mecanisme sunt, după cum urmează:
 Mecanismul de evaluare periodică universală (Universal Periodic Review –
UPR) – un mecanism nou în sistemul internaţional al drepturilor omului,
creat pentru examinarea pe o bază universală a situaţiei drepturilor omului
din toate cele 193 de state membre ONU;
 Procedurile speciale 12
– denumirea generică a instrumentului de bază al
Consiliului pentru Drepturile Omului, prin intermediul căruia este abordată
situaţia particulară a unei ţări sau chestiuni tematice în toate regiunile lumii.
Procedurile speciale sunt reprezentate fie de o persoană – un raportor, un
reprezentant special sau un expert independent –, fie de un grup de lucru
format dintr-un corp de experţi care îndeplinesc sarcini specifice,
încredinţate de Consiliu prin rezoluţiile adoptate de membrii săi. Mandatele
procedurilor speciale cer de la experţii desemnaţi să examineze, să
monitorizeze și să consilieze cu privire la situaţia drepturilor omului în
anumite ţări sau teritorii și să prezinte rapoarte publice asupra mandatului de
ţară ori asupra fenomenului încălcării drepturilor omului la nivel mondial, în
cazul mandatului tematic. Există treizeci și nouă de mandate tematice și
paisprezece mandate de ţară*. Raportorii speciali prezintă rapoartele cu
concluziile respective Consiliului pentru Drepturile Omului, iara cererea
acestuia – și recomandările sale. Uneori procedurile speciale pot fi singurul

12
Rezoluția Consiliului Economic și Social 1235, din 6 iunie 1967.
17
mecanism capabil să alerteze comunitatea internaţională în privinţa
situaţiilor specifice referitoare la drepturile omului;
 Procedura 150313 – Procedura de comunicare a încălcărilor drepturilor
omului – este destinată examinării situaţiilor care conduc la încălcări
flagrante, sistematice și temeinic dovedite ale drepturilor omului indiferent
de ţara în care se produc. Comunicările privind încălcările drepturilor pot
proveni de la orice persoană, grup sau ONG-uri care susţin că sunt victime
ale unor violări ale drepturilor omului sau dispun de informaţii relevante
despre aceste încălcări. Procedura 1503 se aplică la analiza situaţiilor și nu
vizează plângeri individuale. Alte instrumente de care dispune CDO sunt:
Forumul pentru minorităţi, Forumul Social și Mecanismul pentru populaţii
autohtone, care se reunesc anual pe parcursul a două-trei zile. Lucrările
desfășurate în cadrul acestor forumuri permit, în special societăţii civile, să-
și exprime punctele de vedere asupra unei problematici specifice și să facă
recomandări membrilor CDO pentru ameliorarea situaţiei din domeniile
respective.

2.4. PROBLEME ACTUALE ALE DREPTURILOR OMULUI


Drepturile Omului reprezintă conceptele fundamentale ale discursului socio-
juridic şi politic actual. La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă
unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul
European de la Copenhaga (1993), ale integrării în Uniune. Mai larg, în relaţiile sale
economice cu statele în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică aşa numita
clauză de condiţionalitate. Ea are în vedere respectarea drepturilor omului de către
statele cărora Uniunea le acordă asistenţă şi sprijin pentru dezvoltare.

13
Rezoluția Consiliului Economic și Social 1503,din 27 mai 1970.
18
La nivel internaţional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de
către organisme specializate ale Naţiunilor Unite (Comisia pentru Drepturile Omului,
Comitetul pentru Drepturile Omului etc) dar şi de către organizaţii non-
guvernamentale cu vocaţie globală (Human Rights Watch). Rapoartele de
monitorizare realizate obligă statele să-şi reevalueze politici, decizii administrative,
legislaţia etc., pentru a stopa încălcarea drepturilor omului şi pentru a da
posibilitatea tuturor cetăţenilor să le valorifice, în condiţiile unui tratament egal şi
non-discriminatoriu.
Deși suntem în anul 2019, problema încălcării drepturilor omului încă este de
actualitate. Când ne gândim la încălcarea drepturilor omului automat gândul ne duce
la ,, țări din lumea a treiaʼʼ, țări sarace sau țări din fostul bloc comunist, dar din păcate
aceste probleme încă apar în țări pe care noi le numim ,,civilizateʼʼ, chiar și în
Germania sau Statele Unite ale Americii. Deseori vorbim despre cum sunt încălcate
drepturile omului în ale părți ale globului.
Ne aplecăm însă prea rar privirea asupra Europei. Odată cu valul migraționist au
apărut noi probleme de încălcare a drepturilor omului și din păcate acestea sunt tot
mai des întâlnite în Europa, pe fondul tensiunilor și xenofobiei.
Se discută destul de mult despre refugiați și politicile cu privire la azil. Cum este
oare posibil ca refugiații să poată avea acces la dreptul la azil doar după ce își pun
viața în pericol, parcurgând trasee ilegale și deosebit de periculoare? Cum este oare
posibil că procedurile pe care trebuie să le parcurgă aceștia să dureze mai mult în
Germania decât în oricare altă țară din Europa? Refugiații primesc un tratament
asemanător în multe țări din UE și desesori trăiesc marginalizați în țările în care
ajung, astfel crescând și rata criminalității în rândurile lor.
SUA, care critică deseori adversari precum Siria, Iran şi Coreea de Nord pentru
oprimarea cetăţenilor, trebuie acum să-şi apere practicile domestice precum detenţia
pe timp nedeterminat, condiţiile mizere din închisori şi etichetarea pe baza etniei.

19
America este ţara cu cel mai mare număr de deţinuţi, aproximativ 2,3 milioane de
persoane fiind în spatele gratiilor. Copiii pot fi condamnaţi la închisoare pe viaţă, iar
peste 100 de imigranţi ilegali au murit în spatele gratiilor, în timp ce aşteptau să fie
deportaţi.14
Creşterea discriminării musulmanilor a devenit o altă pată neagră pe lista SUA
privind încălcările drepturilor omului. Sute au fost arestaţi în aşa numitele atentate
dejucate de către FBI, în care au fost implicaţi informatori plătiţi de guvern, acuzaţi
apoi de terorism. Este o practică pe care alte ţări o numesc "o capcană".
O altă problemă semnalată de ONU în SUA este pedeapsa cu moartea care încă mai
există, dar această problemă este la nivel mondial și este cea mai gravă încălcare a
drepturilor omului, dreptul la viață.
Până în 2017, 142 de țări au abolit pedeapsa cu moartea prin lege sau în practică,
rămânând astfel 56 de țări care încă aplică pedeapsa capitală. Au fost înregistrate cel
puțin 993 de execuții în 23 de țări (cu excepția Chinei, unde se presupune că ar fi avut
loc mii de execuții) și 20.000 de persoane condamnate la moarte.15
Conform Amnesty International, aproximativ 84% din totalul execuțiilor
înregistrate în 2017 au avut loc în patru țări: Iran, Arabia Saudită, Irak și Pakistan. În
cazul Chinei numerele exacte nu sunt cunoscute întrucât acestea sunt secrete de stat.16

În Asia, lumea arabă și în SUA există o puternică opoziție față de abolirea pedepsei
cu moartea. Cu toate acestea, patru cincimi din cele 55 de țări africane au abolit
pedeapsa capitală și au aplicat moratorii.

