Portret din cuvinte

La câteva săptămâni după moartea lui Mihai Eminescu, în

numărul din 7 iulie 1889, revista Familia lansa un apel către
cei care l-au cunoscut: „Scrieţi amintiri!“ Astfel de îndemnuri
s-au repetat de nenumărate ori în revistele vremii, chiar şi după
1900, deci la distanţă de decenii. Şi – după cât se pare – ele
nu au fost în zadar, căci, până către anii ’20 ai secolului trecut,
au continuat să apară noi mărturii despre Eminescu, „aşa cum
a fost“: ca prieten, coleg de şcoală, de redacţie, ca publicist al
vremii.
Aceste amintiri ale contemporanilor au fost apoi, de-a lungul
secolului trecut, antologate în diferite volume. Selecţia de faţă
a pornit de la ele şi a căutat să reconstruiască totalitatea acestor
texte, deoarece şi astăzi, cred, amintirile despre Eminescu se
cer nu doar retipărite ca atare, dar şi readunate laolaltă, organi-
zate din nou într-un ansamblu coerent, care să cuprindă tot
ceea ce s-a scris – semnificativ – de către cei care l-au cunoscut.
Şi acum trebuie încă descoperite, în noianul de scrieri pe care
un veac şi jumătate l-a produs, acele mărturii autentice, vii –
multe cu adevărat impresionante.
De altfel s-a spus că, în materie de Eminescu, mai este încă
mult de făcut. A spus-o Petru Creţia, şi nu demult. La începutul
anilor ’90 a ţinut, vreme de un semestru, un curs la Facultatea
de Litere din Bucureşti, anunţat în orar cu titlul Ediţia Eminescu.
Un mare număr de studenţi am fost atunci interesaţi să-l audiem.
Ne-a înfăţişat nu doar peripeţiile editării – de la ediţia Maiorescu
6 Portret din cuvinte

până la încheierea ediţiei Perpessicius –, dar, mai cu seamă,

ne-a vorbit despre felul în care un editor trebuie să se apropie
de textele eminesciene. Cel mai important lucru de care acesta
trebuie să ţină seamă este faptul că Eminescu era un judecător
aspru al producţiei proprii, astfel că multe dintre poezii, chiar
dacă erau lucrate până la ultimul detaliu şi el însuşi le socotea
definitive, n-au fost date totuşi la tipar. Aşa se face că, în şan-
tierul său de creaţie, s-au aflat „construcţii“ gata terminate,
deci texte de valoarea celor publicate în timpul vieţii.
Eminescu era, prin urmare, un om şi un autor cu un enorm
discernământ. Unui prieten vechi, el îi spunea odată, prin 1875:
„A ieşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău
c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni:
«Gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât, şi a treia pe buze: când
îţi va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape de cealaltă, că dacă
ai scăpat o dată vorba din gură, n-o mai prinzi nici cu calul,
nici cu ogarul, ba nici cu şoimul.» Trebuie să cumpăneşti de-o
sută de ori o scriere până o dai publicităţii.“ Prin urmare, editorul
nu se poate apropia cum se cuvine de poeziile lui Eminescu
dacă nu va ţine cont de năzuinţa sa spre perfecţiune, de
luciditatea lui artistică. Ştim, de pildă, cât de surprinzătoare a
fost, în epoca în care caietele lui Eminescu au ajuns la Academie,
descoperirea că hârtiile rămase în celebra sa ladă nu reprezintă
doar un „rest“ de creaţie eminesciană. „Un nou Eminescu
apăru“, a spus atunci Nicolae Iorga, un poet din care fiecare
rând – fie că e vorba de un vers, de o traducere sau de o
însemnare oarecare – merită şi trebuie publicat. Astfel a luat
naştere ideea alcătuirii unei ediţii complete.
În ceea ce priveşte amintirile despre Eminescu, lucrurile
stau oarecum la fel: fiecare oglindire a chipului său adevărat
în textele contemporanilor trebuie încredinţată tiparului cu
tot atâta grijă. Mărturiile lor ne aduc în faţă, dincolo de clişeele
cu care ne-am obişnuit, un om plin de vitalitate, care ştia ca
 Portret din cuvinte 7

