Ateismul, religia ignoranteiÎmi place Pagina

#DumnezeuExistă

Se poate forma o moleculă ADN din întâmplare ?

În data de 30 iunie 1860 a avut loc un eveniment care, în mintea multor oameni, a
fost punctul de cotitură pentru acceptarea publică a teoriei evoluției în
confruntarea cu creștinismul. Acest eveniment a constat în dezbaterea dintre
agnosticul Thomas Huxley, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „bulldogul lui
Darwin”, și episcopul anglican de la Oxford, Samuel Wilberforce, fiul faimosului
politician anti-sclavie, William Wilberforce.
Dezbaterea a avut loc la o întâlnire a Asociației Britanice din Oxford, în cadrul
căreia episcopul Wilberforce a fost vicepreședinte, și care a fost anunțată de
publicarea cu șapte luni înainte a cărții „Originea Speciilor” de către Charles
Darwin, în noiembrie 1859.
Wilberforce era un argumentator cu experiență și abilități. Pe lângă faptul că a
fost teolog, a fost un naturalist capabil. El a obținut și un grad de excelență în
matematică ca absolvent al Universității din Oxford. A fost, de asemenea, membru al
Societății Regale și a combinat în mod neobișnuit calitatea de profesor de teologie
cu cea de profesor de matematică la Universitatea din Oxford. Era foarte bine
documentat în teoria lui Darwin, căci, înainte de dezbatere, el a scris o recenzie
de 19.000 de cuvinte a cărții „Originea Speciilor”, care a fost publicată în
„Revista trimestrială”, iulie 1860. Când Darwin a citit această recenzie,
comentariul său a fost:

„Este neobișnuit de inteligentă; culege cu îndemânare toate părțile cele mai

conjuncturale și scoate în evidență cu succes toate dificultățile.” (1)

Wilberforce a început dezbaterea și, după ce a menționat câteva aspecte

științifice, a concluzionat cu argumentul lui Paley, că un ceas presupune existența
unui ceasornicar și, în mod similar, creația în natură implică existența unui
creator.
Huxley a intervenit atunci și se spune că a prezentat argumentul său binecunoscut
că șase maimuțe veșnice (2) , care scriu la șase mașini de scris veșnice, cu
cantități nelimitate de hârtie și cerneală ar putea produce, dacă li s-ar pune la
dispoziție suficient timp, un Psalm, un Sonet Shakespearean sau chiar o carte
întreagă, pur și simplu din întâmplare, prin lovirea aleatoare a tastelor.
În cursul prezentării sale, Huxley a pretins că a găsit Psalmul 23 (psalmul 22 în
versiunea ortodoxă) printre grămezile de scrijelituri tehnoredactate de maimuțele
sale imaginare. El a continuat să-și susțină punctul de vedere conform căruia, în
același mod, mișcarea moleculară, oferindui-se suficient timp și materie, ar putea
să-l producă pe însuși episcopul Wilberforce, pur și simplu din întâmplare și fără
intervenția unui Designer sau Creator.
Se pare că, din diferitele circumstanțe existente (mai ales scrisorile redactate de
adepții lui Darwin, deoarece niciun raport asupra dezbaterii nu a fost publicat de
Asociația Britanică), vrednicul episcop nu a avut un răspuns la acest raționament.
Acest lucru este destul de surprinzător ținând cont de erudiția sa în domeniul
matematicii. Deci, să luăm în considerare câteva răspunsuri la argumentul lui
Huxley – un argument care este în continuare avansat din când în când de către
evoluționiștii contemporani – anume că întâmplarea este o explicație mai bună a
originilor decât creația.

Întâmplare vs. Creație

Să ne imaginăm o mașină de scris specială, ușor de utilizat pentru maimuțe, cu 50

de taste, formată din 26 de majuscule, 10 numere, o bară de spațiu și 13 semne
punctuație etc. Pentru simplificare, nu vom lua în considerare literele minuscule
și stabilim ca scrierea standard să fie cu majuscule, și nu vom lua în considerare
anii bisecți.
Cât timp îi va lua unui operator, în medie, să scrie corect Psalmul 23, prin
apăsarea la întâmplare a tastelor mașinii de scris? Pentru a obține răspunsul, mai
întâi să luăm în considerare primul verset al Psalmului, care spune: „Domnul mă
paşte şi nimic nu-mi va lipsi. ” (engl. THE LORD IS MY SHEPARD, I SHALL NOT WANT…)
Conform regulii de înmulțire a probabilităților (în formă simplificată) (3), șansa
de a introduce corect cele trei litere desemnate „THE” din probabilități este de
150 x 50 x 50, care este egal cu 125.000. La o rată de apasare a unei taste pe
secundă, timpul mediu necesar pentru a face 125.000 de tastari este de 34,72 ore.
Probabilitatea de a apăsa aleatoriu cele opt taste (șapte litere și un spațiu) în
ordinea corectă, pentru cele două cuvinte THE LORD, este de 150 x 50 x … x 50 de
opt ori (adică 508). Aceasta este o probabilitate de 1 la 39.062 miliarde. Există
31.536.000 de secunde într-un an, astfel încât timpul mediu necesar pentru a
efectua 39.062 miliarde de tastări, la o rată de o tastare per secundă, ar fi de
1.238.663,7 ani.
Timpul necesar pentru a tasta corect întregul verset 1 al Psalmului 23, care
conține 42 de litere, punctuație și spații, ar fi 5042 împărțit la 31.536.000
(secunde într-un an), care este de 7,2 x 1063 ani.
Iar timpul petrecut în medie pentru a tasta corect întregul Psalmul 23, alcătuit
din 603 litere, numere de versete, punctuație și spații, ar fi 50603 împărțit la
31.536.000, adică 9.552 x 101016 ani. (4) Dacă litera „b” reprezintă miliarde
(109), acest lucru ar putea fi scris ca aproximativ un
bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb
bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb de ani.
Prin comparație, vârsta evoluționistă a Pământului este (numai) 4,6 miliarde de
ani, iar vârsta evoluționistă a universului este (numai) aproape 15 miliarde de
ani.

Probabilitatea formării unei molecule ADN din întâmplare

Atunci când aplicăm teoria probabilității la dispunerea corectă a unei molecule de

ADN, se observă o situație similară, conform următorului citat:

„Când vrem să examinăm cel mai simplu organism cunoscut, capabil de existență
independentă, situația devine și mai fantastică. În lanțul ADN al cromozomului
bacteriei E.coli, un organism preferat al biologilor moleculari, helixul [ADN]
constă în 3-4 milioane de perechi de baze. Acestea sunt toate aranjate într-o
secvență care este „semnificativă” în sensul că generează molecule de enzime care
se potrivesc cu diverși metaboliți și produse utilizate de celulă. Această secvență
unică reprezintă o alegere a uneia dintre cele 102.000.000 de modalități
alternative de aranjare a bazelor! Suntem obligați să concluzionăm că originea
primei vieți a fost un eveniment unic, care nu poate fi discutat în termeni de
probabilitate.” (5)

Observați că acest lucru se referă numai la aranjamentul corect al bazelor deja

formate. Harold J. Morowitz, profesor de biofizică la Universitatea Yale, a ținut
cont de energiile covalente de legatură, necesare pentru a forma o astfel de
moleculă de ADN. Pentru formarea spontană a unei bacterii complete de Escherichia
coli în istoria universului, el ajunge la o probabilitate mai mica de 1 la 10 la
puterea 100 miliarde (care poate fi scrisă 10100.000.000.000). (6)
Aceste numere sunt prea mari pentru ca majoritatea oamenilor să le înțeleagă. Cu
toate acestea, regretatul Sir Fred Hoyle, care a fost profesor de astronomie la
Universitatea Cambridge și nu a fost creștin, a ilustrat acest punct de vedere în
felul următor:

„Acum, imaginați-vă 1050 de persoane nevăzătoare [aceasta înseamnă 100.000 de

miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de oameni – stând umăr
lângă umăr, ar umple cu vârf și îndesat întregul nostru sistem planetar] fiecare cu
un cub Rubik amestecat și să încerce să conceapă șansa ca ei să ajungă simultan la
forma rezolvată. Apoi, aveți șansa de a ajunge, prin amestecarea întâmplătoare
[variație aleatoare], la unul dintre mulții biopolimeri de care depinde viața.
Noțiunea că s-ar putea ajunge din înâmplare nu doar la biopolimeri, ci la programul
de operare al unei celule vii dintr-o supă primordială aflată aici, pe Pământ, este
evident „o prostie de grad înalt”. (7)

O altă analogie foarte expresivă a profesorului Hoyle este aceea că, șansa ca și
chiar cele mai simple forme de viață care se reproduc asexuat ar fi putut să apară
în acest fel (procesele evolutive) este comparabilă cu șansa ca „o tornadă care
trece printr-o groapă de gunoi să poată forma un Boeing 747 din materialele de
acolo.” (8)

Au fost întâmpinate unele obiecții

Dar despre selecția naturală?

Pentru a nu se crede că teoria darwiniana a selecției naturale ar putea crește

șansa de a forma viața (de ex. cu timpul, mutațiile pot aduce o valoare superioară
de supraviețuire anumitor membri ai unei specii), trebuie să se înțeleagă că
selecția naturală poate funcționa doar pe un organism viu care ar putea produce
urmași. Prin însăși definiția sa nu poate lucra cu substanțe chimice fără viață,
după cum a subliniat leaderul evoluționist Dobzhansky. (8)
Pentru a încerca să depășească aceste dificultăți insurmontabile, unii
evoluționiști postulează acum că universul este etern, pentru că, susțin ei, dacă
timpul este veșnic, atunci teoretic, orice eveniment va avea loc cu siguranță.

Univers etern?

Ideea unui univers veșnic nu poate fi totuși fundamentată, deoarece universul se

apropie încet de „moartea prin încălzire” în conformitate cu a doua lege a
termodinamicii. Moartea prin încălzire va avea loc atunci când toată energia
cosmosului va fi fost transformată în energie termică aleatorie, cu mișcări
aleatorii ale moleculelor și temperaturi uniforme joase. Dacă universul ar fi fost
etern, această stare ar fi fost atinsă „cu mult timp în urmă”. Faptul că universul
nu este mort este o dovadă clară că nu este infinit de vechi. Pentru mai multe
informații, vezi Cine L-a creat pe Dumnezeu?

„Undeva, cândva”

Pentru a depăși această problemă, susținătorii moderni ai lui Huxley sunt gata să
vorbească despre universurile anterioare în fața prezentului și alte spații
„dincolo de” spațiul nostru. Apoi, ei susțin că, indiferent de cât de mică este
probabilitatea unui eveniment, se va întâmpla cu probabilitatea unu (certitudinea)
„undeva, cândva”, atâta timp cât probabilitatea nu este de fapt zero
(imposibilitate).
Mai mult, ei pretind că motivul pentru care observam realizarea evenimentului total
improbabil este că acesta poate fi observat doar de ființele simțitoare pe care le-
a produs. Cu toate acestea, așa cum a subliniat profesorul A.M. Hasofer
(statistician, Universitatea din New South Wales) într-o relatare privată, (9)
există o slăbiciune științifică fatală în astfel de raționamente, pentru că un
astfel de model nu îndeplinește criteriul fundamental al acceptabilității
științifice, al lui Karl Popper, că poate fi falsificat.
Profesorul Hasofer scrie:

„Problema [falsificabilității unei declarații probabiliste] a fost abordată într-o

carte recentă a lui G. Matheron, intitulată Estimarea și alegerea: un eseu despre
probabilități în practică (Springer-Verlag, 1989). El propune că un model
probabilistic să fie considerat falsificabil dacă unele dintre consecințele
acestuia au probabilitate zero (sau practic foarte scăzută). Dacă se observă una
dintre aceste consecințe, modelul este apoi respins.
Slăbiciunea fatală a argumentului maimuței, care calculează probabilitățile
evenimentelor „undeva, cândva”, este că toate evenimentele, indiferent de cât de
imposibile sunt, au probabilitate unu, atâta timp cât sunt posibile din punct de
vedere logic, astfel încât modelul sugerat nu poate fi falsificat. Acceptarea
valabilității raționamentului lui Huxley pune întreaga teorie a probabilității în
afara domeniului științei verificabile.
În special, aceasta afectează întreaga teorie cuantică și mecanică statistică,
inclusiv termodinamica, și, prin urmare, distruge fundamentele științei moderne. De
exemplu, după cum a subliniat Bertrand Russell, dacă am pune un ceainic pe foc și
apa din ceainic îngheață, ar trebui să susținem, conform lui Huxley, că s-a produs
un fenomen de mecanică statistică foarte puțin probabil, așa cum ar trebui „undeva,
cândva”, în loc să încercăm să aflăm ce nu a mers bine în cadrul experimentului!”

Reversibilitatea – călcâiul lui Ahile al biogenezei din întâmplare

Există un alt aspect care trebuie luat în considerare – încă un defect fatal în
raționamentul lui Huxley și cel al urmașilor săi moderni – atunci când este aplicat
ideii de biogeneză din întâmplare sau formării de celule vii din combinații
întâmplătoare de molecule. Să luăm în considerare situația în care timpul este
infinit, iar probabilitatea este egală cu unu. Tocmai am văzut că evoluționiștii nu
au timp infinit, dar să presupunem că ar avea, ar putea fi susținut argumentul lui
Huxley? În special, ar putea produce viață combinațiile aleatoare de molecule (sau
chiar pe episcopul Samuel Wilberforce), dacă nu ar exista restricții asupra
timpului?
Ideea că viața se poate forma spontan din non-viață implică formarea proteinelor
(10) din peptide care s-au format din aminoacizi (care s-au format din gaze într-o
atmosferă reducătoare). (11) Cu toate acestea, reacțiile biochimice implicate în
formarea proteinelor din peptide și a peptidelor din aminoacizi sunt reversibile –
ele merg și pe calea inversă (12). Aceasta este reprezentată mai jos în cea mai
simplă reacție a doi aminoacizi care formează o dipeptidă în timp ce eliberează o
moleculă de apă (R din tabel reprezintă oricare dintre cele 20 de grupe funcționale
distincte. Diferitele grupuri R sunt responsabile pentru o mare varietate de
proteine, iar secvențele precise sunt foarte specializate și improbabile):

În condițiile adecvate, condensarea continuă, cu o dipeptidă care reacționează cu
un al treilea aminoacid pentru a forma o tripeptidă și a elibera o altă moleculă de
apă și așa mai departe. Uneori se leagă sute sau mii de aminoacizi, cu un număr
corespunzător de molecule de apă eliberate. Pentru n aminoacizi într-un lanț, sunt
eliberate n-1 molecule de apă.
Aceasta înseamnă că reacțiile de condensare, cum ar fi sinteza peptidelor din
aminoacizi, sunt inhibate de excesul de apă, iar reacția inversă este favorizată.
Profesorul A.E. Wilder-Smith, comentând acest lucru, scrie:

„Consecința acestui fapt bine-cunoscut al chimiei organice este importantă:

concentrațiile de aminoacizi se vor combina numai în cantități minime, sau deloc,
într-un ocean primitiv care furnizează exces de apă, pentru a forma polipeptide.
Orice cantitate de polipeptidă care ar putea fi formată va fi împărțită în
componentele inițiale (aminoacizi) prin excesul de apă.
Oceanul este astfel, practic, ultimul loc pe această planetă sau pe oricare alta,
unde proteinele vieții ar putea fi formate spontan din aminoacizi. Cu toate
acestea, aproape toate manualele de biologie învață acest nonsens pentru a susține
teoria evoluționistă și biogenia spontană. Este nevoie de o foarte mare neștiință a
domeniului chimiei organice pentru a nu ține seama de faptele menționate mai sus,
atunci când propunem postulate pentru biogeneză …” (13)

În cazul biogenezei, aceste reacții reversibile sunt toate în echilibru una cu

cealaltă, deoarece nu există niciun echipament celular care să elimine selectiv
produsele. În organism, reacțiile organice, cum ar fi sinteza proteinelor și
oxidarea grăsimilor, apar datorită intervenției unor enzime specifice (care
acționează ca un tip de „mașinărie chimică”) (14) care acționează în mod specific
la fiecare etapă de-a lungul lanțului de reacție. Cu toate acestea, enzimele sunt
proteine și nu se poate demara procesul de sinteză a unei proteine, dacă una începe
cu produsul cu care alta încearcă să termine.
Scopul argumentului lui Huxley de tip „mașină de scris” a fost acela de a arăta că,
in cazul în care se acordă suficient timp, orice eveniment este sigur că se va
întâmpla. Cu toate acestea, pentru ca acest argument să fie analog cu ideea de
formare a proteinelor prin combinația întâmplătoare de molecule de aminoacizi,
mașinile de scris ale lui Huxley trebuie să fie reversibile!
Cu o mașină de scris obișnuită, toate cuvintele scrise de o maimuță ar rămâne pe
hârtie și nu s-ar modifica în combinații mai pline de semnificație și nici nu s-ar
descompune în litere din care au fost constituite. Aceasta înseamnă că fiecare
cuvânt nu se află în echilibru cu precursorii săi și nu are „postcursori”.
Cu toate acestea, cu o mașină de scris reversibilă, atunci când este apăsată tasta
„A” (de exemplu, litera „A” va fi imprimată pe hârtie; dar, atunci când este
eliberată aceeași tastă, litera „A” va apărea din hârtie fără a lăsa urme, astfel
încât mașina de scris să scrie exact la fel de repede și eficient atât la apăsarea,
cât si la eliberarea tastei. Acestea însemnând că maimuțele veșnice ale lui Huxley
au scris aceeași cantitate (la fel de mult sau de fel de puțin) dupa o secundă, ca
și dupa un miliard de ani.
Mai mult, nu ar conta cât de multe miliarde de maimuțe ar tasta (sau molecule de
materie s-ar combina) sau de câte (miliarde) de ori pe secundă s-ar întâmpla acest
lucru. Rezultatul, în orice moment, ar fi întotdeauna zero, fie că este vorba de
maimuțe care tastează la mașini de scris reversibile sau aminoacizi combinându-se
în reacții reversibile.
Altfel spus, „creșterea intervalelor de timp în sistemele biologice va crește
nesemnificativ probabilitatea de stabilire a echilibrului și nu probabilitatea
formării unor produse de reacție improbabilă” (15), (16)

Concluzie

Conceptul de „undeva, cândva” nu se aplică, deoarece probabilitatea formării unui

produs final stipulat, din reacții reversibile în echilibru, este zero.
Teoria potrivit căreia combinațiile întâmplătoare aleatoare ale materiei vii l-ar
putea produce pe Episcopul de Oxford, o celulă vie sau chiar o singură moleculă
proteică funcțională, fie în timp, fie în veșnicie, este desființată la toate
capitolele.
Viața este împânzită de mașinării, coduri și programe, care nu reprezintă o
proprietate inerentă a substratului material (informațiile pentru construirea lor
au fost transmise în timpul reproducerii). Nici o observație nu a demonstrat
vreodată că astfel de structuri de informație apar spontan. Concluzia evidentă a
științei, precum și implicațiile evidente ale Scripturii, este următoarea: creația
originală a lucrurilor vii implică exact opusul hazardului, și anume impregnarea
inteligenței externe asupra materiei de către un Făcător sau Creator original.

Addendum: Chiar a spus-o Wilberforce într-adevăr?

Scriitorii care se ocupă de celebra dezbatere dintre Huxley și Wilberforce repetă

adesea povestea că Episcopul, spre sfârșitul discursului său, s-a întors spre
Huxley și l-a întrebat care este modalitatea prin care a descins din maimuță, prin
bunicul sau prin bunica sa? Ca răspuns, se pare ca Huxley ar fi spus că nu i-ar fi
rușine să aibă ca strămoș o maimuță, dar i-ar fi rușine să aibă ca strămoș un om
care și-a folosit abilitățile într-o latură a științei pe care nu o cunoaște în
detaliu, și care a folosit o retorică fara scop pentru a susține o prejudecată
religioasă.
J.R. Lucas concluzionează dovezile pro și contra rezultate din aceasta întâlnire
într-un lung articol din Jurnalul Istoric, (17) rezumat în Nature. (18) El
subliniază faptul că audiența a fost „mai numeroasă decât o Cameră a Comunelor
plină”, ceea ce înseamnă că, în circumstanțe zgomotoase și oarecum gladiatoriale
ale acestei dezbateri, nu toată lumea ar fi auzit în mod corect tot ce s-a relatat.
Cu privire la știința lui Wilberforce, așa cum a fost prezentată în dezbatere,
Lucas spune: „Acestea au fost argumente științifice serioase, demne de un
vicepreședinte al Asociației Britanice. Darwin le-a confirmat puterea de convingere
„. El continuă astfel:

„Faptul că Wilberforce l-a întrebat pe Huxley dacă a descins dintr-o maimuță este
sub semnul întrebării. Poate constitui o poveste captivantă, însă Wilberforce a
folosit pronumele la persoana întâi plural în prezentarea sa, iar folosirea
persoanei întâi este confirmată de biografia lui Wilberforce și de o dovadă mai
nouă. Ceea ce Wilberforce l-ar fi putut întreba pe Huxley la persoana a doua este,
unde a tras linia între descendenții umani și strămoșii asemănători maimuțelor,
dacă, așa cum a fost general acceptat, urmașii făceau parte din aceeași specie cu
cea a părinților. (19) Huxley însă era gata pentru a răspunde la întrebarea care nu
i-a fost însă adresată.
Cu trei luni mai înainte, în ediția din aprilie a Revistei Westminster, el i-a
acuzat pe criticii lui Darwin care i-au spus acestuia din urmă că nu este mai bun
decât o maimuță și, din moment ce Wilberforce îl critica acum pentru a fi un
darwinian, și-a imaginat că îl consideră și pe el maimuță.”

Se pare, așadar, că Wilberforce nu a încercat să-l ridiculizeze pe Huxley, ci s-a

întâmplat de fapt exact contrariul. În acest caz, imaginea oferită este foarte
diferită decat ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în cadrul acestei faimoase
dezbateri.