14
https://www.liberties.eu/ro/news/drepturile-omului-sua/4088
15
http://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20190212STO25910/informatii-esentiale-privind-pedeapsa-
cu-moarte-in-europa-si-in-lume
16
https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf
20
Figura 1. Pedeapsa cu moartea în lume. Sursă: http://www.europarl.europa.eu
Ca parte a angajamentului său de apărător al drepturilor omului, Uniunea
Europeană este cel mai mare donator în lupta împotriva pedepsei cu moartea în lume.
Toate țările UE au abolit pedeapsa cu moartea în conformitate cu Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
UE luptă pentru abolirea pedepsei cu moartea în mai multe moduri:
 interzice comerțul cu bunuri care pot fi folosite pentru tortură și executare;
 folosește politica comercială pentru a încuraja respectarea drepturilor omului;
 sprijină organizațiile societății civile din țările care cresc gradul de
conștientizare, monitorizează și documentează situația;
 în calitate de observator permanent în cadrul ONU, UE este un susținător vocal
al tuturor acțiunilor de abolire a pedepsei cu moartea;
 Parlamentul adoptă rezoluții și găzduiește dezbateri care condamnă acțiunile
țărilor care încă aplică pedeapsa capitală. Rezoluția privind pedeapsa cu
21
moartea, care a fost adoptată în 2015, a condamnat folosirea acesteia pentru a
suprima opoziția sau din motive de credință religioasă, homosexualitate sau
adulter.

Belarus este singura țară de pe continentul european care aplică în continuare


pedeapsa cu moartea, în timp ce în Rusia există un moratoriu.

CAPITOLUL 3 : PROTEȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SPAȚIUL


EUROPEAN

3.1. ORGANELE CONSILIULUI EUROPEI SPECIALIZATE ÎN MATERIA


DREPTURILOR OMULUI
Consiliul Europei susține libertatea de exprimare și libertatea mass-mediei,
libertatea de întrunire, egalitatea și protecția minorităților. Acesta a lansat campanii pe
teme precum protecția copilului, discursuri online de instigare la ură și drepturile
persoanelor de etnie romă care reprezintă cea mai răspândită minoritate din Europa.
Consiliul Europei ajută statele membre să lupte împotriva corupției și a terorismului și
întreprinde reformele judiciare necesare. Grupul său de experți constituționali,
cunoscut drept Comisia de la Veneția, oferă consiliere juridică țărilor din întreaga
lume.

22
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului a fost stabilit de către
Consiliul Europei17, având drept scop ca „fiecare membru al Consiliului Europei să
accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană
aflată sub jurisdicţia sa să se bucure de drepturile și libertăţile fundamentale ale
omului.
La nivel european, în sfera instrumentelor juridice de protecţia şi de garantare în
domeniul drepturilor omului regăsim instituţia comunitară – Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Prin Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale a fost creat un mecanism de control internaţional care se adăuga
mecanismelor naţionale , toate statele membre acceptând competenta Curţii Europene
a Drepturilor Omului ca instituţie comunitară. Acest organism de apărare a drepturilor
omului la nivel internaţional şi regional are rolul unei instante de jurisdicţie
internaţională cu caracter subsidiar cailor interne de atac. Curtea Europeană nu este un
organ statutar al Consiliului Europei, ci unul convenţional instituit în baza Convenţiei
Europene a Dreptului Omului. Cu toate acestea, ea nu poate fi separată de sistemul
organelor Consiliului Europei, fiind creată în cadrul acestuia, preluând aceleaşi
principii şi având chiar acelaşi buget. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , cu
sediul la Strasbourg din 21 ianuarie 1959, odată cu acceptarea jurisdicţiei sale de către
opt state, este elementul principal mecanismului de control supranaţional al aplicării
Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, denumită apelativ Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau prin
sigla CEDO.18
Structura Consiliului Europei este : Comitetul de Miniștri, Adunarea Parlamentară,
Secretarul General, Congresul Autorităţilor Locale și Regionale, Comisarul pentru
17
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter regional, al cărui statut a fost semnat la Londra la 5 mai
1949, fiind fondat de zece state.
18
Raluca Miga-Beșteliu, Organizații international interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000, p.11.

23
Drepturile Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Există, de asemenea,
Comisia pentru democraţie prin drept, cunoscută sub denumirea de Comisia de la
Veneţia. Prin activitatea sa în domeniul drepturilor omului și cu ajutorul convenţiilor
și celorlalte instrumente legislative, Consiliul Europei urmărește:
 protejarea drepturilor civile și politice, graţie procedurilor prevăzute de
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăţilor Fundamentale;
 protejarea drepturilor sociale și economice prin mecanismul Cartei sociale
europene;
 protejarea persoanelor private de libertate, prin intermediul vizitelor efectuate
de Comitetul european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante;
 protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale;
 promovarea egalităţii între bărbaţi și femei (Comitetul director pentru egalitate
între bărbaţi și femei);
 combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranţei (Comisia
europeană împotriva rasismului și intoleranţei);
 consolidarea libertăţii de exprimare și de informare prin mijloacele de
comunicare în masă și prin libera circulaţie a ideilor și informaţiilor dincolo de
frontiere.
Actualmente, există un singur organ jurisdicţional împuternicit să judece cazurile
de încălcare a drepturilor omului – Curtea Europeană a Drepturilor Omului –, iar
Comitetul de Miniștri este învestit cu atribuţii de supraveghere a executării hotărîrilor
Curţii. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor
contractante, care sunt aleși de Adunarea Parlamentară, dintre candidaţii propuși de