nimeni altul să se bucure de viaţă şi care, de pildă, aflat îm-

preună cu prietenii, cânta o seară întreagă pentru desfătarea
lor. Putinţa de a-l cunoaşte pe „omul Eminescu“, omul cu ade-
vărat minunat, e un dar nepreţuit pe care ni-l fac aceste texte.
Să-l cunoaştem, aşadar, pe „Minunescu“, aşa cum semnează –
cu umor şi bună-dispoziţie – una dintre poeziile sale, nepubli-
cată în timpul vieţii.
Multe dintre cele spuse cândva la curs cu privire la editarea
operei lui Eminescu, Petru Creţia le-a aşezat, prevăzător, în
paginile unei cărţi. Ea este intitulată, solemn, Testamentul unui
eminescolog şi a apărut în anul 19981. În ea regăsesc, acum,
acelaşi ton înalt şi grav pe care îl avea în amfiteatru, când spera,
poate, că dintre cei de faţă se va alege o nouă generaţie de
editori. Aş spune, fără să greşesc prea mult, că-i căuta în sala
de curs cu privirea. Ne-a vorbit atunci – în paralel – despre
cum trebuie antologate textele de memorialistică şi despre cum
s-ar face, în modul ce mai potrivit, editarea lor. Indicaţiile se
regăsesc şi în Testament. Era convins că, „din mărturii scurte
sau lungi, de tinereţe sau de mai târziu, de la prieteni ori de la
adversari, de la femei şi de la bărbaţi, se poate reconstitui un
Eminescu de o mare vivacitate şi veridicitate, nealterat de
inerentele prelucrări ale oricărui biograf“.2 Prin urmare, şi
editorul unor astfel de pagini trebuie să dea dovadă de un
discernământ aparte, la fel ca editorul operei. În ceea ce-l pri-
veşte, el trebuie să ştie să separe tot ceea ce e veridic, autentic
şi semnificativ de omagiul gol, de lamentaţia bombastică sau
de vocea celui care înşiră cuvinte „lustruindu-se pe el“.
Se poate observa că, pentru o seamă de contemporani, sim-
plul fapt de a-l fi văzut pe Eminescu înseamnă mult. Ei au

1. Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, Bucureşti,

1998.
2. Ibidem, pp. 210–211.
8 Portret din cuvinte

ţinut să vorbească despre o secvenţă sau alta a vieţii lui, chiar

dacă au asistat la ea de la o mai mică sau mai mare depărtare:
când ţinea, la Iaşi, o conferinţă, când se afla într-o sală de teatru,
pe stradă sau la o masă retrasă dintr-un birt. Aşa că nu e deloc
întâmplător faptul că, în mai toate antologiile de amintiri, au
fost mereu incluse şi textele lor.
Dar ce au văzut ei de fapt? Şi, mai ales, pe cine au văzut toţi
cei care l-au cunoscut? Cititorul va observa de îndată că
Eminescu apare în ipostaze extrem de diferite: când expansiv
şi de o veselie copilărească, când închis în sine şi necomunicativ;
când îmbrăcat impecabil, cu haină albă şi cu semi-joben, când
teribil de neîngrijit, cu bocanci în picioare vara şi nepieptănat,
plin de paiele în care dormise; când patetic şi interesat de tot
şi de toate, când distant şi rece, ridicând din umeri. Contrastele
merg până într-acolo încât, prin ochii memorialiştilor, vedem
când un băiat cu părul negru „ca pana corbului“, când unul
„roşcovan“ (din cauza mizeriei, adaugă autorul acelei mărturii,
părul său negru „bătea în roşu“). Sau vedem când „pieliţa
obrazului albă, mată şi palidă“, când, după ce străbătuse pe
jos o bucată din drumul de la Cernăuţi la Blaj, un om „ne-
gricios“. Desigur, memoria joacă feste oricui şi mulţi dintre
autori scriu sub impactul suferinţei poetului, al dispariţiei lui
premature sau al gloriei lui postume.
Şi totuşi, nu despre scăpările memoriei e vorba aici, ci despre
varietatea de imagini în care se transcrie o viaţă de om. Cititorul
va avea, pe lângă interesul real pe care îl stârnesc aceste texte,
senzaţia că ceva „îi scapă“, că nu poate pătrunde dincolo de
această varietate deconcertantă. Va rămâne, poate, cu resem-
narea pe care trebuie s-o avem mereu faţă de înţelesul ultim al
oricărei vieţi omeneşti. Resemnare pe care Eminescu însuşi o
exprimă în două versuri din Scrisoarea I: „Şi când propria ta
viaţă singur n-o ştii pe de rost, / Or să-şi bată alţii capul s-o
pătrunză cum a fost?“
 Portret din cuvinte 9

