Cel mai iubit dintre pamanteni - de m.

preda
Romanul Cel mai iubit dintre pamanteni a aparut in anul 1980. Sub raportul temelor si,
intr-o mai mica masura, sub cel al formulelor, Cel mai iubit dintre pamanteni poate fi socotit un
roman complet: social, politic, sentimental, ideologic, psihologic, eseistic, senzational si
politist, fresca a unei lumi si analiza a unui esec in dragoste, cronica de familie si spovedanie a
unui invins (Nicolae Manolescu). Romanul include aproape toate aspectele care l-au interesat pe
autor: mediul muncitoresc si de activisti, intelectual si de tineret, cel de periferie a Bucurestilor,
meditatia asupra politicii si a personalitatilor politice, lumea scriitoriceasca. Acestora li se
adauga teme noi: viata universitara in anii 1940 – 1950, inchisoarea, canalul.

TEMA SI PROBLEMATICA

Tema romanului este independenta spiritului in fata istoriei aberante, a compromisurilor de

toate felurile. In acest roman autorul adauga viziunii artistice o dimensiune in care scepticismul
modernitatii se insinueaza in urmarirea unei drame umane care sintetizeaza intr-un fel acut
intreaga problematica a lui Marin Preda: relatia cu istoria, omul ca jucarie a destinului, problema
libertatii, a iubirii, a singuratatii ca marca a existentei. Finalul insusi al romanului nu se
elibereaza de acest scepticism. In Cel mai iubit dintre pamanteni, fiinta umana, memoria si
experienta directa a acesteia sunt confruntate cu ordine morala si cu o rodine a spiritului absente,
tragismul devenind emblematic.

SUBIECTUL

Actiunea romanului se desfasoara intr-un oras transilvanean nenumit, dar in care se poate
recunoaste Clujul. Naratiunea este la persoana intai, bazata pe conventia manuscrisului prin care
un ins aflat in inchisoare face reconstituirea evenimentelor, ca sa se disculpe. Victor Petrini, un
filozof care incearca sa-si pastreze luciditatea si judecata nepartinitoare urmarind, mai intai ca
martor, apoi ca victima, erorile si brutalitatea cu care noul regim, comunist, isi impune regulile,
ajunge sa fie inchis de doua ori: prima data dintr-un abuz, iar a doua oara pentru ca omoara un
om, fiind in legitima aparare. Inainte de judecarea celui de al doilea proces, isi povesteste in scris
intreaga viata, mediteaza asupra ei si ii incredinteaza confesiunea prietenului si avocatului sau
Ciceo Pop (cateva capitole dinspre final sunt reluate, tot la persoana intai, de avocat, ca un
contrapunct al perspectivei asupra intamplarilor). Paginile sunt marturisirea unui invins, a unui
om care este in viata sociala jucaria istoriei, iar in cea pasionala, asemenea lui Romeo, jucaria
destinului. In centrul romanului stau, de altfel, doua mari povesti de iubire. Cea dintai, si una
dintre cele mai profunde din literatura romana, este povestea unei iubiri imposibile, care-si
dezvaluie de multe ori fata ascunsa, a unei uri mistuitoare. O combustie ce pare inepuizabila
alimenteaza violenta relatiilor dintre Petrini si Matilda (cand o cunoscuse, intamplator zarind-o
pe strada, era sotia prietenului sau, Petrica Nicolau), relatii care nu cunosc decat extremele:
abandonul sau violul. Matilda este un animal de rasa, mandra si nepasatoare, tenace si fragila,
sincera cu brutalitate si ipocrita cu nerusinare, decisa si sovaielnica, fatisa si secreta. Matilda este
asemeni existentei insesi, pe care Petrini crezuse ca o poate stapani prin controlul ratiunii:
abjectie si puritate, pacat si virtute, chemari si respingeri, falsitate si adevar. Ea simbolizeaza
tipul de existenta pe care nu forta intelectuala (intruchipata de protagonist) o poate lua in posesie,
ci aceea financiara (fusese casatorita cu un evreu bogat caruia ii poarta in timp un respect
masurat) si cea politica (Mircea, care ii succeda lui Petrini, are o importanta functie de partid).
Iubirea celor doi se degradeaza intr-un ritm cand lent, cand rapid si este cotropita de vulgaritate.
Singura consolare ramasa lui Petrini in urma acestei casnicii este fiica lor, Silvia. La botezul
fetitei, Petrini este arestat. Pretextul il constituie o fraza inocenta, rau interpretata, dintr-o
scrisoare primita de Petrini de la un fost prieten, Iustin Comanescu, plecat in strainatate si
membru al organizatiei legionare Sumanele negre, despre care profesorul de filozofie stie doar
din auzite. Momentul coincide cu hotararea celor doi de a se desparti. Matilda il va astepta totusi
sa iasa din inchisoare. Cealalta poveste de iubire se infiripa dupa ce Petrini isi ispasise
condamnarea, isi pierduse postul de la Universitate, trecuse prin experienta infernala a muncii la
deratizare si ajunsese contabil la “Oraca”. Aici o intalneste pe Suzy Culala, aparitie voit stearsa,
fiica unui mare industrias, epurata ea insasi din facultate pe cand era studenta. Femeia aduce in
aceasta iubire o culpa chinuitoare: i-a ascuns lui Victor Petrini ca este inca maritata cu un individ
periculos, un dipsoman agresiv. Relatia nu este alterata de acest fapt, povestea complicandu-se in
mod senzational. Dipsomanul o urmareste pe Suzy ca s-o omoare, are loc o incaierare intre cei
doi barbati intr-un teleferic, iar Victor il arunca pe celalalt in gol.Victor urmeaza sa fie judecat
pentru crima, totul pledand impotriva lui, iar Suzy descopera ca nu a scapat nici o clipa de
obsesia sentimentului ei pentru celalalt barbat. Desi il iubeste pe Victor, are nevoie ca el sa fie
judecat pentru a-si “ispasi” vina. Supusa acestei presiuni, iubirea lor se transforma in praf. Este
interesant ca, desi personajul nu se implineste prin iubire, totusi el sustine mitul fericirii prin
iubire, mit definitoriu pentru conditia umana: “Multi dintre semenii mei au gandit poate la fel, au
jubilat ca si mine si au fost fericiti in acelasi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei
iubiri descrise aici si nu al iubirii aproapelui n-a incetat si nu va inceta sa existe pe pamantul
nostru, sa moara adica si sa renasca perpetuu. Si atata timp cat aceste trepte urcate si coborate de
mine, vor mai fi urcate si coborate de nenumarati altii, aceasta carte va marturisi oricand:…daca
dragoste nu e, nimic nu e!”.

Aceste doua mari povesti de iubire sunt precedate de altele doua, importante in drumul
initiatic al personajului. Prima este o iubire de adolescenta, cu originea intr-o senzualitate
intensa, care tulbura simturile. Personajul confunda acum existenta cu aparenta, cu formele ei
exterioare. Perfectiunea halucinanta a trupului femeii, voluptatea atingerilor pot fi lesne
considerate drept existenta insasi, pe care personajul crede ca o poate lua in posesie totala si
definitiva. Aflat la aceasta varsta, Petrini proiecteaza in existenta propriul ideal. Alcatuita precar,
relatia se stinge din pricina unui capriciu (Petrini refuza sa se plimbe pe o anumita strada la
invitatia Ninetei). Parasit, personajul sufera intens, dar refuzul de a accepta o directie indicata ii
provoaca iluzia optiunii. S-ar putea afirma ca acestei relatii ii corespunde in plan social un sistem
bazat pe principiul libertatii individuale (anii dinaintea razboiului).
 Relatia cu Caprioara ii creeaza eroului iluzia ca poate domina existenta si ca este un
rasfatat al ei. Performantele sale intelectuale starnesc fascinatia unei fete superbe, magulindu-i
orgoliul. Incantat ca a fost preferat atator pretendenti, Petrini nu intelege ca a luat drept existenta
autentica o zona “neclintita si amorfa” a acesteia, asa cum el insusi defineste sufletul Caprioarei.
Personajul este incapabil sa-si asume o existenta careia nu-i poate imprima nimic din
configuratia sa interioara. Mai mult, realitatea intruchipata de Caprioara poarta insemnele unei
“cuceriri” (e insarcinata cu un medicinist), pe care orgoliul lui Petrini nu le poate accepta. El
esueaza, iar decizia luata e la limita culpabilitatii.

In plan secund exista numeroase episoade extraordinare si personaje care se tin minte.
Fiecare dintre cele zece capitole contine un roman de sine-statator, dar structura generala e
departe de a fi laxa. Cele doua romane de dragoste isi infig radacinile in viata sociala a epocii si
in viata intelectuala, familiala a eroului insusi. Exista in acestea multe lucruri in lipsa carora cu
greu ne-am putea inchipui romanul iubirii lui. Viata de familie este unul dintre ele. Intai, familia
lui Petrini insusi, bunicii, parintii, apoi familia Matildei, acel uimitor clan de basarabeni
vorbareti, afectuosi, egoisti si solidari, in al treilea rand familia lui Suzy, ceva mai stearsa. Un
personaj episodic, totusi pregnant, este Petrica Nicolau, un fel de etern sot si etern revoltat, omul
cu cea mai stabila umoare neagra dintre toti. Romanul politic are drept protagonist (un
protagonist asa-zicand de idei, care abia izbuteste sa se miste din scaunul lui rezervat la o
braserie a orasului, de unde isi emite ideile cu o frecventa uluitoare) pe criticul literar Ion Micu,
sclipitor, inventiv, avand explicatii pentru toate si teoretizand printre cafelele cu filtru cu
placerea cu care altul ar respira.

Cu totul deosebit este romanul inchisorii si reintregarii lui Petrini in munca. Viata in mina
de plumb (cu tot episodul uciderii unui gardian – uspr neverosimil) si mai ales incadrarea intr-o
echipa de deratizare sunt infatisate cu o puternica imaginatie a grotescului si caricaturalului. Se
simte in aceste episoade mana unui mare romancier al sordidului. E de remarcat ca lumea lui
Vintila (mare povestitor, un Tugurlan de mahala) sau a lui Bacaloglu e sordida, fara sa fie
vulgara.Vulgaritatea s-a instalat, aparent paradoxal, in unele momente ale povestii cu Matilda, in
vorbirea unor personaje cultivate si chiar in gandirea lor.

Capitolul ultim din al doilea volum contine un fel de roman – eseu, in care Petrini isi
dezvolta oral ideile gnozei lui moderne si consideratiile dintr-un studiu intitulat Era ticalosilor.

COMPOZITIA SI TEHNICA NARATIVA. STATUTUL NARATORULUI

Romanul are trei volume alcatuite din zece parti. Fiecare parte e formata din microstructuri
distribuite in functie de memoria personajului – narator. La nivelul instantelor de comunicare,
subiectivitatea artistica se amplifica prin aceasta narare a majoritatii evenimentelor la persoana I
de catre personajul principal Victor Petrini. Evocarea e dublata de interpretarea evenimentelor
traite sau numai cunoscute de narator. Cronologia nu este total respectata, in plan existential,
rememorarea incepand dupa ce personajul principal, Victor Petrini, e pe punctul sa fie
condamnat la inchisoare pentru a doua oara.
 Desi scris in intregime la persoana intai, Cel mai iubit dintre pamanteni conserva in mare
formula clasica a retrospectivei ordonate, in care experientele sunt restituite intr-un prezent
proustian al memoriei. Povestirea lui Petrini alterneaza realismul sumar, publicistic, cu fantezia
caricaturala, proza de aventuri cu cea de idei, intr-un stil original, accesibil si inegal.

Scriitorul reface intr-un fel experienta subiectivitatii de tip camilpetrescian – modelul se

resimte – dar problematica romanului capata accentele tragice ale unor impasuri istorice. Altfel
spus, Marin Preda reuseste sa fie, in special prin acest roman, in mijlocul intrebarilor celor mai
grele pe care si le putea pune, in ultima parte a secolului XX, pe care si le putea pune o
constiinta.