24
acestea, pe o durată de șase ani, cu posibilitatea realegerii.19 Comitetul de Miniștri este
alcătuit din miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre sau delegaţii acestora.
Convenţia Europeană reprezintă un tratat internaţional în virtutea căruia statele își
asumă anumite obligaţii juridice. Aceste obligaţii prezintă totodată un caracter
particular, recunoscînd că indivizii dispun de anumite drepturi.
Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei violări
din partea unui stat parte la Convenţie sau la Protocoalele sale adiţionale. Curtea nu
este competentă să examineze cereri ce vizează situaţiile care au avut loc sau au fost
finalizate pînă la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.
Cererea se întocmește în scris în una din limbile oficiale ale statelor membre ale
Consiliului Europei și se expediază Curţii prin poștă direct de către reclamant sau
reprezentantul acestuia, care nu trebuie neapărat să fie un avocat autorizat. Există
cerinţe stricte în ceea ce privește forma cererii expediate Curţii 20. La cerere se
anexează copiile hotărîrilor judecătorești și ale altor documente sau probe la care se
face referire în cerere și se expediază la adresa:
Monsieur le Greffier
de la Cour européenne des droits de l’homme Conseil de l’Europe
67075 STRASBOURG CEDEX FRANCE
Procedura nu poate fi declanșată în faţa Curţii dacă nu s-au respectat condiţiile de
admisibiltate expuse mai sus, dacă cererea este anonimă sau dacă este similară unei
cereri examinate anterior de către Curte sau este supusă unei alte instanţe
internaţionale de anchetă21.

19
https://rm.coe.int/16806f11f5
20
Formularul de cerere poate fi găsit pe adresa: http://www.echr.coe.int/Documents/
Application_Form_2014_1_RON.pdf
21
Art. 35 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950, amendată de
Protocolul nr. 11.
25
Curtea adoptă decizii și hotărâri. Deciziile se referă la inadmisibilitatea/admisibilitatea
totală/parțială și la radierea de pe rol pe diferite temeiuri, în special atunci cînd părțile
au ajuns la o reglementare amiabilă sau Curtea a acceptat o declarație unilaterală de
recunoaștere a încălcării din partea Guvernului cu oferirea unei remedieri juste.
Hotărârile se adoptă cu privire la constatarea/lipsa încălcării drepturilor protejate de
Convenție, prin care CtEDO se poate expune simultan cu privire la inadmisibilitatea
parțială sau totală a cererii și satisfacția echitabilă.
Hotărârea definitivă a Curţii, prin care se constată o violare a Convenţiei, este
obligatorie pentru statul împotriva căruia a fost pronunţată. Hotărârile Camerei devin
definitive în termen de trei luni din data pronunţării sau din ziua respingerii cererii de
deferire a cauzei pentru examinare în Marea Cameră. Hotărârile Marii Camere sunt
definitive din ziua pronunţării. În termen de trei luni din ziua în care hotărîrea devine
definitivă, statul pârât trebuie să plătească reclamantului compensaţiile acordate de
Curte.

3.2. COMISARUL DREPTURILOR OMULUI


Comisarul drepturilor Omului este un organ nejudiaciar, creat de Comitetul
Miniştrilor, în temeiul competenţelor recunoscute acestuia de art. 16 şi art.17 din
Statutul Consiliului Europei. Crearea acestui organ a fost decisă de cea de-a doua
Reuniune la vârf a şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului
Europei.22 Comisarul Drepturilor Omului a fost înfiinţat în 1999, printr-o rezoluţie a
Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei cu ocazia anivarsării de 50 de ani a
Consiliului Europei. Comisarul pentru administrație și drepturile omului (Epítropos
Dioikíseos kai Anthropínon Dikaiomáton, cunoscut, de asemenea, sub denumirea de
„Ombudsman”) este un funcționar de stat independent care își desfășoară activitatea
în mod oficial din 1991. Comisarul este instituția responsabilă, în principal, de
22
A doua reuniune a şefilor de statşi de guvern ai ţărilor membre ale Consiliului Europei, s-a desfșăşurat la Strasbourg în
perioada 10-11 octombrie 1997.
26
controlul extrajudiciar al administrației și de protecția drepturilor omului. Rolul
Comisarul Drepturilor Omului este de a promova educarea şi sensibilizarea asupra
drepturilor omului, principalele elemente ale mandatului Comisarului fiind: întărirea
respectului pentru drepturile omului, asistarea statelor membre în atingerea
standardelor în domeniu, identificarea lacunelor în legislaţiile şi practicile statelor
membre, facilitarea activităţii avocaţilor poporului sau instituţiilor similare din statele
membre. Alegerea Comisarul Drepturilor Omului se realizează de către Adunarea
parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi stabilită
de Comitetul Miniştrilor. Mandatul Comisarului Drepturilor Omului este de 6 ani şi
nu poate fi înnoit. Comisarul Drepturilor Omului nu poate exercita nici o activitate
incompatibilă cu exigenţele de disponibilitate cerute de o activitate exercitată cu
normă întreagă, pe durata mandatului, deasemenea, acesta îşi exercită funcţiile în
deplină independenţă şi cu imparţialitate. Comisarul Drepturilor Omului se bucură în
exercitarea funcţiilor sale, pe teritoriul membrilor, de privilegiile şi imunităţile
prevăzute în art.40 din Statutul Consiliului Europei.23
În mod normal, comisarul va iniția o anchetă în urma depunerii unei plângeri de
către un cetățean care este afectat în mod direct și personal de acțiunea care face
obiectul plângerii. Cu toate acestea, comisarul poate, de asemenea, să inițieze o
anchetă în urma emiterii unui ordin de către Consiliul de Miniștri sau din proprie
inițiativă, cu privire la chestiuni de interes general.
Sugestiile sau recomandările Comisarului nu sunt obligatorii. Cu toate acestea, în
cazul în care părțile în cauză nu se conformează acestora, se ridică o problemă de
principiu. Această poziție a fost consolidată prin recenta modificare a legislației
relevante, care permite Comisarului să se consulte cu autoritatea în cauză, în
încercarea de a găsi o modalitate prin care autoritatea să adopte pozițiile Comisarului
și să le respecte la nivel practic.24
23
A se vedea art. 40, lit. a, din Statutul Consiliului Europei.
24
https://e-justice.europa.eu
27
3.3. CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”), cu sediul la Strasbourg
(Franţa), în structura sa prezentă, a fost înfiinţată prin Protocolul nr. 11, la data 1
noiembrie 1998. Acest amendament a conferit Convenţiei un caracter judiciar deplin,
instituindu-se în mod efectiv o curte de justiţie.25
Dispoziţiile ce guvernează structura şi procedura Curţii se regăsesc în Secţiunea II
a Convenţiei (art. 19-51) şi în capitolele I-V (articolele 2-30) ale Regulamentului de
procedură al Curţii, al cărui titlu oficial este „Regulamentul Curţii”.
Curtea este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor la
Convenţie (în prezent, patruzeci şi şapte, dintre care şaptesprezece sunt femei) .
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care votează
pe baza unei liste formate de trei candidaţi propuşi de Guverne.26
Hotărârile au caracter obligatoriu asupra statului pârât în cauză 27. Supravegherea
executării deciziilor este efectuată de Comitetul de Miniştri.
Competenţa Curţii cuprinde toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a protocoalelor acesteia. Dacă există o dispută privind competenţa Curţii
într-un anumit aspect, Curtea va decide acest lucru.
Orice persoană sau stat parte la Convenţie care susţine că a fost victima unei
încălcări a Convenţiei poate introduce direct la Curte o solicitare prin care susţine
încălcarea de către un stat Parte la Convenţie a unuia dintre drepturile garantate de
Convenţie. Curtea are propriul formular de cerere pe care solicitanţii trebuie să îl
utilizeze cu ocazia introducerii acţiunii28. Formularul cuprinde şi note de îndrumare,
printre care o scurtă descriere a regulilor importante privind admisibilitatea –

25
A se vedea art. 20 din Convenţie.
26
A se vedea art. 22 din Convenţie.
27
A se vedea art. 46 din Convenţie.
28
Solicitările pot fi simple scrisori iniţial, însă de obicei, mai târziu Curtea va cere solicitanţilor să completeze
formularul Curţii.
28
documentul este uşor de folosit. Regulamentul Curţii stabileşte şi formalităţile pe care
trebuie să le respecte cererea. Atât formularul, cât şi notele de îndrumare sunt
disponibile în limba română.
Solicitanţii individuali îşi pot susţine propriile cauze, însă după comunicarea
cererii către Guvernul statului pârât, trebuie să aibă reprezentare legală. Părţile şi
reprezentanţii acestora, consilierii, martorii şi experţii au imunitate cu privire la
declaraţiile scrise şi documentele întocmite sau înaintate Curţii.29
Nici Convenţia, nici Regulamentul Curţii nu conţin dispoziţii privind achitarea
de către de reclamant a cheltuielilor guvernului pârât30. Acesta este un aspect
semnificativ al sistemului Convenţiei, reprezentând un factor determinant în luarea
deciziei reclamantului de a introduce acţiune sau nu.
Reclamantul poate însă să recupereze cheltuielile legate de judecată de la guvernul
pârât fie ca un capăt distinct de cerere, fie dacă aceste costuri sunt acordate de Curte
reclamantului care a câştigat, în contextul acordării „reparaţiilor echitabileʼʼ.
În aplicarea Articolului 35(1), Curtea poate soluţiona o cerere cu care a fost
sesizată doar după epuizarea tuturor căilor de atac interne, conform principiilor de
drept internaţional general recunoscute. În practică, la nivel procedural, reclamantul
trebuie să demonstreze că a epuizat toate căile de atac interne. Apoi, Guvernul pârât
trebuie să încerce să demonstreze contrariul, arătând că există o cale de atac internă pe
care reclamantul ar fi trebuit să o folosească dar pe care reclamantul nu a folosit-o. În
plus, Guvernul pârât trebuie să demonstreze că acea cale de atac era una eficientă şi
accesibilă, putând oferi reclamantului mijoace de reparaţie şi că reclamantul ar fi
putut folosi această cale la momentul respectiv.

29
A se vedea “Acordul European privind Persoanele care participă la procedurile Curţii Europene a Drepturilor Omului”
din 5 martie 1996.
30
. Regula 43(4) din Regulamentul Curţii prevede că, în cazul respingerii acţiunii, acordarea cheltuielilor de judecată
este la latitudinea Curţii, însă în practică Curtea nu solicită reclamantului să achite cheltuielile de judecată ale
Guvernului.
29
Conform Articolului 35(1) al Convenţiei, Curtea are competenţă doar în cauzele
care i-au fost înaintate în termen de şase luni de la data pronunţării hotărârii definitive
în cadrul procedurilor interne. În aceste situaţii, termenul menţionat începe să curgă a
doua zi după pronunţarea hotărârii definitive în procedurile naţionale. În practică,
aceasta înseamnă data pronunţării hotărârii, dar atunci când hotărârea nu este
pronunţată public termenul curge începând cu momentul în care reclamantul este
informat în legătură cu hotărârea.
Un exemplu de cauza este Notar -v- România31:
Fapte şi argumente: Unui băiat de 17 ani i-au fost aplicate rele tratamente de către
poliţie după arestarea sa sub acuzaţia de tâlhărie. În cele din urmă tratamente,
invocând presupuse încălcări ale Articolelor 3, 5.1, 6.1 şi 13 ale Convenţiei;
Soluţionare: S-a ajuns la o „soluţionare pe cale amiabilă”, prin care s-a convenit că
băiatul va primi despăgubiri materiale în valoare de 40.875 euro şi 8.712,66 euro
cheltuieli de judecată. În plus, guvernul României a fost de acord să continue să facă
eforturi pentru protejarea copiilor în dificultate, conform angajamentelor prevăzute de
legislaţie şi strategiilor adoptate la nivel naţional care au înlocuit legislaţia existentă la
acel moment.

3.4. APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANA


Uniunea Europeană este întemeiată pe valori precum respectarea demnității
umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, astfel cum se
prevede la articolul 2 din TUE. Pentru a se asigura respectarea acestor valori, există
un mecanism al UE care permite să se stabilească dacă a avut loc o încălcare gravă
sau există un risc clar de încălcare gravă de către un stat membru, iar acest mecanism
a fost activat recent pentru prima dată. UE este, de asemenea, obligată să respecte

31
Referinţă Nr. 42860/98, hotărârea din 20.4.04.
30
Carta drepturilor fundamentale, care stabilește drepturile pe care trebuie să le respecte
atât Uniunea Europeană, cât și statele membre, atunci când pun în aplicare legislația
UE. UE s-a angajat să adere la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a afirmat principiile efectului direct
și supremației dreptului european, anumite instanțe naționale au început să își exprime
îngrijorarea cu privire la efectele pe care o astfel de jurisprudență le-ar putea avea
asupra apărării valorilor constituționale, cum ar fi drepturile fundamentale. În cazul în
care legislația europeană urma să aibă întâietate chiar și față de dreptul constituțional
intern, acest fapt ar fi putut duce la încălcarea drepturilor fundamentale. Pentru a
contracara acest risc teoretic, curțile constituționale din Germania și Italia au
pronunțat în 1974 fiecare câte o hotărâre în care și-au afirmat competența de a revizui
legislația europeană cu scopul de a garanta compatibilitatea acesteia cu drepturile
constituționale (Solange I; Frontini). Acest lucru a făcut ca CJUE să afirme, prin
intermediul jurisprudenței sale, principiul respectării drepturilor fundamentale,
declarând că tratatele protejează, de asemenea, drepturile fundamentale care rezultă
din tradițiile constituționale comune statelor membre, ca principii generale ale
dreptului comunitar .
În paralel cu mecanismul de control „extern” prevăzut prin aderarea CE la Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru a
asigura conformitatea legislației și a politicilor cu drepturile fundamentale, era nevoie
de un mecanism de control „intern” la nivelul CE, pentru a permite un control judiciar
preliminar și autonom din partea CJUE. În acest sens, era necesară existența unei
declarații a drepturilor specifice UE, iar în cadrul Consiliului European de la Köln din
1999 s-a decis convocarea unei convenții pentru a se elabora o Cartă a drepturilor
fundamentale.

31
Carta a fost proclamată în mod solemn de Parlament, Consiliu și Comisie, în anul
2000, la Nisa. În urma modificării sale, a fost proclamată din nou în 2007. Cu toate
acestea, numai după adoptarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta a
început să aibă efecte directe, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din TUE,
devenind astfel un izvor de drept primar cu caracter obligatoriu.
Articolul 7 din TUE prevede o „etapă preventivă” la alineatul (1), prin care o
treime dintre statele membre, Parlamentul European și Comisia au competența de a
iniția o procedură prin care Consiliul poate constata, cu o majoritate de patru cincimi,
existența unui „risc clar de încălcare gravă” într-un stat membru a valorilor UE
proclamate la articolul 2 din TUE, printre care se numără respectarea drepturilor
omului, a demnității umane, a libertății și a egalității și a drepturilor persoanelor care
aparțin minorităților. Înainte de a proceda la această constatare, are loc o audiere a
statului membru în cauză, iar PE trebuie să își dea aprobarea cu o majoritate de două
treimi din voturile exprimate și cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun
(articolul 354 al patrulea paragraf din TFUE). De asemenea, Consiliul poate adresa
recomandări statului membru în cauză. Această procedură, care este preventivă, a fost
activată recent de Comisie în legătură cu Polonia și de Parlamentul European în
legătură cu Ungaria.
Acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor reprezintă un instrument
important pentru sancționarea încălcărilor drepturilor fundamentale în UE. Aceste
acțiuni pot fi lansate în cazuri individuale și specifice, atunci când legislația națională
nu respectă legislația UE și drepturile fundamentale protejate de aceasta (în timp ce
articolul 7 se aplică în situații care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului UE și
în care încălcările drepturilor fundamentale sunt sistematice și persistente).

32
CAPITOLUL 4 : PROTEȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA

4.1. DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA ÎNAINTE DE 1989


În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia de la
1866, Această lege fundamentală a României, a fost elaborată pe baza consultării
contituţiilor ţărilor europene cu tradiţii democratice mai îndelungate, în special pe
baza constituţiei Belgiei. Constituţia României din 1923 marchează un pas important
în direcţia consolidării instituţiei drepturilor cetăţeneşti, instituţie care conceptual, în
materie de drepturi, s-a dezvoltat şi a dobândit o incontestabilă statură europeană,
graţie demersurilor ştiinţifice ale unei pleiade de jurişti, diplomaţi şi istorici
români.32Dictatura regelui Carol al II-lea a inaugurat o perioadă în istoria României,
în care încălcarea drepturilor omului, a constituit regula sistemului politic. Constituţia
din 1938, în condiţiile instaurării dictaturii regale, a creat mijlocul practic de
suspendare a garanţiilor constituţionale, privitoare la drepturile fundamentale.33
După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a evoluției societăţii
internaționale, protecţia dreptului internaţional a fost recunoscută ca aplicându-se într-
o oarecare măsură şi individului în cadrul drepturilor omului. Comunismul a fost un
sistem care a transformat cele mai elementare drepturi ale omului în privilegii.
La scurt timp după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, acest act a fost incriminat de către reprezentanţii fostelor ţări
socialisteşi ai regimurilor “socializate”, pentru faptul că consacra o concepţie a
32
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, p. 118.
33
Idem, p. 119.
33
drepturilor omului mult prea influenţată de o filozofie liberală de tip individualist,
care nu acorda suficientă importanţă drepturilor economice, sociale şi culturale. 34
În contextul Revoluţiei de la 1848, problematica drepturilor omului, a început să
capete un contur mai modern în România. Totuşi, elemente unei “preistorii” româneşti
în domeniul drepturilor omului au existat deja în secolul al XV-lea. În anii ce au urmat
Unirii Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de instrumente juridice, bazate pe
o concepţie nouă, mai umanistă, în care au fost consacrate drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti.35
În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia de la
1866. Această lege fundamentală a României, a fost elaborată pe baza consultării
contituţiilor ţărilor europene cu tradiţii democratice mai îndelungate, în special pe
baza constituţiei Belgiei. Constituţia României din 1923 marchează un pas important
în direcţia consolidării instituţiei drepturilor cetăţeneşti, instituţie care conceptual, în
materie de drepturi, s-a dezvoltat şi a dobândit o incontestabilă statură europeană,
graţie demersurilor ştiinţifice ale unei pleiade de jurişti, diplomaţi şi istorici români.
După cel de-al doilea război mondial şi până în 1989, în România a existat un
regim dictatorial comunist, bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid:
Partidul Comunist Român. Dacă formal structurile de stat erau distincte de cele ale
partidului, în realitate deciziile statului român erau deciziile partidului comunist. Intr-
un asemenea cadru imposibilitatea existenţei unei structuri asociative care să se
preocupe de apărarea drepturilor omului a fost evidentă. Deşi România era membră a
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi avea obligaţia respectării Cartei O.N.U. şi a pactelor
internaţionale referitoare la drepturile omului ratificate de România, drepturile omului
în timpul regimului comunist, nu au fost respectate. În 1975 România îşi asuma
conţinutul Actului Final de la Helsinki, inclusiv prevederile acestuia referitoare la
drepturile omului, fără însă a avea un efect real, faţă de respectarea principiului
34
Alexandru Boltineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 89.
35
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, p. 19.
34
drepturilor omului de către regimul comunist. Libertatea de exprimare, libertatea de
conştiinţă şi accesul la informaţie, în continuare nu au fost recunoscute. După 1980,
România şi-a înăsprit atitudinea în relaţiile externe, exprimându-şi rezervele faţă de
adoptarea Documentului Final al Reuniunii de la Viena din 15 ianuarie 1989, cu
privire la respectarea şi promovarea drepturilor omului.
Unul dintre motivele pentru care Nicolae Ceauşescu era criticat în anul 1989, în
presa din străinătate, a fost nerespectarea drepturilor omului în România. Informaţiile
din mass-media occidentală despre abuzurile reale sau imaginare săvârşite de
autorităţile de la Bucureşti aveau la bază diferite surse: zvonuri din ambasadele străine
care mai funcţionau în Bucureşti, în 1989, relatările unor martori oculari, precum şi
reportajele unor ziarişti străini, care au vizitat România în perioada respectivă. La
acestea, s-au adăugat anumite informaţii provenite din surse care nu puteau fi
verificate sau veridicitatea relatărilor era mai mult decât îndoielnică. Informaţiile
respective ajungeau deseori în Occident prin delegaţiile ungare care participau la
reuniunile internaţionale. Ele ofereau din diferite motive astfel de „mostre” de
încălcare a drepturilor omului în România, având la bază tocmai informaţii extrem de
greu de verificat. La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti au dovedit în anul 1989
faptul că nu ştiau să gestioneze asemenea probleme din cauza opacităţii sistemului
politic din România, impusă de la cel mai înalt nivel. Discuţiile deschise despre
problemele cetăţenilor puteau fi permanent „bruiate” de intervenţiile mai mult sau mai
puţin deschise ale unor lideri din aparatul de partid central şi local, precum şi de
acţiunile temutei Securităţi. Pe acel fond, o delegaţie condusă de ambasadorul
Constantin Ene, director în Ministerul Afacerilor Externe, a participat la reuniunea
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa privind problematica drepturilor
omului (Paris, 30 mai – 23 iunie 1989). 36 Aceasta a avut loc atât în plen (30 mai – 5
iunie 1989), cât şi în două grupe de lucru. Pe ordinea de zi a reuniunii de la Paris au

36
Din delegaţia română a făcut parte şi Teodor Meleşcanu, viitor ministru al Afacerilor Externe (1992-1996).
35
fost menţionate două probleme: „respectarea de către statele participante a tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cooperarea în domeniul umanitar;
aplicarea de către statele participante a prevederilor ddocumentului final de la Viena
în soluţionarea unor probleme din doemniul umanitar, inclusiv a aşa-ziselor «cazuri şi
situaţii individuale»”37
În raportul trimis lui Nicolae Ceauşescu de către Ioan Totu, la 11 mai 1989,
ministrul Afacerilor Externe a subliniat că „în interpretarea ţărilor occidentale,
reuniunea s-ar înscrie într-un sistem de proceduri de verificare şi control a politicii
statelor în aceste probleme. Menţionăm că, în cadrul Reuniunii de la Viena, România
nu a acceptat un asemenea sistem şi a exprimat rezerve faţă de prevederile din
documentul final referitor la stabilirea de proceduri care să dea dreptul unor state de a
cere informaţii pe problemele de mai sus. În consecinţă, după Reuniunea de la Viena,
au fost respinse cererile de această natură din partea unor ţări occidentale”.38
În calitate de expert în subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi
pentru Protecţia Minorităţilor (din cadrul Comisiei O.N.U. pentru Drepturile Omului),
Dumitru Mazilu a întocmit un raport critic la adresa regimului impus de Nicolae
Ceauşescu. Documentul respectiv a ajuns într-un mod misterios în Elveţia – la
Comisia ONU pentru Drepturile Omului, din cadrul Consiliului Economic şi Social al
O.N.U., iar la 18 august 1989 a fost publicat la Geneva. În acel moment, Dumitru
Mazilu se afla în România, fiind supravegheat de ofiţeri de Securitate, iar locul său în
subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor
fusese luat de expertul Ion Diaconu. Acesta a acţionat pentru retragerea imediată de la
subcomisia O.N.U. a raportului întocmit de Dumitru Mazilu. La 1 septembrie 1989,
ziarul „Le Monde” informa opinia publică despre faptul că Dumitru Mazilu era
sechestrat în România din cauza documentului respectiv, apreciat în mod favorabil de

37
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 9.
38
Ibidem..
36
zece experţi din subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi pentru
Protecţia Minorităţilor, în frunte cu olandezul Theo van Boven.39
În perioada comunistă drepturile omului au devenit un privilegiu, țara era mai
presus decât individul. Munca forțată, pedepsele corporale încă din școala primară
erau ceva normal. Pentru deținuții politici drepturile omului erau doar o noțiune pe
hârtie, erau înfometați, obligați la muncă forțată și batuți. Cei mai mulți au decedat în
penitenciare din cauza traiul greu și a condițiilor inumane. Avortul era interzis, asa că
multe femei s-au îmbolnăvit sau chiar au murit în urma procedurilor clandestine pe
care le suportau doar pentru a nu a duce pe lume un copil nedorit. O altă încălcare
gravă a drepturilor copilului a fost a cea a adopțiilor ilegale care s-au făcut, copii care
au ,, dispărutʼʼ pur și simplu. Hrana era un lux, totul era controlat de stat și existau
rații pentru fiecare familie pe baza unor cartele, dar și mâncarea se gasea extrem de
greu produse normale pentru zilele noastre ca și pâinea, carnea, ouăle, ciocolata și
multe altele erau un lux.
Țară noastră a trecut printr-un proces îndelungat de la Revoluția din 1989 pentru a
,,curățaʼʼ sistemul de ideile comuniste și încearcă în continuu să se lupte cu încălcarea
drepturilor omului.

4.2. RELAȚIILE ROMÂNIEI CU O.N.U.


Premisele unei noi ordini internaţionale au luat naştere la 26 iunie 1945, după
încetarea celui celui de-al doilea război mondial, la încheierea Conferintei Naţiunilor
Unite pentru Organizaţia Internatională. În această dată memorabilă, principalele
puteri aliate, au semnat la San Francisco, Carta Naţiunilor Unite, document care a
avut misiunea de a răspândi libertatea şi pacea în lume şi de a determina promovarea
şi protecţia drepturilor omului. Din preambul acestei Carte, putem extrage unul dintre

39
Ibidem, dosar nr. 35/1989, f. 32-33.

37
scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, care arată hotărârea popoarelor lumii de a
proclama din nou credinţa în “drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor…”40
Deşi dorinţa României de a face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite a fost
exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La
14 decembrie 1955, Adunarea generală a ONU a decis, prin rezoluţia A/RES/995 (X),
primirea României în ONU, alături de alte 15 state. 41 La 10 iulie 1947 guvernul român
a adresat secretarului general al O.N.U. cererea de admitere în organizaţie. A trebuit
însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers până când România să fie admisă
în O.N.U., în primul rând datorită nerespectarii unor prevederi ale Tratatului de Pace
de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare da torată
practicilor regimului comunist instaurat în România după alegerile din noiembrie
1946.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent,
ales, al Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în
practică a prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin
promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile
regionale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În ceea ce priveşte
raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU, Români a se alătură
eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule eficiente de
reformare a sistemului Naţiunilor Unite.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a
participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra
situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea,
participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa
armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi
40
Alexandru Boltineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 89.
41
https://www.mae.ro
38
militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens,
România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a
păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni.
Deasemenea România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea
credibilităţii Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006.
În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului
Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011 - decembrie 2014. În noua
calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul
2007 este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul
dezvoltat de ţara noastră cu un număr important de instituţii ale ONU, cu activitate în
domeniul dezvoltării.
Consemnarea în documentele bilaterale încheiate de ţara noastră cu diverse alte state a
ataşamentului faţă de principiile şi scopurile Naţiunilor Unite şi a voinţei de a recurge
la mecanismele O.N.U., precum şi acordarea de către mass-media românească a un or
spaţii largi activiăţii desfăşurate de O.N.U. oglindesc şi ele locul important pe care- l
ocupa O.N.U. în ansamblul politicii externe româneşti şi în percepţ ia opiniei publice
din ţara noastră.

4.3. TRATATELE INTERNAȚIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI


APLICATE ÎN ROMÂNIA

Țara noastră nu a semnat de fiecare data convențiile elaborate sub egida ONU
necondiționat, ci a formulat deseori rezerve sau a decis sa nu accepte unele prevederi
ale acestora. În continuare vom descrie situaia României referitoare la ratificarea celor
mai importante convenii elaborate sub egida ONU:

39
- Convenția internaționala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
a fost semnată în 1970 și ratificată în 1990, fără recunoașterea dreptului de petiție
individuală la Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale (art.14);
- Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, ratificată prin Legea nr.19/1990, fără recunoașterea Competenței
Comitetului împotriva Torturii de a primi si soluționa plângeri inter-state precum și
petiții individuale (art.21);
Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, la care România a
acces în 1950;
- Convenția internațională privind suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid,
ratificată în 1978;
- Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei a
fost ratificată în 1982;
- Convenția cu privire la drepturile copilului a fost ratificată în 1990;
- Convenția cu privire la statutul refugiaților și Protocolul privind regimul refugiaților
au fost ratificate prin Legea nr.46/1991.
Alte Convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul ONU şi ratificate de
România de-a lungul timpului sunt: Convenţia privind consimţământul la căsătorie,
vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor; Convenţia cu privire la
drepturile politice ale femeilor; Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în
materia adopţiunii internaţionale; Convenţia cu privire la suprimarea traficului de
persoane şi exploatarea prostituţiei altora; Convenţia împotriva sclaviei (1926) şi
Protocolul de amendare a acesteia (1953); Convenţia cu privire la neaplicabilitatea
limitărilor legale referitoare la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii,
Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale şi Protocoalele adiţionale, inclusiv recunoaşterea competenţei Comisiei
internaţionale de stabilire a faptelor.

40
STUDIU DE CAZ

În 25.04.2017 Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( CEDO) a pronunțat,


astăzi, decizia-pilot în cazul României privind condițiile din penitenciare. Mai mulţi
deţinuţi au reclamat că au apă caldă cu porţia, că mâncarea este proastă şi că au fost
nevoiţi să doarmă mai mulţi în pat. Ei spun că celulele sunt pline de şobolani şi
insecte.
CEDO a statuat prin decizia-pilot că în România condiţiile de detenţie din
penitenciarele din contravin Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi arată o
disfuncţionalitate structurală care necesită adoptarea de măsuri generale de către stat.
Prin această decizie-pilot, CEDO a stabilit că a fost încălcat Articolul 3 al
Convenţiei, care interzice tratamentele inumane sau degradante, în acest caz care
vizează condiţiile de detenţie din închisorile româneşti, precum şi din arestul poliţiei.
Patru cetăţeni români: Daniel Arpad Rezmiveş, Marius Mavroian, Laviniu Moşmonea
şi Iosif Gazsi , au sesizat CEDO în legătură cu condiţiile din închisori.
 Daniel Arpad Rezmiveş, s-a plâns de condiţiile de la penitenciarele din Gherla,
Aiud și Oradea. Aici ar fi 1,6 metri pătraţi de persoană, în timp ce minimul de
spaţiu vital este de 2,22 metri pătraţi. Șeful de la penitenciarul Gherla ar fi spus
că există spaţiu între 1,84 m² et 3,06 m² pentru fiecare deţinut. În aceleaşi
informări trimise de statul român se precizează că la penitenciarul de la Aiud
spaţiul alocat fiecărui deţinut este variabil, între 2,6 şi 3,39 de metri pătraţi.
 Marius Mavroian, la 13 februarie 2008, a fost plasat în arest preventiv la
închisoarea din Craiova. După condamnarea sa, el a executat pedeapsa până la
17 mai 2012, data transferului său la Târgu-Jiu, în închisoare. La 11 iulie 2012
a fost transferat la închisoarea Pelendava. Acesta critică condițiile de detenție
din aceste trei închisori. Potrivit lui, închisoarea din Craiova a primit un habitat
redus în celulele echipate cu două chiuvete și două grupuri sanitare pentru 21

41
de deținuți, sau trei chiuvete și trei grupuri sanitare pentru 39 de deținuți. El a
putut face duș de două ori pe săptămână, prin negocierea cu alți deținuți.
Deținutul a susținut că, după doi ani de detenție în aceste condiții, s-a
îmbolnăvit şi a pierdut mai mulți dinți. Odată transferat la închisoarea din
Târgu-Jiu, a fost forțat să împartă un pat cu un alt deținut, numai 27 de paturi
sunt disponibile pentru 33 de deținuți. Ar fi fost doar o toaletă, un duș și două
chiuvete. Apa caldă a fost furnizată de două ori pe săptămână, de fiecare dată
pentru o durată foarte scurtă.42
 Laviniu Moşmonea, la data de 15 decembrie 2009, a fost deținut în închisoarea
Rahova timp de mai multe luni înainte de a fi transferat sucesiv, în închisorile
din Tulcea (2010), Iași (2010-2014) și Vaslui (2011-2013). Al treilea reclamant
s-a plâns de condițiile de detenție din Penitenciarul Rahova, inclusiv
supraaglomerarea, lipsa ventilației în celule, prezența de mucegai pe pereți,
calitatea proastă a produselor alimentare. El susține, de asemenea, că el a fost
forțat să împartă celule cu deținuți care au luat droguri și care suferă de boli
transmisibile, cum ar fi hepatita. El a adăugat că el a fost reținut în aceleași
condiții, la închisoarea din Tulcea, în care el a spus că a trebuit să refuze să se
hrănească pentru a forţa autoritățile să-i ofere un tratament adecvat pentru o
afecţiune a spatelui. După ce a fost transferat de mai multe ori în închisoarea
din Iași, el pretinde că a avut la dispoziţie aproximativ 3 mp. El a spus că a fost
forțat să împartă o celulă cu un prizonier care suferă de tuberculoză iar celula
era invadată de şobolani. Odată transferat la Vaslui în închisoare, el a fost
încarcerat într-o celulă cu încă șase persoane. El susține că, din cauza acestor
condiții de s-a îmbolnăvit.43
Instanța europeană a decis că România trebuie să plătească, în total, 16.000 de
euro despăgubiri morale și 1.850 de euro cheltuieli de judecată, dupa ce instanța
42
https://www.wall-street.ro/articol/Social/210009/cedo-conditiile-de-detentie-din-penitenciarele-din-romania.html#gref
43
Ibidem.
42
europeană a fost sesizată de Daniel Arpad Rezmives, Laviniu Mosmonea, Marius
Mavroian și Iosif Gazsi în legatură cu condițiile din închisorile din România.

CONCLUZII

43
Problematica drepturilor omului în lumea contemporană, constituie fără îndoială,
una din temele cele mai larg abordate şi reprezintă fundamentul existenţei şi
coexistenţei umane. Garantarea şi respectarea drepturilor omului devine o condiţie
importantă a efectuării statului de drept şi a recunoaşterii sale ca stat democratic pe
plan internaţional.
Interdependenţa dintre apărarea drepturilor omului şi menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, este materializată pe parcursul a peste patru decenii într-un sistem de
organisme, mecanisme şi programe, care oferă astăzi elemente valoroase în acţiunea
de promovare şi aplicare a unor drepturi şi libertăţi esenţiale pentru viaţa, libertatea,
demnitatea, bunăstarea şi dezvoltarea persoanei umane.
Asigurarea apărării, promovării, şi respectării drepturilor omului revine în mod
egal fiecărui individ cât şi tuturor organelor statale, organizaţiilor, instituţiilor şi
organismelor internaţionale, care au fost special însărcinate cu garantarea acestor
drepturi.
Ideea drepturilor omului nu este universală, este pur şi simplu un produs al
secolului al XVII-lea, care a fost mai apoi concretizat în timpul revoluţiei burgheze
din Franţa (1789) şi a rebeliunii coloniilor engleze din America de Nord împotriva
Marii Britanii (1776). De atunci drepturile omului au fost in continuă schimbare și
readaptare la noile vremuri și la evoluția societății. Tehnologia a creat noi feluri de a
încălca drepturile omului și de a dezvolta alte metode prin care persoane de rea
credință să traficheze oameni, arme, organe etc.
Consider că acest concept de drepturile omului va fi într-o continuă evoluție și
transformare odata cu evoluția societății și cu avansul tehnologic pe care îl trăim în
zilele noastre. Ține de fiecare individ și nu doar de state să ajutăm la respectarea lor și
să semnalizăm orice încălcare sau chiar o tentativă de încălcare a drepturilor omului.

44
Din punctul meu de vedere noi, noua generație, suntem datori antecesorilor noștri
să păstrăm și să ducem mai departe aceste concepte care fac ca o societate să fie
civilizată.

45
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri şi monografii
1. Balahur Doina, Protecţia europeană a drepturilor omului, Universitatea
Al.I.Cuza, Iaşi, 2006
2. Boltineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan,
Editura All Beck, Bucureşti, 2000
3. Büergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor
omului, Editura All, Bucureşti, 1996
4. Ciucă Aurora, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Fundaţiei
Axis, Bucureşti, 2005
5. Domuţa Marcela, Drepturile Omului - note de curs, Universitatea Babes -
Bolyai, Cluj – Napoca, 2004 . Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor
omului - mijloace interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998
6. Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, Drept instituţional comunitar european,
Editura Actami, Bucureşti, 1999
7. Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
8. Iorgovan Antonie, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992
9. Jofa Constantin , Protecţia drepturilor omului, Editura Chemarea, Iaşi, 1999
10.Mazilu Dumitru, Drepturile Omului - concept, exigenţe şi realităţi
contemporane, Editura Actami, Bucureşti, 2003
11.Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a
drepturilor Omului şi în Constituţia româniei, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
12.Miga-Beșteliu Raluca, Organizații international interguvernamentale, Editura
All Beck, București, 2000
13.Morange Jean, Libertăţi publice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

46
14.Moroianu-Zlătescu Irina , Protecția juridică a drepturilor omului, IRDO -
Universitatea „Spiru Haret”, București,1996
15.Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO,
Bucureşti, 1992
II. Surse electronice
1. http://ec.europa.eu
2. http://echr.coe.int
3. http://www.apador.org
4. http://www.echr.
5. http://www.coe.int
6. http://www.cpt.coe.
7. http://www.europarl.europa.eu
8. http://www.mae.ro
9. http://www.penitenciaruljilava.ro

III. Acte normative

1. Carta Drepturilor Fundamentale, Köln, 1999


2. Carta Naţiunilor Unite, San Francisco, 1945
3. Constituţia României, modificată şi completată prin Legea Nr. 429/2003
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale,
amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13,
Roma, 1950
4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Paris, 1948

47