Există însă şi trăsături ale personalităţii sale care leagă îm-

preună aceste imagini atât de disparate. Una dintre ele este
blândeţea, bunătatea. „Era imposibil să cunoşti pe Eminescu
şi să nu fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă“, spune
un botoşănean mai tânăr, pe care, într-o noapte geroasă, Emi-
nescu l-a luat sub paltonul său şi l-a condus până acasă, stră-
bătând împreună întregul oraş. Mărturiile despre acest dat
esenţial al firii sale – deci trăsătura cu cel mai adânc firesc –
abundă. Ele nu sunt doar efectul evocării idilice, ci chiar
elementul asupra căruia amintirile apropiaţilor săi intră într-un
grăitor consens. În această privinţă, pe nici unul nu-l mai înşală
memoria! Mite Kremnitz, care l-a cunoscut îndeaproape,
rezumă în câteva cuvinte, definitorii, lucrul pe care mulţi îl
evocă în treacăt: „Ceea ce caracteriza mai mult omul era o
blândeţe adâncă, o teamă de a nu supăra pe nimeni.“
Această trăsătură de caracter este cu atât mai bine atestată,
cu cât e însoţită de o imagine pe care ne-o transmit, cu memorie
sigură, cei mai mulţi dintre mărturisitori: zâmbetul. Desigur,
nu e vorba de zâmbetul omului bucuros pe moment, ci de un
zâmbet pe care-l purta „veşnic pe buze“, din copilărie. Era un
„zâmbet prielnic care i-a câştigat inima colegilor săi“ de şcoală,
la Cernăuţi. Când îl caută la Viena, printre studenţii români
de acolo, Iacob Negruzzi îl recunoaşte tocmai după zâmbetul
„blând şi melancolic“. Caragiale, cu exact aceleaşi cuvinte, va
spune mai târziu, când acest zâmbet nu mai exista: „blând şi
adânc melancolic“. Surâsul acesta era aşa de caracteristic întrucât
cuprindea în el stări contrarii: era un zâmbet trist, era un zâmbet
de jale, cu care, uneori, Eminescu încheia o discuţie sau, tăcând,
spunea mai mult decât ar fi spus prin cuvinte. Era, totodată,
un zâmbet „de răspuns“: „la orişice ocară“, povesteşte Slavici,
„el numai printr-un zâmbet dispreţuitor răspundea“. Şi la
Junimea, când i se făceau observaţii asupra producţiilor sale
10 Portret din cuvinte

