MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUI

Str. N. Iorga nr. 1, Tîrgu Mureş - 540088, ROMÂNIA

©Universitatea “Petru Maior” din Tîrgu Mureş 2010

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau parţială, în forma originală sau
modificată, precum şi stocarea într-un sistem de regăsire sau transmitere sub orice formă şi prin
orice mijloace sunt interzise fără autorizarea scrisă a autorului şi a Universităţii „Petru Maior” din
Tîrgu Mureş.
Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu explicativ sau justificativ, în articole, studii, cărţi
este autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a sursei.
 UNIVERSITATEA PETRU MAIOR
TÂRGU – MUREŞ
DEPARTAMENTUL I.F.R.

Eva Monica SZEKELY

Limba română contemporană.

Fonetica

Ediţia I

Târgu – Mureş
2007
 Cuprins

1. Fonetica şi fonologia (1). Vorbirea individuală şi limba. Funcţiile ale

limbajului. …………………………………………………………………....p. 5
2. Fonetica şi fonologia (2). Scurt istoric al foneticii. Relaţia sunet – fonem-
morfem…………………………………………………………………...…p. 15
3. Sistemul fonologic al limbii române contemporane (1). Vocalele……….…p. 32
4. Sistemul fonologic al limbii române contemporane (2). Sistemul
consonantic………………………………………………………………….p. 37
5. Semivocalele /semiconsoanele. Diftongii şi triftongii. Hiatul……...………p. 44
6. Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe / la capăt de rând………………….p. 49
7. Principiile ortografiei limbii române contemporane (1). Corespondenţa sunet-
literă - fonem. Transliterarea fonetică………………..…………………….p. 57
8. Principiile ortografiei limbii române contemporane (2)…………………….p. 69
9. Accentul. Ritmul, tonul. Fonetica expresivă………………………………..p. 78
10.Alternanţele fonetice. Alte aspecte……..………………………….….……p. 86
11.DOOM_2. Prezentare generală……………………….…………………….p. 91
12.Modificările fonetice………………………………………………………p. 113
13.Relaţia fonetică_fonologie. Concluzii. ………………...………………….p. 125
14.Teste de (auto)evaluare……………………...…………………………….p. 131
15.Test de (auto)evaluare. Sinteză…………..……………………………..…p. 158

Bibliografia generală………………………………………………………….p. 164

Bibliografia minimală………….……………………..……………………….p. 171

 Cuvânt înainte

Lucrarea cuprinde patru capitole: aspecte teoretice într-o viziune

sintetică; teste vizând evaluarea cunoştinţelor studenţilor, subiecte date la
admiterea în licee şi facultăţi în vederea accesibilizării cu testările şi evaluarea
elevilor de către viitoarele cadre didactice şi un ultim capitol, conţinând
rezolvarea testelor şi a subiectelor selectate.

Care este noutatea şi individualitatea acestei lucrări în domeniu?

1. Ea parcurge sistematic şi integral materia programei şcolare de gimnaziu,

liceu şi facultate, într-o manieră logică, progresivă şi accesibilă, sub formă de
fişe sintetice, aspectele teoretice fiind bazate pe o bogată bibliografie de
specialitate, dar evitându-se parcurgerea unor lungi pagini de teorie, în care
studentul să fie dezorientat şi copleşit de vastitatea ori complexitatea
materialului studiat.
S-a venit, prin lucrarea de faţă, în întâmpinarea posibilelor modificări ale
programei şcolare, incluzându-se câteva capitole importante pentru pregătirea
studenţilor şi a viitorilor dascăli. (Alternanţe fonetice; Analiza fonetică;
Fonetica şi problemele de ortografie şi ortoepie; Analiza morfematică a
cuvintelor).
2.- Lucrarea conţine peste 100 de teste, într-o mare varietate a
cerinţelor, a gradului de dificultate şi a scopului urmărit, pentru a forma la
studenţi nu numai simţul lingvistic, eleganta, ritmul şi intonaţia expresivă, de
nelipsit unui adevărat filolog, ci şi deprinderi corecte şi logice de lucru şi de
activitate diferenţiată la clasă, ca dascăl de Limba şi literatura română.
3. Testele sunt rezolvate spre a veni în sprijinul studenţilor care îşi pot
îmbunătăţi stilul de muncă şi se pot autoverifică permanent în activitatea lor
independentă de pregătire nu numai pentru examenul din anul I, cât mai ales
pentru examenul de titularizare ori definitivare în învăţământ şi pentru
gradele didactice.
4. Cum în ultimii ani ponderea subiectelor de fonetică şi vocabular a
depăşit jumătate din totalul subiectelor nu numai pentru examenele mai sus
amintite, ci şi la examenul de bacalaureat, au fost selectate toate tipurile de
subiecte date pe întreg teritoriul ţării. Şi a fost oferită rezolvarea acestora
pentru ca studentul să fie familiarizat cu tipologia subiectelor date, dar să
aibă şi posibilitatea de autoevaluare permanentă a cunoştinţelor şi a stadiului
său de pregătire.
5. Cum nici pentru examenele de capacitate, iar mai nou, tezele unice
la clasele a VII-a, respectiv a VIII-a, subiectele de fonetică şi vocabular nu
3
au lipsit, exerciţiile, testele, subiectele selectate îi vor ajuta pe studenţi şi pe
(viitorii) profesori în pregătirea atentă şi temeinică a viitoarelor examene ale
elevilor cărora le vor deveni profesori.
6. În plus, această lucrare s-a dorit utilă profesorilor în munca la
catedră, oferindu-le o fisa sintetică a problemelor teoretice la orele de
gramatică, la recapitulările unui capitol sau la recapitulările finale, precum şi
o bogată paletă de exerciţii care să suplinească puţinătatea aplicaţiilor la
unele capitole din manualele şcolare ca şi aspectele teoretice inexistente în
unele manuale depăşite sub aspect teoretic şi aplicativ.
7. Lucrarea, fiind integrată studiului complex al limbii române
contemporane, are deschidere către celelalte capitole ale limbii prin
conexiunile cu morfologia (schimbarea valorii morfologice a cuvintelor), cu
semantica (studiul sensurilor cuvintelor, evoluţia acestora etc.), cu sintaxa
(construcţia de propoziţii, enunţuri vizând polisemia cuvintelor, unităţile
frazeologice etc.), dar mai ales cu ortografia şi ortoepia prin noile norme
(DOOM II, 2005).
Sperăm ca acest îndreptar fonetic să îşi dovedească utilitatea pentru
care a fost conceput atât în pregătirea elevilor şi a viitorilor studenţi, cât şi în
activitatea la clasa a colegilor noştri.

4
 FO N ETI CA

Cum am mai precizat, fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază

sunetele vorbirii. Sunetul vorbit este un element al vorbirii produs prin modularea
curentului de aer expirat prin articulaţie.
Fonemele, ca elemente abstracte, sunt cele mai mici unităţi sonore ale
limbii având funcţia de diferenţiere între cuvinte (ex.: mare - tare - ture), sau între
formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (ex. :. stau -- stai – stă - sta); ele
corespund, în general, cu sunetele limbii.

SISTEMUL FONETIC AL LIMBII ROMÂNE

Vocalele
Vocalele sunt acele sunete care se pot pronunţa fără să fie însoţite de alte
sunete, pot alcătui singure silabe şi se pot prelungi oricât ca durata a pronunţării.
În limba română sunt şapte vocale plenisone (întregi): a, ă, e, i, î, o, u,
grupate astfel :
1. după locul de articulare:
a) anterioare: i, e;
b) centrale (mediale): a, ă, â (î) (neutră);
c) posterioare : u, o;
2. după gradul de deschidere a cavităţii
bucale:
a) deschise: a;
b) semideschise (mijlocii): e, ă, o;
c) închise : i, î, u. '
3. după silabaţie (posibilitatea de a forma silaba):
a) numai silabice: a, ă, î, (â);
b) silabice şi nesilabice (semivocale): e, i, o, u;
Vezi şi Tabloul vocalelor limbii romane:

Participarea buzelor Vocale nerotunjite Vocale

Gradul de Locul de Mediale
Anterioare Posterioare
deschidere (centrale)
Inchise i â (î) u
Mijlocii e ă o
Deschise a

5
 Consoanele
Consoanele sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite de o vocală
şi nu pot forma singure silaba, fiind deosebite astfel de vocale. În limba română
sunt 22 de consoane.
După modul şi locul de articulare, consoanele se clasifică în
conformitate cu tabelul de mai jos:
Tabloul consoanelor limbii române:

Mod Loc de Bila- Labio- Dental Prepa- Pala- Postpa Larin

de Articular Biale dentale latale tale latale gale
iar
cula- sur- so sur- so- sur- so sur- so- sur- so- sur- so- sur- so
re de no de no de no de no de no de no de no
re re re re re re re
N Ocluzive p b t d k' g' k g
E (explozive
S0 semioclusi ,
N (africate) č ğ
A Constricti f v s z h
N (fricative
T
E
S Oclusive
O (nazale) m n
N
A Lichide
N (laterale) l
T Vibrante r
E r

Corespondenţa literă // sunete. Transliterarea fonetică

În scris sunetele pot fi reproduse prin litere. Consoanele pot fi grupate în

funcţie de reprezentarea lor grafică (litere) în două categorii:
1. consoane reprezentate în scris, în general, printr-o singură
literă, aceeaşi cu cea din pronunţie: b, d, f, h, j, l, m, n, p, r, s, z;
2. consoane reprezentate în scris printr-o literă diferită sau
printr-un grup de litere; parantezele drepte notează sunetele
(pronunţarea lor) în lucrările de fonetică; ele nu notează literele care
reprezintă reproducerea sunetelor în scris.
[k]= c: cană, cort, clor, casă;

k: kaliu, kaki; kilometri; kenian, kilogram;

q= qu+e,i : Quebec, Quito; quark, quasar;
[č] =c+e,i : ceata, cina; cercel;
[ğ]=g+e,i : geana, ginta; ageamiu.

6
[ĸ’]=c+h+e,i: cheamă, chemar, chitară, achitaţie, cheie, chin ş.a;
[g’]=g+h+e,I: Gheonoaia, agheasmă, ghiaur, ghiocel, ghete, ghinda ş.a.

[v] = v: vatra;
= w: watt;
[cs]= x: pixeli, fax, prefix;
= cs: îmbâcsit, cocs, văcsuit;
[gz]=x: examen, exact, examinare, exactitate, exemplu, exerciţiu ş.a.;
= gz: zigzag;
[cs]=x : extract, extraordinar, extemporal, exterminare ş.a.

Semivocalele

Semivocalele sunt acele sunete din componenţa diftongilor şi a

triftongilor care au notarea grafică aproape identică cu a vocalelor (cu un
semicerc aşezat dedesubtul semivocalei - i, u, e, şi o, dar care se comportă
precum consoanele: nu pot fi pronunţate neînsoţite de o vocală şi nici nu pot
alcătui singure silaba.
Exemplu :
• în diftongi : fiar-tă, plo-ua, rea, soa-cra;
• în triftongi : iau, vreau, Roai-tă, pleoa-pă ş.a.

Diftongii. Triftongii. Hiatul

Diftongii sunt grupuri de două sunete formate dintr-o vocală şi o

semivocală care aparţin aceleiaşi silabe. Ei pot fi :
a) ascendenţi (urcători: S + V): sea-ra, iar-ba, ier-buri;
b) descendenţi (coborâtori: V + S): mai-ca, lei, cam-pion.

NOTE:
1. pentru semivocale noi vom uza de un semicerc în stânga sus dacă face parte
dintr-un diftong ascendent ^i, ^u, ^e, ^o fiind urmat de o vocală (V),
respectiv vom nota un semicerc în dreapta sus i^, ^u, ^e, ^o dacă semivocala
face parte dintr-un diftong descendent, fiind deci precedat de o vocală (V),
2. În cele ce vor urma, vom uza de următoarele abrevieri:
• V = vocală, S = semivocală şi C = consoană;
ATENŢIE ! DE REŢINUT!!!
Semivocalele nu pot purta niciodată accentul în silabă. Accentul în silabă
poate diferenţia deci o vocală de o semivocală în alcătuirea unui diftong, în
situaţia în care sunetele e, i, o, u pot fi:
• când vocale (zei, pliu, doi-nă, cui-bar);
• când semivocale (sal-t^ea, ^iu-te, vreo^, do-^uă);

7
• e este vocală în ei^ (tei^, zmei^, trei^), eu^ (zmeu^, an-treu^) şi semivocală
în
^ea, (ca-fea), ^eo (vreo) etc.;
• i este vocală în ii^ (co-pii^, iu^ (sca-tiu^) şi semivocală în lu (cifi-po-\ul), re
(cim-poa-ie) etc.;
• o este vocală în oi^ (ploi^), ou^ (sa-cou^) şi semivocală în ^oa (soa-re, toam-
na, sfoa-ra) sau ^io (Ior-go-van);
• u este vocală în ui^ ( fă-cui^ şi semivocală în eu (pu-seu^).

Triftongii sunt grupuri de trei sunete formate dintr-o vocală şi două semivocale
care aparţin aceleiaşi silabe.
Ei pot fi :
• ascendenţi - cu vocala în poziţie finală (S + S + V): ^e^oa (leoar-că),
^i^oa (a-ri-pioa-ră, lă-cră-mioa-ră);
• centraţi - cu vocala între cele două semivocale (S + V + S):
^eau^ (pu-teau, do-reau, fo-lo-seau),
^iau^ (cro-iau, mâ-nu-iau),
^oai^ (le-oai-că, şo-ri-cioai-că),
^iai^ (dă-ru-iai, mâ-nu-iai);
^iei^ (miei).
Hiatul este grupul de două vocale alăturate care fac parte din silabe diferite:
o - o (zo-o-lo-gi-e), i - i (fi-in-ţă), e - e (i-de-e), i - e (me-lo-di-e), i - a (mi-a), o - e
(po-e-tic), u - e (du-et), a - e (a-er), e-a (re-al), i-o (Mi-o-ri-ţa)

Notă. DE REŢINUT!!!
Hiatul nu este alcătuit din grupul de o vocală şi un diftong sau o vocală şi un
triftong sau un diftong şi un diftong etc. Nu avem hiat în exemplele: mi-oa-ra, ro-
ua, le-oai-ca, cim-poa-ie.

Litera
Litera este semnul scris al sunetului; ea are o anumită expresie grafică, o
denumire şi una sau mai multe pronunţări (valori).
Exemplu: expresia grafică (x), denumirea (ics), două pronunţări [cs]:
expoziţie, extaz, extraordinar ş.a. şi [gz]: examen, exactitate, exemplu ş.a.

Alfabetul
Totalitatea literelor reprezentând sunetele de bază ale limbii române, aşezate
într-o ordine convenţională, formează alfabetul. Ordinea şi denumirea literelor din
alfabetul limbii române: a, A (a), â, Â (î din a), ă, Ă (ă), b, B (be), c, C (ce), d, D
(de), e, E (e), f, F (fe / ef), g, G (ghe / ge), h, H (ha /haş), i, I (i), j, J (je), k, K (ka), l,
L (le /el), m, M (me / em), n, N (ne /en), o, O (o), p, P (pe), q, Q (ku /chiu), r, R (re /
er), s, S (se / es), ş, Ş (şe), t, T (te), ţ,Ţ (ţe), u,U (u), v, V (ve), w, W (dublu ve), x,
X (ics), y, Y (i grec), z, Z (ze / zet).

8
 Corespondenţa dintre litere şi sunete
Reguli ortografice şi ortoepice

Ortografia românească nu este în esenţă nici fonetică, nici fonologică; ea are

la bază principiul corectiv-funcţional căruia i se subordonează cel fonetic
(fonologic) şi etimologic (tradiţional - istoric).
În limba română există, în general, o corespondenţă între literă şi sunet,
litera transcriind de obicei un sunet. Exemplu: sat (trei litere, trei sunete). Uneori,
această corespondenţă nu se respectă.
Pentru a putea obţine reguli de folosire a literelor cu un mai mare grad de
generalitate, trebuie să facem abstracţie de forma scrisă a două grupe destul de
numeroase de cuvinte:
• cuvintele împrumutate, incomplet adaptate fondului tradiţional de cuvinte;
• substantivele proprii onomastice sau toponimice romaneşti sau străine, care apar
cu forme specifice.

Litere simple

Putem spune că există patru litere simple, a căror valoare (pronunţie) este
unică:
• a, ă - pentru vocale (ară, raclă, cântă);
• l, r - pentru consoane (trăsură, liră, bilă).
Uneori, corespondenţa dintre literă şi sunet nu se respectă datorită
contextului grafic (adică poziţia literei în cuvânt şi vecinătatea exprimată în litere).
Se disting astfel două categorii de situaţii:
I. Un sunet poate fi transcris prin litere diferite
1. Sunetul î (â):
a) se scrie â în interiorul cuvintelor ( amărât, câine, râu, vânt);
b) sau se scrie î la începutul şi la sfârşitul cuvântului (învaţă, încă, înot,
doborî, hotarî) şi in interiorul cuvântului, în următoarele situaţii:
• când este vocală iniţială a unui derivat: reînvia, neîndemânatic,
reînfiinţa, neînţeles;
• când este iniţiala celui de-al doilea termen dintr-un cuvânt compus:
bineînţeles, multîncercat, într-însul;
2. Sunetul i:
• se (tran)scrie i şi se citeşte tot aşa după consoane (rima, vinovat,
pomi); sau la început de silabă (iamb); se exceptează cazurile în care i
face parte din grupurile de litere: ci, gi, chi, ghi;
• se transcrie prin litera y în cuvinte împrumutate: yankeu, yard, hobby.
3. Sunetul [k ] poate fi transcris prin literele:
• c – atunci când este urmat de consoană sau de vocală (alta decât e sau i):
clan, corn, mic;
• k – atunci când este urmat de o consoană sau de o vocală (alta decât e sau
i): kripton, kaliu;

9
 • q – atunci când este urmat de u, sau alte vocale: quasar, Qatar.
4. Sunetul [ k'] poate fi transcris prin literele:
• ch urmat de e, i: cheie, chibrit;
• k urmat de e, i: kenyan, kilometru;
• qu urmat de e, i: Quebec, Quito.

5. Sunetul [v] poate fi transcris prin literele:

a) v– în cuvinte precum avar,vorbă;
b) W - în neologisme: watt, Wagner;
6. Sunetul [cs] poate fi transcris prin literele:
a) x: pix, mixer, imixtiune; ,
b) cs : cocs, ticsit, văcsui.
7. Sunetul [ gz] poate fi transcris prin literele:
a) x, între vocale: exact, examina;
b) gz : zigzag.

II. O literă poate transcrie sunete diferite:

1. Litera e poate transcrie vocala [e] (plec, mere), dar şi semivocala [^e] (pleoape,
nea).
2. Litera i poate transcrie vocala [i] (vine, plin) şi semivocala [^i, i^] (iad, ploi).
3. Litera o poate transcrie vocala [o] (zbor, odor) şi semivocala [o] (floare).
4.Litera u poate transcrie vocala [u] (astru, umbrela) şi semivocala [u^] (platou,
rateu).
5. Litera g poate transcrie:
• consoana [g], la început sau la sfârşit de cuvânt, fiind urmata de altă
consoană sau orice vocală în afară de e, i (grad, rog, rugăminte);
• sunetul [ğ] când este urmată de e, i (gem, gimnastică);
• sunetul [g’] când este urmată de h, e, i (ghemotoc, ghiocel).
6. Litera k poate transcrie:
• consoana [k] când este urmată de o consoană sau o vocală, alta
decât e, i (kripton, kaliu);
• sunetul [ k'] când este urmată de vocalele e, i (kilogram, kenyan).
7. Litera x poate transcrie:
• sunetul [ks], la început de cuvânt urmat de vocală, la sfârşit şi uneori
între vocale (xilofon, fax, extemporal, boxă);
• sunetul [gz] uneori între vocale: exemplu [pronunţat egzemplu], auxiliar
[pronunţat augziliar].

8. Litera y poate transcrie:

• vocala [i ] când este urmată de consoana şi la sfârşit de cuvânt (ytriu,
hobby);
• semivocala ^y înainte de vocală (yard, yoga).

10
 Grupurile de litere

A. Prin ele se transcriu unul sau două sunete. Grupurile de două litere
(c, g urmate obligatoriu de e, i), respectiv ce, ci / ge, gi, transcriu:
1. un sunet [ č ] ,ğ [] când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului fără a forma singure silaba), precum în exemplele:
• ceară: cea-ră – 2 silabe, prin urmare 2 vocale: [č+a-r+ă] - avem 5 litere şi
doar 4 sunete;
• ciocan: cio-can - 2 silabe, deci 2 vocale: [č+o-k+a+n] – avem 6 litere şi 5
sunete;
• maci – o singură silabă [m+a+č] – 4 litere şi 3 sunete;
• mărgea: măr-gea – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+ă+r – ğ+a] – 6 litere
şi 5 sunete;
• magiun: ma-giun – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+a-ğ+u+n] – 6 litere
şi doar 5 sunete.
În acest caz, literele e, i sunt doar litere ajutătoare, nu reprezintă sunete
independente, prin urmare nu apar în transcrierea fonetică a cuvintelor.
3. două sunete [če],[či], respectivğe],[ [ği] când sunt urmate de o consoan
ă
sau formează singure silaba, ca în exemplele de mai jos:
• cernut: cer – nut (2 silabe, prin urmare 2 vocale): [č+e+r-n+u+t] – 6 litere /
6 sunete;
• cenuşa: ce-nu-şa (3 silabe, 3 vocale): [č+e-n+u-ş+a] – 6 litere şi 6 sunete;
• circuit [cir-cu-it] - [cir-ku-it] - [č+i+r-k+u-i+t] – 7 litere şi tot 7 sunete;
• cicoare [ci-koa-re] [č+i-k+^o+a-r+e] - 7 litere şi tot 7 sunete;
• gen – o singură silabă, o vocală, prin urmare e este şi literă, şi sunet
distinct, nu numai auxiliar: [ğ+e+n];
• algebra: [al-ge-bra]- [a+l-ğ+e-b+r+a] – 7 litere şi 7 sunete;
• şterge [şter-ge] - [ş+t+e+r-ğ+e] - 6 litere şi tot 6 sunete;
• ginta [gin – ta]- [ğ+i+n-t+a] – 5 litere şi tot 5 sunete;
• argila [ar-gi-la] - [a+r-ğ+i-l+a] – 6 litere şi tot 6 sunete.
Cum se poate lesne deduce, în aceste cazuri, literele e, i sunt vocale
silabice (formează silaba), reprezentând sunete şi apar deci, şi în transcrierea
fonetică a cuvintelor, nefiind doar semne ajutătoare pentru pronunţie, ca şi în
cazurile prezentate anterior.

Observaţii ortografice:

• Se scrie ce, ge înaintea lui a: ceapă, ceară, geamăt, geană;

• Se scrie ci, gi înainte de o, u: ciot, ciutură, gioarsă, giuvaer.
B. Grupurile de trei litere (ch, gh urmate obligatoriu de e, i) che, chi, ghe,
ghi, transcriu :
• un sunet [k'] , [ g'] când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului (fără a forma singure silaba):
11
 • chiabur [k'a-bur] – 7 litere şi 5 sunete;
• urechi [u-rek'] – 6 litere şi 4 sunete;
• gheaţă [g'a-ţă] - 6 litere şi 4 sunete;
• cheag [k'ag] – 5 litere şi 3 sunete;
• ghiozdan [g 'oz-dan] – 8 litere şi 6 sunete;
• ghiaur [g'a-ur] – 6 litere şi 4 sunete;
• priveghi [pri-veg'] – 8 litere şi 6 sunete.
În aceste grupuri, h este literă ajutătoare (fără valoare fonetică), ca şi e, i care
sunt şi ele litere ajutătoare (nu reprezintă sunete şi nu apar în transcrierea
fonetică a cuvintelor).
• două sunete [k'e] , [k'i] sau [g'e], [g'i] când sunt urmate de o consoană sau
formează singure silaba, precum în exemplele de mai jos:
• echer: [e-k'+e+r] - 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• chemat [k'e-mat] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
• cherchelit [k'er-k'e-lit] – 3 silabe, 9 litere şi 7 sunete;
• chin [k'in] – 1 silabă, 4 litere şi 3 sunete;
• chiot [k'i-ot] – 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• gherghef [g'er-g'ef] – 2 silabe, 8 litere şi 6 sunete;
• veghe [ve-g'e] - 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• ghinda [g'in-da] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
• măghiran [mă-g'i-ran] – 3 silabe, 8 litere şi 7 sunete.

Litere duble

Literele duble din tema lexicală se găsesc numai în neologisme; în 1953 s-

au redus: massa = masa, cassa = casa, iar în 1982, stress = stres, boss = bos, jazz
=jaz, motto = moto, care azi, cf. DOOM II, 2005 este din nou acceptat în varianta
motto.
a) Se menţin cu vocale repetate, susţinute de pronunţia cultă, următoarele
cuvinte: zoologie, alcool, vacuum şi derivatele lor.
b) Vocalele repetate la sfârşitul cuvântului; fenomenul se petrece când tema
lexicală se termină cu o vocală identică cu aceea care reprezintă desinenţa de
plural:
ee = muzeu / muzee, sebaceu / sebacee;
ii= unghie / unghii, rochie / rochii;
iii = copii / copiii, geamgiu / geamgii / geamgiii;
1. Litere repetate în mijlocul cuvântului:
a) în flexiunea verbală:
ee = creez, creezi, creeaza, creeze;
ii = scriind, ştiind, fiind.
b) în flexiunea nominală, formele cu articol hotărât:
uu = atuul, atuurile, atuului;
ee = panaceelor, crustaceelor;
ii = fiilor, copiilor.
12
 2. Prin întâlnirea literei finale a prefixului (prefixoidului) cu iniţiala
cuvântului:
• aa: contraargument, ultraactiv;
• ee: reedita, preelectoral, neelucidat;
• ii: antiinfecţios, semiindustrial;
• oo: microorganism, monoocular;
• nn: înnopta, înnebunit;
• rr: superreacţie, interregional;
• ss: transsiberian.

Regulile coarticulaţiei
1. Prefixul des- se scrie şi se pronunţă dez- înaintea cuvintelor care încep
cu consoanele b, d, g, l, m, n, r, v, cât şi înaintea vocalelor: dezbate, dezdoi,
dezgheţa, dezlânat, dezmembra, deznoda, dezrobi, dezvinovăţi, deziluziona,
dezamorsa, dezoxida, dezechipa.
2. Prefixul des- se scrie de- înaintea cuvintelor care încep cu consoanele s,
ş, j: desăra, deşuruba, dejuga.
3. Prefixul răz- se scrie şi se pronunţă răz- înaintea consoanelor b, g, j, n:
răzbate, răzgândi, răzjudeca, răznepot.
4. Prefixul răs- se scrie şi se pronunţă ră- înaintea cuvintelor care încep cu
consoana s: răsuci, răsădi.
5. Prefixele in- şi im- se scriu şi se pronunla im- şi îm- când sunt urmate de
cuvinte care încep cu consoanele b sau p: imbatabil, imparţial, îmbuna, împovara.
Alternanţele fonetice
Alternanţele fonetice sunt variaţii sistemice care apar în ansamblul
formelor unui cuvânt, ca tot unitar.
I. Alternanţe vocalice
Alternanţe simple:
1. a / a – sare /săruri (substantiv), mare /măreţ (adjectiv), agaţă / agăţa (verb);
2. a / e – pată /pete (substantiv), aerian /aerieni (adjectiv), şadă /şezi (verb);
3. ă / e – păr /peri (substantiv), tânăr /tineri (adjectiv), supăr / superi (verb);
4. â / i – cuvânt /cuvinte (substantiv), tânăr / tineret (substantiv), vândut
/vindem (verb);
5. o / u – soră /surori (substantiv), mort /muritor (adjectiv), dor /durea (verb);
6. u / i – brâu /brâie (substantiv); molâu /molâie (adjectiv), călâu /călâie
(adjectiv).
Alternanţe compuse
1. ău /ai- ferăstrău / ferăstraie (substantiv);
2. ia / ie – iarnă / ierni (substantiv);
3. iu / ii – armistiţiu /armistiţii (substantiv),
impropriu /improprii (adjectiv).

13
 Alternanţe simple şi compuse
1. e / ea – măsele /măsea (substantiv), creţ /creaţă (adjectiv), plec /pleacă
(verb);
2. o / oa – os /oase (substantiv), ros /roase (adjectiv), mor /moare (verb).

II. Alternanţe consonantice

Alternanţe simple
1. d / z: molid /molizi (substantiv), solid /solizi (adjectiv), văd /vezi (verb);
as /aşi (substantiv),
2. t / ţ: frate /fraţi (substantiv), mort / morţi (adjectiv); lat /laţi (adjectiv),
caut / cauţi (verb);
3. z / j: obraz /obraji (substantiv), repezi /repejor (adjectiv);
4. s / ş: as / aşi (substantiv); ras /raşi (adjectiv), dus / duşi (adjectiv); cos
/coşi (verb).

Alternanţe compuse

1. sc / şt - bască /băşti (substantiv), ciobănesc /ciobăneşti (adjectiv),

numesc /numeşti (verb);
2. str / ştr – maistru /maiştri (substantiv), albastru /albaştri (adjectiv);
3. st / şt – basist /basişti (substantiv), august /auguşti (adjectiv), degust/
deguşti (verb);
4. şc / şt – răţuşcă /răţuşte (substantiv), morişcă /morişti (substantiv), pişcă
/pişti (verb).

Alternanţe simple şi compuse

1. c / c+e; i – amic /amice /amici (substantiv), mic /mici (adjectiv),

pică /(să) pice /pici (verb);
2. c / ch+e, i - stoca / stochez (verb), bloca /blochez (verb);
3. g / g+e,i – fulg /fulgi (substantiv), lung /lungi (adjectiv), şterg
/şterge / ştergi (verb);
5. g / gh+e,i - larg/largheţe, naviga / navighez (verb);
6. x / cş – sfinx /sfincşi; linx /lincşi (substantive), fix /ficşi; ortodox /
ortodocşi (adjective).

III. Alternanţe mixte cu vocale şi consoane

Alternanţe simple

1. l / i; i / ii - copil / copii (substantiv); global / globali (adjectiv); spăl /

speli (verb);
2. n / i – spun / spui; pun / pui, compun / compui (verbe).
14
Alternanţe compuse
ea+z / e+j : treaz / treji, breaz -breji (adjective)
IV. Alternanţe specifice verbelor la participiu in scris
Alternanţe simple (unde 0 = zero fonetic)

c / 0 – duce /dus;
d / 0 – rade / ras;
g / 0 – frânge / frânt, merge/mers;
n / 0 – spune / spus;
t / 0 – trimite /trimis,
b / 0 – fierbe / fiert;
c / p – coace / copt;
g / p – frige /fript.

Silaba

Definirea silabei este variată, în funcţie de scop şi punct de vedere; astfel,

manualul şcolar propune: "O vocală sau o grupare de sunete cuprinzând o vocală,
pronunţate cu un singur efort expirator (adică printr-o singură deschidere a gurii)
formeaza o silabă. (v. Limba română, Manual pentru clasa a V-a, 1993, p. 34)
Definiţia este satisfăcătoare scopurilor didactice, dar "numai silaba izolată
(cuvântul monosilabic - n.n. ) - o, da, la etc. corespunde cu o singură pulsaţie a
aerului expirat." (Al. Rosetti, Aurel Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Bucureşti,
1982, p. 87)
Un manual suplimentar precizează: "Silaba este segmentul fonic superior
fonemului, ce poate fi caracterizat printr-un singur accent. Ea este formată dintr-un
singur fonem (o vocală) sau din câteva foneme (între care se află obligatoriu o
vocală)". ( M. And re i, I . Ghiţ ă , Li mba ro mână , Bucu re şti , 1983 , p . 8)
Silaba ortografică nu corespunde integral cu silaba fonetică, de aceea trebuie
învăţată conform recomandărilor dicţionarului ortografic în vigoare, în cazul nostru
Dicţionarul Ortografie, Ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura
Academiei, 2005, pe scurt DOOM, II.
Cuvintele sunt:
• monosilabice: om, au, o, un etc.;
• plurisilabice: ca-să, mar-gi-ne etc.
O silabă se poate alcătui şi din două cuvinte diferite sau din părţi ale acestora,
precum în exemplele: s-a (dus), i-a (zis), în-tr-a-de-văr.
În concluzie, silaba poate fi alcatuită din :
1. un sunet (o vocală) : a-re, e-po-cal, o-mi-da;
2. mai multe sunete cuprinzând o vocală: floa-re, pă-du-re;
3. două cuvinte rostite împreună: şi-a (zis), i-a (luat);
4. un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial din cuvântul următor:
m-a/ju/tă, mi-a/du/ce;

15
 5. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu cuvântul
următor: în/tr-un, din/tr-o;
6. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial
din cuvântul următor: în/tr-a/de/var, prin/tr-a/ce/le.

Despărţirea cuvintelor în silabe

Reguli:
1. Două vocale (întregi) alăturate fac parte din silabe diferite (se află în
hiat):
• a-u-di-ţi-e, mu-ze-e, i-de-al;
2. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se face
înaintea diftongului sau a triftongului:
a) plo-^ua, ro-^ia, so-^ia;
b) spo-^iau^, cre-^i^oa-ne, or-be-că-^iai^.
OBS: ATENŢIE !
I final este silabic numai după consoană urmată de l, r şi la infinitivul
verbelor de conjugarea a IV-a : -
a) co-dri, su-fli, as-pri; (dar este i final postconsonantic, nevocalic,
deci nesilabic în exemple precum: şerbi, mergi, melci);
b) a fu-gi, a pri-be-gi (dar: pribegi (adjectiv), tu fugi – i final
postconsonatic nevocalic, deci nesilabic)
3. Când o consoană se găseşte între două vocale, despărţirea se face înaintea
consoanei [V/CV]: ma-sa, pră-dau.
ATENŢIE !
a) se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x reprezentând sunetele
[cs] sau [gz]: a-xa, e-xem-plu, e-xact;
b) se aplică aceeaşi regulă dacă înaintea consoanei se află un diftong
(roa-ta, doi-ca, hai-na) sau un triftong (zme-oai-ca), despărţirea făcându-se
înaintea consoanei.

4. Când avem un grup de două consoane aşezate între două vocale,

despărţirea se face, de regulă, între cele două consoane [VC/CV]: cas-tel, cior-bă,
vâr-co-lac, ar-tă, mier-lă, sur-dă.
Excepţii: dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t sau v,
iar a doua consoană este l sau r, despărţirea se face înaintea grupului de consoane:
• a-bru-ti-za, a-cru, co-dru, Şo-fro-ni-e, a-grar, cu-pru, pa-tru, ca-da-vru,
• ca-blu, bu-clă, a-flai, o-glin-dă, pe-hli-van, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-
vleac.
ATENŢIE! Dacă l sau r sunt precedate de alte consoane decât cele amintite
anterior (de exe., de către s, z, ş, m, n, l, r), despărţirea se face conform regulii de
bază, respectiv între cele două consoane:
• om-le-tă, Iz-laz, iz-ra-e-lit, is-la-mism, iş-lic.

16
 5. Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două vocale,
despărţirea se face după prima consoană (VC/CCCV): cin-stit, con-trar, com-plet,
cas-tron.

Excepţii: Despărţirea se face după a doua consoană a grupului dacă grupurile de

trei consoane sunt:
• lpt: sculp-tor, sculp-tu-ră;
• mpt: somp-tu-os, somp-tu-o-zi-ta-te;
• mpţ: re-demp-ţi-u-ne (livr.) “izbăvire, mântuire religioasă”
• ncş: sfinc-şii; linc-şii;
• nct: punc-tu-al, punc-tu-a-ţi-e;
• ncţ: func-ţi-o-nar;
• ndv: sand-viş,
• rct: An-tarc-ti-ca; arc-tic;
• rtf: jert-fă, jert-fi-rea;
• stm: ast-ma-tic.

ATENŢIE ! Un grup de patru consoane între vocale respectă regula 5 (despărţirea

se face după prima consoană): con-stru-i, mon-stru, in-scrip-ţi-e.
6. În cuvintele compuse sau derivate cu prefixe, se ţinea cont de elementele
componente, până la apariţia DOOM II (2005):
a) drept-un-ghic, port-a-vi-on,, unt-de-lemn;
b) in-a-dec-vat, pre-pa-la-tal, dez-ar-mat.

Accentul
Accentul pune in evidenţă o silabă printr-o pronunţare mai intensa: e-lev,
ma-sa, pa-tri-e; silaba accentuat6 se remarc5 in contrast cu cele
neaccentuate.
In limba romancă accentul este liber, spre deosebire de limba franceză,
unde accentul este fix (pe ultima silabă).
Accentul poate fi :
a} pe sllaba finala : de-cor, par-te-ner, dro-ma-der;
b) pe silaba penultlma : bi-ne, ca-Ii-cA, po-se-si-u-ne;
c) pe silaba antepenultima : gi-ne-re, fu-se-se-ram;
d) pe a patra silaba : ge-me-ne-le, chel-ne-ri-15;
e) pe a cincea silaba : no-ua-spre-ze-ce.
In general, in formele flexionare ale unui cuvant, accentul nu-§i schimba
locul : ma-s5 / me-se - dar : me-seni; ro-~u / ro-§i-e - dar
: ro-§ea-1a .

Excepi;ie : substantive : radio / radiouri, sora / surori; verbe : face/

faceam / facusem, Sterge / §tergea (verbe de conjugarea a III-a).

17
 Locul accentului in cuviritele omografe (care se scriu la fel) are funclia de
diferenliere prin pronuntie (fonematica) intre aceste cuvinte care
i
au sensuri diferite : scula / scula, laturi / laturi, torturi / torturi, copii /
copii, nodul / nodul - sau intre formele gramaticale (timpurile verbale) : fura /
fura, canta / canta.
In vorbire, unele parji de vorbire precum prepozilii, conjunclii, pronume
persohale §i reflexive in dativ ~i acuzativ nu au accent propriu, fiind cuprinse
intr-o unitate accentuala cu cuvantul precedent sau urmator:
I-am dus, pe-acolo, sa-mi dai. ,
In cuvintele lungi sau compuse poate aparea, in afara de accentul
n
principal, ~i unul secundar (mai slab) : pseudo§tiin a, radiojuCnal.
Putem aminti ~i existenja unui accent afectiv (emolional, logic) care are
rolul de a sublima ideile, sentimentele dintr-o comunicare, prin rostirea mai
intensa a cuvantului sau parjii de cuvant care le conjin. Are §i un rol exprbsiv
(marcarea, superlativului absolut etc.) : Fata imparatului era frumooasa.

18
Curs 1.

1. Fonetica şi fonologia. Raportul limbă _vorbire.

1.1. Limbă şi vorbire individuală.
1.2. Teoria informaţiei şi funcţiile limbajului.

1.1. Caracterul sistematic al unei limbi poate fi cercetat sub mai multe
aspecte. Alexandru Graur propunea câteva criterii: caracterul sistematic al fiecărui
compartiment, mobilitatea sistemului; presiunea sistemului asupra elementelor
aberante, pentru a le sili să se încadreze în sistem, influenţa unui sistem asupra
altuia.
Caracterul sistematic al foneticii este ilustrativ, în sensul că fiecare sunet
/ fonem (vocale, consoane, semivocale) se distinge prin trăsături diferite
(prezenţa sau absenţa vibraţiilor coardelor vocale, rotunjirea sau nerotunjirea
buzelor). Aceste trăsături puţin numeroase cunosc o mare varietate de combinaţii,
având caracter sistematic, aceste variante şi combinaţii numite foneme fiind
obiectul fonologiei. Există în limba română consoane perechi, surde şi sonore,
constituite din articulaţii identice (la una dintre consoanele perechi vibrează
coardele vocale, iar la cealaltă, nu), consoane palatalizate şi nepalatalizate (b/b',
k/k').
Cercetarea sunetelor vorbite e dirijată în două direcţii: analiza elementelor
motorii şi analiza elementelor motorii şi acustice ale vorbirii articulate. Articulaţia şi
audiţia sunetelor interesează anatomia şi fiziologia organelor, iar percepţia
este de domeniul psihologiei.
Vorbirea, adică facultatea de a vorbi' serveşte pentru a comunica cu alţi oameni.
Care e deosebirea între vorbirea oamenilor şi „vorbirea" animalelor? Vorbirea
serveşte animalelor pentru a-şi manifesta stările emoţionale sau a acţiona asupra altor
animale (o paralelă, în vorbirea umană: zgomotul pentru îndemnarea cailor etc.,
vezi Pike, p. 32 şi urm.). Animalele emit semnale, nu cuvinte. Sunetele emise de
animale sunt variate, dar ele nu formează un număr finit de elemente şi nu intră într-
un sistem, ca fonemele vorbirii umane (v. mai jos). Aceasta constituie diferenţa
dintre vorbirea umană şi a animalelor: posibilitatea dată omului de a construi mesaje
articulate. Cuvintele din vorbirea umană sunt formate din sunete care, în cuvânt, au
alt rol decât semnalele sonore ale animalelor; cuvintele formează fraze, care exprimă
altceva decât cuvintele izolate. Fraza afirmă; ea face real ceva gândit. Animalele nu
pot emite fraze; animalul nu poate exprima prin sunete altceva decât emoţia sa. Ca
să vorbească, îi lipseşte animalului inteligenţa umană. Procesul comunicării la om
este diferit de procesul comunicării la animale, prin existenţa celui de-al doilea
sistem de semnalizare: vorbirea. Omul foloseşte cuvintele în procesul gândirii.
Omul ştie că vede şi că poate comunica aceasta. El ştie că aude şi în ce fel
comunică aceasta, şi că această cunoştinţă implică existenţa cuiva care îşi poate
spune sieşi EU şi care este caracterizată printr-un nume individual în
comunitatea lui (E. Zwirner în Hommage Delattre, 1972, p. 511-512).
Limba este tezaurul transmis din generaţie în generaţie unei comunităţi
sociale. Vorbirea e realizarea practică a limbii, activitatea lingvistică concretă a
3
vorbitorului. Ca sistem de semne, vorbirea face parte din semiologie şi poate fi
explicată prin teoria semnelor. Paradoxul vorbirii consistă în realitatea ei fizică: un
continuum opus realităţii sale lingvistice: o structură discontinuă.
Prin urmare, fonetica este domeniul sunetelor vorbite. Reunite în unităţi de
mărime diferită, sunetele vorbite alcătuiesc cuvinte. Sunetul este o senzaţie auditivă
produsă de o vibraţie acustică, în sens larg, însă, noţiunea de sunet se suprapune cu
aceea de vibraţie acustică. Sunetele vorbite formează semnele audibile (şi vizibile
prin scris / litere) ale vorbirii noastre. Prin ele, comunicăm cu anturajul nostru:
sunetele vorbite permit comunicarea între oameni.
Cercetarea elementelor „universale" ale limbilor a dat rezultatele următoare (cf.
Bacon): existenţa opoziţiilor fonematice / de obicei opoziţii binare.:
1. compact - difuz, grav - ascuţit, nazal- nenazal. Subiect-predicat. Pronume.
Singular – plural, personal - nepersonal.
2. consoane nazale, consoane difuze,
3. n ascutit, m grav.
4. Orice silabă admite secvenţa consoană – vocală.” (R. Jakobson,
Universals of Language, ed. J. H. Greenberg, Cambridge mass., 1963, pp.
208- 219).
Sistem şi structură sunt două realităţi distincte atât în funcţionarea limbii cât
şi în interpretarea ei, deşi nu de puţine ori cei doi termeni au fost utilizaţi în
sinonimie (aşa cum se întâmplă la Humboldt) sau unul în locul celuilalt ( Piaget
foloseşte structură în locul conceptului de sistem). Maria Manoliu Manea remarca
faptul că distincţia dintre sistem şi structură mai poate fi interpretată şi „ca o relaţie
de incluziune: sistemul este un ansamblu de unităţi în relaţie (F. de Saussure),
reguli de combinare (corespunzând noţiunii de cod cf. R. Jakobson), iar structura
reprezintă modul de organizare a sistemului, ansamblul de relaţii (de dependenţă).
Accepţia aceasta se găseşte şi la Hjelmslev” (cf. Maria Manoliu Manea, p. 89).
Şcoala engleză de lingvistică opune structurii conceptul de sistem. Dacă sistemul
este ansamblu de unităţi aflate în relaţii paradigmatice, structura se impune ca
ansamblu de unităţi aflate în relaţii sintagmatice.
Înţelegem prin sistem totalitatea semnelor lingvistice şi a relaţiilor în care
acestea se înscriu, se definesc reciproc prin diferenţiere şi opoziţie (sistemul este,
în viziunea lui Al. Graur – „un complex de elemente care se influenţează reciproc
şi care sunt coordonate între ele în vederea împlinirii unei funcţii comune”
(Alexandru Graur, Caracterul sistematic al limbii, în volumul Introducere în
lingvistică, Editura Ştiinţifică, P. 19).Existenţa unui semn lingvistic este garantată
de prezenţa sa în sistem iar identitatea acestuia – de opoziţia pe care o stabileşte cu
celelalte semne.

4
1.1. LIMBĂ ŞI VORBIRE INDIVIDUALĂ
Lingvistul elveţian, francez de origine, Ferdinand de Saussure (1857-
1913), în Cursul de lingvistică generală, apărut în ediţia întâi în 1916, a
împărţit studiul vorbirii umane în două părţi: limba (fr. langue) şi vorbirea
individuală (fr. parole). “Limba, zice Saussure, este socială, în esenţa ei, şi
independentă de individ; cealaltă latură are drept obiect partea individuală a
limbii.” (Saussure, Cours, p. 38)
Prin social vom înţelege caracterul normativ şi convenţional al limbii;
aşadar, prin normă se înţelege uzajul general al limbii de către un vorbitor sau
un grup social. Pentru E. Coşeriu (în Sistema, norma y habla, Montevideo,
1952), norma se situează între limbă şi vorbire individuală (fr. parole): norma
reprezintă vorbirea individuală minus variantele ei, pe când sistemul (= limba)
reprezintă normele obligatorii, opoziţiile funcţionale cu eliminarea a tot ceea ce
nu e distinctiv.
Nu există organe propriu-zise ale vorbirii, după cum există organe proprii
ale vederii sau ale audiţiei, căci organele fonatoare au fost întrebuinţate în mod
accidental
şi secundar pentru vorbire. Ceea ce e propriu fonaţiunii sunt anumite stricturi
nervoase centrale. Cu laringele, omul, ca şi câinele sau maimuţa, poate emite
zgomote - formarea mesajului lingvistic are loc în creierul său. În privinţa
activităţii laringelui, în timpul actului fonator, trebuie amintit că rolul său
primordial este legat de actul respiraţiei: laringele protejează plămânii; laringele
închide calea spre cavitatea toracică. Numai în mod subsidiar, prin urmare,
laringele a fost adaptat vorbirii.

• FONETICA şi sistemul limbii / PSIHOLINGVISTICA şi vorbirea

individuală
Domeniul foneticii se intersectează foarte mult, prin urmare, cu acela al
psiholingvisticii, întrucât tonul, intonaţia, ritmul, natura emoţională a
limbajului, prin urmare notele individuale ale vorbirii influenţează şi mesajul
comunicării. Această relaţie acoperă paradigme clasice şi probleme standard ale
domeniului, însă lărgeşte, deopotrivă, scopul legăturilor foneticii cu
psiholingvistica prin includerea unor cercetări de ultimă oră asupra aspectelor
culturale şi emoţionale ale limbii, o atenţie deosebită acordându-se naturii
idiosincratice a practicilor lingvistice personale (de aversiune faţă de limbaj sau
altceva prin limbaj). Timothy JAY, profesor american, doctor în psihologie
cognitivă şi specialist în psihologia limbajului, în lucrarea sa intitulată The
Psychology of Language (Prentice Hall, New Jersey, 2003, 604 p.) se preocupă şi
de relaţia dintre natura sunetelor (armonie – zgomot, strigăt – ţipăt – cântec de
leagăn, pop, rock ş.a.) şi efectul lor de sens. Lucrarea actuală se structurează în
două părţi. Prima este dedicată introducerii în psihologia limbajului, analizată pe
parcursul a şapte capitole care nu diferă prea mult, ca scop şi prezentare, de alte
texte aparţinând aceluiaşi gen. Pornind de la problemele tradiţionale referitoare la
limbă (definiţie, trăsături universale) şi de la istoria studiului acesteia din

5
perspectiva psihologică, Jay dedică un capitol întreg fundamentului neurologic,
folosind informaţii foarte recente din literatura neuroştiinţei, care îi permit să
introducă în ecuaţia limbajului aspectul emoţional (trecut cu vederea de studiile de
specialitate de până acum).
În linia trasată de Lamendella (1977), care atrage atenţia asupra rolului jucat
în comunicare de sistemul limbic („răspunzător“ de comportamentul instinctiv –
hrănirea, împerecherea, apărarea, atacul), Jay abordează problema lateralizării
proceselor cognitive, arătând că zonele din creier implicate în înţelegerea, respectiv
în producerea vorbirii, interacţionează cu zonele subcorticale legate de aspectele
emoţionale ale limbajului. Afaziologia, tehnicile computerizate de imagistică
craniană, neurochirurgia şi studiile Wada, toate conlucrează la furnizarea dovezilor
necesare.
În continuare sunt abordate teorii ale percepţiei vorbirii, ale recunoaşterii
cuvintelor (natura referinţei, a semanticii, organizarea lexiconului mental, accesul
lexical şi reliefarea teoriei conecţioniste a lui Seidenberg şi McClelland – care se
impune tot mai mult in ultimul timp), procesarea frazelor (unde se acorda atenţie şi
factorilor care influenţează înţelegerea frazei de exemplu, diferenţele individuale
reflectate de prozodia afectivă), producerea vorbirii (unde, ca noutate, sunt incluse
şi lapsusurile freudiene ale limbii, precum şi câteva modele ale producerii vorbirii
care încorporează gestica: modelul integrat al lui McNeill şi modelul autonom
propus de Krauss), procesul citirii şi al scrierii.
Partea a doua, de lingvistică aplicată, lărgeşte orizontul dincolo de temele
tradiţionale, incluzând rezultate ale cercetării aspectului emoţional şi social în
utilizarea limbii. Cele şase capitole ale sale se ocupă, pe rând, de discursul în
conversaţie şi naraţiune (nou este materialul referitor la povestire, glume şi umor),
sensurile figurate (inclusiv metafora, ironia, sarcasmul, idiomul, înjurătura),
dezvoltarea limbii (la nivelurile fonologic, lexical şi gramatical).
Acest din urmă subiect al dezvoltării limbii este detaliat în continuare într-un
capitol care, după cum se teme autorul, devine cel mai controversat al cărţii. Aici
se articulează teoria care pune în relaţie trei termeni: emergenţă, emoţie şi
embodiment (engl. embodiment = „întrupare“). Pornind de la constatarea că
opiniile convenţionale privitoare la achiziţia limbii materne (cu excepţia uneia –
interacţiunea socială) descriu limba fără a o lega în nici un fel de viaţa emoţională
a individului, Jay vede învăţarea limbii la nivel personal ca reflectare fidelă a
„temperamentului psihologic“ şi a modului unic în care asimilăm socialul.
Prin limbă şi limbaj, prin vorbirea individuală ne construim un „sine“ şi un
mod propriu de a privi lumea. Teoria aceasta, opusă nativismului chomskian,
care tratează limba şi trupul ca entităţi separate, descrie învăţarea limbii în
strânsă legătura cu experienţele emoţionale. În analiza sa asupra triadei mai sus
menţionate (emergenţă, emoţie şi întrupare), în interiorul căreia cele mai recente
propuneri (MacWhinney, 1999) susţin că structurile limbii apar şi se manifestă în
urma interacţiunilor sociale şi fizice ale copilului cu lumea reală, Jay vede în
factorul emoţional un liant fără care învăţarea limbii nu este posibilă.
Vorbirea nu poate fi de-emoţionalizată, după cum nu poate fi nici de-
contextualizată. Voci anterioare (Damasio, Pinker) susţin imposibilitatea separării
6
afectului de intelect. Ca atare, cele ce, până nu demult, erau catalogate drept
simple „aspecte suprasegmentale“ ale vorbirii (accent, intensitate, ritm etc.),
se dovedesc acum de o importanţă nebănuită: sensul semantic este dublat
automat de sensul emoţional. Iată de ce şi cum am ajuns la scopul fundamental al
studierii foneticii şi al fonologiei, mai ales de către un filolog, viitor pedagog al
comunicării şi al negocierii semantice fie în cadrul comunicării cotidiene, în clasă,
fie în cadrul receptării textelor literare, receptare înţeleasă în primul rând ca un act
de comunicare, în acelaşi timp literară, expresivă, cât şi socială, cotidiană..
Mai mult, experimentele directe arată că emoţia influenţează structura de
suprafaţă, că sensul afectiv al unei propoziţii devine reprezentat prin sintaxă.
Capitolul următor examinează felul în care contextul social al comunicării
afectează transmiterea şi recepţionarea mesajului, adică felul cum puterea,
statutul, genul, rasa, ocupatia şi dialectul influenţează vorbirea (o determină).
Problema socializării permite autorului să scruteze „latura întunecată“ a
comunicării interumane, pentru a analiza probleme sociale ca abuzul verbal şi
discriminarea rasială, etnică şi de clasă. Sexismul, rasismul, „clasismul“ şi
etnocentrismul sunt considerate probleme sociopsihologice omniprezente. Cu un
stil direct şi un ton convingător, Jay demonstrează că importanţa culturii în
teoria psiholingvistică depinde de cât de larg definim limba. El arată astfel că
nu putem construi cu adevărat o teorie a limbii şi, totodată, nu putem dezvolta
instrumentele de sondare a acesteia fără să luăm în consideraţie nu numai contextul
emoţional (amintit mai sus în mod repetat), ci şi contextul cultural.
Lucrarea se încheie cu aplicaţii ale cercetării psiholingvistice la probleme şi
situaţii curente: educaţie (procesul didactic), medicină (dialogul doctor-pacient),
psihoterapie (dialogul client-terapeut), justiţie (conversaţia la tribunal,
interogatoriul la poliţie), politica (sens sociopolitic, prezentare în mijloacele de
informare în masă), media (violenţa faţă de femei, publicitate) şi ergonomie.
1.2. TEORIA INFORMAŢIEI
În ultimii ani s-au făcut cercetări pentru a se vedea în ce măsură s-ar putea
aplica vorbirii unele formule ale teoriei comunicaţiei şi ale informaţiei
(cibernetica). Teoria informaţiei este teoria statistică a transmiterii şi a primirii
informaţiilor din afară, informaţii care nu se cunoşteau dinainte. Informaţiile sunt
date sub forma unei succesiuni în timp. Informaţia (sau mesajul) intra în circuitul
prevăzut cu un sistem de comandă automată. Creierul uman, care este regulatorul
sistemului de comandă, prin impulsul nervos, provoacă mişcări musculare adecvate.
(Deşi conexiunile din creierul uman sunt în număr atât de mare, în timpul vieţii nu
folosim decât jumătate din ele). În felul acesta, prin aplicarea principiilor indicate
mai sus, lingvistica devine o ştiinţă exactă.
Schema comunicării mecanice se prezintă ca o transmitere directă a
informaţiei, fără intervenţia receptorului (sursă de informaţii, mesaj, transmiţător,
semnal transmis, mediu, semnal primit, primitor, mesaj, destinaţie):
Fig. 1. Schema comunicării (după C. E. Shannon şi W. Weaver)
Odată cu schema în care intră în calcul receptorul, de la schema lui R.
Husson până la a lui Roman Jakobson, între emitere şi receptare există anumite
7
efecte intersubiective care fac ca între mesajul gândit A prin codajul
emiţătorului şi formulat cu mijloacele lui lingvistice, să existe un mesaj
gândit B, rezultat al decodajului receptorului, dependent de canalul de
transmisie.
• Funcţiile limbajului
Sunt expresia unor perspective complementare ce accentuează fie
procesul de transmitere a mesajului (cine şi ce spune? ci spune? pe ce canal şi cu
ce efect?...), fie procesul de producere a sensului (care este raportul dintre
elementele ce alcătuiesc textul? care este raportul dintre text şi realitatea la care se
referă? Dar raportul dintre text şi experienţa socială şi culturală a receptorului?...).
În ultimele două decenii s-a petrecut o diversificare vizibilă a activităţii de
scriere, diversificare realizată în acord cu specificul funcţiilor limbajului şi cu
varietatea contextelor şi scopurilor ce informează configuraţia textului scris. O
influenţă importantă a avut-o proiectarea, asupra textului scris, a celor 7 funcţii ale
limbajului definite de M.A.K. Halliday: instrumentală, reglatoare, de interacţiune,
personală, reprezentativă, euristică şi imaginativă.
În viziunea lui R. Jakobson, funcţiile limbajului se diferenţiază în funcţie de
parametrul vizat şi pot fi reprezentate astfel:1

CONTEXT
(funcţia denotativă, cognitivă sau referenţială)
EMIŢĂTOR
DESTINATAR
DESTINATOR………………MESAJ……………………..REC
EPTOR
(funcţia expresivă sau emotivă) (funcţia poetică)
(funcţia conativă)

CONTACT
(funcţia fatică)

COD
(funcţia metalingvistică)

8
 Instituit drept cadru general al didacticii comunicării, modelul „situaţiei de
comunicare” elaborat de R. Jakobson prezintă avantaje evidente. E vorba de faptul
că include parametrii esenţiali ai situaţiei de comunicare, parametri ce permit nu
numai descrierea exactă şi înţelegerea actului de comunicare, dar şi formarea şi
cizelarea competenţei de comunicare. Este vorba de faptul că tiparul lărgeşte, prin
diversificarea funcţiilor limbajului (inclusiv cele în care accentul cade pe aspectele
fonetice şi fonologice, ritm, intensitate, expresivitate, cum sunt funcţia expresiva,
conativă, fatică – v. tabelul mai jos), viziunea ce reducea finalitatea enunţurilor la
funcţia referenţială. E vorba şi de coerenţa modelului ce pune în acord parametrii
comunicării cu funcţiile limbajului, facilitând astfel asimilarea problematicii.
Taxonomia propusă de lingvistul englez M. Halliday pentru următoarele aspecte:
prezenţa unor asemănări între taxonomia lui M. Halliday şi cea a lui R. Jakobson;
prezenţa unor perspective distincte asupra comunicării:

1. o perspectivă ce accentuează dimensiunea intenţională a limbajului

(comunicarea ca modalitate de a influenţa acţiunile şi dispoziţiile
interlocutorului – M. Halliday);
2. o perspectivă ce distribuie accentele egal, asupra tuturor funcţiilor limbajului
(comunicarea ca schimb de mesaje: Jakobson), după cum se poate vedea din
tabelul contrastiv de mai jos:

Taxonomia lui Roman Jakobson Taxonomia lui Michael Halliday

Funcţia referenţială se manifestă atunci Funcţia reprezentaţională indică modul
când limbajul este orientat spre context; de folosire a limbajului pentru a face
prin intermediul ei limbajul descrie afirmaţii, a exprima fapte, cunoştinţe, a
realitatea. explica sau a descrie realitatea aşa cum
este ea văzută de cineva.
Funcţia euristică se referă la folosirea
limbajului pentru a obţine cunoştinţe. Ea
este adeseori reprezentată sub forma
unor întrebări precum acel „de ce”? al
copiilor.
Funcţia expresivă se manifestă atunci Funcţia personală permite vorbitorului
când limbajul este centrat pe emiţător şi să-şi exprime sentimentele, emoţiile,
se referă la exprimarea directă a personalitatea. În natura personală a

9
atitudinii subiectului faţă de ceea ce limbajului, cogniţia, afectul şi cultura
spune. Stratul pur emotiv al limbii este interacţionează.
reprezentat de interjecţii / ritm,
intensitate, durată, accent.
Funcţia conativă indică orientarea Funcţia instrumentală serveşte în
limbajului spre destinatar şi îşi găseşte manipularea realităţii imediate, face
expresia gramaticală cea mai pură în ca unele evenimente să se întâmple.
vocativ şi imperativ / din nou aspecte Enunţuri precum „Completul de
ce ţin de fonetică-fonologie judecată te-a găsit vinovat şi te
condamnă la ……”, „Nu atinge că te
arzi!”.
Funcţia reglatorie a limbajului permite
controlul asupra evenimentelor.
Distincţia între această funcţie şi cea
instrumentală este distincţia între
declanşarea puterii şi menţinerea
controlului. Astfel, o afirmaţie de tipul
„Completul de judecată te-a găsit
vinovat şi te condamnă la ……” este
expresia funcţiei instrumentală, în vreme
ce un enunţ precum „În condiţiile unei
purtări impecabile eşti eligibil pentru
eliberare condiţionată…..” este o
manifestare a funcţiei reglatorii.
Funcţia poetică orientează limbajul Funcţia imaginativă permite crearea
asupra lui însuşi, mesajul existând în unor sisteme imaginare sau idei. Astfel,
sine, „pe cont propriu”. Funcţia poetică a spune poveşti, a glumi sau a scrie o
proiectează principiul echivalenţei de pe nuvelă sunt toate forme ale funcţiei
axa selecţiei pe axa combinării. În imaginative. Folosirea limbajului din
spaţiul ei, echivalenţa este ridicată la pură plăcere ca în poezie, frământuri de

10
rang de procedeu constitutiv al limbă sau calambururi sunt şi ele forme
secvenţei. ale funcţiei imaginative. Prin
dimensiunea imaginativă a limbajului
suntem liberi să trecem dincolo de
lumea reală, să zburăm spre înălţimile
frumuseţii limbajului însuşi, şi, prin
acest limbaj, să creăm vise imposibile,
dacă asta dorim.
Funcţia fatică accentuează contactul şi Funcţia interacţională serveşte în
serveşte în mod esenţial la stabilirea, asigurarea contactului social.
prelungirea sau întreruperea Comunicarea interacţională de succes
comunicaţiei, la verificarea modului în pretinde familiaritatea cu jargonul,
care funcţionează circuitul comunicării. cunoaşterea glumelor, folclorului,
Ea este prima funcţie asimilată de copii. obiceiurilor culturale, politeţea, etc.
Funcţia metalingvistică este centrată pe
cod şi permite interlocutorilor să verifice
dacă folosesc corect codul. Expresii
precum „Nu vă pot urmări, ce vreţi să
spuneţi?” sau „Ce înseamnă….” sunt
modalităţi de manifestare ale funcţiei
metalingvistice.

Importanţa perspectivei funcţionale asupra limbajului (care are legături

strânse cu aspectele fonematice!) constă în complexitatea imaginii pe care o
restituie comunicării interumane. Integrarea funcţiilor limbajului în programele de
limbă română are semnificaţii didactice majore deoarece ele depăşesc cum mult
valoarea unor teme de studiu, abordate punctual, în lecţii autonome. Prin urmare,
reglarea relaţiilor dintre oameni – aprobarea, dezaprobarea, controlul
comportamentului, crearea legilor şi regulilor sunt toate trăsături ce au
legătură cu aspecte fonetice şi fonologice (rostire, ritm, intensitate, accent,
tonalitate ş.a.) ale limbajului.

11
 În cazul vorbirii, sursa de informaţie este creierul, care operează selectarea
materialului. Transformarea mesajului în semnal implică aplicarea codajului
(redarea unui mesaj într-un sistem de semne convenţionale). Mesajul conţine o
cantitate de informaţie. Vorbirea constituie un mesaj continuu, pe când scrisul este
alcătuit din simboluri discrete. (Trebuie observat că informaţia nu e gândire; ea
poate fi lipsită de sens).
Informaţia se măsoară în cifre binare (engl. binits sau bit). Cantitatea de
informaţie a oricărui semnal e definită prin logaritmul cu baza 2 al reciprocei
probabilităţi de recurenţă a acelui semnal; în consecinţă, se foloseşte
următoarea formulă: I= Log. 2 1/P (I= informaţie, P= probabilitate).
S-a încercat să se stabilească o relaţie între rangul (sau locul pe care îl
ocupă un element într-o mulţime de elemente ordonate potrivit frecvenţei lor)
unui cuvânt şi frecvenţa lui de întrebuinţare şi s-a arătat că există un raport
invers între complexitatea unui cuvânt (complexitatea priveşte sunetele din
care este alcătuit cuvântul, de ex. d în spaniolă, cu pronunţări variate) şi
frecvenţa sa în vorbire. Astfel, s-a arătat că frecvenţa este invers proporţională
cu rangul cuvântului. Cercetările sunt în curs (P. Guiraud, op. cit., p. 119 şi
urm.; A. Martinet, Econ., p. 137, propune ca noţiunii de a complexitate să-i
substituim pe cea de intensitate şi simplitate articulatorie.
Pentru lămurirea problemelor vorbirii articulate, e necesar să se facă
apel şi la alte discipline, şi anume la fizică, întrucât sunetele vorbite aparţin
lumii fizice; la fiziologie, întrucât sunetele vorbite sunt articulate de organele
vorbirii, care fac parte din natura umană; la psihologie, întrucât motorul
sunetelor se află în creierul uman, iar influxurile pornite din creier sunt
transmise de reţeaua nervoasă.
Limbajul se dezvoltă odată cu dezvoltarea creierului uman şi cu
dezvoltarea societăţii. Relaţia semnificant _ concept _ imagine acustică //
imagine acustică _ concept _ semnificat, V. şi Fig. 3., p. 26 Schema
comunicării (după F. de Saussure) în sursa bibliografică [11].
Studiul raportului dintre gândire şi vorbire la popoarele slab dezvoltate
dă rezultate preţioase pentru lămurirea procesului vorbirii; la copii, se
cercetează felul cum se învaţă o limbă organizată, printr-o lucrare continuă de
imitaţie. Copilul operează cu ceea ce îi oferă mediul înconjurător.

12
2. Fonetica şi fonologia (2).
2.1. Distincţii fonetice şi fonologice.
2.2. Raportul SUNET / FONEM / MORFEM.

2.1. F O N O L O G I A LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE

Fonetica studiază sunetele în sine în procesul vorbirii, fără a se referi la

rolul lor. Fonetica e o disciplină descriptivă asemănătoare cu ştiinţele naturii,
preocupată de proprietăţile fizice, fiziologice şi acustice ale sunetelor.
Fonetica istorică sau evolutivă explică modificările fonetice provocate de
coarticulaţie şi, în general, de influenţele reciproce dintre sunete, precum şi de
starea psihică a vorbitorului fără a face referiri la funcţiile lingvistice ale
sunetelor. Rezultatul valoros pe care fonetica instrumentală şi descriptivă l-a
obţinut constă în descoperirea a două cauze care fac ca numărul sunetelor dintr-o
limbă să fie teoretic nelimitat.
1. O cauză este de ordin fiziologic: există o infinitate de sunete deoarece fiecare
vorbitor trăieşte în mod propriu sunetele unei limbi în funcţie de conformaţia
organelor sale fonatoare. O dovadă clară este faptul că putem recunoaşte pe
cineva fără a-l vedea chiar şi numai după voce.
2. Cauza de ordin obiectiv se numeşte coarticulaţie (influenţa reciprocă dintre
sunete; în funcţie de vecinătăţi, acelaşi sunet capătă sau pierde unele
caracteristici fiziologico-acustice).

I. Scurt istoric
Fonetica descriptivă şi cea instrumentală a contribuit şi la pierderea din
vedere a scopului pentru care se fac comunicări; scopul studierii sunetelor e
rolul sunetului în comunicarea umană. Cum reuşesc membrii aceleiaşi
comunităţi lingvistice să se înţeleagă utilizând sunetele vorbirii atât de

13
numeroase si diferite după poziţia lor in lanţul comunicării, după tipul lor si
după vorbitor. Ca o reacţie s-a născut fonologia şi conceptul de fonem. Pentru
istoricul fonologiei v. Al. Rosetti, Fonetica, pag.109-116; Al. Graur, Lucia
Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti 1965, pag.131-137; Introducere în
lingvistică (sub redacţia academicianului Al. Graur, Bucureşti, 1965, pag. 90-97.
Termenul de fonem cu accepţia de astăzi, diferită de cel de sunet a fost
utilizat prima dată în 1879 de un elev al lui B. de Courtenay, numit Kruzevski.
Elemente de gândire fonologică pot fi identificate şi în scrierile gramaticilor
antici (greci, indieni, romani) dar fonologia ca disciplină ştiinţifică şi conceptul
de fonem au apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea (v. Maria Manoliu Manea,
Structuralismul lingvistic, Bucureşti, 1973 pag. 20 şi următoarele). Fonologia a
fost fondată de Baudouin de Courtenay. Odată cu studiile lui Saussuse şi mai
ales odată cu cele iniţiate de lingvişti aparţinând Cercului lingvistic de la Praga
(1926, v. şi Modulul I) fonologia a tins să se constituie într-o disciplină diferită
de fonetică, dar a rămas înrudită cu fonetica. Deosebirea fundamentală între
fonetică şi fonologie a fost formulată şi de J. Vendryes. Aşadar fonologia se
bazează pe concepţia că limba e constituită dintr-un sistem de semne sonore şi
urmăreşte să precizeze funcţia fiecărui sunet din acel sistem. Ea se ocupă de
foneme, adică de funcţia sunetelor în procesul comunicării şi al transmiterii
informaţiilor. Fonologia aparţine nivelului limbii (fr. langue) şi nu de nivelul
vorbirii (fr. parole).

2. Definiţia fonemului
Definiţiile fonemului sunt numeroase şi au variat, dar toate pot fi
clasificate în două categorii:
I. Definiţii care concep fonemul ca echivalent psihic al sunetului vorbit,
ca imagine sau ca reprezentare psihică a sunetelor.
Potrivit acestor concepţii fonemul e în afara limbii, e numai o abstracţiune
în conştiinţa vorbitorilor, o esenţă a sunetelor prin care se manifestă actul

14
concret al vorbirii, dar care nu apare niciodată în vorbire. Această concepţie la
origine se datorează lui Courtenay pentru care fonemul e sunet gândit şi nu
realitate acustico-fiziologică.

II. Alte definiţii au în vedere alt aspect: concep fonemul ca pe un tip sonor
abstract generalizator, reprezentant al unui grup de sunete asemănătoare sau nu
fonetic, care însă îndeplinesc toate aceeaşi funcţie pentru toţi vorbitorii unei
limbi. Concepţia pe baza căreia au fost date definiţiile fonemului din această
categorie domină fonologia actuală şi ea se datorează, în primul rând, lui
Troubetzkoy din ultima parte a activităţii lui. Această concepţie stă la baza
fonologiei actuale reprezentată de Martinel, Bloomfield şi alţii. Sarcinile
fonologiei după aceste concepţii sunt:
• de a inventaria fonemele dintr-o limbă;
• de a le preciza funcţiile în procesul comunicării;
• de a alcătui inventarul combinaţiilor posibile (poziţiile si vecinătăţile);
• de a identifica şi a descrie diferenţele de ordin fonic relevante în procesul
exprimării semnificaţiilor.
Fonemul este unitatea fonetică care nu poate fi divizată în unităţi mai
mici şi succesive şi serveşte pentru a alcătui şi a diferenţia semantic învelişul
sonor al morfemelor (morfemele sunt unităţi minimale semnificative, lexicale
sau gramaticale).
Esenţial pentru fiecare fonem este ca el să îndeplinească o funcţie
specifică de diferenţiere pe care să n-o îndeplinească niciun alt cuvânt.
Premisa îndeplinirii acestei funcţii o constituie păstrarea trăsăturilor sale
funcţionale. Oricât de variate sunt după vorbitor, scop, loc şi conţinutul
comunicărilor, în pronunţările variantelor aceluiaşi fonem se păstrează totdeauna
atât cât e necesar din trăsăturile care aparţin aceluiaşi tip fonematic, oricât de
variate ar fi după vorbitor, scopul şi conţinutul comunicării sau după vecinătăţi.
Pronunţările lui – b - de exemplu din bare nu ajung niciodată să semene cu cele

15
ale lui – m - din mare pentru că unei asemenea confuzii virtuale i se opune
limba, deoarece ar afecta comunicarea.
Un fonem reprezintă o clasă de sunete diferite între ele sub raport acustic,
dar care îndeplinesc toate aceleaşi funcţii într-o limbă dată. Interesează mai
puţin gradele de diferenţiere, aşa încât aceste sunete pot fi foarte asemănătoare
încât diferenţa lor să nu fie percepută de ureche (a din nas şi a din ras ) sau pot
fi total deosebite, încât chiar să şocheze (g' din ghine şi b din bine). Ceea ce
interesează în gradul cel mai înalt e păstrarea sau schimbarea semnificaţiilor, iar
sub acest raport, diferenţele sunt mai puţin sau mai mult relevabile. Din acest
motiv, fonologia e strâns legată de fonetică şi oricât de specifice îi sunt unele
proceduri de descriere şi de analiză, ea se bazează pe observaţiile de ordin
fonetic.
O noţiune fonologică fundamentală e corelaţia, fără ea fonologia
neexistând. Corelaţia se bazează pe caracterele pertinente ale fonemelor, iar
aceste caractere nu pot fi stabilite decât prin studiul fonetic acusto-fiziologic al
sunetelor. Ceea ce e mai important pentru fonologie nu sunt sunetele concrete,
ci diferenţele sonore care ne permit să-l deosebim de celelalte. Aceste diferenţe
au rolul principal de a purta şi de a transmite semnificaţii. Fonemele sunt
constituenţi ai unor semnificaţii; nu au sens, ci ele devin valori lingvistice
numai când sunt asociate în cuvinte şi transmit semnificaţii semantice. Două
caracteristici mai importante deosebesc sunetul de fonem:
• faţă de sunet care e individual, fonemul e un tip social aparţinând societăţii,
adică e reprezentantul unei clase de sunete care au aceeaşi funcţie;
• fonemul este stabil, pe când reprezentările lui sunt variate.
De exemplu, între reprezentările sau variantele fonemului p pentru
ureche sunt şi k', pk', -pč- în picior. În asemenea contexte, raportul dintre
fiecare sunet de la iniţială este de variaţie liberă, deoarece înlocuirea unui sunet
cu altul nu afectează sensul comunicării. Toate sunt reprezentantele unui sunet
(ale lui p). Toate au contribuit la formarea imaginii acustice a morfemului

16
lexical. Din aceleaşi motive, tot variantele unui fonem, dar imperceptibile
pentru ureche sunt şi în cuvintele: pičor. Aprecieri similare se pot face şi despre:
• k' şi g' din: chitara, k'itara, ghitara / g'itara;
• c şi g din: acaţă, agaţă;
• u şi o din: caută, caotă.
Aşadar, fonemul este o clasă de sunete echivalente funcţional, având trei
funcţii esenţiale:
1. (în combinaţie cu alte foneme) de a forma şi diferenţia morfemele
lexicale, de exemplu f de z în far şi zar;
2. de a forma şi diferenţia morfemele gramaticale – de exemplu, m şi u:
vedeam, vedeau;
3. de a forma şi diferenţia morfeme prin a căror opoziţie se exprimă
concomitent atât un sens lexical, cât şi unul gramatical (de exemplu, a
şi î în imperfectul (el) ura (ceva, ciuva) în opoziţie cu perfectul simplu
(el) urî unde sunt două verbe diferite.
Oricare sunet, într-o limbă dată, este reprezentantul unui fonem sau al
altuia. Unul şi acelaşi fonem nu se realizează printr-un singur sunet, ci prin
variantele lingvistice şi extra-lingvistice. Într-un context lingvistic, pentru
fiecare fonem apare câte un singur reprezentant. Varietăţile fonemului sunt
infinite, dar în anumite limite care impun să nu se schimbe semnificaţia; de
exemplu, – e - din mere poate cunoaşte oricât de multe variante, însă ele nu
ajung pană la gradul maxim de închidere fiindcă mere s-ar putea confunda cu
mare ori cu mire. Fonemele au trei proprietăţi:
1. sunt în fiecare limbă în număr finit;
2. sunt constituite din trăsături fonice particulare în fiecare limbă şi se pot
combina în condiţiile particulare ale acelei limbi;
3. fiecare fonem întreţine raporturi sintagmatice (sau asociative) cu alte
foneme din aceeaşi paradigmă.

17
 Până s-a ajuns la înţelegerea clară a deosebirii dintre fonem şi variantele
lui, fonologii au oferit alte criterii pe care le-au abandonat cu timpul.

SOLUŢII DE IDENTIFICARE

A FONEMELOR ŞI A VARIANTELOR ACESTORA

Aceste soluţii reprezintă încercări de a afla o metodă prin care se pot
reduce variantele la invariante. În istoria fonologiei se cunosc trei soluţii:
1. Soluţia fonetică – a fost dată la sfârşitul secolului trecut când
fonologia nu se constituise, atunci când noţiunea de fonem nu era clară şi
termenul nu prea era folosit. Soluţia aceasta chiar vorbeşte de sunete şi de
variantele unor sunete diferite. După această soluţie, şi variantele sunetului
seamănă din punct de vedere fiziologic. Acestea diferenţiază sunetele care nu
seamănă din punct de vedere fiziologic şi acustic, ca în exemplul pas – fiecare
sunet are trăsături specifice: - p - consoana bilabială, surdă, oclusivă;
- a - vocală deschisă, medială;
- s - consoană fricativă, dentală, surdă.
Aceste sunete nu se aseamănă şi deci cele trei sunete sunt variantele unor
sunete diferite. Dimpotrivă – e - şi – e - din mere sunt variante ale aceluiaşi
sunet – e - pentru că ambele sunt anterioare, medii, nelabiale. Diferenţa de
timbru există între ele (nazalizată prima, orală a doua) este neglijabilă. S-ar
părea că soluţia e acceptabilă: fiecare sunet poate fi asemănător sau diferit de
celelalte. Totuşi, soluţia nu are valabilitate generală (rezultă din studierea
timbrelor fundamentale).
Dacă privim schema vocalelor fundamentale cu variantele lor observăm
că numărul variantelor fiecărei vocale este teoretic infinit. Datorită acestui fapt,
trecerea de la o vocală fundamentală la alta se face printr-o formă continuă. De
exemplu, în cazul lui - a, i - nu putem identifica tipul căreia îi aparţine una sau
alta dintre variantele vocalice supuse discuţiei. Un – o - închis se confundă uşor
cu un – u – închis: adaugă-adaogă. Soluţia fonetică nu spune căt de asemănător

18
trebuie să fie două sunete pentru a putea fi considerate variante ale aceluiaşi
sunet şi cât de diferit trebuie să fie fie sunete pentru a putea fi considerate
variante ale unor sunete diferite. Deci soluţia nu e operabilă.
2. Soluţia fonologic-psihologică (mentalistă)
Baza acestei soluţii o constituie fonemul ca reprezentant psihic al
sunetului rostit de fapt al vibraţiilor sonore. Fonemul ar fi ideea abstractă de
sunet, o reprezentare psihică a unor sunete concrete. Astfel, toate vocalele de
tipul - o - rostite cu înălţimi, intensităţi, durate, aperturi şi timbre deosebite au ca
unică reprezentare în mintea vorbitorului o singură imagine pe baza căreia sunt
identificate toate. Fonemul nu are o existenţă reală concretă. E adevărat că limba
e o activitate psihică şi în prezenţa achiziţionării limbajului, în centrii motori, se
formează pentru sunete reprezentări pe baza cărora memorăm, percepem,
articulăm etc. O dovadă o constituie tendinţa oricărui vorbitor de a raporta orice
sunet al unei limbi străine pe care n-o cunoaştem la sunetele limbii materne.
Soluţia aceasta mai are caracter lingvistic si deci nu poate fi acceptabilă.
3. Soluţia structurabilă
S-a impus în fonologia actuală pentru că oferă un criteriu mai eficient de
identificare a fonemelor şi a variantelor lor. După această soluţie, variante ale
aceluiaşi loc şi context păstrează identitatea de sens a cuvântului, ca în
exemplele: p, k' - sunt variante ale aceluiaşi fonem din picior şi k'cior.
Sunetele care apar alternativ în acelaşi loc şi context şi nu păstrează
identitatea de sens sunt variante ale unor morfeme diferite. Astfel de exemple
sunt sunetele p, b, c, z, f, v, h, k, r, s, t din: par, bar, car, zar, far, var, har, k'ar,
rar, sar, ţar care apar alternativ în acelaşi loc şi în acelaşi context şi schimbă
sensul cuvintelor.
Sunetele pe care le emitem, de fapt vibraţii aeriene diferite, sunt concepte
fonice, adică acustice. Până acum am operat cu sunetul concret, la emitent şi la
auditor. Sunetul concret e un fenomen fizic, cu un număr oarecare de
caractere distinctive; el are, în limbă, un rol funcţional, de a diferenţia

19
cuvintele unele de altele. De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă etc. un
sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m).
Numim fonem unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unităţi mai
mici şi succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul, de ex.
mare de mere (a: e),
bere de pere (b: p ) etc., sau o formă gramaticală de alta, situaţie în care se
suprapune peste conceptul de morfem: (de ex., dau – dai; u, i – este fonem şi
morfem, desinenţă de persoana I, sg, indic, prez., în vreme ce i – este morfem,
desinenţă de persoana a II-a, sg., indic., prezent). În fonem trăsăturile
distinctive sunt combinate într-o unitate simultană.
Fonemele unei limbi corespund, în general, cu sunetele învăţate la şcoală
şi descrise în gramaticile şcolare. Scrierea unei limbi notează, în general, numai
ceea ce este relevant în fonemele limbii respective. Astfel, un român va nota
prin e pe e accentuat din deget, indiferent de calitatea deschisă sau închisă a
lui e, deoarece deschiderea mai mare sau mai mică a lui e nu serveşte pentru a
diferenţia două cuvinte sau forme gramaticale. Nu toate trăsăturile sunetului
servesc pentru a diferenţia două cuvinte. Astfel, nazalitatea lui m e relevantă
(mare - bare, mal - bal ), dar sonoritatea lui nu e relevantă, căci m nu se
opune, în limba română, unei nazale surde. De asemenea, în var - far, zer - ser,
sonoritatea este un element component al fonemelor v si z si ea serveşte, în
ultimă analiză, pentru a distinge sonorele v, z de surdele f, s. Elementul
component al fonemului, care serveşte pentru a deosebi pe m de b, pe v de f şi
pe z de s se numeşte element relevant sau pertinent al fonemului.Prin urmare,
fonemul se caracterizează printr-o combinaţie unică a componenţilor săi (Zellig
S. Harris, Methods in Structural Linguistics, Chicago, 1551, p. 361).
Iată un alt exemplu: în limba germană, surditatea sau sonoritatea
consoanei este relevantă numai în poziţie intervocalică, întrucât diferenţiază pe
weise Leute – “oameni înţelepţi” de ex., de weisse Leute “oameni albi”. În
poziţie finală, sonoritatea nu e relevantă, deoarece în germană consoanele finale

20
sunt surde (Rad se pronunţă ca Rat). Valoarea diferenţială a fonemului din
exemplele de mai sus este deci evidentă.
Pentru a cunoaşte fonemele unei limbi, trebuie deci să pornim de la
realitatea vorbită, prin urmare de la sunete / sunete vorbite mai ales. În
cal, bal etc. c şi b sunt foneme pentru că diferenţiază cuvintele respective.
Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici exterior lui, ci necesar prezent în
sunet, fiindu-i inerent şi suprapus; “este invariantul în variaţii”: c şi b în cal,
bal etc. Aşadar, fonemul există în şi prin sunetele concrete (emise). După cum
am văzut mai sus, fonetica poate fi considerată o ştiinţă a naturii, ca
anatomia, fiziologia etc. Ea face însă parte din ştiinţele sociale. Lingvistica,
filologia,psihologia şi acustica îi procură o serie de date necesare. Figura
care urmează (cinci cercuri concentrice; după Dieth, p. 353) lămureşte
raportul dintre fonem (5), sunet vorbit (4), sunet interjecţional sau imitativ
(3) şi zgomot articulat (2) sau zgomot nearticulat (1):

1 – zgomot
nearticulat 2 – zgomot
articulat

3 - sunet

4 - sunet vorbit

5 - fonem

6- morfem

21
 Raportul dintre zgomot / sunet /sunetul vorbit şi foneme sau la graniţa
dintre psihologie şi fonetică
(adaptare după E. Dieth)
• Distincţii fonetice. Fonaţiunea

Problema fonaţiunii a interesat în mod constant pe oamenii învăţaţi. Că

aparatele inventate pentru cercetarea sunetelor vorbite, începând cu
antichitatea, sunt numeroase şi ingenioase o afirmă Al. Rosetti în
Introducere în fonetică (pp. 30-33), în vreme ce în Introducerea în
lingvistică realizată de un colectiv sub conducerea academicianului Al.
Graur (Buc., 1965, pp. 56 şi urm.) se arată că până în sec. al XVII-lea
studiul şi clasificarea sunetelor s-a făcut exclusiv pe baza percepţiilor
auditive şi vizuale.
La început, sunetele au fost studiate numai pentru a se ajunge
prestabilirea unei pronunţii mai vechi considerate sfântă (e cazul
sunetelor din limba vedică şi sanscrită, sec. IV î.H.), descrise de
gramaticul Panini, socotit cel mai vechi gramatic al cărui nume este
cunoscut. El face referiri la opiniile unor şcoli gramaticale anterioare.
Ulterior, sunetele au fost studiate pentru a fi înţeles mecanismul sonor al
limbii (pentru a înţelege) şi pentru obţinerea unor efecte stilistice în arta
oratoriei, retorica devenită azi pragmatica sau retorică modernă (artă a
persuadării). În acest scop, Dionysos trax (sec II î.H.), elev al lui
Aristarh, a clasificat primul sunetele greceşti.
Vom menţiona din perioada medievală planşele anatomice precise ale
lui Leonardo da Vinci (pe la 1490), pentru cunoaşterea laringelui şi a
coardelor vocale. În 1527 apare o gramatică a limbii germane de Ickelsamer,
care cuprinde o descriere a sunetelor vorbite şi a felului cum sunt ele
articulate. În 1586, J. Matthiae stabileşte diferenţa fiziologică dintre vocale

22
şi consoane. Bartoli îşi publică observaţiile asupra vocii şi rezonanţei în
1680. În 1701, Sauveur descoperă tonurile parţiale ale sunetului
fundamental. F. Kempelen construieşte, în 1791, o «maşină de vorbit»,
bazată pe cunoaşterea amănunţită a organelor vorbirii. În 1807 se
construieşte în Anglia un aparat pentru înscrierea vibraţiilor sonore ale
sunetelor vorbite, însă tot urechea şi văzul constituie locul important al
cercetărilor, întrucât audiţia şi fonaţia ocupă un rol important în procesul
comunicării.
Fourier îşi publica în 1822 metoda de analiză a vibraţiilor,
perfecţionată mai târziu şi aplicată la vibraţiile sunetelor vorbite. În 1823,
Rudolphi descrie mişcările muşchilor care provoacă fonaţiunea. În 1826 se
fac primele proteze ale bolţii palatului (palat artificial) şi se studiază
mişcările coardelor vocale, iar în 1847 Karl Ludwig construieşte primul
cilindru inscriptor, folosit mai târziu în Franţa de dr. Rosapelly şi de
Rousselot. În 1856 au loc experienţele lui Helmholtz cu rezonatoarele. Se
procedează la sinteza vocalelor şi se elaborează teoria «tonurilor» vocalelor;
apare tratatul lui E. Brucke consacrat fiziologiei sunetelor vorbite şi
acusticii. Czermak (1858) studiază pe viu mişcările coardelor vocale, prin
laringoscop. În 1865 Marey face o serie de experienţe asupra respiraţiei. În
1884 apare lucrarea lui W. Vietor, “Elemente de fonetică”, cuprinzând
rezultatul experienţelor sale; lucrarea marchează un progres. În secolul
trecut, cele mai complete clasificări şi descrieri ale sunetelor le-a făcut
lingvistul german Jacob Grimm. Acestea erau necesare pentru
fundamentarea ştiinţifică a evoluţiei limbilor şi a schimbărilor din fiecare
limbă, cu fiecare etapă a evoluţiei sale diacronice. Prin aceste cercetări,
noţiunea de sunet a căpătat statut de independenţă, fiind deosebită de
noţiunea de literă (până în secolul al XIX-lea noţiunile de sunet şi de literă
erau considerate identice). Gramaticile vechi, când vorbeau de sunete
vorbite utilizau termenul de literă. S-a ajuns la concluzia că litera ca

23
reprezentare grafică a sunetului dă numai o imagine globală aproximativă a
acestuia, nu o imagine exactă şi concretă.
Separaţia noţiunii de sunet de noţiunea de literă constituie o premisă a
separării lingvisticii de filologie. În 1891 şi în anii următori au loc primele
experienţe şi înregistrări ale vocii umane, sub conducerea abatelui P. J.
Rousselot (1846-1924). Acesta începe prin a studia graiul familiei sale din
localitatea Cellefrouin (Charente), în 1879 şi ajunge să fondeze o şcoală
lingvistică. Îşi dă seama că urechea nu e un instrument satisfăcător de
analiză a sunetelor vorbite. Procedează la o serie de experienţe în
laboratorul lui E. J. Marey (1830-1904). Rousselot îşi reia experienţele în
1889. În 1889-1890 ţine un curs de fonetică la Institutul catolic din Paris. În
1898 se creează laboratorul de fonetică experimentală de la College, de
France (Paris), unde Rousselot a lucrat până la sfârşitul vieţii sale. Între
1897 şi 1908 Rousselot publica rezultatul experienţelor sale (Principes de
phonetique experimentale, Paris, 1924). Lucrarea e nesistematică pentru că
materia s-a publicat în ordinea în care se succedau experienţele, dar ea constituie
un bogat corp de doctrină.
Cercetarea sunetelor vorbite cu ajutorul aparatelor de precizie a făcut mari
progrese prin inventarea fonografului, a gramofonului, a magnetofonului, prin
înregistrarea electrică a glasului, fotografia curbelor oscilografice, înregistrarea
sunetelor vorbite pe pelicula cinematografică, înregistrarea la spectrograf, la
Roentgen-cinematograf (N. I. Zinkin, Moscova).
Astfel, prin aplicarea ultimelor invenţii în materie de înregistrare şi de
reproducere electrică a sunetelor vorbite, foneticianul dispune astăzi de mijloace
variate şi extrem de precise pentru cunoaşterea realităţii fonetice. Foneticianul Ed.
Sievers şi lingvistul Otto Jespersen au contestat foneticii însuşirea de a fi
experimentală, întrucât foneticianul nu ar experimenta, căci nu modifică obiectul
studiat. De aceea, ei propun înlocuirea termenului «experimental» prin
«instrumental» sau «de maşină» (Roudet, p. 11 şi urm.)

24
 În concluzie, foneticianul experimentează, căci el analizează sunetul vorbit,
poate muta un element al sunetului în altă parte şi poate alcătui sinteze fonetice,
formate din elemente disparate, într-un cuvânt, experimentează după toate regulile
experienţei.
Fonetica descriptivă dă o descriere a sunetelor unei limbi, bazată pe audiţie
sau pe analiza făcută cu ajutorul aparatelor (vezi, de ex., descrierea sunetelor
limbii române în Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 2005,
I, p. 53 şi urm.).
Aplicarea metodei istorice la faptele de limbă a dus la crearea gramaticii
comparate. Franz Bopp a pus bazele gramaticii comparate a limbilor indo-
europene, prin compararea latinei, a germanei şi a persanei (1816). Concomitent
cu Bopp, în 1818, danezul Rasmus Kristian Rask compară greaca cu latina şi
balto-slava. Metoda consta în a compara stadiile succesive ale unei limbi sau ale
unor limbi înrudite, constatându-se evoluţia între două date şi trecerea de la un
stadiu la altul. Achiziţiile foneticii experimentale sunt utilizabile în explicarea
evoluţiei istorice a limbilor.
În ţara noastră, cercetările de fonetică experimentală au fost iniţiate la Cluj-
Napoca, după 1910, de către Iosif Popovici. Ulterior, un laborator de fonetică
experimentală a fost creat şi la Bucureşti, la Centrul de cercetări fonetice şi
dialectale. Alături de aparate mai vechi se utilizează şi aparate moderne care
disociază cuvintele în sunetele care le compun, în componentele lor acustice
(formanţi). Primul gramatic care a analizat amănunţit sunetele limbii noastre a
fost Constantin Diaconovici-Loga. În Gramatica sa publicată la Buda în 1812 el
vorbeşte despre sunătoare şi nesunătoare (sonore şi surde), dinţoase (dentale),
limboase (labiale / linguale), gâtoase (guturale sau velare) şi despre doosunătoare
(diftongi). Şi B.P. Hasdeu a avut preocupări de fonetică descriptivă, însă prima
lucrare de fonetică experimentală / instrumentală aparţinând unui român a fost
elaborată în 1902 de către Iosif Popovici. Dar cel care a fundamentat ştiinţific
fonetica limbii române a fost Al. Philippide care a ţinut un curs universitar de la

25
sfârşitul secolului trecut până în anul 1933. Prezentarea foneticii limbii române
(1930) a fost făcută şi de către Al. Rosetti (Curs de fonetică generală), iar în 1959
apariţia volumului al II-lea din lucrarea lui Sextil Puşcariu, Limba română,
subintitulat Rostirea este o dată memorabilă în istoria foneticii româneşti şi chiar
universale. Dintre alţi foneticieni români importanţi după anii ‘60 şi până în
prezent, în ordine cronologică, sunt: Emil Petrovici, Iorgu Iordan, Al. Graur,
Andrei Avram, I. Pătruţ, Emanuel Vasiliu, Valeriu Şuteu, Ion Teodor Stan.
Fonologia stabileşte .funcţia fonemelor într-o limbă oarecare, la un
moment dat sau între două date şi duce, prin urmare, la inventarierea fonemelor
din limba respectivă (acesta este, deci, aspectul descriptiv al disciplinei). Ea
porneşte de la constatarea că limba este o structură şi urmăreşte evoluţia
sistemelor de foneme în limba respectivă.
Foloasele aduse fonologiei de fonetica experimentală (inclusiv
fonometria) sunt arătate de R. Jakobson ( în Essais de linguistique
generale, Paris, 1963, p. 103 şi urm.), de E. Zwirner şi de A. Rosetti
(Linguistica, The Hague, 1965, pp. 144-147). O limbă posedă un minimum
de 10 foneme şi un maximum de 70. Orice limbă are în inventarul ei cel
puţin două vocale (J. H. Greenberg, Ch. Osgood, J. Jenkins, Universals of
Language, Cambridge, 1963, pp. 256 – 269). Diferenţa dintre fonetică şi
fonologie este dată de cele două moduri ori puncte de vedere diferite din
care pot fi studiate sunetele vorbirii: Cel care a clarificat prima dată
distincţia dintre sunet şi fonem a fost lingvistul de origine poloneză Jean
Baudoin de Courtenay (1845 - 1929), fiind profesor la Universitatea din
Kazan şi apoi la cea din Petersburg. Ulterior, studiul fonologic a stat în
atenţia şi a altor lingvişti cum ar fi Scerba, Kruzevsky. Dar bazele
teoretice ale fonologiei sincronice au fost puse de către lingviştii
aparţinând Cercului lingvistic de la Praga, înfiinţat în 1926, între cei mai
însemnaţi fiind N. S. Troubetzkoy, Roman Jakobson, A. Martinet, H. M.
Truby.

26
 Concluzii: Fonetica şi fonologia studiază unităţile fonetice
fundamentale din care sunt constituite cuvintele (sintagmele, propoziţiile
ş.a.) ale căror sensuri lexicale şi gramaticale (semnificatul cu care se
află în directă legătură sensul lexical şisensul gramatical - prin
morfem) se exprimă cu o anumită substanţă sonoră (semnificantul).
Unităţile fonetice foarte importante sunt: sunetele, grupurile de sunete,
tipurile de accent şi relaţiile dintre ele (ritm, intensitate, durată).
De exemplu, cuvântul masa conţinând patru foneme este scris cu
patru semne grafice diferite. Demonstrarea şi a caracterului fonologic / de
foneme al acestor sunete se face aplicând principiul fonologic al mutabilităţii:
1.[m] din masa stă în opoziţie cu [c] din casa;
2.[a] din masa stă în opoziţie cu [e] din mesa;
3.[s] din masa e în opoziţie cu [p] din mapa;
4.[ă] din masă e în opoziţie cu [e] din mase.
Morfemele însă (desinenţe personale, sufixele verbale modale sau de
timp în cadrul flexiunii verbale sau a conjugării, articolele în cadrul flexiunii
nominale ş.a.) sunt sunetele - foneme care diferenţiază cuvintele nu atât prin
sensul lexical, cât prin cel gramatical, prin urmare trebuie să ne mişcăm în
cadrul paradigmei aceluiaşi cuvânt, însă stabilind opoziţii cu privire la valori
sau sensuri gramaticale diferite:
1.[m] din dansam stă în opoziţie cu [i] din dansai ( opoziţie persoana I //
aII-a);
2.[a] din dansa stă în opoziţie cu [ă] din dansă (opoziţie imperfect –
perfect simplu);
3.[a] din (a) dansa e în opoziţie cu [t] din dansat (opoziţie infinitiv -
participiu);
4.[ă] din dansează e în opoziţie cu [e] din (să) danseze (opoziţie
indicativ - conjunctiv).

27
 Dacă îl comparăm pe m din masa fie cu m din cheamă, fie cu - m - din pom
etc. observăm că toate trei reprezintă acelaşi fonem, sunt scrise la fel indiferent
de poziţia lui în cuvânt. Aşadar, iată un tabel de sinteză pentru relaţia dintre
aceste concepte:
Fonetica / sunetul
• Studiul caracteristicilor fizice,
fiziologice şi acustice, destul de
puţine la număr;
• Sunetele vorbite d.p.d.v. al
particularităţilor generale
(unice, în sistemul limbii) /
domeniul vorbirii;
• disciplina lingvistică studiind
sunetele produse de organul
fonator în procesul vorbirii
(audiţia şi fonaţia);
Sunetele pe care le emitem, de fapt
vibraţii aeriene diferite, sunt concepte
fonice, adică acustice. Sunetul concret
e un fenomen fizic, cu un număr
oarecare de caractere distinctive; el
are, în limbă, un rol funcţional, de a
diferenţia cuvintele unele de altele.
De pildă, în cuvintele vamă, lamă,
mamă etc. un sunet (v, de exemplu)
este opus altui sunet (l, m)
diferenţiindu-le, prin urmare este şi
fonem.
28
Fonologia / fonemul
• Studiul valorilor lingvistice pe
care le poartă sunetele în procesul
comunicării;
• d.p.d.v. al funcţiilor sunetelor (în
cuvinte, în exprimare, în
variantele individuale ale limbii)
/ domeniul limbii ca ştiinţă;
• sunetul privit funcţional, în
combinaţia trăsăturilor
distinctive;
Pentru a cunoaşte fonemele unei limbi,
trebuie deci să pornim de la realitatea
vorbită, prin urmare de la sunete /
sunete vorbite mai ales.
• În cal, bal etc. sunetele c şi b sunt
şi foneme pentru că diferenţiază
cuvintele respective. Fonemul nu e
identic cu sunetul şi nici exterior
lui, ci necesar prezent în sunet,
fiindu-i inerent şi suprapus; “este
invariantul în variaţii”: c şi b în cal,
bal etc. Aşadar, fonemul există în şi
prin sunetele concrete (emise), într-o
combinaţie unică a componenţilor
săi.
TESTUL de AUTOEVALUARE: Sunet-fonem-morfem. Relaţii, asemănări şi
distincţii

I. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. Nu toate trăsăturile sunetului servesc pentru ………..…..două cuvinte,

prin urmare nu toate sunetele sunt şi ……………. .
2. Elementul component al fonemului, care serveşte pentru a deosebi pe
m de b, pe v de f şi pe z de s se numeşte element
………..…sau………………al fonemului.
3. Sunetul concret e un fenomen fizic, cu un număr oarecare de caractere
………….; el are, în limbă, un rol …………………, de a diferenţia
cuvintele unele de altele. De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă
etc. un sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m).
4. Nazalitatea lui m e relevantă (mare - bare, mal - bal ), dar
sonoritatea lui nu e relevantă, căci m nu se opune, în limba română,
unei nazale surde.
5. În cuvintele var - far, zer - ser, sonoritatea este un element
component al fonemelor v si z si ea serveşte, în ultimă analiză, pentru
a …………….consoanele sonore v, z de consoanele .……….. f, s.
6. Numim fonem unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unităţi mai
mici şi succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul,
de ex. mare de mere (a: e),bere de pere (b: p ) etc.
7. Conceptul de sunet şi fonem se suprapune şi peste conceptul de
morfem şi atunci când diferenţiază ………………………(de ex., dau
– dai; u, i – este fonem şi morfem).

29
 8. Studiul universaliilor din limbi a dus la concluzia existenţei opoziţiilor
…………… / de obicei opoziţii …………: vocale –consoane; compact
- difuz, grav - ascuţit, nazal – nenazal; consoane nazale, consoane difuze,
n ascuţit, m grav.
9. Unele opoziţii fonematice pot fi şi morfeme determinând distingerea
categoriilor gramaticale, ca de exemplu: ………..//……….;
……………// ……………………;
……………………..//………………………;
…………………..//…………………..
10.Se dă enunţul: Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici exterior lui, ci
necesar prezent în sunet, fiind inerent sunetului şi suprapus acestuia.
După acest model încercaţi să definiţi morfemul stabilind 2
particularităţi de asemănare şi 2 de diferenţiere (v. şi figura de mai sus,
adaptată după E. Dieth):
a…………………………………………………………………………….
;
b……………………………………………………………………………;
c……………………………………………………………………………;
d……………………………………………………………………………
…

II. Încercuiţi varianta corectă:

1. Cel care a clarificat prima dată distincţia dintre sunet şi fonem
a fost:
a. R. Jakobson;
b. B.P. Hasdeu;
c. lingvistul de origine poloneză Jean Baudoin de Courtenay (1845
- 1929),

30
2. Primul gramatic care a analizat amănunţit sunetele limbii noastre a fost:
a. B. P. Hasdeu;
b. Constantin Diaconovici-Loga;
c. Iosif Popovici;
d. Sextil Puşcariu.
3. Conţine exclusiv unităţi fonetice varianta:
a. consoane, vocale, semivocale, foneme şi morfeme;
b. sunetele, grupurile de sunete, tipurile de accent şi relaţiile
dintre ele (ritm, intensitate, durată);
c. consoane, vocale, semivocale, sunetele, grupurile de
sunete, tipurile de accent şi relaţiile dintre ele (ritm, intensitate,
durată);
e. morfeme, consoane, vocale, semivocale, sunetele,
grupurile de sunete, tipurile de accent şi relaţiile dintre
ele (ritm, intensitate, durată).
4. Enumerarea cronologică a lingviştilor români preocupaţi de
probleme de fonetică şi fonologie este în seria:
a. B.P. Hasdeu - C-tin Diaconovici Loga – Al. Philippide –
Iosif Popovici _Al. Rosetti – Sextil Puşcariu – Iorgu Iordan –
Al. Graur- Emanuel Vasiliu;
b. C-tin Diaconovici Loga – Iorgu Iordan - B.P. Hasdeu – Al.
Philippide – Iosif Popovici _Al. Rosetti – Sextil Puşcariu –
Emil Petrovici - Al. Graur - Andrei Avram - Emanuel Vasiliu -
Valeriu Şuteu;
c. Iosif Popovici _Al. Rosetti – Al. Philippide - Sextil Puşcariu
– Emil Petrovici - Iorgu Iordan – Al. Graur- Andrei Avram -
Emanuel Vasiliu.

31
 5. Primele experienţe şi înregistrări ale vocii umane care duc la
distincţii clare între sunete –foneme - litere, sub conducerea abatelui P. J.
Rousselot au loc:
a. începând cu anul 1821;
b. între 1830 – 1904;
c. în anul 1891 şi în anii următori;
d. între 1897 şi 1908.
6. Cel care a fundamentat ştiinţific fonetica limbii române a fost:
a. Iosif Popovici, în 1902 prin apariţia primei lucrări de fonetică
experimentală;
b. Al. Philippide care a ţinut un curs universitar de la sfârşitul
secolului trecut până în anul 1933;
c. Al. Rosetti (1930, Curs de fonetică generală);
d. Sextil Puşcariu (1959).
7. Se dau cuvintele sar, var, dar, car:
a. acestea toate sunt formate din câte 3 sunete care toate sunt şi
foneme;
b. numai primul sunet este şi fonem, fără a fi însă şi morfem
c. numai primul sunet este şi fonem, fiind şi morfem;
d. niciunul dintre sunete nu este nici fonem, nici morfem.
8. În cuvintele omofone şi omografe care, sare, mare, dare:
a. consoanele iniţiale sunt sunete şi foneme;
b. primul sunet este şi fonem, fără a fi însă şi morfem;
c. niciunul dintre sunete nu este nici fonem, nici morfem.
d. numai primul sunet este şi fonem, devenind morfem
numai în enunţuri din care să reiasă valoarea gramaticală
a cuvântului (care subst., pluralul lui car, sau pronume
relativ / interogativ; sau sare – subst. sau verb; mare-
subst. sau adj.);

32
 9. Se dau exemplele din coloana A:
A. B. Sunetele marcate în [] sunt:
1. [m] din masa stă în a. Sunete, foneme şi morfeme toate;
opoziţie cu [c] din casa; b. Sunete şi foneme toate;
2.[a] din masa stă în c. numai sunete toate;
opoziţie cu [e] din mesa; d. sunete, foneme şi morfeme doar 3 şi
3.[s] din masa e în opoziţie 4;
cu [p] din mapa; e. sunete, foneme şi morfeme doar 1 şi
4.[ă] din masă e în opoziţie 3;
cu [e] din mase. f. doar morfeme toate;
g. doar foneme toate.
10.Introduceţi în tabelul de mai jos cel puţin câte 3 exemple şi motivaţi în
scris alegerile:
Sunete care să fie şi foneme, fără a Sunete care sunt atât foneme,cât şi
fi şi morfeme morfeme
• •
• •
• •

II. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de

Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. [m] din mare stă în opoziţie cu [c] din care, prin urmare este sunet şi
fonem;
2. Fonemul este unitatea sonoră care poate fi analizată în unităţi mai
mici şi succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul,
de ex. mare de mere (a: e).

33
3. [m] din cântasem stă în opoziţie cu [ră] din cântaseră, prin urmare este
sunet, fonem şi morfem;
4. [a] din masa e în opoziţie cu [ă] din masă, prin urmare este sunet,
fonem şi morfem;
5. [ră] din cântaseră stă în opoziţie cu [m] din cântasem prin urmare este
grup de sunete, fonem şi morfem;
6. [ğ] din mingi stă în opoziţie cu [ğ] din minge numai la nivelul sensului
gramatical, prin urmare este sunet şi morfem;
7. [i] din mingi stă în opoziţie cu [e] din minge numai la nivelul sensului
gramatical, prin urmare este sunet şi morfem;
8. grav-ascuţit, surd-sonor, velar-postvelar, labiale-nelabiale sunt opoziţii
fonematice, de obicei dihotomice sau binare.
9. Demonstrarea şi a caracterului fonologic / de foneme al unor sunete
nu se face aplicând principiul fonologic al mutabilităţii; şi “O limbă
posedă un minimum de 2 foneme şi un maximum de 70”.
10.Domeniul foneticii se intersectează cu acela al psiholingvisticii,
întrucât tonul, intonaţia, ritmul, natura emoţională a limbajului, prin
urmare notele individuale ale vorbirii influenţează şi mesajul
comunicării.

34
SISTEMUL FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE (1).
1.Sistemul vocalic al limbii române.
1.1.Vocalele. Definiţie. Clasificare. Exemplificări.
1.2. Alte aspecte ale vocalismului. Locul vocalelor în cuvânt.

Cum am mai precizat, fonetica este o ramură a lingvisticii care

studiază sunetele vorbirii. Sunetul vorbit este un element al vorbirii produs
prin modularea curentului de aer expirat prin articulaţie.
Fonemele, ca elemente abstracte, sunt cele mai mici unităţi sonore
ale limbii având funcţia de diferenţiere între cuvinte (ex.: mare - tare - ture),
sau între formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (ex. :. stau -- stai – stă -
sta); ele corespund, în general, cu sunetele limbii.
1.1.Vocalele. Vocalele sunt acele sunete care se pot pronunţa fără să fie
însoţite de alte sunete, pot alcătui singure silabe şi se pot prelungi oricât ca
durată a pronunţării. Din aceasta distincţie fundamentală rezultă şi alte deosebiri
între vocale şi consoane. Timbrele diferite ale vocalelor se datorează volumelor
şi formelor diferite ale cavităţii bucale, iar acestea depind de poziţia limbii, de
locul de pe bolta palatului spre care se îndreaptă limba, de gradul de închidere a
buzelor, de rotunjirea acestora etc. Funcţionând ca o camera de rezonanţă,
cavitatea bucală se aseamănă cu spaţiul de rezonanţă al instrumentelor muzicale.
În limba română sunt şapte vocale plenisone (întregi): a, ă, e, i, î, o, u,
grupate astfel :
1. după locul de articulare:
a) anterioare: i, e;
b) centrale (mediale): a, ă, â (î) (neutră);
c) posterioare : u, o;
2. după gradul de deschidere a cavităţii
bucale:
35
 a) deschise: a;
b) semideschise (mijlocii): e, ă, o;
c) închise : i, î, u. '
3. după silabaţie (posibilitatea de a forma silaba):
a) numai silabice: a, ă, î, (â);
b) silabice şi nesilabice (semivocale): e, i, o, u;
(v. şi Tabloul vocalelor limbii romane de mai jos)

Clasificarea vocalelor duce şi la alte diferenţe între ele.

1. După locul de articulaţie, adică după regiunea de pe bolta palatului spre
care se îndreaptă partea anterioară sau partea posterioară, adică rădăcina limbii,
vocalele se clasifică în 3 grupe:
• anterioare sau palatale, la articulaţia cărora partea anterioară a limbii se
întinde şi se apropie de partea mijlocie a palatului tare; aceste vocale
sunt i şi e.
• mediale sau centrale, care se articulează prin apropierea părţii posterioare
a dosului limbii de partea posterioară a palatului tare; aceste vocale sunt
a, ă, î (â). Între a şi celelalte două, foneticienii fac deosebire din cauză că
la rostirea lui a limba e aşezată pe maxilarul inferior într-o poziţie
apropiată de cea pe care o are în repaus; dar din cauza că la rostirea
vocalelor dosul limbii execută totuşi o mişcare de retragere, este
adevărata încadrare a acestei vocale. Vocalele ă şi î (â)sunt mai apropiate
de regiunea velară decât vocala a.
• posterioare sau velare, care se articulează prin ridicarea şi apropierea
rădăcinii limbii de valul palatului. Aceste vocale sunt o şi u. Spre
deosebire de celelalte vocale, acestea sunt şi rotunjite, fiindcă la rostirea
lor buzele se rotunjesc. De aceea, unii foneticieni consideră că aceste
vocale au locuri de articulaţie, adică la buze şi în regiunea velară; le şi
numesc labiovelare (Sextil Puşcariu, Rostirea).
36
 Clasificarea vocalelor după locul de articulaţie este mult mai dificil de făcut
decât clasificarea consoanelor de acelaşi criteriu, deoarece la articularea
vocalelor, limba nu atinge palatul tare sau moale decât cu marginile ei, pe când
la articularea consoanelor, o parte sau alta a limbii atinge palatul în anumite
puncte. În cazul vocalelor, se poate vorbi de regiunea de pe bolta palatului spre
care se îndreaptă o parte a limbii în timpul articulării.
2. După apertură, adică după gradul de deschidere a canalului fonator,
măsurată între limbă şi palat vocalele se clasifică astfel:
• închise: i, î, u;
• deschise: a;
• mijlocii
La rostirea vocalelor închise, limba şi maxilarul inferior se află în poziţia
cea mai ridicată faţă de bolta palatului. Buzele sunt foarte apropiate şi fac ca
gura să fie puţin deschisă. Aceste vocale sunt i, î, u. Cea mai închisă vocală este
i.
Vocalele deschise au în limba romana ca unic reprezentant vocala a. La
articularea ei limba şi maxilarul inferior se află în poziţia cea mai coborâtă şi
buzele sunt depărtate, de aceea se poate spune că vocala a se pronunţă cu cea
mai mare deschidere a gurii.
La articularea vocalelor medii, limba se află într-o poziţie mai ridicată decât la
articularea vocalei deschise. Iată Tabelul nr. 1 - tabloul vocalelor limbii
române:

Participarea buzelor Vocale nerotunjite Vocale

Gradul //Locul de Anterioare Mediale Posterioare
deschidere (centrale)
Închise i â (î) u
Mijlocii e ă o
Deschise a

37
 La vocalele anterioare şi la vocalele posterioare avem 2 grade de
deschidere (i este închis, e este închis, u este închis, o este mediu) pe când la
vocalele centrale întâlnim toate cele 3 grade de închidere (a este deschis, a este
mediu şi i este închis). Exemplu: în cuvântul apărând, toate cele 3 vocale se
rostesc în aceeaşi regulă, în aceeaşi poziţie, dar cu o apertură din ce în ce mai
mică.

i-------î-------u i-------î--------u
e a o

e a o a

În ambele scheme, pe verticală apare clasificarea vocalelor după

articulaţie, iar pe orizontală după apertură sau gradul de deschidere a cavităţii
bucale.
3. După criteriul participării sau neparticipării buzelor, vocalele româneşti
se pot clasifica astfel:
• vocale labiale (o şi u ), la rostirea cărora buzele participă, se rotunjesc şi se
îndreaptă;
• vocale nelabiale – celelalte (a, e, i, ă, î) la rostirea cărora buzele sunt pasive.
Toate vocalele româneşti sunt orale, fiind rostite cu valul palatului
ridicat şi lipit de peretele posterior al laringelui, în aşa fel încât aerul fonator
se scurge numai în cavitatea orală sau bucală. Toate vocalele româneşti pot fi
însă nazalizate, atunci când se află în vecinătatea consoanelor nazale m şi n.
În astfel de situaţii, vocalele româneşti se nazalizează sub influenţa
consoanelor nazale vecine. Vocala cel mai des nazalizată este î (â), deoarece
38
 ea apare mai des decât celelalte în vecinătatea consoanelor nazale. Explicaţia
fiziologică a nazalizării: nazalizarea se explică prin sincronizare între
mişcările uvulei prin care se prelungeşte valul palatului şi mişcarea celorlalte
organe fonatoare active. În limba română, spre deosebire de limba franceză,
oricât de nazal l-am pronunţa pe â (din mâna) sau oricât de oral l-am rosti,
sensul nu se schimbă. De aceea, la rostirea vocalelor uvula poate întârzia
puţin astfel încât o parte a curentului de aer fonetic poate să afecteze
începerea pronunţării lui î sau uvula poate coborî încât sfârşitul rostirii lui i
să fie afectat de rezonanţa nazală care poartă consoana nazală următoare u .
Nazalizarea totală a vocalei urmată de o consoană nazală se explică în
limba română prin faptul că sunetele de la începutul cuvintelor şi al frazelor se
rostesc mai puternic şi consoana nazală de aici e mai puternică. Uneori consoana
nazală dispare, nu se mai rosteşte (un exemplu tipic este *cici=cinci).
5. Sub raport acustic vocalele i şi e sunt vocale ascuţite sau acute, iar
vocalele o, u, ă, î sunt vocale grave. Vocala a este o vocală compactă.

Vocala implicită
În orice limbă consoanele nu se pot rosti singure, fără a fi însoţite de o
vocală. Această vocală care apare după consoană atunci când o pronunţăm izolat
se numeşte vocală implicită. În limba română sunt două vocale implicite: i care
apare după consoanele din grupa palatalelor (ai, gi, ki, gi) şi î rostit după
celelalte consoane. Limba revine la starea ei de repaus după articularea acestei
vocale implicite, nu după articularea consoanei precedente. Vocala implicită e
produsă fie de aceleaşi organe fonatoare care participă şi la articularea consoanei
precedente, fie de organe fonatoare care sunt pasive în timpul rostirii consoanei
precedente. În alte limbi şi apar alte vocale implicite.

39
1.2. Alte aspecte ale vocalismului limbii române contemporane

Numărul vocalelor din limba română e mai mare decât numărul celor
prezentate până acum (7) şi care sunt caracteristice aspectului literar. I.
Popovici şi S. Puşcariu consideră că sunt 19 vocale. La cele 7 se adaugă câte o
variantă deschisă şi una închisă; Andrei Avram consideră că sunt 22 de vocale.
Faţă de limba literară unde apertura e constantă pentru o vocală, în graiul
muntenesc e interconsonantic este închis (ex: verde, peste), iar în cel
moldovenesc a şi e final se rostesc închis (de ex., casâ), pe când în graiurile
ardeleneşti e şi o se rostesc deschis (exemple: fete, iubeşte, soare ), iar u sau e
alternează cu o închis (cânt, caot). În graiuri diferite sau în acelaşi grai, dar la
vorbitori din generaţii diferite, ă alternează cu â (î) (păcăli / pâcâli; părău
/pârâu). În cuvântul galbăn /galbân e un sunet intermediar. Descrierea şi
prezentarea acestor vocale o prezintă dialectologia şi istoria limbii. Relativ mai
generale sunt vocalele de tipul o şi u. Prezenta lui o a fost remarcată de
lingvistul suedez Ay Lombard: în pleosc (plosc). I. Iordan a remarcat-o în
neologisme de origine franceză, ca de exemplu coafor. U apare la unii vorbitori
în neologisme de aceeaşi origine: buron, piuneza. Generală chiar în aspectul ei
literar este tendinţa de asurzire a vocalelor, îndeosebi a vocalelor finale; în
ritmul allegro vocalele finale se rostesc cam fără voce, sunt devocalizate.
Asemenea vocale se găsesc la finalul cuvântului; vocala aceasta tinde spre
amuţire (de ex.: u final din lupu > lup(u) > lup. Explicaţia devocalizării e de
natură fiziologică: coardele vocale intră în repaus înainte de a fi articulată ultima
vocală a cuvântului, ori înainte de a articula vocala aflată după o consoană surdă
(Andrei Avram, Sonoritatea, p. 31). În stadiul actual al limbii române, surzirea
vocalelor finale nu are caracter de lege pentru că între vocalele aceluiaşi subiect
apar vocale neasurzite. În limbajul afectiv pe de o parte, dar şi datorită
fenomenului lingvistic al coarticulaţiei apar vocalele lungi: caalme, apriinse ş.a.

40
 Locul vocalelor în cuvânt este liber, în general, în sensul că oricare vocală
accentuată sau nu poate apărea în orice poziţie. În cazul unor vocale există
unele restricţii: a iniţial apare numai în forme regionale (aţa). Cu excepţia unor
forme pronominale (îmi, îţi, îşi), î iniţial este urmat totdeauna de n sau m (care-l
nazalizează); în cuvântul vechi românesc la pronumele eu, el, ei, nu se rosteşte
iniţiala e, la fel la verbele: eram, erau etc. (se rostesc ieram, ierau etc.), vocala e
exista în poziţie iniţială nealterată doar în anumite neologisme: ecou, elastic, eră,
epocă . De asemenea, la început de cuvânt, în om, oare etc. nu se rosteşte
vocala o, ci o semivocală. Între vocalele finale accentuate, mai des apare a ;
basma, căuta, a numai la perfectul simplu (cânta); mai rar apare e, i, iar a numai
la perfectul simplu la verbele de conjugare I (cobora); foarte rar apare o (apropo)
şi u (tabu, atu).
Consoanele sunt sunete formate din zgomote prin vibraţii neperiodice ale
aerului fonator. Aceste zgomote se produc în diferite puncte ale canalului
fonator prin închiderea, deschiderea sau strâmtarea canalului fonator.
Trecerea de la vocale, sunete formate prin vibraţia periodică a aerului, la
consoane nu este bruscă, ci este o categorie intermediara numite consoane
sonante (între care unii foneticieni include şi două semivocale i şi u) care se
aseamănă atât cu vocalele, cât şi cu consoanele. Cu vocalele, sonantele au
comună rezonanţa glotală care e modificată în rezonanţă bucală şi nazală, iar cu
consoanele sonatele au comună ocluziunea sau constricţia.

41
2. Sistemul consonantic al limbii române contemporane.

1.1. Consoanele. Definiţie. Clasificare. Exemple.

1.2. Alte aspecte ale consonantismului. Locul consoanelor în cuvânt.

1.1. Consoanele sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite

de o vocală şi nu pot forma singure silaba, fiind deosebite astfel de vocale.
În limba romana sunt 22 de consoane.
Clasificarea consoanelor:
1. după criteriul modului de articulaţie toate consoanele din limba română
literară în număr de 22 (la care unii foneticieni adaugă şi semivocalele i şi u ) se
împart în 3 categorii mari:
• ocluzive (şi nu oclusive, cf. DOOM, II, 2005)
• constrictive (fricative)
• semiocluzive (africate)
Consoanele ocluzive se rostesc prin închiderea bruscă a canalului fonator în
diferite puncte ale lui şi apoi datorită deschiderii, la fel de bruscă. La
producerea lor aerul fonator este oprit de un obstacol format fie din buze, fie din
vârful limbii, dosul limbii, apoi din cauza eliberării bruşte a aerului fonator se
produce un mic zgomot asemănător cu cel de explozie. Aceste consoane sunt:
nesonantele p – b , k-g, k’ – g’şi sonantele m, n.
După modul şi locul de articulare, consoanele se clasifică în
conformitate cu tabelul de mai jos:

42
 Tabelul nr. 2 - Tabloul consoanelor limbii române:

Modu Loc de Bila- Labio- Dentale Prepa- Pala- Postpa- Larin-

larti- articulare
biale
culării dentale latale tale latale gale

su so sur- so- sur- so- sur- so- sur so- sur- so- sur- so-
d no de no de no- de no- d no- de no- de no-
re re re re re re re
N Ocluzive b d g' g
E (explozive) p t k' k
SO Semiocluzive
N (africate) ţ č ğ
A Constrictive v z j h
N (fricative) f s ş
T
E
S Ocluzive
O (nazale) m n
N
A Lichide
N Laterala l
T
E Vibranta r

a. La rostirea lui p, b, m ocluziunea are loc la nivelul buzelor; la

pronunţarea lui n, t şi d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor; la articularea lui
k, g, - ocluziunea la nivelul velar, iar la rostirea lui k`, g`, ocluziunea are loc la
nivelul palatal. Spre deosebire de consoanele nesonante, care sunt foarte scurte,
sonantele ocluzive m şi n sunt sunt mai lungi, nazalizate.
b. Consoanele constrictive (fricative) se rostesc prin frecarea aerului fonator
de pereţii strâmţi ai canalului fonator. La producerea lor aerul fonator se scurge
continuu de-a lungul cavităţii bucale, în care în anumite regiuni diferă după
locul de articulare a consoanelor. Cavitatea bucală se strâmtează în anumite
locuri. Aceste consoane sunt nesonantele: f –v, s -z ,ş-j, surda h şi sonantele l şi
r.

43
• la rostirea lui f-v, constricţiunea are loc la nivelul buzei inferioare ridicate la
incisivii superiori;
• articularea lui s-z se face prin strâmtarea canalului fonator la nivelul
alveolelor incisivilor superiori prin ridicarea vârfului limbii la aceştia;
• pronunţarea lui ş şi j se face prin ridicarea marginilor şi a vârfului limbii spre
palat;
• pentru rostirea lui h rădăcina limbii se ridică spre laringe;
• pentru l şi r vârful limbii se înalţă atingând partea de dinăuntru a incisivilor
superiori.
Consoanele semiocluzive (africate) se articulează la începutul producerii lor
într-un mod asemănător cu modul producerii consoanelor ocluzive, iar la
sfârşitul producerii lor cunosc o constricţie uşoară. Ambele mişcări articulatorii -
ocluziunea şi constricţiunea - au loc în acelaşi punct al canalului fonator. Aceste
consoane sunt č,ğ, ţ. În cazul pronunţării lor, mişcarea de închidere nu este
menţinută, ci continuă cu o mişcare care are ca efect strâmtarea canalului
fonator; deci trecerea de la ocluziune la constricţie este de scurtă durată, astfel
încât durata unei semioclusive este egală cu durata unei simple explozive
(ocluzive). Astfel ţ se rosteşte la început cu o ocluziune asemănătoare cu a lui t
şi se încheie cu o constricţiune asemănătoare cu a lui s; la fel, č se rosteşte la
început cu o ocluziune asemănătoare cu a lui t, la sfârşit cu o constricţiune
asemănătoare cu a lui s. Ğ se rosteşte la început cu o ocluziune asemănătoare cu
a lui d, iar la sfârşit cu o constricţiune asemănătoare cu a lui z (dji). Dar ţ nu e
compus din 2 sunete (t şi s), ci reprezintă o unitate articulatorie formată din 2
mişcări articulatorii binare; în ţ deosebim de fapt mişcări articulatorii care
produc un t special şi un s special. În č avem mişcări articulatorii care rezultă
dintr-un t special şi un s special; în ğ avem mişc
ări articulatorii care rezultă
dintr-un d special şi un z special. Combinaţiile fiziologice şi acustice specifice
au fost dovedite clar cu ajutorul mijloacelor mecanice de înregistrare şi de redare
(v. Rosetti, Fonetica, pp.50, 51, 56).
44
 2. După criteriul locului de articulare, consoanele limbii literare se
grupează în 7 clase: bilabiale, labiodentale, dentale, prepalatale, palatale, velare
şi laringale. Denumirea fiecărei clase s-a făcut după numele original al
organelor articulatorii care au rolul esenţial la producerea consoanelor şi după
locul unde se produce. Locul exact din cavitatea bucală unde se formează fiecare
consoană poate fi identificat prin rostirea consoanei în discuţie, încadrată de
vocala cea mai deschisă: a (apa, ada, aba, etc.)
• Bilabialele se produc prin ocluziunea la nivelul buzelor. Aceste consoane
sunt ocluzivele p, b, m.
• Labiodentalele se articulează prin atingerea incisivilor superiori de către
buza inferioară. Acestea sunt constrictivele f şi v.
• La rostirea consoanelor dentale, vârful limbii sau o porţiune învecinată
atinge incisivii superiori sau rădăcina acestora. Sunt dentale, ocluzivele t, d,
şi n, constrictivele s, z, l, r şi semioclusiva ţ.
La rostirea consoanelor s şi z aerul fonator traversează un canal strâmt în partea
de jos a limbii, astfel încât se produce un zgomot estompat asemănător cu cel de
fluierat. Din acest motiv consoanele se mai numesc şi consoane siflante.
• Consoanele prepalatale se rostesc prin ridicarea părţii anterioare a limbii la
partea mijlocie a palatului. Sunt prepalatale consoanele constrictive ş, j şi
africatele č,ğ. La articulareač şi j, vârful şi marginile limbii se ridică,
apropiindu-se de palat. Se formează astfel o adâncitură prin care aerul format
trece şi se izbeşte de vârful ridicat al limbii. Se produce astfel un zgomot ca
de şuierat. Din acest motiv ş şi j mai sunt numite şi şuierătoare.
• Consoanele palatale se articulează prin atingerea palatului moale de dosul
limbii. Sunt palatele ocluzivele k’ şi g’.
• Consoanele velare se articulează prin atingerea rădăcinii limbii de vălul
palatului. Sunt velare k’ şi g’, precum se poate lesne observa şi în tabelul de
mai sus.

45
• În limba literară este o singură consoană laringală, fricativa h, la producerea
căreia zgomotul de fricţiune are loc la nivelul laringelui.
2. O altă clasificare se poate face după criteriul participării la producerea
consoanelor lor a coardelor vocale. După acest criteriu, consoanele din limba
română literară contemporană se clasifică în 2 categorii mari: surde şi
sonore. Consoanele sonore sunt consoanele însoţite de voce la producerea
cărora participă coardele vocale care vibrează. Consoanele surde sunt
consoanele neînsoţite de voce la articularea cărora consoanele vocale nu
vibrează. O mare parte dintre consoane (16) se grupează după acest criteriu
în perechi alcătuite dintr-o surdă şi una sonoră, ambele rostite cu aceleaşi
organe şi în acelaşi punct al canalului fonator (din acest motiv sunt numite
perechi omorganice). Consoanele care le formează sunt caracteristice numai
prin minusul sau plusul de voce. În limba română contemporană literară sunt
8 perechi de consoane omorganice surd
3. - sonor: p-b, f-v, t-d, s-z, č-ğ, ş-j, k’-g’, k-g. Celelalte consoane nu au perechi
fiind fie surde, fără pereche omorganică sonoră (t şi h), fie sonoră fără
pereche omorganică surdă (m, n, l, r).
4. Consoanele sonante sunt sunete care comportă atât rezonanţă bucală
caracteristică vocalei, cât şi modul de expiraţie caracteristic consoanei. De
aceea, sonantele sunt un fel de sunete intermediare între consoane şi vocale.
Sonantele au în comun cu vocalele următoarele caracteristici: tonul muzical,
obstacolul minim, posibilitatea de a fi lungite şi posibilitatea de a forma uneori
singure silaba. Se deosebesc prin localizare mult mai puţin şi prin sonoritate mai
mică. La articularea lor se aud puţine zgomote, deşi pentru rostirea unora (m şi )
canalul fonator e închis şi apoi deschis brusc, iar la rostirea altora (l şi r )
canalul fonator e strâmtat. Sunt sonante:
a. Oclusivele m şi n, iar la articularea lor ocluziunea nu este completă. Diferenţa
dintre oclusiva sonoră bilabială b şi oclusiva sonanta m constă numai în faptul
că prima e orală, în vreme ce a doua este nazală.
46
Dacă se anulează această diferenţă, fapt posibil în condiţia în care valul
palatului e inflamat încât nu lasă aerul fonator să treacă prin cavitatea nazală;
atunci cele două sunete distincte numai prin faptul că unul este oral şi celălalt
nazal se confundă (m-b). La fel se întâmplă cu d-, oclusivă sonoră şi n - dentală
nazală.
b. Consoanele l şi r sunt lichide dentale. La articularea lui r vârful limbii
atinge vârful incisivului superior formându-se vibraţii specifice. Din acest
motiv, r se mai numeşte şi vibrantă. La articularea lui l vârful limbii se lipeşte
de incisivii superiori rămânând în dreapta şi în stânga câte o deschizătura prin
care se scurge aerul fonator. Se produce un zgomot de fricţiune, fapt pentru care
consoana -l în limba română este o consoană laterală dentala. Ambele consoane,
l şi r, sunt consoane lichide fiindcă la articularea lor vibraţiile pot fi prelungite,
aerul fonator scurgându-se de-a lungul canalului fonator.
5. Consoanele pot fi dure şi palatalizate (consoanele palatale sunt deja
consoane dure).
E vorba de o altă clasificare care se poate face după criteriul suprafeţei
pe care o atinge limba pe bolta palatului. Sunt dure toate consoanele după care
se rostesc vocale mediale (a, ă, î), de ex.: d din dărui, dar sau vocale velare (o,
u), precum în exemplele : d din dus, dor. Sunt palatalizate consoanele urmate de
vocale şi semivocale palatale (e, i), de ex. d din deal, dinte. Rostirea consoanelor
palatalizate e însoţită de o articulaţie suplimentară la palat.
Toate consoanele pot fi palatalizate cu excepţia consoanelor care sunt
deja palatale prin structura lor; k’, g’, k, g. Aceeaşi consoană poate fi fie dură,
fie palatalizată aceasta depinzând de caracteristica vocalei sau semivocalei care
urmează. În acelaşi timp, în limba română există şi consoane uşor labializate,
momentul final la articularii consoanelor urmate de timbre vocalice labiale: o, u.
6. Consoane linguale şi consoane nelinguale, după cum la articularea
consoanelor participă sau nu participă limba. Consoanele la care limba participă
activ în procesul articulator sunt consoane linguale, iar cele la care limba nu
47
participa sunt consoane nelinguale. Din ultima categorie fac parte nelingualele
bilabiale p, b, m, şi labiodentalele f, v. Celelalte consoane româneşti sunt
linguale, bineînţeles că în grade diferite, în măsura cea mai mica fiind h.

1.2. Alte aspecte ale consonatismului

Numărul şi varietatea consoanelor din limba română contemporană

sunt mult mai mari. Sextil Puşcariu în cartea sa Rostirea avea în vedere
realităţile dialectale, aşa că descrie şi clasifică 62 de consoane. În studiile de
dialectologie sunt prezentate şi alte consoane şi timbre consonantice, ca de
exemplu: este un r puternic vibrant (notat aşa rr) şi un lv ele se aud în partea de
nord şi nord-vest ţării în cuvinte precum: rar, cald. În limba română comună
apar încă două tipuri consonantice de h: un h palatal când e urmat de i sau
precedat de i sau e în cuvinte precum: arhitect, arheolog, tihna etc.; precum şi
un h sonor, ca de exemplu în cuvântul hohot. Unele tipuri de consoane apar
sistematic în limba română în general înaintea labiodentalelor (f, v); nu apar
sistematic un n dental, ci un n labiodental (n), aşa încât ceea ce se scrie învăţ
se pronunţă (*înfăţ ). Numărul tipurilor de n în funcţie de vecinătăţi este de 5
(cinci), fapt pe care vorbitorii români şi sistemul nostru ortografic nu îl
înregistrează, dar care e remarcat uşor de străini:
• un n dental (ex. nas);
• un n labiodental (învăţ );
• un n velar (lunca);
• un n palatal (unchi-scris unk’ ) şi
• un n ocluziune orală, adică un n nazal (pânză).
Urmate de timbre vocalice palatele consoanele se palatalizează, iar urmate
de timbre vocalice ocluzionale se rostesc întotdeauna cu o uşoara respiraţie
spre deosebire de consoanele de la începutul şi mijlocul cuvintelor (de ex.:
cuc = kukh, tot = toth, pup = puph). Generală în limba vorbită este tendinţa de
48
asurzire parţială sau totală a consoanelor sonore iniţiale şi finale
(tendinţă subliniată şi la vocale): d din dânsa , dai ; z din zar , orz se rostesc
surd mai degrabă, mai scurte cu 1/3 din durata lor, uneori până la confuzia
cu t şi s.

Locul consoanelor în cuvânt

Este liber în sensul că aceeaşi consoană poate să apară în orice poziţie în
cuvânt. Restricţii în acest sens cunosc grupurile consonantice. Dacă există
grupuri consonantice care pot să apară în orice poziţie, există şi grupuri
consonantice care nu pot să apară în orice poziţie:
• -sm- apare în orice poziţie (smântână, basma, spasm);
• -gl- la început şi la mijloc, dar nu şi la sfârşit: glob, aglomeraţie;
• -şn- numai în poziţie iniţială, nu şi în mijloc (şnur, greşit paşnic pentru că
nu face parte din aceeaşi silabă);
• -lm- numai în final (calm, film);
• -cţ- poate apărea nedisociat, urmat fiind de i (distincţi);
• grupul consoanelor format din lichidă +oclusivă+fricativă – laz -, lps -, rbv –
nu poate fi întâlnit nedisociat în nicio parte a cuvântului.
În principiu, e posibilă succesiunea oricărei consoane după altă consoană. Se
pare însă că din motive de ordin fiziologic e imposibil de realizat combinaţia
consoană sonoră +consoană surdă (bs, vt, df etc.), rostirea lor necesitând o
întrerupere care să marcheze momentul trecerii coardelor vocale de la mişcare la
consoane. În principiu, e posibila orice combinaţie de sunete, însă în nicio limbă
nu pot fi folosite toate combinaţiile.

49
5. Semivocalele în limba română.
1.1. Distincţii între vocale şi semivocale.
1.2.Semivocalele. Definiţie. Clasificare. Exemplificări

1.1. Spre deosebire de vocale, unităţi fonetice care pot apărea şi singure în
vorbire, semivocalele sunt sunete care formează numai împreună cu vocalele
diftongi şi triftongi. Spre deosebire de vocale care sunt toate silabice,
semivocalele sunt asilabice. Amplitudinea semivocalelor este mai mică decât la
vocale; durata unei semivocale este mai scurtă decât durata vocalei cu care
formează un diftong sau triftong. Depărtarea limbii de palat e mai mică la
semivocale decât la vocale. Deci 3 caracteristici fiziologice şi acustice
deosebesc semivocalele de vocale, aşa încât semivocalele sunt:
• mai puţin sonore;
• mai scurte;
• mai închise.
Semivocalele se mai deosebesc de vocale şi prin faptul că nu poartă
niciodată accent şi nu sunt silabice (soa-re, tea-pa). În rest, semivocalele
seamănă mult cu vocalele deoarece pronunţarea lor constă şi în tonul muzical,
deci vibraţii regulate periodice ale aerului fonator. În privinţa localizării lor,
putem afirma că vibraţia este:
• palatală în cazul semivocalelor i şi e;
• labială şi posterioară la e şi u.
Deoarece comportă un suflu fricativ pronunţat, unii foneticieni le
clasifică în tabelul consoanelor. În limba română literară există în diftongi 4
semivocale (i, e, o, u ). La început de cuvânt întâlnim numai semivocalele i şi u.
Astfel, în cuvinte precum oare, soare, ea, seama, le scriem aşa, cu -ea-, dar
pronunţăm *uare, *ia, *siama. Semivocalele e şi o sunt şi pronunţate identic în
cazurile în care urmează în silabă după o consoană (boare, rea ). În vorbirea
obişnuită, i este rostită înaintea sau în urma lui i silabic, fapt pe care ortografia
50
nu-l înregistrează, la fel nici scrierea literară, eu subliniind acest fapt prin
semnul *, cu care vor fi marcate pe tot parcursul cursului şi cuvintele nou
introduse în DOOM_2 ca variante literare (vie – *viie, scrie - *scriie).
Semivocalele i şi e palatalizează puţin consoana precedentă, iar semivocalele o
şi u rotunjesc consoana precedentă. Ele fac parte din diftongii următori în
exempe ca: bea, roata, biata. În limba română literară mai există o semivocală
care apare in diftongi: i final postconsonantic din lupi, ceri, cereţi Acelaşi lucru
se întâmplă şi în formele pronominale: Îţi / îmi duc(i) traiul cum pot (sau în
vorbire *Îţ / *îm duc traiul cum pot).

1.2. Semivocalele. Definiţie. Clasificare.

Exemple.

Semivocalele sunt acele sunete din componenţa diftongilor şi a

triftongilor care au notarea grafică aproape identică cu a vocalelor (cu un
semicerc aşezat dedesubtul semivocalei - i, u, e, şi o, dar care se comportă
precum consoanele: nu pot fi pronunţate neînsoţite de o vocală şi nici nu
pot alcătui singure silaba.
Exemplu:
• în diftongi: fiar-tă, plo-ua, rea, soa-cra;
• în triftongi: iau, vreau, Roai-tă, pleoa-pă ş.a.

NOTE:
1. pentru semivocale noi vom uza de un semicerc în stânga sus dacă face
parte dintr-un diftong ascendent ^i, ^u, ^e, ^o fiind urmat de o vocală
(V), respectiv vom nota un semicerc în dreapta sus i^, ^u, ^e, ^o dacă
semivocala face parte dintr-un diftong descendent, fiind deci precedat
de o vocală (V),

51
2. În cele ce vor urma, vom uza de următoarele abrevieri:

• V = vocală, S = semivocală şi C = consoană;

ATENŢIE ! DE REŢINUT!!!

Semivocalele nu pot purta niciodată accentul în silabă. Accentul în

silabă poate diferenţia deci o vocală de o semivocală în alcătuirea unui
diftong, în situaţia în care sunetele e, i, o, u pot fi:
• când vocale (zei, pliu, doi-nă, cui-bar);
• când semivocale (sal-t^ea, ^iu-te, vreo^, do-^uă);
• e este vocală în ei^ (tei^, zmei^, trei^), eu^ (zmeu^, an-treu^) şi
semivocală în
^ea, (ca-fea), ^eo (vreo) etc.;
• i este vocală în ii^ (co-pii^, iu^ (sca-tiu^) şi semivocală în lu (cifi-po-
\ul), r e (cim-poa-ie) etc.;
• o este vocală în oi^ (ploi^), ou^ (sa-cou^) şi semivocală în ^oa (soa-re,
toam-na, sfoa-ra) sau ^io (Ior-go-van);
• u este vocală în ui^ ( fă-cui^ şi semivocală în eu (pu-seu^).

52
Hiatul. Diftongii şi triftongii. Clasificări şi exemple.
2.1. Hiatul Definire. Caracteristici şi exemple.
2.2. Diftongii. Definire, clasificare şi exemple.

2.1. Hiatul este grupul de două vocale alăturate care fac parte din silabe
diferite: o - o (zo-o-lo-gi-e), i - i (fi-in-ţă), e - e (i-de-e), i - e (me-lo-di-e), i - a
(mi-a), o - e (po-e-tic), u - e (du-et), a - e (a-er), e-a (re-al), i-o (Mi-o-ri-ţa)

Notă. DE REŢINUT!!!
• Hiatul nu este alcătuit din grupul de o vocală şi un diftong sau o vocală şi
un triftong sau un diftong şi un diftong etc. Nu avem hiat în exemplele: mi-
oa-ra, ro-ua, le-oai-ca, cim-poa-ie.
• Simbolul pentru marcarea hiatului este un punct / cerc plin dedesubtul
vocalei.

2.2. Diftongii sunt grupuri de două sunete formate dintr-o vocală şi

o semivocală care aparţin aceleiaşi silabe. Ei pot fi :
a) ascendenţi (urcători: S + V): sea-ra, iar-ba, ier-buri;
b) descendenţi (coborâtori: V + S): mai-ca, lei, cam-pion.
Prin urmare, diftongii sunt grupuri de sunete formate din 2 timbre
vocalice: o vocală şi o semivocală sau invers, rostite în aceeaşi silabă. Timbrul
vocalic mai scurt şi mai puţin sonor reprezintă semivocala, iar timbrul vocal mai
lung, mai sonor, reprezintă vocala. Spre deosebire de grupurile de sunete
formate din consoane şi vocale, timbrele vocalice din diftong se pronunţă astfel
încât articulaţia elementelor care formează diftongul depind strâns una de alta.
Astfel, diftongul reprezintă nu numai o unitate silabică, şi cea mai mică silabica
deoarece ambele timbre vocalice se rostesc cu o singură tensiune musculară şi se
află în cel mai strâns contact posibil. În funcţie de locul vocalei, diftongul poate
53
fi urcător (ascendent) sau coborâtor (descendent). În diftongul coborâtor
succesiunea e vocala plus semivocală. Spre deosebire de limba germană unde se
găsesc diftongi egali, unde durata, la fel ca şi intensitatea semivocalei pot fi
egale cu durata şi intensitatea vocalei din diftong, limba română cunoaşte
diferenţiaţi diftongi sau coborâtori sau urcători, aşa încât timbrele vocalice sunt
inegale. În limba română curentă există 23 de diftongi, dintre care 10 sunt
urcători şi 13 coborâtori.
Diftongii urcători se formează din toate cele 4 semivocale (i, u, e, o), iar
diftongii coborâtori se formează numai cu semivocalele i şi u.
În cazul celor 10 diftongi urcători:
• 4 dintre ei se formează cu i: ia- piatra: ie- iedera ; io- voios ; iu- iute;
• 3 se formează cu semivocala u: ua- ziua, roua; uo – huo; uă- două; nouă;
• 2 sunt alcătuite cu semivocala e: ea – deal ; eo- deodată;
• un singur diftong urcător se fomează cu semivocala o: oa- toata; soare,
toamna.
Diftongii coborâtori sunt în număr de 13:
• 7 dintre ei se formează cu semivocala i precedată de una dintre cele 7 vocale
din limba română literară ii- fii, copii ; ei- bei, condei; ai- cai, trainic; âi-
câini, pâini; oi- doi, roib; ui- pui, cuiburi; ăi- săi, hojmalăi;
• 6 se formează cu semivocala u precedată de 6 dintre cele 7 vocale din limba
română literară iu-fiu, fistichiu; eu- meu, instantaneu; au- dau, sau; ău-
flacău, dulău; âu- râu, molâu; ou- nou, hublou ş.a.
Triftongii sunt grupuri de trei sunete formate din 3 timbre vocalice dintr-
o vocală şi două semivocale care aparţin aceleiaşi silabe.
Toţi triftongii apar numai sub accent şi niciodată la iniţiala absolută cu excepţia
cuvintelor nume proprii (ex. Ioan, Ioana). Regional există şi al nouălea diftong
oiu- buboiu. În propoziţia Aia o iau eu, se succed 10 vocale şi semivocale fără
nicio consoană între ele la eu – se pronunţă ieu.

54
 Ei pot fi :
• ascendenţi - cu vocala în poziţie finală (S + S + V): ^e^oa (leoar-că), ^i^oa
(a-ri-pioa-ră, lă-cră-mioa-ră);
• centraţi - cu vocala între cele două semivocale (S + V + S):
^eau^ (pu-teau, do-reau, fo-lo-seau),
^iau^ (cro-iau, mâ-nu-iau),
^oai^ (le-oai-că, şo-ri-cioai-că),
^iai^ (dă-ru-iai, mâ-nu-iai);
^iei^ (miei).
În funcţie de locul vocalei, triftongii pot fi centraţi / coborâtori sau
urcători. Limba română nu are triftongi egali. Dacă vocala e încadrată de
semivocale, triftongul e centrat / descendent, iar dacă vocala e la sfârşitul
grupului vocalic triftongul e ascendent.
În concluzie, în limba română avem 8 triftongi (Sextil Puşcariu, Rostirea) din
care:
1. numai 2 sunt ascendenţi:
• eoa- leoar-că, pleoa-pă;
• ioa- vădu-vioa-ră, lăcră-mioa-ră;
2.iar 6 centraţi:
• eau- aveau; iai- su-iai;
• iau- su-iau; intu-iau;
• iei- miei;
• ieu- ma-ieu;
• oai- le-oai-că; ur-soai-că; cer-boai-că ş.a.
• eai din vorb-eai, mu-reai; do-reai; sor-beai ş.a.

55
 Concluzii. Semivocalele nu pot purta niciodată accentul în silabă.
Accentul în silabă poate diferenţia deci o vocală de o semivocală în
alcătuirea unui diftong, în situaţia în care sunetele e, i, o, u pot fi:
• când vocale (zei, pliu, doi-nă, cui-bar);
• când semivocale (sal-t^ea, ^iu-te, vreo^, do-^uă);
• e este vocală în ei^ (tei^, zmei^, trei^), eu^ (zmeu^, an-treu^) şi
semivocală în
^ea, (ca-fea), ^eo (vreo) etc.;
• i este vocală în ii^ (co-pii^, iu^ (sca-tiu^) şi semivocală în iu (cim-po-
iul), re (cim-poa-ie) etc.;
• o este vocală în oi^ (ploi^), ou^ (sa-cou^) şi semivocală în ^oa (soa-re,
toam-na, sfoa-ra) sau ^io (Ior-go-van);
• u este vocală în ui^ ( fă-cui^ şi semivocală în eu (pu-seu^).
Diftongii (sea-mă, ia-ta-gan, sa-cou) şi triftongii (leoar-că, pleoa-pă, su-
iau, dor-meau) intră întotdeauna în constituţia unei singure silabe, în vreme ce
vocalele din structura hiatului aparţin prima la silaba dinainte, iar a doua la
silaba următoare (a-e-ri-an; e-o-li-an)

56
Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe / la capăt de rând
1.1. Definiţii. Accepţiuni şi controverse.
1.2. Clasificarea silabelor şi exemple.

SILABA

Cele mai multe probleme nu au fost elucidate pe deplin. Vechea definiţie:

un sunet sau un grup de sunete care se produc cu o singură emisie a aerului
expirat (I. Iordan, Limba română contemporană). Unii spun că această definiţie
nu corespunde realităţii decât în cazul cuvântului monosilabic sau când un
cuvânt polisilabic e pronunţat intenţionat cu pauze între silabele lui. S-a observat
că pe traseul suflului fonator se propagă numai mişcări organice legate
neîntrerupt. Un cuvânt ca mască, format din 2 silabe, e obişnuit pronunţat în
întregime fără pauză. Numai silaba izolată corespunde cu o singura pulsaţie a
aerului expirat.
Cuvintele polisilabice în care întâlnim vocale în hiat, de pildă, sau numai
timbre vocalice; dintre consoane, numai fricativele se rostesc totuşi cu o singura
emisiune a aerului expirat deoarece în aceste cazuri canalul fonator nu se
închide, ci numai se strâmtează. Două criterii, unul de natură acustică şi altul de
natură fiziologică au fost utilizate pentru a identifica silabele şi limitele între ele.
În cuvintele polisilabice s-a observat că există silabă acolo unde există un vârf
de sonoritate şi că într-o silabă sunetele se grupează în jurul sunetului mai
deschis, întotdeauna o vocală. Nicio silabă nu e formată numai din consoană,
cu excepţia unor interjecţii: Pst; Brr - de aceea numărul silabelor dintr-un cuvânt
e egal cu numărul vocalelor (ex. cap – sunetele c şi p se strâng în jurul
sunetului a formând o silabă. În cuvântul capul se iveşte o a doua culme de
sonoritate, reprezentată prin vocala u, pe lângă care se care se grupează
consoanele p şi l. Din acest motiv, numărul silabelor într-un cuvânt cu fraza
fonetică e egal cu numărul vârfurilor de sonoritate.
57
 După acest criteriu, Al. Rosetti numea silaba astfel: ”silaba e constituită
dintr-un element sonor plasat între depresiuni de sonoritate” (Rosetti, Fonetica,
p. 25). Pentru foneticienii mai noi, vocalele reprezintă elemente centrale, iar
consoanele elemente marginale. Prin raportare la accent, despre silabe s-a spus
că sunt unităţi accentuabile.
Definirea silabei este variată, în funcţie de scop şi punct de vedere;
astfel, manualul şcolar propune: "O vocală sau o grupare de sunete
cuprinzând o vocală, pronunţate cu un singur efort expirator (adică printr-o
singură deschidere a gurii) formeaza o silabă. (v. Limba română, Manual
pentru clasa a V-a, 1993, p. 34)

Definiţia este satisfăcătoare scopurilor didactice, dar "numai silaba

izolată (cuvântul monosilabic - n.n. ) - o, da, la etc. corespunde cu o singură
pulsaţie a aerului expirat." (Al. Rosetti, Aurel Lăzăroiu, Introducere în
fonetică, Bucureşti, 1982, p. 87)

Un manual suplimentar precizează: "Silaba este segmentul fonic superior

fonemului, ce poate fi caracterizat printr-un singur accent. Ea este formată
dintr-un singur fonem (o vocală) sau din câteva foneme (între care se află
obligatoriu o vocală)". (M . And re i, I. Ghiţă , Limba ro mână,
Bu cur eşti , 1983 , p . 8)

Silaba ortografică nu corespunde integral cu silaba fonetică, de aceea

trebuie învăţată conform recomandărilor dicţionarului ortografic în vigoare, în
cazul nostru Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi morfologic al limbii române,
Editura Academiei, 2005, pe scurt DOOM, II.

Există lingvişti ca Otto Jespersen, Maurice Grammont, V. Scerba care au

delimitat silabele după tensiunea organelor articulatoare. Ei au constatat ca la
pronunţarea unei silabe, sunetele din prima jumătate a silabelor se pronunţă cu o
tensiune organică crescândă, iar apoi tensiunea descreşte. Limita la silabe se
află la sfârşitul unei tensiuni organice descrescânde şi la începutul unei tensiuni
58
organice crescânde. În practică, delimitarea silabelor după acest criteriu e mai
greu de făcut. Graniţa între 2 silabe este tot atât de greu de făcut ca şi într-o vale
linia despărţitoare între 2 dealuri (O. Jespersen). S-a arătat că gruparea silabică e
determinată nu numai de factori fiziologici şi fizici, ci şi de factori psihologici,
şi anume de ritmul psihologic, în aşa fel încât grupul ritmic coincide cu efortul
expirator.

1.2. Clasificarea silabelor. După caracterul aperturii sunetului în care se

termină, silabele sunt:
• deschise (se termină în vocală, ca de exemplu silaba stu- din studiu);
• închise (se termina în consoană, precum con- din cuvântul consoana);
După poziţia faţă de accent, silabele pot fi:
• protonice (cele care preced silaba accentuata, cum ar fi stu- din cuvântul
student);
• tonice (cele accentuate): stu-den-ta;
• posttonice (cele care urmează după silaba accentuată, precum silaba –ta din
acelaşi cuvânt, studenta.
După numărul silabelor care le compun, cuvintele sunt:
• monosilabice (cor, dor);
• bisilabice (car-te, a-pa),
• trisilabice (că-ru-ţa, mar-gi-ne), şi chiar
• polisilabice (com-ple-ti-tu-di-ne).
O silabă se poate alcătui şi din două cuvinte diferite sau din părţi ale
acestora, precum în exemplele: s-a (dus), i-a (zis), în-tr-a-de-văr.
În concluzie, silaba poate fi alcatuită din :
1. un sunet (o vocală) : a-re, e-po-cal, o-mi-da;
2. mai multe sunete cuprinzând o vocală: floa-re, pă-du-re;
3. două cuvinte rostite împreună: şi-a (zis), i-a (luat);

59
 4. un cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial din cuvântul
următor: m-a/ju/tă, mi-a/du/ce;
5. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu cuvântul
următor: în/tr-un, din/tr-o;
6. fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu fragmentul
iniţial din cuvântul următor: în/tr-a/de/var, prin/tr-a/ce/le.
Cuvintele care nu formează singure silabe, ci numai împreună cu sunetele
aparţinând cuvintelor vecine se numesc asilabice sau zero-silabice; formele
scurte ale pronumelor personale şi ale verbelor a fi, a avea (şi-a, dă-i, văzut-a,
bunu-i ). Cuvintele se despart în silabe după anumite reguli. Împărţirea
ortografică a cuvântului în silabe nu coincide întotdeauna cu împărţirea după
criterii fiziologice şi acustice. În primul caz se ţine cont de elementele care
compun cuvântul (pref. in-, dez- în cuvinte precum in-ac-tu-al; dez- a- pe când
în al doilea caz acest criteriu nu contează şi împărţirea în silabe este i-nac-tu-al.
Fapt pentru care, dacă în DOOM, I varianta corectă acceptată era doar prima,
acum DOOM II, 2005 accentuează faptul că este preferată varianta a doua, însă
se acceptă şi prima variantă. Prin urmare, despărţirea la capăt de rând se poate
face:
• Alte reguli ale despărţirii cuvintelor în silabe: fie bazată pe pronunţare
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;

• fie bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele constitutive, în

special prefixe

Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.

60
 LECŢIA a II- a

2.1. Despărţirea cuvintelor în silabe. Reguli şi excepţii.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând.

Norme DOOM_2.
Despărţirea cuvintelor în silabe se face în două posibilităţi: fie pe
baza pronunţării, fie pe baza structurii morfologice a cuvântului
(despărţirea după structură), DOOM_2 recomandând despărţirea după
pronunţare (de ex. bi-no-clu), fără a considera că este greşită şi
despărţirea după structură (bin-o-clu).
A. Reguli fonetice sau pe baza pronunţării:

1. Două vocale (întregi) alăturate fac parte din silabe diferite (se află în
hiat):

• a-u-di-ţi-e, mu-ze-e, i-de-al;

2. Când o vocală este urmată de un diftong sau triftong, despărţirea se
face înaintea diftongului sau a triftongului:
a) plo-^ua, ro-^ia, so-^ia;

b) spo-^iau^, cre-^i^oa-ne, or-be-că-^iai^.

OBS: ATENŢIE !

I final este silabic numai după consoană urmată de l, r şi la infinitivul

verbelor de conjugarea a IV-a : -
a) co-dri, su-fli, as-pri; (dar este i final postconsonantic,
nevocalic, deci nesilabic în exemple precum: şerbi, mergi,
melci);
b) a fu-gi, a pri-be-gi (dar: pribegi (adjectiv), tu fugi – i final
postconsonatic nevocalic, deci nesilabic)
61
3. Când o consoană se găseşte între două vocale, despărţirea se face înaintea
consoanei [V/CV]: ma-sa, pră-dau.

ATENŢIE !

a) se aplică aceeaşi regulă în cazul consoanei x reprezentând

sunetele [cs] sau [gz]: a-xa, e-xem-plu, e-xact;

b) se aplică aceeaşi regulă dacă înaintea consoanei se află un

diftong (roa-ta, doi-ca, hai-na) sau un triftong (zme-oai-ca), despărţirea
făcându-se înaintea consoanei.

4. Când avem un grup de două consoane aşezate între două vocale,

despărţirea se face, de regulă, între cele două consoane [VC/CV]: cas-tel,
cior-bă, vâr-co-lac, ar-tă, mier-lă, sur-dă.
Excepţii: dacă grupul de două consoane începe cu b, c, d, f, g, h, p, t
sau v, iar a doua consoană este l sau r, despărţirea se face înaintea grupului de
consoane:
• a-bru-ti-za, a-cru, co-dru, Şo-fro-ni-e, a-grar, cu-pru, pa-tru, ca-da-vru,
• ca-blu, bu-clă, a-flai, o-glin-dă, pe-hli-van, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-vleac.
ATENŢIE! Dacă l sau r sunt precedate de alte consoane decât cele amintite
anterior (de exe., de către s, z, ş, m, n, l, r), despărţirea se face conform
regulii de bază, respectiv între cele două consoane:
• om-le-tă, Iz-laz, iz-ra-e-lit, Is-laz, is-la-mism, iş-lic.

5. Când avem un grup de trei sau mai multe consoane între două
vocale, despărţirea se face după prima consoană (VC/CCCV): cin-stit, con-
trar, com-plet, cas-tron.
Excepţii: Despărţirea se face după a doua consoană a grupului dacă
grupurile de trei consoane sunt:

62
• lpt: sculp-tor, sculp-tu-ră;
• mpt: somp-tu-os, somp-tu-o-zi-ta-te;
• mpţ: re-demp-ţi-u-ne (livr.) “izbăvire, mântuire religioasă”
• ncş: sfinc-şii; linc-şii;
• nct: punc-tu-al, punc-tu-a-ţi-e;
• ncţ: func-ţi-o-nar;
• ndv: sand-vici / send-viş,
• rct: An-tarc-ti-ca; arc-tic;
• rtf: jert-fă, jert-fi-rea;
• stm: ast-ma-tic.
La fel se face despărţirea şi în cazul cuvintelor: ast-fel, alt-ce-va, fi-ind-că,
han-ba-list.
ATENŢIE ! Un grup de patru consoane între vocale respectă regula 5
(despărţirea se face după prima consoană): con-stru-i, mon-stru, in-scrip-ţi-e.

B. Reguli morfologice sau de structură a cuvintelor

6. În cuvintele compuse sau derivate cu prefixe, se ţinea cont de
elementele componente, până la apariţia DOOM II (2005):
a) drept-un-ghic, port-a-vi-on,, unt-de-lemn;
c) in-a-dec-vat, pre-pa-la-tal, dez-ar-mat.

• DOOM, II, 2005 recomandă despărţirea în silabe, în cazul acestor cuvinte,

în această ordine: bazată pe pronunţare
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat;

• Este preferată despărţirea bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de

elementele constitutive, în special prefixe, atunci când acestea nu creează
dificultăţi în identificare:

63
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic.
• Compusele cu elementul de compunere port_: port-ba-gaj; port-jar-ti-er,
port-dra-pel; port-man-tou; port-schi;
• derivatele cu prefixele post- sau trans-: post-be-lic; post-u-ni-ver-si-tar;
trans-a-tlan-tic, trans-bor-da ş.a;
• derivatele de la cuvintele de bază terminate în grupuri de consoane, cu
vreunul dintre sufixele carte încep cu o literă-consoană (-lâc, -nic, -şor):
sa-vant-lâc, vârst-nic; pust-nic, târg-şor ş.a.;
• împrumuturi mai vechi sau mai noi: gang-ster; horn-blen-dă.

2.2. Despărţirea cuvintelor / a grupurilor de cuvinte la capăt de rând.

DOOM 2/ 2005

1. Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec

integral pe rândul următor !numele proprii de persoane: Abd el-Kader,
Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).

2. !Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume

generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de
ordine: şi !F.C. |Argeş, !RA |„Monitorul Oficial”, !SC |Severnav SA (ca şi în
scrierea completă: Fotbal|Club|Argeş etc.), ca şi Roman |S.A., SC Severnav |SA.
[1] Atunci când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii, ca semn
despărţitor se foloseşte aici, convenţional, bara verticală.

3. !Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând,

valabilă atât pentru despărţirea după pronunţare, cât şi pentru despărţirea după
structură, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă
care nu este silabă (chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea
DOOM1, care era mai puţin restrictiv).
64
• Excepţie: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la
care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
4. Cum am mai precizat şi mai sus, este acceptată şi despărţirea după structură,
însă cu unele restricţii faţă de DOOM1.

• Ca urmare, în dicţionar s-a inversat ordinea de preferinţă a celor două

modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele (semi)analizabile
(compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată
despărţirea după pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor
secvenţe după structură.

• Cel care scrie are astfel libertatea, atunci când nu este sigur de structura
morfologică a unui cuvânt, să-l despartă după pronunţare (omo-nim) sau
după structură (om-onim), ori, dacă despărţirea după pronunţare (ca în pos-
tuniversitar) i se pare şocantă, să despartă cuvântul după structură (post-
universitar) sau în alt loc, în funcţie de spaţiu (postu-niversitar, postuni-
versitar, postuniver-sitar, postuniversi-tar).
[1] Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili
reguli mai generale decât pentru despărţirea după structură şi în parte
formalizabile. Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, 1997, s.v.
silabaţie: „Regulile morfologice nu sunt obligatorii” [subl. ns. I. V.-R.] .
6. ATENŢIE!!! Nu trebuie trecută pe rândul următor o singură vocală!!
• această despărţire fiind neeconomică (cratima ocupă tot atâta spaţiu cât şi o
literă).
• S-a păstrat recomandarea simetrică din DOOM1 de a se evita şi lăsarea pe
primul rând a unei singure vocale, puţin elegantă şi putând crea probleme
de înţelegere:
• De ex., despărţirea ubicu-u nu are sens;
• este de evitat şi despărţirea u-bicuu, cea mai adecvată fiind despărţirea ubi-
cuu.

65
• În DOOM2 s-a păstrat totuşi prezentarea din DOOM1, considerându-se că
este util să se pună în evidenţă şi asemenea silabe, dar numai pentru a
consemna structura silabică a cuvântului şi a oferi astfel indicii privind
pronunţarea, respectiv redarea în scris a silabisirii din rostirea sacadată:
absorbţi-e, o-monim, sublini-a, ubicu-u.
7. Se pot despărţi după structură cuvintele (semi)analizabile:
1. compuse[1]: !arterios-cleroză/arterio-scleroză, !al-tundeva/alt-undeva,
!des-pre/de-spre, !drep-tunghi/drept-unghi, !por-tavion/port-avion, !Pronos-
port/Prono-sport, !Ro-mar-ta/Rom-arta; formaţiile cu -onim: !omo-nim/om-
onim, !pa-ro-nim/par-onim, !si-no-nim/sin-onim;

• La compusele care păstrează grafii străine se recomandă despărţirea după

structura din limba de origine: back-hand.
2. derivate cu prefixe: !anor-ganic / an-organic, !de-zechilibru / dez-
echilibru, !ine-gal / in-egal, !nes-prijinit / ne-sprijinit, !nes-tabil / ne-
stabil, !nes-trămutat / ne-strămutat, !pros-cenium / pro-scenium,
!su-blinia / sub-linia;
[1] Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre
care cel puţin unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din
compus.
8. Nu se mai admit despărţirile după structură care:
8.1. ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în exemplele:
• artr-algie,
• într-ajutorare,
• nevr-algic
8.2. sau ar contraveni pronunţării, ca în
• apendic-ectomie [apendičectomie],
• laring-ectomie [larinğectomie].

66
9. !Pentru cuvintele ale căror componente sunt neînţelese / neproductive în
limba română se recomandă:
1. exclusiv despărţirea după pronunţare:
!abo-rigen, !abro-ga, !ab-stract,
!adi-acent,!adop-ta, !ban-crută, !pros-pect, !su-biect
sau
3. evitarea despărţirii, dacă aceasta ar presupune lăsarea unei singure
litere la sfârşit de rând: !abrupt, !obiect.

DE REŢINUT!
Tendinţa actuală, cf. DOOM_2 privind despărţirea cuvintelor în
silabe este aceea a minimului efort!!

67
Principiile ortografiei limbii române contemporane (1). Corespondenţa
sunet –literă - fonem. Cum pronunţăm? Vs. Cum scriem?

Încă de la introducerea oficială a alfabetului latin (1860), una din

preocupările de bază ale oamenilor de cultură români a fost punerea bazelor
unei ortografii raţionale, fundamentată pe principii simple care să o facă
accesibilă. Împotriva puriştilor latinişti, Aron Pumnul (1864), Titu Maiorescu (în
Scrierea limbii române, Iaşi, 1866) a preconizat scrierea limbii române după
principiul fonetic, adică după ”dreapta pronunţare.“ În baza acestui principiu,
scrierea corectă a cuvintelor trebuie să aibă pronunţarea lor corectă, ortografia
urmând ortoepia. Dar, cum scrierea redă nu sunete izolate, ci fonemele (adică
sunetele cu valoare funcţională), înseamnă că acest principiu merită numele de
principiu fonologic.

1.1. Principiul fonologic (fonetic).

S-a impus de peste 100 ani în ortografia limbii române contemporane. În
baza acestui principiu, ortografia redă numai fonemele (nu şi variantele
fonemelor) aparţinând variantei literare a limbii române contemporane. De
exemplu, cuvântul masa conţinând patru foneme este scris cu patru semne
grafice diferite. Demonstrarea caracterului fonologic al acestor sunete se face
aplicând principiul fonologic al mutabilităţii:
1.[m] din masa stă în opoziţie cu [c] din casa;
2.[a] din masa stă în opoziţie cu [e] din mesa
3.[s] din masa e în opoziţie cu [p] din mapa
4.[ă] din masă e în opoziţie cu [e] din mase.
Dacă îl comparăm pe m din masa fie cu m din cheamă, fie cu - m - din pom
etc. observăm că toate trei reprezintă acelaşi fonem, sunt scrise la fel indiferent
de poziţia lui în cuvânt. Se procedează tot aşa în baza principiului fonologic care
cere:
80
• unul şi acelaşi fonem să fie scris cu una şi aceeaşi literă, indiferent de poziţia
lui în cuvânt;
• una şi aceeaşi literă să noteze unul şi acelaşi fonem, indiferent de poziţia
acestuia în cuvânt.

1.2. Principiul etimologic sau tradiţional-istoric.

Alfabetul latin aplicat la scrierea limbii române utilizează 28 de litere,
deşi limba română literară contemporană are 34 de foneme (22 de consoane, 4
semivocale, 7 vocale şi fonemul semivocală - i - care e diferit sub raport fonetic
de vocala – i -). Diferenţa dintre numărul fonemelor şi numărul semnelor grafice
care le notează se explică prin faptul că în ortografie se utilizează pentru
respectarea unor necesităţi etimologice şi din tradiţie, fie litere care nu notează
foneme distincte [k], fie litere care redau un grup: [x] fie pentru - cs - , fie
pentru – g -.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că una şi aceeaşi literă e
folosită în funcţie de poziţia sunetelor în cuvânt pentru a nota foneme diferite, ca
de exemplu fonemul – g - îl notează pe [g] din gară, dar în asociaţie cu – h - îl
notează şi pe [g] din gheară [g‘ară]; - c - din car e notat [k] în cuvinte precum
curte, carte însă şi fonemul k` din [k`ar]. La scrierea în acelaşi fel a celor 4
foneme în discuţie (c, g, k`, g`) se are în vedere provenienţa ultimelor două din
primele două. Astfel, gheaţă [g`aţă] provine din latinescul glacia; ghem
provine din latinescul glemus; cheie provine din latinescul clavem [klavem];
chiar [k`ar] provine din latinescul clarum (klarum ). Într-o situaţie asemănătoare
sunt şi fonemele - c - ,- g - care sunt notate prin semnele grafice care noteaza şi
pe c şi g şi pe č ğ.
şi Acest fapt se explic
ă tot prin necesităţile etimologice,
deoarece:
• latin. urceolus / urceolum > urcior;
• latin. cresia ceresia (keresia ) > ciresa (cerasum);
• latin. cinque > cinci;
81
• latin. gemitus > geamăt;
• latin. genuculus > genunchi (genus ),
• latin. genna > geana (genă, genae).
Se reflectă astfel nu numai evoluţia, ci şi originea cuvintelor. Totuşi c şi
č, g şi ğ fiind foneme diferite trebuiau scrise în baza principiului fonologic prin
semne grafice diferite: cară, gară; trač, trağ. Cele 4 semivocale (i , e , o , u) nu
sunt notate cu semne grafice speciale, ci cu aceleaşi litere care notează vocalele
din care provin ele. În toate situaţiile discutate se aplică grafia comună
principiului etimologic, adică scrierea cuvintelor din limba română
contemporană în aşa fel încât să se observe etimologia lor, forma lor originară
din care provin. Acest principiu mai este aplicat în ortografia limbii române
contemporane şi în următoarele cazuri: scrierea fonemelor – ă - , - î – (â) şi – ţ -
din motive similare celor discutate mai sus: - a - este fonem, diferit atât de
fonemul – a - , cât şi de fonemul – î (â) - deoarece avem opoziţiile par-păr, var -
văr , căni - câni , mană - mână. Totuşi – ă - este scris printr-un semn grafic
derivat din semnul grafic care-l notează pe – a- .O lipsă a acestui principiu
fonologic sau fonetic o constituie nescrierea accentului în cazul în care acesta
este morfem suprasegmental, diferenţiind cuvintele a căror individualitate
semantică ori gramaticală poate fi identificată numai cu ajutorul accentului în
exemplele: copii-copii, cântă – cântă acele -acele. Se consideră însă că e
suficient contextul pentru a percepe perfect semnificaţia acestor cuvinte
omografe, nu însă şi omofone. Judecând absolut uneori credem totuşi că ar
trebui scris accentul pentru a indica pronunţarea literară, aşa cum procedează
Indexul din Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Se consideră însă
că pronunţarea corectă e cunoscută.
Aplicat la scrierea limbii române contemporane, principiul prezintă şi
unele avantaje chiar economia de for intelectual. Astfel, notarea identică a
vocalelor i, e, o, u şi a semivocalelor corespunzătoare uşurează scrierea. Aşa se
utilizează un număr redus de semne grafice. La fel se spune şi despre scrierea
82
fonemelor ă , (â) î , ţ , ş sau i final postconsonantic prin litere uşor de reţinut,
create prin simple adăugiri la celelalte. Străinii sunt tentaţi să pronunţe, de
exemplu, în lupi - lupii, codri - codrii, dormi - dormii. Principiul etimologic e
aplicat nu numai în grafie, ci este implicat şi în unele reguli ortografice privind
scrierea şi pronunţia unor cuvinte moştenite din limba latină. Există cazul mai
întâi al cuvintelor foarte frecvente de origine latină care au fost scrise de către
latinişti în aşa fel încât să semene cât mai mult cu forma lor de origine: eu să
semene cu ego, deşi se pronunţă ieu, el din illum, pronunţat iel. La fel s-au
petrecut lucrurile şi cu formele verbului a fi care încep cu e: este, era, eram,
erai, erau, pronunţate însă diftongat, cu i.

1.3. Principiul silabic

Are în vedere valorile diferite pe care le capătă literele – c - şi – g - în
funcţie de literele care urmează după ele în aceeaşi silaba. Astfel litera – c -
urmată de literele a, ă, î (â), o, u redă sunetul k: cadru, căsuţă, codru etc. dar c
+e , i reda sunetul č: čara , činste. La fel, litera g + a, ă, î (â), o, u, sau de orice
literă care notează o consoană redă sunetul g: gară, gâscă etc. dar g + e , i redă
sunetul ğ: ğam, minğe. Grupurile de litere ch , gh urmate de e sau i redau sunetul
k` şi g` din k'em , k'imia, g'inda etc.

2.1. Alfabetul. Sunetele şi literele.

2.2. Transliterarea fonetică. Exemple şi aplicaţii.
Alfabetul. Corespondenţa literă // sunete.
Litera este semnul scris al sunetului; ea are o anumită expresie grafică,
o denumire şi una sau mai multe pronunţări (valori).
Exemplu: expresia grafică (x), denumirea (ics), două pronunţări [cs]:
expoziţie, extaz, extraordinar ş.a. şi [gz]: examen, exactitate, exemplu ş.a.

83
 Prin urmare, în scris sunetele pot fi reproduse prin litere.
Consoanele pot fi grupate în funcţie de reprezentarea lor grafică (litere) în
două categorii:
1. consoane reprezentate în scris, în general, printr-o singură
literă, aceeaşi cu cea din pronunţie: b, d, f, h, j, l, m, n, p, r, s, z;
2. consoane reprezentate în scris printr-o literă diferită sau
printr-un grup de litere; parantezele drepte notează sunetele
(pronunţarea lor) în lucrările de fonetică; ele nu notează literele
care reprezintă reproducerea sunetelor în scris; de exemplu:
[k]= c: cană, cort, clor, casă;

k: kaliu, kaki; kilometri; kenian, kilogram;

q= qu+e,i : Quebec, Quito; quark, quasar;

[č] =c+e,i : ceata, cina; cercel;

[ğ]=g+e,i : geana, ginta; ageamiu.

[ĸ’]=c+h+e,i: cheamă, chemar, chitară, achitaţie, cheie, chin ş.a;

[g’]=g+h+e,I: Gheonoaia, agheasmă, ghiaur, ghiocel, ghete, ghinda ş.a.

[v] = v: vatra;
= w: watt;

[cs]= x: pixeli, fax, prefix;

= cs: îmbâcsit, cocs, văcsuit;

[gz]=x: examen, exact, examinare, exactitate, exemplu, exerciţiu ş.a.;

= gz: zigzag;

[cs]=x : extract, extraordinar, extemporal, exterminare ş.a.

84
Alfabetul
Totalitatea literelor reprezentând sunetele de bază ale limbii române,
aşezate într-o ordine convenţională, formează alfabetul. Ordinea şi denumirea
literelor din alfabetul limbii române: a, A (a), â, Â (î din a), ă, Ă (ă), b, B (be),
c, C (ce), d, D (de), e, E (e), f, F (fe / ef), g, G (ghe / ge), h, H (!ha /haş), i, I (i),
j, J (je), k, K (ka), l, L (le /el), m, M (me / em), n, N (ne /en), o, O (o), p, P
(pe), q, Q (ku /!!chiu), r, R (re / er), s, S (se / es), ş, Ş (şe), t, T (te), ţ,Ţ (ţe),
u,U (u), v, V (ve), w, W (dublu ve), x, X (ics), y, Y (i grec), z, Z (ze / zet!!!).

Ce e nou în DOOM 2.
Modificările pronunţiei. Cuvintele / regulile nou introduse – de *.
la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate de !,

• Be /bî • En / ne /nî

• Če /cî
• Pe / pî

• kü [2]
• De /dî
• er / re / rî
• Ef /fe / fî
• es /se / sî
• Ğe / ghe / gî
• şe / şî
• Haş / hî [1]
• te / tî
• Î / î din I • ţe / ţî

• Je / jî! • ve / vî

• Ka / kapa • dublu ve / dublu vî

• ze / zet [3]/ zî
85
 • El / le / lî
!! [2] Pentru literele q, Q pronunţarea
• Em / me / mî [chiu], indicată în DOOM1, este
! [1] Varianta ha este rar nerecomandabilă.
folosită. !!! [3] Citit şi [zed].

Utilizări necanonice ale unor litere în româna „electronică”, cf. şi o reclamă din
„ Academia Caţavencu” 16 / 2006:

“Tineretu din ziua de azi s-a apukt sa scrie la katzavencu.

d sapt viitoare, gaseshti in fiecare editie
un supl facut d elevii
din cite un liceu d baza al tzarii.
primu p lista e mishu.
traducerea in numarul viitor.”

Noi utilizări ale literei [w]:

• În câteva anglicisme, w [u] la iniţială de cuvânt + ee, (h)i (deoarece
diftongul [^ui] nu există în limba română, doar [ui^]):

• !weekend [^uikend]

• !whisky [^uiski]

• !wigwam [^uiguom]

86
 2.2. Transliterarea fonetică.

• Litere simple

Putem spune că există patru litere simple, a căror valoare (pronunţie)

este unică:
• a, ă - pentru vocale (ară, raclă, cântă);

• l, r - pentru consoane (trăsură, liră, bilă).

Uneori, corespondenţa dintre literă şi sunet nu se respectă datorită

contextului grafic (adică poziţia literei în cuvânt şi vecinătatea exprimată în
litere). Se disting astfel două categorii de situaţii:
I. Un sunet poate fi transcris prin litere diferite
1. Sunetul î (â):
a) se scrie â în interiorul cuvintelor ( amărât, câine, râu, vânt);
b) sau se scrie î la începutul şi la sfârşitul cuvântului (învaţă, încă,
înot, doborî, hotarî) şi in interiorul cuvântului, în următoarele
situaţii:
• când este vocală iniţială a unui derivat: reînvia, neîndemânatic,
reînfiinţa, neînţeles;
• când este iniţiala celui de-al doilea termen dintr-un cuvânt
compus: bineînţeles, multîncercat, într-însul;
2. Sunetul i:
• se (tran)scrie i şi se citeşte tot aşa după consoane (rima,
vinovat, pomi); sau la început de silabă (iamb); se exceptează
cazurile în care i face parte din grupurile de litere: ci, gi, chi, ghi;
• se transcrie prin litera y în cuvinte împrumutate: yankeu, yard,
hobby.
3. Sunetul [k ] poate fi transcris prin literele:

87
 • c – atunci când este urmat de consoană sau de vocală (alta decât e
sau i): clan, corn, mic;
• k – atunci când este urmat de o consoană sau de o vocală (alta decât
e sau i): kripton, kaliu;
• q – atunci când este urmat de u, sau alte vocale: quasar, Qatar.
4. Sunetul [ k'] poate fi transcris prin literele:
• ch urmat de e, i: cheie, chibrit;
• k urmat de e, i: kenyan, kilometru;
• qu urmat de e, i: Quebec, Quito.

5. Sunetul [v] poate fi transcris prin literele:

a) v– în cuvinte precum avar,vorbă;
b) W - în neologisme: watt, Wagner;
6. Sunetul [cs] poate fi transcris prin literele:
a) x: pix, mixer, imixtiune; ,
b) cs : cocs, ticsit, văcsui.
7. Sunetul [ gz] poate fi transcris prin literele:
a) x, între vocale: exact, examina;
b) gz : zigzag.

II. O literă poate transcrie sunete diferite:

1. Litera e poate transcrie vocala [e] (plec, mere), dar şi semivocala [^e]
(pleoape, nea).
2. Litera i poate transcrie vocala [i] (vine, plin) şi semivocala [^i, i^] (iad,
ploi).
3. Litera o poate transcrie vocala [o] (zbor, odor) şi semivocala [o] (floare).
4.Litera u poate transcrie vocala [u] (astru, umbrela) şi semivocala [u^]
(platou, rateu).
5. Litera g poate transcrie:
• consoana [g], la început sau la sfârşit de cuvânt, fiind urmata de
altă consoană sau orice vocală în afară de e, i (grad, rog,
rugăminte);
88
 • sunetul [ğ] când este urmată de e, i (gem, gimnastică);
• sunetul [g’] când este urmată de h, e, i (ghemotoc, ghiocel).

6. Litera k poate transcrie:

• consoana [k] când este urmată de o consoană sau o vocală, alta

decât e, i (kripton, kaliu);

• sunetul [ k'] când este urmată de vocalele e, i (kilogram,

kenyan).

7. Litera x poate transcrie:

• sunetul [ks], la început de cuvânt urmat de vocală, la sfârşit şi

uneori între vocale (xilofon, fax, extemporal, boxă);

• sunetul [gz] uneori între vocale: exemplu [pronunţat egzemplu],

auxiliar [pronunţat augziliar].
8. Litera y poate transcrie:
• vocala [i ] când este urmată de consoană şi la sfârşit de cuvânt (ytriu,
hobby);
• semivocala ^y înainte de vocală (yard, yoga).

• Grupurile de litere

A. Prin ele se transcriu unul sau două sunete. Grupurile de două

litere (c, g urmate obligatoriu de e, i), respectiv ce, ci / ge, gi transcriu:

1. un sunet [ č ] ,ğ ][ când sunt urmate de o vocală sau se află la

sfârşitul cuvântului fără a forma singure silaba), precum în exemplele:

89
• ceară: cea-ră – 2 silabe, prin urmare 2 vocale: [č+a-r+ă] - avem 5
litere şi doar 4 sunete;

• ciocan: cio-can - 2 silabe, deci 2 vocale: [č+o-k+a+n] – avem 6 litere

şi 5 sunete;

• maci – o singură silabă [m+a+č] – 4 litere şi 3 sunete;

• mărgea: măr-gea – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+ă+r – ğ+a] – 6

litere şi 5 sunete;

• magiun: ma-giun – 2 silabe, prin urmare 2 vocale [m+a-ğ+u+n] – 6

litere şi doar 5 sunete.

În acest caz, literele e, i sunt doar litere ajutătoare, nu reprezintă

sunete independente, prin urmare nu apar în transcrierea fonetică a
cuvintelor.
1. două sunete [če],[či], respectiv
ğe], [[ği] când sunt urmate de o
consoană sau formează singure silaba, ca în exemplele de mai jos:

• cernut: cer – nut (2 silabe, prin urmare 2 vocale): [č+e+r-n+u+t] – 6

litere / 6 sunete;

• cenuşa: ce-nu-şa (3 silabe, 3 vocale): [č+e-n+u-ş+a] – 6 litere şi 6

sunete;

• circuit [cir-cu-it] - [cir-ku-it] - [č+i+r-k+u-i+t] – 7 litere şi tot 7

sunete;

• cicoare [ci-koa-re] [č+i-k+^o+a-r+e] - 7 litere şi tot 7 sunete;

• gen – o singură silabă, o vocală, prin urmare e este şi literă, şi sunet

distinct, nu numai auxiliar: [ğ+e+n];

• algebra: [al-ge-bra]- [a+l-ğ+e-b+r+a] – 7 litere şi 7 sunete;

• şterge [şter-ge] - [ş+t+e+r-ğ+e] - 6 litere şi tot 6 sunete;

• ginta [gin – ta]- [ğ+i+n-t+a] – 5 litere şi tot 5 sunete;

90
• argila [ar-gi-la] - [a+r-ğ+i-l+a] – 6 litere şi tot 6 sunete.
Cum se poate lesne deduce, în aceste cazuri, literele e, i sunt vocale
silabice (formează silaba), reprezentând sunete şi apar deci, şi în
transcrierea fonetică a cuvintelor, nefiind doar semne ajutătoare pentru
pronunţie, ca şi în cazurile prezentate anterior.

Observaţii ortografice:
• Se scrie ce, ge înaintea lui a: ceapă, ceară, geamăt, geană;
• Se scrie ci, gi înainte de o, u: ciot, ciutură, gioarsă, giuvaer.
B. Grupurile de trei litere (ch, gh urmate obligatoriu de e, i) che, chi,
ghe, ghi, transcriu :
• un sunet [k'] , [ g'] când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul
cuvântului (fără a forma singure silaba):
• chiabur [k'a-bur] – 7 litere şi 5 sunete;
• urechi [u-rek'] – 6 litere şi 4 sunete;
• gheaţă [g'a-ţă] - 6 litere şi 4 sunete;
• cheag [k'ag] – 5 litere şi 3 sunete;
• ghiozdan [g 'oz-dan] – 8 litere şi 6 sunete;
• ghiaur [g'a-ur] – 6 litere şi 4 sunete;
• priveghi [pri-veg'] – 8 litere şi 6 sunete.
În aceste grupuri, h este literă ajutătoare (fără valoare fonetică), ca şi e, i
care sunt şi ele litere ajutătoare (nu reprezintă sunete şi nu apar în
transcrierea fonetică a cuvintelor).
• două sunete [k'e] , [k'i] sau [g'e], [g'i] când sunt urmate de o consoană
sau formează singure silaba, precum în exemplele de mai jos:
• echer: [e-k'+e+r] - 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• chemat [k'e-mat] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
• cherchelit [k'er-k'e-lit] – 3 silabe, 9 litere şi 7 sunete;
91
 • chin [k'in] – 1 silabă, 4 litere şi 3 sunete;
• chiot [k'i-ot] – 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• gherghef [g'er-g'ef] – 2 silabe, 8 litere şi 6 sunete;
• veghe [ve-g'e] - 2 silabe, 5 litere şi 4 sunete;
• ghinda [g'in-da] – 2 silabe, 6 litere şi 5 sunete;
• măghiran [mă-g'i-ran] – 3 silabe, 8 litere şi 7 sunete.
• Litere duble
Literele duble din tema lexicală se găsesc numai în neologisme; în
1953 s-au redus: massa = masa, cassa = casa, iar în 1982, stress = stres, boss
= bos, jazz =jaz, motto = moto, care azi, cf. DOOM II, 2005 este din nou
acceptat în varianta motto.
a) Se menţin cu vocale repetate, susţinute de pronunţia cultă,
următoarele cuvinte: zoologie, alcool, vacuum şi derivatele lor.
b) Vocalele repetate la sfârşitul cuvântului; fenomenul se petrece când
tema lexicală se termină cu o vocală identică cu aceea care reprezintă
desinenţa de plural:
ee = muzeu / muzee, sebaceu / sebacee;
ii= unghie / unghii, rochie / rochii;
iii = copii / copiii, geamgiu / geamgii / geamgiii;
1. Litere repetate în mijlocul cuvântului:
a) în flexiunea verbală:
ee = creez, creezi, creeaza, creeze;
ii = scriind, ştiind, fiind.
b) în flexiunea nominală, formele cu articol hotărât:
uu = atuul, atuurile, atuului;
ee = panaceelor, crustaceelor;
ii = fiilor, copiilor.

92
 2. Prin întâlnirea literei finale a prefixului (prefixoidului) cu iniţiala
cuvântului:
• aa: contraargument, ultraactiv;
• ee: reedita, preelectoral, neelucidat;
• ii: antiinfecţios, semiindustrial;
• oo: microorganism, monoocular;
• nn: înnopta, înnebunit;
• rr: superreacţie, interregional;
• ss: transsiberian.
• Corespondenţa dintre litere şi sunete.
Reguli ortografice şi ortoepice

Ortografia românească nu este în esenţă nici fonetică, nici fonologică;

ea are la bază principiul corectiv-funcţional căruia i se subordonează cel
fonetic (fonologic) şi etimologic (tradiţional - istoric).
În limba română există, în general, o corespondenţă între literă şi sunet,
litera transcriind de obicei un sunet. Exemplu: sat (trei litere, trei sunete).
Uneori, această corespondenţă nu se respectă.
Pentru a putea obţine reguli de folosire a literelor cu un mai mare grad
de generalitate, trebuie să facem abstracţie de forma scrisă a două grupe destul
de numeroase de cuvinte (v. şi DOOM 2, ultimul curs_modul):
• cuvintele împrumutate, incomplet adaptate fondului tradiţional de cuvinte;
• substantivele proprii onomastice sau toponimice româneşti sau străine, care
apar cu forme specifice;
• acceptarea blancului ca semn ortografic; nu era recunoscut ca semn
ortografic în DOOM1; a fost inclus ca atare în Dicţionarul general de ştiinţe
ale limbii, 1997, s.v. pauză. Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, în Îndreptar

93
 ortografic şi morfologic, 1999, p. 272 (ed. I, 1993), îl consideră „marcă
ortografică”;

Regulile coarticulaţiei
1. Prefixul des- se scrie şi se pronunţă dez- înaintea cuvintelor care
încep cu consoanele b, d, g, l, m, n, r, v, cât şi înaintea vocalelor: dezbate,
dezdoi, dezgheţa, dezlânat, dezmembra, deznoda, dezrobi, dezvinovăţi,
deziluziona, dezamorsa, dezoxida, dezechipa.
2. Prefixul des- se scrie de- înaintea cuvintelor care încep cu
consoanele s, ş, j: desăra, deşuruba, dejuga.
3. Prefixul răz- se scrie şi se pronunţă răz- înaintea consoanelor b, g, j,
n: răzbate, răzgândi, răzjudeca, răznepot.
4. Prefixul răs- se scrie şi se pronunţă ră- înaintea cuvintelor care
încep cu consoana s: răsuci, răsădi.
5. Prefixele in- şi im- se scriu şi se pronunla im- şi îm- când sunt
urmate de cuvinte care încep cu consoanele b sau p: imbatabil, imparţial,
îmbuna, împovăra.

94
PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI L.R.C. (2)
1.1.Principiul morfologic
1.2.Principiul sintactic - lexical
1.3.Principiul simbolic

După acest principiu, morfemele lexicale ori gramaticale care compun

cuvintele se scriu la fel indiferent de vecinătăţile fonetice care le alterează într-o
măsura mai mare sau mai mică aspectul sonor. Aspectul fonetic devine uneori
puţin inteligibil, puţin sensibil pentru ureche şi nu se poate aplica principiul
fonologic. Acest principiu e aplicat chiar împotriva realităţii fonetice literare
pentru a fi asigurată unitatea de scriere (grafică) a cuvintelor şi a morfemelor.
Principiul morfologic se aplică puţin în următoarele cazuri:
• scrierea desinenţei de singular – ă - şi după ş , j: grijă, păpuşă, plajă,
chiriaşă, schijă ş.a.; în graiurile de tip muntenesc se pronunţă încă – e -:
grije, mătuşe, păpuşe, plaje; astfel, se evită şi confuzia cu pluralul în cazul
cuvintelor feminine, unde avem formele: chiriaşe, schije. Se scrie aşa chiar
daca în cazul altor substantive intervin alternanţe fonetice. Se diferenţiază în
acest mod singularul de plural: grijă - griji, plajă – plaje;
• scrierea desinenţei verbale –ă - în condiţia de mai sus în cuvinte ca: îngraşă,
degajă, îngroaşă, deoarece în sud, de exemplu, se scrie cu – e -.
• se scrie şi se pronunţă: ieşean, clujean, maramureşean etc. deoarece sufixul
lexical are forma –ean (nu –an ). La fel: roşeaţă, greşeală, deoarece sufixele
au forma –eaţă, -eală;
• cuvintele formate prin derivare cu prefixul în- care încep cu consoana – n - se
scriu - nn -: înnoda, înnora, înnebuni, înnegurat dar avem înalt, înapoi,
înota, îneca (nederivate). În cuvântul conaţional prefixul con- s-a redus la
co-. Se scrie antedeluvian, antepenultimul, cu prefixul ante = înainte, dar se
scrie cu anti = contra: antinaţional, antipoetic, antirăzboinic. Totuşi, avem
anticamere, ca în limba franceză, fiind o excepţie.

68
2. Principiul lexical / sintactic
Se aplică în cazurile în care se ivesc omofonii. Scrierea trebuie să redea şi
să identifice originalitatea lexicală şi gramaticală a unor grupuri sintactice. Deci,
vom scrie:
• odată (odinioară, demult, cândva, altădată ) // odată cu, odată ce (în
locuţiunile conjuncţionale, cf. DOOM_2) //
• o dată (când este substantiv sau când stă în alternanţă cu de două ori sau altă
dată, v. şi mai jos);
• altă dată / Să vii altă dată la controlul medical //
• altădată (odinioară, demult, cândva) / Altădată erai mai vesel.
• numai (adverb restrictiv, doar) /A venit numai el. //
• nu mai (adverb de negaţie + adverb de mod iterativ) / Nu mai vorbi.
• demult (odinioară) / Trăia demult un împărat. //
• de mult (prepoziţie + pronume / adjectiv pronominal nehotărât) / A venit de
mult (timp).
• devreme (adverb de timp) / Devreme, în zori de ziuă vom pleca mâine la
drum.//
• de vreme ce (locuţiune conjuncţională cauzală)/ De vreme ce tot ai venit,
intră.//
• de vreme (prepoziţie + substantiv) / De vreme rea nu mai vorbim.
• deloc (adverb de mod) / N-ai vorbit deloc. //
• de loc (prepoziţie + substantiv) / De loc sunt din Maramureş.
• aţi (verb auxiliar, a avea) / Bine aţi venit! //
• a-ţi (prepoziţie, infinitiv + pronume personal, Dativ, formă neaccentuată) /
E firesc a-ţi cere drepturile.
Observaţia cu caracter generalizator, de regulă, este că atunci când se scriu
împreună reprezintă un singur cuvânt / o singură parte de vorbire / o singură

69
funcţie sintactică, în vreme ce atunci când se scriu despărţite, cu sau fără
cratimă, avem două sau mai multe cuvinte, cu valori morfo-sintactice diferite. În
cuvintele compuse, se scriu cu cratimă şi:
adjectivele (şi adverbele) compuse nesudate cu structura adverb
(invariabil!) + adjectiv (eventual provenit din participiu), când
compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază:
*bine-credincios, !bine-crescut „cuviincios”, !bine-cunoscut „celebru”,
!bine-venit „oportun, agreat”.
ATENŢIE!!!OBS!!!
Îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare se scriu într-un
cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvâtat) şi separat când sunt
grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (*bine crescut
„dezvoltat bine”, bine cunoscut „ştiut bine”, bine mirositor, bine venit
„sosit cu bine”).
2. Se scriu cu cratimă şi:
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică
decât a celor scrise într-un cuvânt (şi, eventual, cu articulare şi flexiune
şi la primul element), ca:
• !bună-credinţă „onestitate”; *bună-creştere, !bună-cuviinţă „politeţe”;
!bună-dimineaţa (plantă), *bun-gust, !bun-rămas „adio”;
• *primă-doamnă, *prim-balerin(ă), !prim-procuror, *prim-secretar, *prim-
solist(ă);
• *bas-bariton, *contabil-şef [1], *cuvânt-înainte, *cuvânt-titlu, *maşină-
capcană;
- tipuri izolate: !mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
• Dar se scrie într-un cuvânt *blocstart.

• [1] În actele normative, numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în

cuvinte separate.
70
4. !Se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc
substanţe chimice, specii de plante sau animale (cu nume ştiinţifice diferite)
ş.a.:
• !cinci-degete, !ochi-de-pisică, !ochii-păsăruicii, !ochiul-boului, !ochiul-
păunului,!peşte-auriu, !peşte-ciocan, !peşte-cu-spadă, *peşte-cu-şapte-nume,
!peşte-de-mare,!peştele-lui-Solomon, !vaca-Domnului, !vacă-de-mare, !viţă-
de-vie.

• Se scriu însă separat sintagmele care nu denumesc specii distincte: peşte de

apă dulce, peşte de mare etc.
Se scriu într-un cuvânt:
• carevasăzică, darmite, pasămite;
• adjectivele compuse cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv,
care exprimă o unitate: !cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat
(de ex. limba sârbocroată).
• Dar se scriu cu cratimă *ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, *sârbo-
croat „dintre sârbi şi croaţi”.

• adv. !odată „cândva (nu numai în trecut, dar şi !în viitor), imediat, în sfârşit”
(A fost odată; O să-ţi spun eu odată; Taci odată; Odată terminată treaba, a
plecat; *odată şi odată), inclusiv în locuţiunile
• odată ce „după ce, din moment ce” şi
• odată cu „în acelaşi timp cu”.
Dar se scriu separat !!!
• o dată subst. fem. (o dată memorabilă) şi
• num.: o dată pentru totdeauna; numai o dată în viaţă; Te mai rog o dată; o
dată la două luni.

71
• SE REVINE!!!!
! la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul şi ale
adjectivului pronominal corespunzător !niciun.

Pentru secvenţele în care nici şi un /unul /una /o şi formele lor flexionare sunt
două cuvinte diferite, aparţinând unor părţi de vorbire distincte, se păstrează
scrierea lor separat.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (1):

• Scrierea nici un(ul) reprezenta singura excepţie în două privinţe:

• a. era unicul pron./adj. pronominal redat grafic ca şi cum ar fi vorba de
două cuvinte diferite şi nu de un cuvânt unic [1];
• b. era singura combinaţie din seria celor formate din
• nici + când, cât, cum, de cât, de cum, odată, o dată, odinioară, unde ş.a.
• la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere (în care
componentele îşi păstrează individualitatea şi sunt disociabile) şi cuvântul
compus sudat (între ale cărui componente nu poate fi intercalat alt
cuvânt), omofon cu ele.

[1] Succesiunea cel ce, considerată uneori pron. unic, este interpretată şi de noua
„Gramatică a Academiei” (GALR, vol. I, p. 246) ca reprezentând două pronume,
iar ceea ce are o situaţie specială, cf. GALR, vol. I, p. 284.
Argumente pentru scrierea niciun(ul) (2):
Scrierea, după caz, a secvenţei nici + un(ul) etc. în două moduri, după cum
este vorba de un cuvânt unic sau de o îmbinare liberă, se încadrează în aceeaşi
serie cu scrierea secvenţelor nici + odată / o dată, la care şi până acum se
distingea între:

72
• niciodată adv. „în niciun moment”: „ Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
...”
şi
• nici odată [1] conj. + adv. „nici odinioară”: Ea nu mi-a plăcut nici odată, nu-
mi place nici acum.
• nici o dată conj. + num. adverbial „nici o singură dată”: Nu e adevărat, el n-
a tras la poartă nici o dată, nici de mai multe ori.
[1] Caracterul accentuat în frază este aici marcat convenţional prin sublinierea
cuvântului în cauză

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (3):

• Într-o situaţie asemănătoare cu succesiunile nici + un(ul) se află şi fiecare,
oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine (între care se
poate intercala uneori adv. numai), care se scriau şi până acum în două
moduri:
• fiecare pron. nehot.: Poate să vină fiecare, dar
• fie care conj. + pron. rel.: Să vină fie care vrea, fie care poate;
• oarecare adj. nehot.: Un oarecare ziarist a făcut această afirmaţie inexactă,
dar
• oare adv. + care pron. / adj. rel.: Oare care (ziarist) a făcut această afirmaţie
inexactă?
• oricine pron. nehot.: Poate să vină oricine, dar
• ori cine conj. + pron. rel.: Să vină ori cine vrea, ori cine poate.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (4):

• Tot atât de normal este să distingem şi între pron. / adj. nedisociabil
niciun(ul) şi combinaţiile libere în care nici este accentuat în frază şi în care
se poate intercala, de ex., adv. măcar:
• niciunul pron. neg. „nimeni”: N-a venit niciunul, dar

73
• nici unul conj. + pron. nehot.: N-a venit nici unul, nici altul; N-a venit nici
unul, nici celălalt;
• niciun adj. pron. negativ: N-are niciun prieten, dar
• nici un adv. + art. nehot. (El nu e nici un duşman, dar nici un prieten) sau
conj. + num. (Mă confundaţi, eu nu am nici [măcar] un frate, nici doi/nici
mai mulţi).

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (5-9):

• Combinaţiile în care apar secvenţele omofone care trebuie scrise în
continuare separat apar mult mai rar decât pron./adj. şi mai ales în structuri
binare, în care un(ul) se opune altui pron. nehot. (altul, celălalt), respectiv
altui num. (doi etc.) sau unei construcţii cu sens numeric (mai mulţi etc.).
• Scrierea niciun(ul) reflectă şi paralelismul cu pron./adj. cu o componenţă
relativ asemănătoare vreun(ul), scris şi până acum într-un cuvânt.
• Grafia niciun prezintă şi avantajul de a corespunde pronunţării adjectivului,
care este [ničun].
• Ea uşurează recunoaşterea de către elevi, în texte scrise, a pron. / adj. în
cauză.
• Această grafie a fost adoptată şi de noua „Gramatică a Academiei” [1], fiind
în concordanţă cu interpretarea gramaticală dată şi până acum.
• Grafia adoptată respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în
care există pronume cu o structură asemănătoare: it. nessuno, sp. ningún.
[1] GALR, vol. I, p. 269.

Scrierea locuţiunilor
Deoarece nu pun alte probleme decât cele generale, precum şi ale
componentelor lor, multe locuţiuni nu au fost incluse în DOOM1 [1] , iar în
DOOM2 s-a adăugat un număr restrâns.
Se scriu în cuvinte separate, ca şi până acum.
74
• Ex. de locuţiuni introduse în DOOM2 sau cu modificări: !băgare de
seamă „atenţie”, *chit că, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, *de jur
împrejurul, !de prim rang „de calitatea întâi”; !Doamne fereşte; !Domnia
Lui, !Excelenţa Sa, !Înalt Preasfinţia Voastră, *în ciuda, *în jur „în
preajmă”, *în jur de „aproximativ”, *în jurul, *în locul, !Măria Ta; *până
ce, *până să.
• Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative
situaţiile în care unele elemente din componenţa lor se scriu cu cratimă din
motive fonetice – todeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau acidental,
pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) – sau
pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe) când Adam-Babadam).

[1] În DOOM1, locuţiunile substantivale şi cele pronominale sunt interpretate ca

grupuri de cuvinte.
Ex. de grupuri introduse în DOOM2 sau cu modificări:
• - !de mâncat (a da de mâncat; De mâncat, aş mânca); !după prânz.
• Dar se scriu într-un cuvânt /cu cratimă compusele cu o structură
asemănătoare: demâncare, demâncat „mâncare”, după-amiază, după-masă
„a doua parte a zilei”.
• - !apă de colonie, *apă minerală, *apă plată, *bună dimineaţa (formulă
de salut), *bună stare „stare bună”.
• Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu
structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi
păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu
fie cu cratimă (!bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare
„prosperitate”.

75
• prepoziţia compusă *à la;
• cuvinte provenite din abrevieri: *ADN;
• nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune
înregistrate în dicţionar: *Acropole faţă de acropolă;
• grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: *de sigur, *după masa ...,
*fie cum etc.

1.4. Principiul simbolic sau

1. Scrierea cu majusculă / literă mare vs.
2. Scrierea cu literă mică

2.1. Se scriu cu literă mare la iniţială şi:

• toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare) ale:
• numelor proprii (inclusiv în cazul unităţilor lexicale complexe folosite ca
nume proprii) care desemnează:
- marile epoci istorice (!chiar dacă nu reprezintă evenimente):
!Antichitatea, !Evul Mediu;
- războaiele de anvergură (Primul *Război Mondial, al Doilea *Război
Mondial, dar cele două războaie mondiale) sau care au un nume
propriu (*Războiul celor Două Roze, *Războiul de Independenţă,
*Războiul de Secesiune, *Războiul de Treizeci de Ani, *Războiul de
100 de Ani ş.a.), dar războaiele balcanice, punice etc.;
• !locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa !Sa !Regală, Domnia !Sa,
Excelenţa !Voastră, Înălţimea !Voastră, Majestăţile !Lor !Imperiale, Sfinţia
!Sa;

76
2. Se scriu cu literă mare la iniţială şi numele de instituţii folosite
!eliptic:
• admiterea la !Politehnică;
• student la !Litere;
• secretar de stat la !Externe;
• Lucrează în !Institut de cinci ani.

3. Se scrie cu literă mare la iniţială numai primul element din numele proprii
compuse care reprezintă !denumirile organismelor de conducere şi ale
compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române,
Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române,
Compartimentul / Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de
filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
4. Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă
mică) în semn de cinstire:
• Soldatul Necunoscut;
• Slavă Ţărilor Române!
• (dar ţările române, pentru că nu a fost niciodată numele unui stat).
5. Pronumele de politeţe se scrie cu majusculă, în cadrul tuturor componentelor
sale: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră etc.;
6. Punctele cardinale se scriu cu literă mare atunci când desemnează o regiune:
Vestul Europei;
7. Se scrie cu litere mici: doctor honoris causa;
8. Numele proprii străine.
8.1. Numele statelor actuale trebuie folosite în forma oficială recomandată de
acestea:

• *Belarus pentru statul actual / Bielorusia

(cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi în ambele forme: !belarus / bielorus,
!belarusă / bielorusă)
77
• !Cambodgia, nu Kampuchia
• !Côte d’Ivoire, nu Coasta de Fildeş
• !Myanmar, nu Birmania
• Beijing [beijing] / (înv.) Pekin

8.2. Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi

adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai
multă vreme la noi, pot fi folosite şi în !indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

8.3. Pentru unele nume greco-latine se recomandă forme diferite faţă de anexa la
DOOM1 :
• !Bahus / (lat.) Bacchus, nu Bacus
• !Damocles, nu Damocle
• (cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles)
• ! Menalaos, nu Menelau
• !Oedip [ödip], nu Edip
• (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George
Enescu)
• Pentru Artemis se recomandă g.-d. lui Artemis, nu Artemidei
2.2. Scrierea cu literă mică

1. Se scriu cu literă mică şi numele fiinţelor 2. !În propoziţie, elementele iniţiale din
mitice multiple (scrise cu literă mare în numărul de ordine al unor manifestări
anexa la DOOM1): periodice se scriu cu literă mică:

• ciclop Participanţii la !cel de-al X-lea

• gigant Congres... sau Participanţii la !al
• muză X-lea Congres...,
• sirenă nu Participanţii la Cel de-al X-lea
• titan Congres... sau Participanţii la Al
• dar Parcă! X-lea Congres...

78
10. Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit,
se scriu cu literă mare, pentru a realiza:
10.1. un efect stilistic : ceauşescu, pcr sau
10.2. un efect grafic: univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză.

• Principiul minimului efort

Una dintre tendinţele actuale ale uzului marchează preferinţa vorbitorilor
pentru un efort minim de pronunţare. Astfel DOOM2 renunţă la formele lungi,
normându-le pe cele scurte (dăinuie, desfată, dezagregă, evaporă, ignoră,
molfăie, perturbă, secretă, secretă, ţuguie, zuruie…) sau adăugând pe lângă
formele vechi şi variante scurte (biciuie / biciuieşte, cheltuie / cheltuieşte,
inventă /inventează, şchioapătă / şchiopătează… ).

79
CARACTERISTICI ALE CUVÂNTULUI. ACCENTUL.
1.1. Accentul. Definire. Clasificare şi exemple.
1.2. Norme DOOM_2.

Prin latura sa materială, cuvântul este şi o unitate fonetică formată din

mai multe sunete diferite acustic şi fiziologic, din una sau mai multe silabe.
Privit numai acustico-fiziologic e denumit cuvânt fonetic. Cuvântul poate fi
identificat prin pauză, izolabilitate şi în limba în care accentul este fix chiar şi
prin accent. Limitele cuvântului fonetic nu coincid totdeauna cu limitele
cuvântului stabilit prin morfologie. De exemplu, fie enunţul: Trenul merge
repede. Dacă limitele celor 3 cuvinte fonetice sunt identice cu limitele aceloraşi
cuvinte ortografiate, există însă numeroase cazuri când nu e aşa. Există cuvinte
conjuncte ale cuvintelor fonetice, accentuabile numai împreună cu alte cuvinte,
cele care se caracterizează prin pauză izolabilă prin accentuare proprie. Într-un
ex. ca *dămio avem un singur cuvânt fonetic, dar în plan ortografic şi gramatical
3 cuvinte; dă-mi-o. Importanţa noţiunii de cuvânt fonetic constă mai ales în
caracteristica lui de anterioritate în raport cu unităţi care-l compun. Pentru a
identifica sunetele şi silabele care formează un cuvânt trebuie să pornim de la
cuvinte spre sunete deoarece ceea ce se impune e în primul rând cuvântul, nu
sunetul. În spatele acestor / unor consideraţii de ordin fonetic stau cuvintele care
chiar dacă nu apar întotdeauna în exemple, le subînţelegem şi le bănuim
prezenţa pentru că sunetele există în cuvânt şi prin sunet, nu şi în afara lor.
Lingvistul merge mai departe deoarece pentru a studia profund latura materială a
cuvântului disociază cuvântul în unităţi care-l compun; în silabe, sunete etc.

95
ACCENTUL

Prin accent se înţelege rostirea cu o forţă respiratorie mai mare a sunetelor

dintr-o silabă sau dintr-un cuvânt. Ca şi intensitate, accentul depinde de
amplitudinea vibraţiilor, adică de energia cu care e articulat sunetul. Deosebirea
dintre intensitate şi accent constă în faptul că intensitate mai mare sau mai mică
are fiecare sunet, pe când accent au numai unele sunete. De aceea, se spune că
accentul are rol fonologic sau statistic de contrast şi nu de opoziţie. Locul
accentului în limba română nu este fix.
Accentul poate sta:
• pe ultima silabă (cordial, studiu); cuvintele cu accent pe ultima silabă se
numesc oxitone;
• pe penultima silabă: căsuţa, măsuţa, carte, domniţa (paroxitone);
• pe a treia silabă de la sfârşit, adică pe antepenultima silabă: candela,
(proparoxitone)
• pe a patra silabă de la sfârşitul cuvântului, adică pe preantepenultima:
prepeliţă, ferfeniţă, doctoriţă, veveriţă (anteproparoxitone);
• pe a cincia silaba de la sfârşit: ve-ve-ri-ţe-le,
• pe a şasea silabă de la sfârşit: (al) şap-te-spre-ze-ce-lea.
Se pare că în limba română predomină paroxitonele. Cuvintele care au mai
multe silabe de fapt au mai multe accente: un accent principal, precum şi unul
secundar: veveriţa. În astfel de cazuri, se poate spune că silabele accentuate
din unele cuvinte compuse, dupa părerea lui S. Puşcariu, au două accente
principale, în special numeralele compuse (douăzéci). Iorgu Iordan consideră
însă că toate cuvintele, fie şi cele compuse, au un singur accent principal.
Dată fiind mobilitatea accentului în limba română, nu se pot da reguli
precise de accentuare. Radicalii cuvintelor de obicei sunt accentuaţi, pe când
morfemele gramaticale (care apar prin conjugare, declinare etc.) sunt:
96
• neaccentuabile: -m din plecam;
-t din plecaţi;
• neaccentuate: - a din casa;
-se, -ră din cântaseră;
• accentuate: -ez, - esc, - u, - ând: citez, citesc, făcui făcând.
La substantive, accentul cade pe radical în întreaga flexiune (cu excepţia
unor neologisme: caro-carale). Unele substantive se caracterizează prin
mobilitatea accentului în paradigma radicalului: soră-surori; noră-nurori;
radio-radiouri.
La adjective, accentul cade numai pe radical în toată flexiunea lui. La
verbe însă, accentul stă când pe radical, când pe un morfem gramatical: vede,
vedea. La gerunziu cade accentul numai pe morfemul gramatical, însă la
infinitiv accentul stă când pe radical (a merge), când pe morfemul gramatical
final (a citi).
Mobilitatea accentului are şi avantaje în limba română. Prin mobilitatea lui,
accentul poate îndeplini rol fonologic, fiind morfem suprasegmental, adică
poate diferenţia semantic şi morfologic cuvinte şi forme gramaticale alcătuite
din aceleaşi sunete; acele-acele; copii-copii companie-companie; torturi-torturi;
vesela-vesela.
La toate verbele de conjugarea I, cu excepţia lui a da şi a sta şi a acelora
care prezintă şi sufixul –ez, numai accentul diferenţiază forma de indicativ-
prezent persoana a III-a, sg. de perfectul simplu, persoana a III-a, sg.: aruncă-
aruncă; urcă-urcă. Un lingvist american, A. Gardner arăta că în limba engleză,
unde există perechi de cuvinte ca şi în limba română, accentul diferit indică şi
apartenenţa la o parte de vorbire sau alta; acuză (substantiv) – acuza (verb);
mâna (substantiv) – mâna (verb).
Alteori, mobilitatea accentului nu are rol fonologic. El poate caracteriza rostirea
dialectală în cazul aceluiaşi cuvânt. Graiurile moldoveneşti şi ardeleneşti
manifestă tendinţa accentuării pe prima silabă: bolnav, frânghie, pestriţ), pe
97
când graiurile munteneşti accentuează ultimele silabe (bolnav, pestriţ, suntem).
În limbajul militar, sunt generale accentuările de tipul: prevedere, precauţie,
precepte etc. pe prima silabă. Unii scriitori, din necesităţi prozodice, preferă
accentuarea moldovenească şi ardelenească. La Eminescu, întâlnim forme cu
accentul deplasat spre partea de la începutul cuvântului: mizeri, tiran etc. Poeţii
au luat ca model limba poeziei populare; de exemplu, în Doine şi strigături din
deal cuvântul “acolo” apare, la mică distanţă, accentuat diferit: acolo // acolo.
Din acelaşi motiv, până în momentul adaptării complete la sistarea fonetică a
limbii literare, unele neologisme cunosc două accentuări, o perioadă corecte
ambele. Vezi DOOM; II, 2005:
La unele cuvinte se admit variante accentuale literare libere (indicate în
Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1.
ATENŢIE!!! Nota Bene!!!
[1] Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie!
[2] Cuvintele la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt
precedate de !, cuvintele nou introduse – de *.
• rămân şi / sau se introduc dublete accentuale ca: antic /antic, asfixie /
asfixie, candid / candid, firav /firav, gingaş / gingaş, precaut / precaut, puber /
puber, manager / manager, mijloc / mijloc (talie), penurie / penurie, trafic /
trafic şi altele (v. Tabelul de mai jos):
• rămân cu o singură accentuare: anatemă, aripă, calcar, caracter, cobalt,
infim, prier, simpozion ş.a.

Dublete accentuale libere O singură formă accentuală, uneori

diferită faţă de DOOM 1

• !acatist /acatist • !aripă

• !antic /antic • !avarie

• ! axilă /axilă • !caracter

98
• !gângav /gângav • !cobalt

• !gingaş /gingaş • !crater

• !hatman /hatman • !despot

• !jilav /jilav • !himen

• !penurie /penurie • !Procust

• profesor / profesor • !suntem, !sunteţi

• !penurie / penurie [dar butelie, email, prevedere, nu

butelie, email, prevedere]
• !trafic / trafic

În frază putem avea un accent sintactic sau logic. Se accentuează toate

silabele cuvântului care este mai important sau putem avea accentuată o întreagă
propoziţie. În acest tip de accentuare, putem spune că accentul cade pe un
cuvânt sau o propoziţie: Acasă mă găseşti – accentuarea cuvântului acasă atrage
atenţia asupra comportamentului, asupra faptului că va fi acasă; dacă se
accentuează neobişnuit, atunci se atrage atenţia asupra negaţiei, în sensul că
acasă, şi nu în altă parte va fi de găsit.
Ex.
Pronunţaţi alternativ, cu accente diferite, cuvintele din enunţurile de mai
jos şi discutaţi modificările semantice pe care, ca urmare, le imprimă accentul:
Nici el n-a fost // Nici el n-a fost // Nici el n-a fost.
Vine (adică nu va lipsi!) mâine la mine // Vine mâine (şi nu azi, poimâine sau
altădată!!) la mine // Vine mâine la mine (şi nu la tine, la el sau la oricine
altcineva).
De locul accentului sintactic în propoziţiile interogative depinde răspunsul
la întrebări. Voi credeaţi în sensul vostru / Noi nu credem în nimic (M.
99
Eminescu). În limba română, accentul dinamic şi cel muzical cad de obicei pe
aceeaşi silabă, dar ----- ------ ---- -------numai primul, cel dinamic.

2. Accentul. DOOM_2.
• rămân cu o singură accentuare: anatemă, aripă, calcar, caracter, cobalt,
infim, prier, simpozion;
• rămân şi / sau se introduc dublete accentuale ca: antic /antic, asfixie /
asfixie, candid / candid, firav /firav, gingaş / gingaş, precaut / precaut, puber /
puber, manager / manager, mijloc / mijloc (talie), penurie / penurie, trafic /
trafic.

LECŢIA a II-a

RITMUL, intensitatea şi durata rostirii.

1.1. Definire, particularităţi.
1.2. Efecte estetice, fizice şi psihice.

Cele mai vechi limbi ajunse tardiv până la noi datorită scrierii sunt, cu
aproximaţie, contemporane cu mileniile al IV-lea şi al V-lea. Pentru a merge şi
mai înapoi în timp nu avem decât mărturia nesigură a legendelor păstrate de
textele sacre, în general cele ale popoarelor recitării şi ale religiilor Cărţii –
India, Israelul şi Islamul. “Aici Cuvântul e înfăţişat ca o revelaţie divină”, ne
spune Luc Benoist (1995, Semne, simboluri şi mituri, p. 31), aşa încât nu mare
ne-a fost mirarea să aflăm că iniţierea unui novice prin prima lectură a Coranului
se făcea doar direct, de la Maestru. Prin urmare, foarte importante erau
intensitatea, durata şi ritmul recitării fiecărui cuvânt, precum şi pauzele necesare

100
între cuvintele, întreruperile, tăcerile impuse de virgule ori alte pauze, elemente
ce caracterizează ritmul vorbirii. Încercând să argumenteze relaţia intimă dintre
semnificaţie, mesaj şi mişcarea interioară care generează ritmul spunerii, autorul
anterior menţionat continuă: “Ritmul este intim legat de ea (revelaţia divină,
n.n.), căci tocmai el le-a trimis oamenilor viaţa, care este una dintre
manifestările acesteia, orice formă fiind datorată repetării unui gest identic.”
(ibidem)
Într-un sensul restrâns al termenului, prin ritm se înţelege ansamblul
fenomenelor diverse succesive care se repetă la intervale regulate (Al.
Philippde). În limba română ritmul se urmăreşte pe o succesiune regulată a
cuvântului, printr-o alternare a silabelor accentuate cu neaccentuate. Într-un
cuvânt polisilabic are loc alternanţa. Cuvintele mai lungi se fixează în memoria
noastră şi prin ritmul lor. În vorbirea populară pot fi identificate nişte structuri
ritmice care dau armonie limbii şi o conduc spre o simetrie verbală (leit-poleit,
calea-valea, marea cu sarea etc.); tot aici se întâlnesc anumite asonante (de
exemplu, Eu sunt cu sapa şi lopata; înalt şi căscat). Poezia populară şi cea cultă
utilizează reperele acestora. Ritmul poate determina o anumita topică, de multe
ori alta decât cea la care s-a referit poetul.
În sensul mai larg al termenului, ritm înseamnă tempo, adică viteza cu
care redăm cuvintele, propoziţiile şi frazele în vorbire. Limba română în general
are un ritm mijlociu. Există unele diferenţe după zonele geografice; vorbitorii
din partea sudică vorbesc mai repede decât cei din nord şi articulează mai repede
sunetele, deşi în privinţa ritmului există diferenţieri şi de la vorbitor la vorbitor,
dar chiar şi la acelaşi vorbitor există diferenţe în momente diferite, tocmai
datorită faptului amintit mai sus: dependenţa ritmului de mişcarea interiară, de
emoţiile, trăirile şi sentimentele pe care le generează ideile transmise. Ritmul
allegro favorizează modificările fonetice condiţionate, în special sincopa.
O tradiţie islamică ne spune că în Paradis Adam vorbea în versuri, într-o
limbă ritmată care fusese până atunci privilegiul zeilor, al îngerilor şi al
101
“păsărilor”, simbolurile lor angelice. Această legendă reprezintă forma târzie pe
care o luase, după o lungă filiaţie, o tradiţie istorică mult mai veche, păstrată în
Vede. Limba primordială şi poetică era numită aici limbă “siriacă” sau solară,
adică limba unei Sirii originare şi legendare pe care textele vedice o situau într-
un centru circumpolar, devenit în tradiţia greacă Tula hipergoreană, iar la latini,
ultima Thule, insulă aşezată la marginile arctice ale lumii.
Prin urmare, pentru filologi este foarte important să înţeleagă şi să cultive
la elevi faptul că până şi în modestul nostru orizont cotidian ritmul dirijează
executarea unei comunicări / lecturi expresive, la fel ca şi executarea oricărei
munci. El o face mai uşoară transferând efortul solicitat pe seama inconştientului
şi a obişnuinţei, datorită reglării unei respiraţii sacadate, alternând cuvintele mai
accentuate cu cele mai puţin accentuate, urcând şi coborând tonalitatea.
De ce am amintit aceste corelaţii? Ca să venim în sprijinul argumentării
ideii că întorcându-ne puţin la aceste vremuri străvechi vom înţelege mai uşor că
ritmul vorbirii ar trebui să fie cât mai expresiv, să se apropie de ritmul poetic,
aşa încât să faciliteze nu numai memoria, recitarea şi transmiterea ideilor din
texte, cât mai ales să ajungă să determine la vorbitori şi o armonizare a
elementelor inconştiente şi necoordonate ale fiinţei, datorită unor vibraţii
sincrone care se propagau în prelungirile psihice şi spirituale ale individualităţii
sale. Căci ritmurile, formând osatura cadenţaţă a naturii întregi, de la substanţa
cea mai intimă până la cele mai îndepărtate limite ale ei, reaşezau omul la
unison cu această armonie cosmică pe care devenea capabil să o simtă şi să o
înţeleagă.

102
2.2. Fonetica expresivă sau impresivă

Este ramura foneticii care studiază valorile simbolice ale sunetelor în

procesul comunicării. Există deci cuvinte şi comunicări în care sunetul devine
un semn de nuanţă semantică specială. Fonetica expresivă se bazează pe
impresia acustică pe care o fac sunetele asupra psihicului. Despre unele sunete –
i - , -î - , - u - ,- t - se spune că sunt sunete ascuţite; despre altele că sunt grave;
fricativele sunt durative pot sugera continuitatea, întinderea etc. Valoarea
acustică generală a unui sunet poate fi interpretată ca valoare simbolică. În
asemenea situaţii, valoarea generată a unui sunet poate fi interpretată ca valoare
simbolică; se vorbeşte astfel şi despre un simbolism fonetic.
A combina în aceeaşi frază cuvinte care conţin mai multe sunete de
acelaşi tip sub raport acustic şi a asocia sensul cuvintelor şi al frazei lasă
impresia acustică generală produsă de semne componente; acest lucru înseamnă
a face fonetică expresivă sau impresivă. Relevarea valorii sugestive trebuie să se
subordoneze sensului comunicărilor în care apar, deci nu trebuie detaşate de co-
text. În cuvinte precum românescul mare, italianul – grande , francez - grand,
apar frecvent sunete care, şi în alte contexte, cuvinte etc., vor trezi imaginea
unui obiect mare (g) sau depărtat (r). Invers stă situaţia cu: aici, ici, qui. Dacă
raportăm impresia auditivă generală produsă de sunete la sensul cuvintelor din
cele două categorii trebuie să observăm că există o corespondenţă relativă între
sens şi complexul sonor. Al. Graur remarca faptul că valoarea simbolică a
sunetelor apare mai clară când sunetele sunt organizate în grupe – grupul - fl -:
fluşturatic, fluture, fâlfâi, fâl-fâl sugerează superficalitatea. Grupurile rl, rt:
ciufuli, ţopârlan, scăfârlie dau o notă peiorativă mesajului comunicării. În
formaţiile onomatopeice grupurile de sunete sugerează mai convingător anumite
sensuri. Astfel, nu întâmplător onomatopee ca gogâlţ –gogâlţ; teleap-teleap;
boc-boc; au forma aceasta. Ele sunt formate din sunete anumite care sugerează
ceva.
103
 Forma expresivă reduce sfera nemotivării principale în sens lingvistic,
altfel spus anulează neutralitatea de mesaj. Cuvintele onomatopeice au forme
similare în limbi diferite. Poeţii utilizează mai des şi cu rafinament deosebit
valorile expresive ale sunetelor şi folosesc notaţiile acestea. Versul lui
Eminescu: ”Falnic Belfar molfăiesc fonfăind farafaslâcuri“ -folosit pentru a
imita în batjocură vorbirea unui profesor al său. Impresiile acustice sunt aici mai
complicate: -f- se schimbă cu diverse alte sunete: cu – l – (imită mişcarea
înceată), apoi în al patrulea lea cuvânt cu –o- , -ă- , -n- (menite să redea
fârnâiala neînţeleasă), iar în ultimul cuvânt cu –â - al cărui timbru sugerează
vorbăria goală. Eminescu utilizează în poezia sa când forma orizon când orizont,
în funcţie de necesitatea de a avea în acord cu sensul contextului un aspect
anumit al realităţii. În poemul “Luceafărul“ găsim forma orizon după care
începe un alt cuvânt tot cu – n- reuşind să sugereze spaţiul interstelar dominat de
luceafăr. O consoană ca – t- în orizont interpusă între cei doi –n- ar fi erodat prin
impresia de sunet sec şi sacadat sensul de nemărginire şi deschidere pe care
poetul a vrut să-l transmită. În proza sa Eminescu utilizează mai frecvent
orizont. În “ Melancolie” Eminescu a folosit atât verbul ţin, cât şi forma ţiu, nu
întâmplător: “Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu.” În rimă împerecheată
cu cuvântul sicriu, ţiu sugerează impresia stranie de descurajare profundă.
Pentru comunicarea concluziei reci din finalul poeziei e potrivită forma literară
ţin, mult mai neutră. Cele mai multe exemple de fonetică expresivă pot fi aduse
din poezia lui M. Eminescu pentru că el e cel mai eufonic, cel mai preocupat de
muzicalitatea versurilor.

104
Schimbări paradigmatice. Alternanţele fonetice. Definire. Clasificare
1.2. Alternanţele fonetice vocalice.
1.3. Alternanţele fonetice consonantice

Alternanţele fonetice sunt variaţii sistemice care apar în cadrul

paradigmei unui cuvânt prin care înţelegem ansamblul formelor unui
cuvânt, ca tot unitar. Sunt schimbări de sunete pe care le prezintă în flexiune şi
în derivare formele aceluiaşi morfem. Dacă morfemul este lexical, atunci
alternanţele fonetice duc la constituirea alomorfelor lexicale, pe care unii
lingvişti le numesc alogene precum în exemplele mas-ă; mes-e; măs-uţ-ă, în
care avem alternaţii vocalice –a-/-e-/-ă. Dacă morfemul e gramatical atunci
alternanţele fonetice duc la constituirea alomorfelor gramaticale, precum în
exemplele citea, bănuia, aveam, alternanţele fiind e / i. În mod obişnuit,
alternanţele fonetice dau indicaţii de ordin gramatical. Astfel, în exemplele de
mai sus, - e - din mese nu poate apărea la forma de singular a cuvântului, deci
indică pluralul; - a - şi mas- apar numai la singular nu şi la plural, aşadar
indică împreună cu a final care e singularul.
Nu există categorie gramaticală căreia să nu îi corespundă anumite
alternanţe fonetice. În unele situaţii, alternanţele fonetice indică singure o
categorie gramaticală, ca de exemplu substantivele şi adjectivele care se termină
la singular nearticulat cu consoana – c - sau – g - schimbă această consoană în -
č - sau – ğ - fără ca vreo desinenţă să acompanieze această alternanţă: rac-rač
(raci); drag-drağ (dragi). La verbele terminate la persoana I singular şi a III-a
plural în aceleaşi consoane, alternanţele identice cu cele de mai sus indică
singure persoana şi numărul: duc-duč; strâng-strânğ. Având în vedere funcţiile
gramaticale ale alternanţelor fonetice, lingviştii numesc aceste alternanţe
fonologice (nu fonetice), iar sunetele implicate în alternanţă le numesc

105
morfeme. Dacă alternează vocale, alternanţele sunt vocalice, iar dacă alternează
consoane, alternanţele sunt consonantice.

I. Alternanţe vocalice
Alternanţe vocalice simple:
1. a / a – sare /săruri (substantiv), mare /măreţ (adjectiv), agaţă / agăţa
(verb);
2. a / e – pată /pete (substantiv), aerian /aerieni (adjectiv), şadă /şezi (verb);
3. ă / e – păr /peri (substantiv), tânăr /tineri (adjectiv), supăr / superi
(verb);
1. â / i – cuvânt /cuvinte (substantiv), tânăr / tineret (substantiv), vândut
/vindem (verb);
5. o / u – soră /surori (substantiv), mort /muritor (adjectiv), dor /durea
(verb);
6. u / i – brâu / brâie (substantiv); molâu /molâie (adjectiv), călâu /călâie
(adjectiv).
Alternanţe vocalice compuse

1. ău /ai - ferăstrău / ferăstraie (substantiv);

2. ia / ie – iarnă / ierni (substantiv);

3. iu / ii – armistiţiu /armistiţii (substantiv),

impropriu /improprii (adjectiv).

Alternanţe simple şi compuse

1. e / ea – măsele /măsea (substantiv), creţ /creaţă (adjectiv), plec /pleacă

(verb);
2. o / oa – os /oase (substantiv), ros /roase (adjectiv), mor /moare (verb).
106
 .
II. Alternanţe consonantice
Alternanţe simple
1. d / z: molid /molizi (substantiv), solid /solizi (adjectiv), văd /vezi
(verb);
as /aşi (substantiv),
2. t / ţ: frate /fraţi (substantiv), mort / morţi (adjectiv); lat /laţi
(adjectiv), caut / cauţi (verb);
3. z / j: obraz /obraji (substantiv), repezi /repejor (adjectiv);
4. s / ş: as / aşi (substantiv); ras /raşi (adjectiv), dus / duşi (adjectiv);
cos /coşi (verb).
Alternanţe compuse

1. sc / şt - bască /băşti (substantiv), ciobănesc /ciobăneşti (adjectiv),

numesc /numeşti (verb);
2. str / ştr – maistru /maiştri (substantiv), albastru /albaştri (adjectiv);
3. st / şt – basist /basişti (substantiv), august /auguşti (adjectiv),
degust/ deguşti (verb);
4. şc / şt – răţuşcă /răţuşte (substantiv), morişcă /morişti (substantiv),
pişcă /pişti (verb).

Alternanţe simple şi compuse

1. c / c+e; i – amic /amice /amici (substantiv), mic /mici

(adjectiv), pică /(să) pice /pici (verb);
2. c / ch+e, i - stoca / stochez (verb), bloca /blochez (verb);
3. g / g+e,i – fulg /fulgi (substantiv), lung /lungi (adjectiv),
şterg /şterge / ştergi (verb);
5. g / gh+e,i - larg/largheţe, naviga / navighez (verb);
107
 6. x / cş – sfinx /sfincşi; linx /lincşi (substantive), fix /ficşi; ortodox /
ortodocşi (adjective).

III. Alternanţe mixte cu vocale şi consoane

Alternanţe simple

1. l / i; i / ii - copil / copii (substantiv); global / globali (adjectiv); spăl /

speli (verb);
2. n / i – spun / spui; pun / pui, compun / compui (verbe).
Alternanţe compuse
ea+z / e+j : treaz / treji, breaz - breji (adjective)

IV. Alternanţe specifice verbelor la participiu in scris

Alternanţe simple (unde 0 = zero fonetic):
c / 0 – duce /dus;
d / 0 – rade / ras;
g / 0 – frânge / frânt, merge/mers;
n / 0 – spune / spus;
t / 0 – trimite /trimis,
b / 0 – fierbe / fiert;
c / p – coace / copt;
g / p – frige /fript.

108
Concluzii:

Unii lingvişti consideră că alternanţele sunt întotdeauna monofonematice

în sensul că alternează un fonem cu un fonem şi nu grupuri de foneme, cum
indică gramatica tradiţională cresc-creşti; nu alternează – sc - /- şt-, ci – s -/- ş -,
şi - c- /- t -. Alternanţele vocalice în flexiunea şi derivarea cuvintelor pot fi după
numărul lor cu 2 termeni (ex. carte - cărţi alternează –a -/- ă -; în apăr-aperi
alternează –ă -/- e -), cu 3 termeni (ex. în masă – măsuţă -mescioară alternează
– a -/- ă -/- e -). Alternanţele consonantice pot fi şi ele la fel: doi termeni, trei
termeni. În flexiunea unora şi aceloraşi cuvinte, alternanţele vocalice există
împreună cu acele consonantice (carte – cărţi, alternează – a - /- ă - şi – t - /- ţ -
. În perioada achiziţionării limbajului de către un străin sau un copil şi unul şi
altul întâmpină mari dificultăţi pentru că nu toate alternanţele sunt uşor de
asociat şi fiecare alternanţă memorată intră într-un sistem. Limba română
contemporană e foarte bogată în alternanţe, cum am arătat şi în exemplele şi
clasificările de mai sus, ceea ce constituie un impediment în însuşirea ei
corectă.
2. Alte aspecte fonetice ale LRC
• Frecvenţa sunetelor în limba română

În limba româna scrisă cele mai frecvente vocale în ordine descrescândă

sunt: -e- , -a- , apoi – u - , -ă- , - i -, –o- , -î (â) -. În limba vorbită, cele mai
frecvente sunete, în urdine descrescătoare, sunt: – a- (9,3%) – e- , -ă- , -i-. În
privinţa consoanelor, cele mai frecvente sunt: -n- , -r- , -t- , apoi –s- , -c- , -m- , -
d-. Se observă că unele consoane surde sunt mai frecvente decât perechile lor
sonore, iar ocluzivele dentale mai frecvente decât cele labiale. Cele 7 vocale au
o frecvenţă de 49,4/%, iar cele 20 de consoane (fără –k- , -g- ) au frecvenţa de
49,74/%. Sunetele sonore împreună au o mai mare frecvenţă decât cele surde. În
cazurile de bilingvism fonetic, frecvenţa aceloraşi sunete e diferită de frecvenţa
109
lor din texte lungi în care necesităţile de expresivitate sunt multiple şi diferite.
Sunt mai frecvente sunetele de un anumit tip acustic, decât sunetele de alt tip.
De exemplu, versurile lui Eminescu: “Neînţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate
cânturile” cele mai frecvente sunt: -n-, – î (â)-, –r- (6). Toate au o frecvenţa de
50% din 14 consoane existente.
• Originea sunetelor în limba română
Dintre vocale, cinci (i, e, a, o, u ) au fost moştenite din latina
populară prin cuvintele de origine latină în care apar ele, de exemplu: vicin,
mensae, casa, dominus, umbra etc., iar două (ă, î) reprezintă inovaţii ale limbii
române. Totuşi, ele provin din celelalte vocale latine, cărora, în anumite poziţii
şi vecinătăţi li s-a modificat timbrul. Astfel devine –â- din latinescul manu
>mână; -e- din latinescul reus > rău ; -i- din rivus > râu. Din cele 22 de
consoane clasificate africatele ţ, č, ğ şi şuierătoarele / fricative ş, j sunt inovaţii
româneşti.
Ele provin din alte consoane care s-au transmis românei din latină. Cat
despre laringala surdă – h-, unică, e probabil să fi fost preluat din traco-dacă.
Diftongii sunt inovaţii româneşti. Semivocalele sunt preluate din latina populară.
Nu orice sunet moştenit din latină continuă sunetul corespondent. În unele
cuvinte, sunetul în discuţie reprezintă o inovaţie românească: latinescul mola
>moară. Deci –r – intervocalic românesc provine din –l – intervocalic latinesc.
Însă – r - din reus continuă pe –r- din latină sau – l - din lana > rom. lână. