Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Radioactivitatea Naturala - Detectare Si Masurare Importanta PDF
Radioactivitatea Naturala - Detectare Si Masurare Importanta PDF
IMPORTANTA
2. Radioactivitatea naturala
2
astfel despre o anumita substanta ca este radioactiva sau ca este contaminata radioactiv
atunci cand ea contine nuclee radioactive. Deoarece, asa cum se va vedea, practic toate
substantele din natura sunt intr-o anumita masura, radioactive, atunci cand despre ceva
spunem ca este radioactiv sau contaminat, inseamna ca radioactivitatea sa depaseste
limitele normale.
Este clar ca dezintegrarea unui nucleu radioactiv se produce cu o anumita probabilitate pe
unitatea de timp; cand vorbim despre prezenta unor radionuclizi (nuclee radioactive) in
mediu, etc. este vorba, din punct de vedere macroscopic (al masei, de ex.) de cantitati
deosebit de mici de substanta radioactiva propriu-zisa; din punct de vedere microscopic
insa, este vorba de foarte multe nuclee radioactive, destul de multe pentru ca in
intervalele de timp obisnuite pentru noi sa putem considera ca numarul de nuclee
dezintegrate in timpul respective este riguros egal cu numarul initial de nuclee inmultit cu
probabilitatea de dezintegrare pe intervalul respective.
Prin radioactivitatea mediului se intelege totalitatea fenomenelor radioactive care
au loc in mediul inconjurator.
Practic, aceasta se refera la toate substantele radioactive care sunt prezente in mediu.
Datorita efectului pe care radiatiile emise de substantele radioactive il au asupra omului,
in toate tarile civilizate exista un sistem de supraveghere a nivelului acesteia.
Substantele radioactive din mediul inconjurator pot fi impartite in doua grupe mari, dupa
originea acestora.
Despre un anumit radionuclid spunem ca este natural, atunci cand existenta lui este
rezultatul unor procese care au (sau au avut) loc in natura, fara interventia omului.
In contrast, un radionuclid este numit artificial, atunci cand existenta lui este rezultatul
unei activitatii umane.
In functie de radionuclizii care sunt implicati, vorbim despre radioactivitate naturala, sau
artificiala.
Se pot identifica doua surse ale radioactivitatii naturale:
1. O parte a radionuclizilor naturali se considera ca s-au format o data cu celelalte nuclee
care compun scoarta Pamantului. Probabil ca la formarea Pamantului existau mai multe
substante radioactive decat in prezent; radionuclizii naturali de astazi erau prezenti in
cantitati mari, iar in afara lor, probabil au existat si altele. Ceea ce mai exista acum este
partea din acel inventar initial care (inca) nu s-a dezintegrat. Ca urmare, radionuclizii
naturali de acest fel care mai exista acum sunt cei care au un timp de injumatatire mare,
comparabil cu varsta Pamantului: U-238 cu T1/2=4.468*109 ani; Th-232 cu T1/2=1.4*109
ani; U-235 cu T1/2=7*108 ani; si K-40 cu T1/2=1.28*109 ani. Unii dintre acestia au
descendenti radioactivi care sunt si ei prezenti in mediu.
2. Ceilalti radionuclizi naturali, cu timp de injumatatire mai mic, sunt rezultatul actiunii
radiatiilor cosmice asupra nucleelor atomilor prezenti in straturile superioare ale
atmosferei.
Radioactivitatea naturala este un lucru normal.
Indiferent de sursa lor, nu avem motive sa presupunem ca nivelul radioactivitatii
naturale ar fi fost semnificativ diferit de cel de astazi in ultimele cateva miloane de ani.
Rezulta deci ca specia umana de la aparitia ei a fost foarte probabil supusa aceluiasi nivel
de radioactivitate naturala ca si in prezent. Se poate trage concluzia ca organismul nostru
este constituit astfel incat radioactivitatea naturala nu are efect nociv asupra sa, atat timp
cat nivelul acesteia nu difera semnificativ de cel cu care am fost “obisnuiti” noi si
3
stramosii nostri. Nu stim insa daca eliminarea totala a iradierii organismului uman ar avea
vreun efect, fie el pozitiv sau negativ – oricum, acest lucru probabil nu va fi posibil
niciodata.
Variabilitate, risc datorat radioactivitatii naturale
Nivelul radioactivitatii naturale este foarte variabil in lume, existand variatii
semnificative (de cateva ori) si pe arii restranse, cum este tara noastra.
Evident, daca o persoana originara dintr-o zona cu radioactivitate naturala scazuta traieste
intr-o zona cu radioactivitate naturala mai mare, exista un oarecare risc suplimentar
pentru ea. Existenta acestui risc a fost dovedita si in cazul unor cladiri ale caror materiale
de constructie proveneau din zone cu radioactivitate mare.
Ordinul de marime al fondului radioactiv natural
Paradoxal, cu toate ca insasi descoperirea fenomenului de radioactivitate s-a datorat unui
minereu radioactiv, masura cantitativa a nivelului natural de radioactivitate a inceput sa
fie studiata abia atunci cand s-a pus problema efectelor poluarii cu substante radioactive
artificiale, ca urmare a testelor nucleare si a productiei de energie.
Atunci s-a constatat ca nivelul fondului radioactiv natural este de acelasi ordin de marime
(acum la noi este mult mai mare, si ca valoare absoluta – activitate specifica, si ca efect
biologic - doza) cu cel artificial.
Importanta cunoasterii nivelului fondului natural
Avand in vedere ca etse vorba de fenomene de aceiasi natura, rezultatul unor masuratori
de radioactivitate a mediului nu ofera prea multe informatii atat timp cat nu se stie care
este contributia fondului natural (a nu se confunda cu fondul aparatului) la nivelul
masurat de radioactivitate. In functie de anotimp, perioada a zilei, conditii meteorologice,
nivelul fondului natural poate avea variatii mari (de pana la 10 ori).
Atat din cauza pericolului reprezentat de un accident nuclear cat si datorita impactului
psihologic deosebit asupra oamenilor, este esential ca aceste variatii naturale sa poata fi
deosebite de cresteri ale radioactivitatii rezultate din eventuale accidente.
Nucleu fiica, nucleu parinte
Numim descendent al unui radionuclid un nucleu care se obtine din primul prin
dezintegrari successive. Daca nucleul X se dezintegreaza (alfa sau beta – acestea duc la
schimbarea cel putin a unuia din numerele Z si A), formandu-se un nucleu Y; de exemplu
printr-o dezintegrare alfa, spunem ca Y este descendent de ordinul 1 a lui X, sau pe scurt,
nucleu - fiica al acestuia. Despre nucleul X spunem ca este nucleu – parinte.
Descendenti de ordin superior
Nucleul Y poate fi la randul lui stabil (nu se dezintegreaza niciodata / probabilitatea de a
se dezintegra intr-un timp finit este 0 / are timpul de injumatatire infinit – ca majoritatea
nucleelor atomice din natura) sau radioactiv (deci se poate si el dezintegra cu o
probabilitate nenula intr-un interval de timp finit). Daca Y din exemplul nostru este
radioactiv si are ca produs de dezintegrare (fiica) nucleul W, spunem ca W este
descendent de ordinul 1 al lui Y si de ordinul 2 a lui X. Analog, putem vorbi de
decendenti de ordinul 3, 4, etc.
Cai de dezintegrare
De retinut ca relatia parinte – fiica nu este unica: un acelasi nucleu se poate dezintegra pe
mai multe cai (doua, deobicei, alfa si beta), pe fiecare cale de dezintegrare rezultand cate
un nucleu – fiica. Ambele sunt descendenti de ordinul 1 al nucleului initial. Invers, exista
situatii cand doua nuclee diferite au ca produs direct de dezintegrare acelasi nucleu.
4
Acesta este atunci nucleu – fiica pentru ambele nuclee initiale, care sunt amandoua
nuclee – parinte pentru el.
Seriile naturale
Cele mai importante grupe de radionuclizi naturali sunt cele trei serii naturale. Acestea
sunt formate din cate un cap de serie – un radionuclid greu (A>230), cu timp de
injumatatire deosebit de mare (sute de milioane de ani), impreuna cu toti descendentii
acestuia. Toate seriile naturale se termina cu un izotop al plumbului (Z=82).
Numarul de masa al nucleelor din seriile radioactive
Nucleele din aceste serii se obtin din capul de serie printr-un sir de dezintegrari alfa si
beta (+ sau -). Din legile de deplasare stim ca numarul de masa A scade cu 4 la o
dezintegrare alfa si ramane neschimbat la o dezintegrare beta. Rezulta ca diferenta dintre
numerele de masa a doua nuclee din aceiasi serie difera printr-un multiplu de 4, altfel
spus, dau acelasi rest la impartirea cu 4. Se pot imagina patru serii radioactive care pleaca
din aceiasi zona a nucleelor aproape stabile cu masa peste 230; acestea vor fi
caracterizate de numere de masa de forma (4k+0), (4k+1), (4k+2) si (4k+3), unde k este
un numar natural.
Dintre acestea, in natura nu exista seria corespunzatoare lui (4k+1).
Seria Uraniului
Este cea mai importanta dintre cele trei serii naturale, in principal din cauza posibilitatii
poluarii mediului de catre minele de uraniu (U-238 este folosit ca si combustibil de unele
tipuri de centrale nucleare). Corespunde formulei (4k+2) avand drept cap de serie
izotopul cel mai abundent al uraniului (Z=82), U-238. Istoric, fenomenul radioactivitatii a
fost pus in evidenta la inceputul secolului prin separarea dintr-o masa de minereu de
uraniu a unei cantitati dintr-un descendent al acestuia, Ra-226 (T1/2=1600ani), substanta
necunoscuta pana atunci.
Un alt membru remarcabil al acestei serii este Rn-222 (radon).
Ca indicator pentru aceasta serie se foloseste Ra-226.
Concentratia acestuia in sol in tara noastra este variabila, intre 4-20 Bq/kg.
Seria Thoriului
Este a doua serie naturala ale carei elemente sunt prezente in cantitati semnificative in
mediu. Importanta ei este oarecum mai mica deoarece sursele de poluare cu elementele
din aceasta serie sunt mai rare (mine de Thoriu). Are cap de serie izotopul Th-232
(Z=90), corespunzand deci formulei (4k). Ca indicator pentru prezenta acestei serii se
foloseste Ac-228 sau Ra-228. Asemanator cu seria Uraniului, are in componenta sa un
izotop instabil al Radonului, Rn-220, numit si toron.
Ca si in cazul Uraniului elementele acestei serii exista in concentratii mici, dar nenule in
practic toata scoarta terestra de unde patrund in toti factorii de mediu. Concentratia in sol
a Ac-228 in tara noastra este de acelasi ordin de marime cu cea a Ra-226.
Seria Actinouraniului
Corespunde la formula (4k+3), cap de serie U-235. Abundenta elementelor acesteia in
natura este mai redusa. Seria este importanta economic din cauza capului de serie care
este folosit ca materie prima pentru combustibilul folosit in unele centrale nucleare si la
producerea bombei atomice (bomba lansata la Hiroshima avea miez de U-235).
Concentratia U-235 in sol este de aproximativ 10 ori mai mica decat Ra-226.
5
Seria Neptuniului
Seria corespunzatoare formulei (4k+1) nu se gaseste in natura. Se presupune ca ar fi fost
prezenta la formarea Pamantului, dar datorita timpului de injumatatire mic al celui mai
stabil membru Np-237 (T1/2=2.14*106 ani – capul de serie este Pu-241 cu aproximativ 14
ani) practic toata cantitatea existenta initial s-a dezintegrat pana in zilele noastre.
Potasiul-40, Rb-87
Tot din categoria radionuclizilor naturali prezenti in scoarta terestra fac parte doi
radionuclizi primordiali, care nu au descendenti radioactivi: K-40 si Rb-87. Ca si ceilalti,
ei sunt prezenti peste tot, K-40 chiar in cantitati mai mari decat cei din seriile naturale,
dar efectele datorate prezentei lor sunt reduse, ele fiind mai putin nocive.
Radionuclizi cosmogenici
O alta categorie a radionuclizilor naturali o constituie cei care sunt rezultatul interactiei
radiatiilor cosmice cu straturile superioare ale atmosferei. Dintre acestia amintim in
primul rand Be-7, care este prezent in atmosfera si in depuneri in cantitati semnificative;
C-14 si Tritiul (H-3) exista si ei in cantitati mai mici; acestea sunt exemple de
radionuclizi care pot fi considerati si naturali si artificiali. Alti radionuclizi
cosmogenici sunt: P-32, P-33, si S-35.
Echilibrul secular
Am vazut ca o proprietate comuna a celor trei serii radioactive este ca incep printr-un
radionuclid cu timp de injumatatire foarte mare. Daca urmarim elementele seriilor
respective, mai putem gasi radionuclizi cu timp de injumatatire mare urmati de cativa
descendenti de viata scurta. Daca productia din elementul cu timp de injumatatire mare
este neglijabila, (situatie care se intalneste de foarte multe ori in practica), dupa un timp
se realizeaza situatia de echilibru secular. In aceasta situatie, numarul nucleelor
tuturor decendentilor scade similar cu cel al capului de serie (deci cu acelasi timp de
injumatatire), iar activitatea corespunzatoare fiecarui nuclid este aceiasi, egala cu
cea a capului de serie.
Aceasta proprietate a seriilor radioactive este folosita in practica pentru estimarea
concentratiilor radionuclizilor din seria respectiva.
Daca se presupune existenta echilibrului secular, ajunge sa determinam activitatea
specifica doar pentru un singur element al seriei, activitatea respectiva fiind, conform
ipotezei echilibrului secular, egala cu activitatea oricarui element al seriei. Elementul
folosit in acest scop se numeste indicator.
Gazele radioactive
Un aspect foarte important al radioactivitatii naturale este legat de gazele radioactive. In
primele doua serii naturale, a Uraniului si in cea a Thoriului, exista cate un izotop al
Radonului: Rn-222, numit in practica radon si Rn-220, numit in practica toron. Din
punct de vedere chimic, acestea sunt gaze nobile deci nu reactioneaza chimic cu nici o
substanta. Sunt produse in sol la un anumit pas al dezintegrarii capilor de serie. Avand
atomii de dimensiuni mici, difuzeaza usor prin sol, si datorita timpului de injumatatire
relativ lung (3.82 zile, respectiv 55.6 secunde ), ajung in atmosfera in cantitati
semnificative.
Aceasta emanatie de Radon si Toron, este prezenta practic pe toata suprafata uscatului;
are o variabilitate mare, atat cu locul, cat si in timp, depinzand de foarte multi factori.
6
Iradierea datorata radionuclizilor din seriile naturale
Pe langa iradierea externa datorata radionuclizilor aflati in straturile superioare ale
solului, care este datorata in principal elementelor seriilor naturale si K-40, o parte
importanta a iradierii se realizeaza prin inhalarea Rn si Tn, care se dezintegreaza in
plaman, descendentii lor realizand o iradiere interna.
In ceea ce priveste iradierea interna in afara celei datorate gazelor radioactive, cel mai
important radionuclid este Ra-226.
Poluarea cu radionuclizi din seriile naturale
Unele activitatii umane nenulceare, care implica folosirea unor cantitati mari de roci
(minereu de carbune, fosfogips, etc) duc la cresterea cantitatii de radionuclizi naturali in
mediul inconjurator, peste nivelul normal. Dintre aceste activitatii amintim in special
centralele termice pe carbuni, care emana mari cantitati de pulberi cu continut ridicat de
Ra-226, Ac-228, K-40, etc. care duc la o iradiere interna semnificativa, precum si la
cresterea iradierii externe de la sol.
Cu toate ca nu este o poluare propriu-zisa, o problema importanta este folosirea unor
deseuri cum ar fi cenusa de la termocentrala, la constructia de locuinte. Ra-226 si Ac-228
din peretii unor asemenea locuinte produc o emanatie suplimentara de Rn si Tn, realizand
cresteri ale dozei comparabile in privinta efectelor asupra populatiei cu cea datorata
accidentelor nucleare.
3. Radioactivitatea artificiala
7
4. Legile deplasarilor radioactive
8
emis sub forma unei cuante gamma, ci este transferat unui electron orbital al atomului
respectiv. Acest fenomen poarta numele de conversie interna. Electronii respectivi fiind
expulzati din atom, va apare si o radiatie X caracteristica.
In continuare prezentam procesele care au loc la trecerea radiatiilor prin substanta, atat
pentru radiatiile ce poseda sarcina electrica (particule alfa, electroni, pozitroni, protoni,
ioni grei), cat si pentru cele fara sarcina electrica (X, gamma, neutroni).
La trecera radiatiei prin substanta, interactia are loc, de fapt, intre atomii
substantei si radiatia care o strabate. Aceasta interactie va depinde deci, de proprietatile
radiatiei, dar si ale substantei. Orice proces de interactie poate fi interpretat ca o ciocnire.
Interactia radiatiei cu atomul cuprinde interactia radiatiei cu electronii si interactia
radiatiei cu nucleul atomic.
Un fascicul de particule este caracterizat de numarul de particule care strabate o arie data
in unitatea de timp – fluxul de particule, de cantitatea de energie transportata de acest flux
de particule – fluxul de energie, si de distributia dupa energii a particulelor din flux –
spectrul energetic.
Imprastierea e fenomenul de deviere
Absorbant
a particulei din drumul ei ca urmare a
interactiei cu un atom. Un alt fenomen,
care poate aparea, este cel absorbtie, Radiatie
imprastiata
prin care particula poate disparea in Fractia
in urma ciocnirii cu o alta particula. absorbita
Ca urmare apare asa numitul fenomen Radiatie
incidenta
de atenuare; din acest punct de vedere Radiatia
putand avea atenuare pe parcurs sau transmisa
atenuare exponentiala.
A.Procesele primare de interactie se Radiatie
reduc astfel la ciocniri ce se pot clasifica in: retroimprastiata
- ciocniri elastice, si Schema principalelor procese ce
- ciocniri inelastice. conduc la atenuarea unui
Prin ciocniri elastice se inteleg acele ciocniri fascicul de radiatii care strabate
in care nu se modifica energia interna a particu- substanta
lelor ce se ciocnesc; energia cinetica totala se
conserva. In cazul ciocnirilor inelastice, energia interna se modifica, iar energia cinetica
totala nu se mai conserva. Atomul ciocnit de o particula poate suferi unul din urmatoarele
efecte:
- trecerea unui electron de pe un nivel de energie pe altul (excitare)
- scoaterea unui electron din atom (ionizare – producere de perechi de ioni)
- modificarea pozitiei atomului sau punerea lui in miscare ca un intreg (deplasari)
- modificarea structurii nucleare (reactie nucleara)
I. Procesele principale de interactie cu substanta a particulelor alfa, protonilor si ionilor
grei sunt excitarea, ionizarea, deplasarea atomilor sau moleculelor ciocnite si eventual
disocierea moleculelor.
Prin fenomenul de ionizare se creeaza ioni si electroni liberi.
9
In procesele de excitare si ionizare a atomilor mediului, particula cedeaza o parte din
energia sa cinetica, parte ce se transforma in energie de excitare si ionizare. Ca urmare
energia cinetica a particulei incidente scade. Energia se poate transfera fie unui foton, fie
particulelor mediului sporind energia de agitatie termica a acestora.
Din cauza masei mari, particulele alfa, protonii si ionii grei sunt foarte putin
imprastiate, asa incat traiectoria lor in substanta se apropie de o dreapta. Tot din cauza
masei mari, electronii atomici nu influenteaza sensibil procesul de imprastiere a particulei
incidente, ci doar preiau din energia ei. Putinele acte de imprastiere sunt determinate de
interactia cu nucleul atomului. In aer, in conditii normale, o particula alfa pierde la un act
de ionizare circa 30 eV, ea producand pe mm cateva mii de perechi de ion - electron.
Astfel, parcursul in aer al unei particule alfa cu energia de cativa MeV este de ordinul
centimetrilor. In substanta solida parcursul va fi de aproximativ 1000 de ori mai scurt,
adica de ordinul sutimilor de mm.
II. Ca si in cazul particulelor alfa, interactia principala cu mediul are loc, in cazul
particulelor beta prin intermediul fortelor electrostatice. Procesele principale de interactie
cu atomii sau moleculele sunt excitarea, ionizarea sau disocierea (moleculei), procesele
care au loc ca urmare a interactiei electron-electron.
Interactia electron - nucleu nu este importanta pentru nucleu deoarece electronul are masa
mica. In schimb, atat electronii atomici cat si nucleul produc puternice deviatii
(imprastieri) ale electronului incident. Rezulta astfel pierderi considerabile de energie si
imprastieri mari ale electronilor si pozitronilor. Caracteristica interactiei electronului cu
mediul este si pierderea de energie prin franare. Ea este insotita de emisia unui foton ca
urmare a variatiei vitezei electronului in procesul de imprastiere, in conformitate cu legile
fizicii clasice. Radiatia care ia nastere se numeste radiatie de franare. Ea apare atunci
cand in campul nucleului ajung electronii cu viteza mare. Nucleul fiind incarcat pozitiv
va devia electronul de la directia sa initiala, obligandu-l sa evolueze pe o hiperbola. Cu
aceasta ocazie este franat si energia fotonului emis este mai mare. Spectrul radiatiei de
franare este un spectru continuu. La capatul drumului sau prin substanta electronul de
joasa energie este captat de un atom neutru, formand un ion negativ, sau neutralizeaza un
ion pozitiv intalnit in cale.
Spre deosebire de electron, pozitronul de joasa energie sufera un alt proces numit
anihilare electron - pozitron. In acest proces, pozitronul impreuna cu electronul din mediu
se anihileaza spontan, transformandu-se in doi fotoni a caror energie totala este egala cu
energia totala a sistemului electron-pozitron.
Datorita faptului ca ionizarea specifica (pe unitatea de lungime) este mult mai slaba decat
la particulele grele, electronii vor avea un parcurs maxim in substanta mult mai lung; pt
electronii de 1 MeV, parcursul in aluminiu este de 1.1 mm.
III. Radiatiile electromagnetice sunt constituite din corpusculi cu masa de repaus nula,
numiti fotoni; vorbim in acest caz despre radiatiile gamma. Lipsa sarcinii electrice si a
masei de repaus are ca efect o slaba interactie a radiatiei cu substanta. Doar ciocnirea
directa dintre foton si electron, nucleu sau atom va conduce la un act de interactie. Astfel,
radiatia poate interactiona cu: (a) electronul, (b) nucleul, (c) campul coulombian. In
aceste procese de ciocnire, pot avea loc: (A) absorbtia, (B) imprastierea inelastica, (C)
imprastierea inelastica a fotonului gamma.
Fenomenele cele mai importante care au loc la trecerea radiatiei gamma prin substanta
sunt: efectul fotoelectric, efectul Compton, efectul de formare de perechi.
10
Efectul fotoelectric este un process de ionizare a atomului ca urmare a interactiei directe
dintre un foton si un electron legat din atom. Fotonul cedeaza intreaga sa energie
electronului, fiind absorbit in material.
Efectul Compton consta in imprastierea fotonilor pe electronii liberi sau slab legati.
Efectul de formare de perechi, process invers fenomenului de anihilare, este
transfiormarea cuantei gamma intr-o pereche particular-antiparticula (electron-pozitron)
in campul coulombian al altei particule.
Deoarece fotonii pot exista numai cu viteza luminii, nu se poate vorbi de incetinirea lor in
substanta. Ei pot fi absorbiti in substanta sau pot fi imprastiati la unghiuri mari cu marirea
lungimii de unda. Datorita interactiei slabe a cuantelor gamma cu electronii substantei,
acestea sunt deosebit de penetrante, obtinandu-se, la trecerea prin substanta, o atenuare a
fascicului de radiatii si nicidecum absorbtia lui.
IV. Neutronii, din cauza ca sunt particule neutre din punct de vedere electric, procesele
de interactie ale neutronilor intereseaza numai nucleele atomilor, fapt ce confera ciocnirii
un aspect aproape clasic. Principalele tipuri de interactie cu nucleul sunt: imprastierea
elastica, imprastierea inelastica, reactiile nucleare, reactiile de fisiune, captura radiativa.
Ciocnirea cu un nucleu poate avea loc fie cu, fie fara patrunderea neutronului incident in
nucleu. Daca ciocnirea cu nucleul are loc cu patrunderea neutronului in nucleu, acesta din
urma trece in stare excitata. Daca el se dezexcita imediat prin emisia unui neutron de
aceiasi energie, aveam de-a face cu o imprastiere elastica. In al doilea caz al ciocnirii fara
patrunderea neutronului in nucleu, neutronul pierde o parte din energia sa cinetica, care
este preluata de nucleul ciocnit. Imprastierea inelastica are loc atunci cand nucleul, dupa
ciocnire, expulzand neutronul ramane in stare excitata.
Reactiile nucleare cu neutroni conduc la modificarea numarului de nucleoni din nucleu,
producand o dezechilibrare a structurii nucleare.
Captura radiativa corespunde procesului in care neutronul este capturat (absorbit) de
nucleu, care nu-l mai elibereaza.
B.Procesele secundare si atenuarea radiatiilor
Particulele rezultate din procesele primare de interactie pot, la randul lor, sa initieze, la
trecerea prin substanta, procese secundare de interactie care, uneori, se dezvolta in
cascada si pot avea ca efect producerea unor modificari deosebit de pronuntate ale
structurii mediului strabatut. Procesele secundare sunt importante pentru evaluarea
efectelor globale ale radiatie asupra suubstantei. Astfel, in procesele de interactie care au
ca rezultat ionizarea mediului si eliberarea de electroni, acestia din urma pot avea o
energie cinetica mare, asa incat ei pot initia, la randul lor procese secundare de excitare si
ionizare. Daca procesele de ionizare sau excitare au loc in paturile adanci ale invelisului
electronic al atomilor, pot lua nastere, ca rezultat al tranzitiilor care duc la reocuparea
locurilor devenite vacante, radiatii X caracteristice, capabile si ele sa provoace alte efecte
de ionizare in mediul respectiv.
Principii de detectie:
La trecerea radiatiei prin substanta, aceasta din urma absoarbe o cantitate de energie, ceea
ce duce la aparitia unor schimbari, acest fapt fiind utilizat pentru inregistarea radiatiei. In
11
majoritatea cazurilor, pentru detectia radiatiilor nucleare incarcate, se utilizeaza procesele
de ionizare sau de excitare a atomilor sau a moleculelor mediului detector.
Dupa efectele pe care radiatiile nucleare le produc, la trecerea prin substanta dispozitivele
de detectie se impart in:
- detectori bazati pe ionizari in gaze (camere de ionizare, contori proportionali,
contori Geiger- Müler) sau in solide (detectori cu semiconductori);
- detectori bazati pe impresionarea emulsiilor fotografice datorita ionizarii (placi
nucleare, filme dozimetrice)
- detectori bazati pe aparitia, prin ionizare, a unor centre de condensare a vaporilor
(camere cu ceata);
- detectori bazati pe emisia de lumina a atomilor sau moleculelor excitate (contorii
cu scintilatie);
- detectori bazati pe efectele termice ale radiatiilor, masurate prin metode
calorimetrice;
- detectori bazati pe formarea unor bule, la trecerea particulelor incarcate prin
fluide supraincalzite (camere cu bule);
- detectori bazati pe disocierea chimica indusa de radiatii, etc;
Foarte multe tipuri de detectori nu sunt, de fapt, decat niste traductoare de radiatie –
semnal electric si nu pot fi utilizate decat impreuna cu o aparatura electronica adecvata.
1. Masurari β globale
O masurare β globala necesita aparatura simpla si robusta, fiind cea mai utilizata metoda
in sistemul de supraveghere a radioactivitatiii mediului inconjurator. Pentru detectarea si
masurarea radiatiilor β se pot utiliza contori Geiger - Müler, detectori cu scintilatie sau
detectori cu semiconductori SSB sau Si(Li).
Figura de mai jos ilustreaza un lant de detectie pentru radiatia beta:
AMPL DISCRIMINATOR
CT
PA
TIMER NUMARATOR
ALIMENTARE
12
2. Masurari β spectrometrice
Dezintegrarea beta este un proces de transformare a unui nucleu instabil in nucleu izobar
ΔZ = +- 1 in urma emisiei unui electron, pozitron sau a capturii unui electron.
Energia degajata in aceasta transformare nuclerara este practic cedata electronului sau
pozitronului si antineutrinului, respective neutrinului, in proportii variabile, ceea ce face
spectrul radiatiei beta sa fie un spectru continuu cu energia ce variaza intre 0 si energia
cinetica maxima.
Figura de mai jos ne arata spectrul beta pt Ti-204; modelul de spectru beta pentru o
tranzitie simpla:
300 -
200 -
100 -
0
100 200 300 Numarul canalului
(energia particulei beta)
Ti-204 se dezintegreaza in Pb-204, cu emisia
unei particule beta
13
informatii cu adevarat spectrometrice numai pentru electronii de conversie, spectrometria
beta nu este in mod obisnuit folosita in masurarea probelor de mediu.
3. Masurari α globale
Aparatura folosita pt masurarile alfa globale nu difera mult de cea de la masurarile beta
globale. Dar, datorita absorbtiei mult mai accentuate a radiatiei alfa in aer si in fereastra
detectorului si a autoabsorbtiei in proba, masurarile alfa necesita precautii suplimentare:
proba se depune in strat foarte subtire, distanta proba-detector sa fie cat mai mica posibil,
grosimea ferestrei detectorului sa fie corespunzatoare unei masurari alfa. Spectrul
radiatiilor alfa este mai strans decat al celor beta, deci etalonarea se poate face cu o sursa
de Am-241 fara probleme deosebite, daca sunt respectate aceleasi conditii geometrice la
masurarea etalonului si a probei.
4. Masurari α spectrometrice
La fel ca masurarile α globale, si masurarile α spectrometrice necesita precautii deosebite.
Se practica masurarea probelor obtinute prin depunere in straturi subtiri, probele si
detectorii gasindu-se in incinte vidate.
Detectorii cei mai utilizati sunt cei cu semiconductori sau cei de tip SSB. Metoda este
mai des utilizata in masurarea concentratiilor descendentilor radonului si ai toronului din
atmosfera, recoltati pe filter tip membrane si in masurarea elementelor transuraniene.
Etalonarea in energie si eficacitate se face cu precizie suficienta daca se respecta cu
strictete geometria de masura si grosimea probei si etalonului.
5. Masurari γ spectrometrice
Cea mai buna metoda pentru determinarea concentratiilor radionuclizilor din
mediul inconjurator este spectrometria γ de mare rezolutie, practicata cu detectori de
Ge(Li) sau HPGe.
Determinarea energiei radiatiilor gamma necesita detectori cu volum sensibil mai mare,
deci detectori cu grosimi mari pentru stratul saracit. Cresterea grosimii stratului saracit
prin cresterea tensiunii de polarizare inverse este limitata, deoarece cu cresterea acesteia
curentii de scurgere devin foarte mari. Ca urmare, pentru obtinerea unor grosimi foarte
mari ale stratului saracit, se folosesc metode speciale de compensatie care au ca scop
obtinerea de materiale semiconductoare cu rezistivitati cat mai mari. Pentru spectrometria
γ se folosesc detectorii cu cristal de Ge si nu cu cristal de Si, deoarece puterea de stopare
a Ge este de aproape doua ori mai mare decat cea a Si, dar acesti detectori prezinta
dezavantajul ca genereaza la temperatura camerei un curent termic mare si in plus ionii
de Li au o mobilitate mai mare in Ge decat in Si. Asa incat, detectorii cu Ge sunt
functionali numai raciti la temperatura azotului lichid intr-un vas Dewar.
Detectoriii cu Ge(Li) prezinta avantajul obtinerii unui raport fotopic/nivel Compton
foarte mare si in plus cristlele de Ge(Li) pot fi obtinute cu volume sensibile mai mari
de 100 cm3, ceea ce le confera o eficacitate si o rezolutie energetica buna.
Pentru determinare, probele necesita o pregatire minima. Etalonarea in precizie si
eficacitate se poate face cu o precizie suficienta. Analiza dureaza un timp dependent de
marimea activitatii probelor, neconsumandu-se substante chimice.
Detectia radiatiilor γ se bazeaza pe cele trei procese principale de interactie: effect
fotoelectric, imprastiere Compton si producere de perechi de electron-pozitron.
14
Spectrul obtinut are urmatoarele componente: picul de absorbtie (fotopic),
distributia Compton, picuri de retroimprastiere, picuri de scapare.
In desenul de mai jos se observa spectrul de amplitudini al unei surse gamma
monoenergetice:
Nr.pulsuri/canal
Fotopic
Retroimprastiere
Creasta Compton
canal
PA
S FM D AMP DISCRIMINATOR
CT
NUMARATOR
S = scintilator NaI(Tl)
FM = fotomultiplicator
D = divisor de tensiune TIMER
CT = convertor tensiune joasa-inalta
PA = preamplificator
AMP = amplificator
15
8. Dozimetria mediului inconjurator
16
explica marea lor sensibilitate, ceea ce reprezinta un mare avantaj in supravegherea
mediului inconjurator unde avem de-a face in general cu doze mici.
Marimea cea mai importanta in radioprotectie este doza efectiva care este o marime
nemasurabila.
Pentru aceasta marime este furnizata si limita anuala de iradiere, care pentru o singura
persoana expusa profesional este de 20 mSv/an, iar pentru o persoana din populatie este
de 1 mSv/an. Evaluarea acestei marimi se face in mod indirect, prin modelare. Modelul
stabileste relatia intre activitatea din diversele compartimente ale mediului si echivalentul
dozei efective pentru un individ plasat intr-un anumit loc fata de mediul contaminat.
Modelele sunt de doua tipuri: modele de transfer si modele dozimetrice.
Modelul de transfer descrie caile de transfer in diferitele componente ale mediului (aer,
apa, alimente) si furnizeaza valori ale concentratiilor in acestea, valori necesare
modelului dozimetric. Un astfel de model tine cont de antrenarea, retinerea si eliminarea
fiecarui radionuclid din fiecare compartiment si presupune omogenitatea si uniformitatea
distributiei fiecarui radionuclid in fiecare compartiment. Astfel, un compartiment poate fi
aerul de unde radionuclizii ajung prin depundere uscata sau umeda pe sol sau vegetatie.
Vegetatia poate fi considerata ca avand doua compartimente: partea de deasupra solului si
partea din pamant.
In mediu exista diverse procese de transfer de la un compartiment la altul, dar nu se poate
vorbi de iesirea radionuclizilor din mediu. Acestia raman in mediu pana la dezintegrarea
lor totala.
Modelul dozimetric descrie caile si distributia unui radionuclid in organism si furnizeaza
valoarea dozei efective.
si organismul uman poat efi considerat un sistem cu compartimente, acestea fiind de fapt
organele si tesuturile. Numarul de compartimente depinde de radionuclidul studiat. De
exemplu, pentru un radionuclid care se distribuie numai in tractul gastric acesta este
singurul compartiment studiat. Caile de eliminare din organism difera de asemenea de la
un radionuclid la altul, fiind in general cele obisnuite respectiv expiratia, transpiratia si
excretia.
9.Efecte biologice
17
Efectele somatice, respectiv cancerele fatale si nefatale si efectele genetice sunt
considerate efecte stochastice pentru valori ale dozei incasate cuprinse in sirul de valori
luate in considerare in normele protectiei la radiatie. Studiile statistice arata ca frecventa
acestor efecte variaza, uneori considerabil, cu conditiile de mediu, cu caracteristicile
ereditare ale individului si cu alti factori.
Incidenta cea mai probabila a efectelor stochastice conform Safety Series 72 (1985) este
prezentata in tabelul de mai jos. Datele prezentate reprezinta numarul de indivizi afectati
la mie care incaseaza o doza de 1 Sv si sunt mediate pe ambele sexe si pe toate varstele
pentru o populatie adulta.
Efectele genetice care pot apare ca urmare a iradierii sunt mutatiile cromozomiale in
urma carora apar malformatiile congenitale, tumori, etc. In eventualitatea iradierii externe
in utero efectele nestochastice nu sunt aceleasi cu cele datorate iradierii adultului, din
cauza radiosensibilitatii mai mari a embrionului. Efectele sunt in general retardarea
mentala (care poate apare si la varste mai mari ale copilului), microcefalia, malformatiile
si deficientele de crestere si de vedere. Forma relatiei doza-efect este cunoscuta numai
pentru doze foarte mari. Pentru valori mici ale dozei aceasta relatie nu este cunoscuta iar
efectele radiatiei, daca exista pot fi confundate cu efectele altor factori.