literare, răspundea adesea cu acest zâmbet. Şi ce anume poate

defini în mai mare măsură un om decât, de pildă, faptul că
zâmbeşte chiar şi atunci când… oftează şi suduie („Of…
neamul nevoii! oftă el zâmbind“)? În perioadele de sărăcie şi
de muncă asiduă, când canicula lunii august îl găsea muncind
în redacţia de la Timpul, surâsul său devenea – cum spune
Ştefanelli – „amar“, însoţindu-se cu vorbe spuse pe un ton
jeluitor.
Pentru cei care doar l-au privit de departe, era un „zâmbet
mobil, variind în orice moment, fiind întrebător, confirmativ,
iertător, dispreţuitor, dureros, oglindindu-i oarecum mimica
gândirii“ (Nicolae Petraşcu). În orice caz, unul „pe care n-ai
putea să-l defineşti“ (Artur Gorovei). Dar şi pentru cei apropiaţi
era deconcertant, căci această mişcare a feţei, care în general ne
deschide către celălalt, era, în cazul său, pecetea unei taine: „Nu
ştiam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zâmbetul
nu-i lipsea nicicând de pe buze.“ Era un surâs sub care se
ascundeau, adesea, „lacrimile şi amărăciunea“ (Zaharia Petrescu).
Ştim că, în epoca în care Eminescu s-a fotografiat, lucrul
se făcea cu o anume solemnitate. Acesta e motivul pentru care
nici una dintre fotografiile sale nu ne înfăţişează acest surâs.
Ni-l redau doar cuvintele.

Dincolo de ceea ce ne apropie persoana lui Eminescu şi

leagă laolaltă imaginile disparate despre el, există în viaţa sa
încă un contrast, unul deosebit de puternic. Mai puternic decât
cele amintite până acum, care ţineau mai ales de stările sale
sufleteşti dintr-un moment sau altul. Un contrast care ne lasă
în cele din urmă, pe toţi cei care auzim spusă povestea acestei
vieţi, cu totul neputincioşi în faţa inaccesibilului ei. El transpare,
de pildă, într-un episod descris de Slavici din timpul studenţiei
lor la Viena, intitulat Din slăbiciunile lui Eminescu. Titlul acesta,
corect auzit, ar trebuie înţeles astfel: Una din slăbiciunile lui
 Portret din cuvinte 11

Eminescu. Căci Slavici nu face propriu-zis un inventar al lor,

ci vorbeşte despre una singură, „una din cele mai caracteristice“.
După el, slăbiciunea cea mai mare a prietenului său era „nesaţiul
în discuţiuni“. Scena se petrece când cei doi tocmai ieşiseră de
la un curs de anatomie al profesorului Hyrtl, unde li se vorbise
despre „oasele ce alcătuiesc craniul omenesc“. Aflându-se pe
stradă şi împărtăşindu-şi unul altuia impresiile, Slavici căuta
să meargă cât mai repede, deoarece era înfometat şi îi era teamă
să nu piardă „porţiunea de mâncare la cazarmă“. Eminescu,
dimpotrivă, mergea „împedecându-se când de unul, când de
altul dintre trecători, ca omul care, pierdut în gânduri, nu vede
şi nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui“. Con-
trastul între mersul pe stradă al celor doi marchează diferenţa
dintre două personalităţi: pe când Slavici, după audierea unui
curs, îşi putea petrece restul zilei făcând altceva – şi tocmai de
aceea nevoind să se lanseze în controverse interminabile asupra
unui subiect aşa de greu –, Eminescu nu putea părăsi gândurile
asupra alcătuirii omului fără să le depene până la capăt. Slavici
îi face în acest sens un mic portret de o frază, chiar de la început:
„El discuta liniştit şi cu multă cumpănire, nu-şi pierdea
niciodată sărita şi nu ţinea să convingă ori să înduplece; după
ce se înfigea însă în vreo discuţiune, nu mai puteai să scapi de
el câtă vreme n-a ajuns să se dumirească dacă e ori nu adevărat
ceea ce spui.“
Calmul şi cumpănirea, care veneau oarecum în prelungirea
bunătăţii şi blândeţii sale, dispăreau la Eminescu când era vorba
de lucrurile serioase, de problemele ultime. Dintr-un dialog
reprodus de George Panu reiese aceeaşi fervoare a aplecării
cugetului asupra lucrurilor ultime: „— Bine, omule, îmi zicea
Eminescu […], pe tine nu te interesează marea problemă cum
a ieşit lumea din haos, ce a fost înaintea ei şi ce va deveni?
Această idee nu te preocupă, nu te munceşte? / — Nu mă
munceşte deloc, şi dacă mă preocupă, este în margini cu totul
12 Portret din cuvinte

restrânse […] / — Apoi atunci – răspundea Eminescu – în-

seamnă că nu ai capul tăiat pentru asemenea probleme.“
El avea, cum spune singur, capul „tăiat pentru asemenea
probleme“ şi era într-adevăr „muncit“ de ele. Iar asta o arată
şi decursul ulterior al zilei pe care o evocă Slavici: după ce este
însoţit de către prietenul său până la cazarmă (unde ajunge la
timp ca să-şi ia „porţiunea“), îl vede toată după-amiaza, din
curtea unde făcea instrucţie, cum se plimba în continuare,
preocupat, pe un câmp de alături. Către seară, când se reîntâl-
nesc, îl găseşte cugetând cu aceeaşi intensitate asupra celor
auzite la cursul de dimineaţă: asupra oaselor craniului omenesc,
a căror alcătuire arată până la urmă că, „în lumea organică,
toate sunt potrivite cu rostul intrării în fiinţă“. Eminescu uitase,
în tot acest răstimp, de foame şi de sete, iar concreteţea cu care
Slavici rememorează episodul are, fireşte, în mintea sa, o le-
gătură cu ceea ce s-a întâmplat mai târziu, când prietenul „şi-a
pierdut sărita“.
Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care
ni-l pun sub ochi textele de faţă: contrastul dintre enormul
său discernământ – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea
să „simtă“ ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai târziu, în anii
bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit
atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur şi simplu de către
cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe
destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii,
între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc
şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai
putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă
de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă
înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre
Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce,
prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles
 Portret din cuvinte 13

definitiv. Cel care se încumetă să găsească explicaţii şi motivaţii

în acest teritoriu, intangibil în fond, a şi greşit deja, din clipa
în care a rostit primul cuvânt.
Însă paginile de faţă ne revelează totuşi ceva important:
boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesaţiul“ său –
care a fost, în fond, un nesaţiu al dăruirii de sine –, a avut de
învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi,
trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistenţă fizică,
încât Slavici nu conteneşte să se mire şi să admire forţa sa vitală
în tinereţe: „Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam
mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare
intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a
sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutri-
ţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu
le avea pe toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei
mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi
aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O
altă forţă, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final
al bolii a fost iubirea discretă şi sprijinul permanent din partea
prietenilor şi apropiaţilor. Şi ea poate stârni în egală măsură
admiraţia.
Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitaţie
de a citi paginile de faţă aşa cum se cuvine. Fără a ne pripi şi
a crede că, odată ce ne e desfăşurată sub ochi o viaţă de om,
harta ei de întâmplări, putem vedea şi firele care o leagă de cer.
Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înţeles ca,
sub impactul morţii, să se lanseze în fel de fel de speculaţii („de
ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obţinut, poate –
tocmai fiindcă ştim, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –,
şi reţinerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim
al reeditării unor astfel de texte şi al recompunerii ansamblului
lor, şi nicidecum simpla satisfacere a curiozităţii. Dacă volumul
14 Portret din cuvinte

de faţă reuşeşte într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contem-

poranilor aşa cum şi-a dorit Petru Creţia, marele câştig tocmai
acesta poate fi: să privim cu decenţă comprehensivă desfăşurarea
unui destin.
Cine va avea această pietate a minţii în faţa înţelesurilor
trăite va ajunge să vadă şi acele lucruri pe care boala nu a reuşit
să le distrugă în Eminescu: exuberanţa sa voioasă (în timpul
primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp
de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din
ce în ce mai plin de durere.

Cătălin Cioabă