Valori prag pentru efecte nestochastice:
Efectele stochastice sunt intotdeauna intarziate fata de momentul expunerii. Pot trece ani
sau zeci de ani intre momentul expunerii si momentul aparitiei efectului si nu exista nici
o metoda de reducere a probabilitatii de aparitie a acestor efecte de la dozele deja
incasate.
Efecte stochastice ale iradierii (nr de indivizi afectati la o mie care primesc o doza de 1
Sv):
18
10. Notiuni statistice de numarare
1. Statistica de numarare
Valorile numerice ale unei marimi fizice, obtinute prin procese de masurare, sunt afectate
de erori, rezultatele masuratorilor diferind intre ele.
Prin eroare de masurare se intelege diferenta x-A, intre rezultatul masurarii (x) si
valoarea adevarata a marimii masurate (A). De obicei, ambele valori sunt necunoscute,
dar pot fi estimate pe baza rezultatelor masuratorilor. Cu alte cuvinte, dupa masuratori
repetate ale marimii A, fiecare din ele continand o anumita eroare necunoscuta, se pune
problema calcularii valorii aproximative a lui A, cu o eroare cat mai mica posibil.
Erorile se clasifica in:
- erori grosolane: de neatentie, de nerespectare ale principiilor generale de
masurare;
- erori sistematice: datorate unor reglaje ale aparaturii, variatii ale conditiilor
exterioare;
- erori aleatoare: apar din cauza unei multitudini de factori a caror influenta
individuala este neglijabila.
Cu ajutorul teoriei probabilitatii, se poate estima masura in care aceste erori afecteaza
valoarea adevarata a marimii fizice masurate, ceea ce permite determinarea valorii
marimii masurate cu o eroare mult mai mica in raport cu erorile masuratorilor
individuale. Studiul influenetei valorilor aleatoare se bazeaza pe cunoasterea legilor de
distributie. Ca exemplu de legi de distributie putem da: modelul probabilistic, distributie
normala, distributie Poisson, distributie binomiala, etc.
Pornind de la definitia constantei de dezintegrare, ca probabilitatea de dezintegrare in
unitatea de timp, se demonstreaza ca fenomenul de dezintegrare este supus unei
distributii binomiale.
Pentru o proba ce contine N nuclee, atunci cand N este mare, distributia binomiala trece
in distributie Poisson. In acest caz se poate defini un parametru ce carcaterizeaza precizia
masuratorilor, numit abatere standard (sau dispersie), σ. In general,
( A) A , unde A este o marime independenta.
Daca marimea A este o functie de mai multe variabile, independente intre ele,
A=f(x,y,z), se poate calcula abaterea standard, σ(A), cu expresia:
2 2 2
A 2 A 2 A 2
( A) x y z
x y z
Se pot astfel determina abateri standard ale diferitelor marimi independente ce apar in
procesul de masurare a activitatii unei probe ca, de exemplu, viteza de numarare a probei,
Q, viteza de numarare a fondului F, viteza de numarare a probei in lipsa fondului
radioactiv, R = Q – F.
K
Pornind de la expresia vitezei de numarare a probei, Q si a abaterii standard a
t
2
Q 2 1 2 K K Q
marimii Q, Q K vom avea Q K
K t2 t t2 t
19
F
In mod asemanator, F
t
Pentru marimea R = Q – F, abaterea standard σR va fi:
2 2
R 2 R 2 2 2 Q F
R Q F Q F
Q F t t
20
Ki
Qi imp / min , unde i = 1, 2, …, n = numarul de tavite pe care este divizata proba.
t
Observatie: in cazul unor valori mari ale vitezelor de nuamrare, ce depasesc 100000
pulsuri/min., se va face o corectie de timp mort al detectorului, QC, astsfel:
QC = Q + Q2 + τ (puls/min), unde Q = viteza de numarare masurata si τ = 250 μs =
timpul de rezolutie al instalatiei.
Se calculeaza viteza de numarare a probei fara fond, Ri, Ri Qi F puls / min , unde
F = viteza de numarare a fondului radioactiv natural.
n
Se calculeaza viteza de numarare totala a probei, R: R Ri
i 1
Se compara viteza de numarare a probei, Ri cu viteza de numarare minima semnificativa,
Rms; se pot ivi doua situatii:
- R ≥ Rms, proba are o activitate semnificativa, ce se calculeaza cu expresia:
R
Bq , unde: g = factorul de etalonare al instalatiei de masurare;
g
σL = abaterea standard a activitatii probei;
- R < Rms, activitatea globala a probei este sub limita de detectie a aparaturii de
Rms
masurare, Lmd ce se calculeaza cu expresia: md Bq
g
Cu ajutorul acestei valori se poate calcula activitatatea specifica a probei sau activitatea
specifica minima detectabila, prin impartire la cantitatea de proba masurata (volum de aer
si randament de retinere pentru aerosolii aspirati, volum de proba pentru ape, etc.).
21
Se realizeaza pentru a urmari stabilitatea aparaturii de masurare si pe durata scurta.
22
BIBLIOGRAFIE
23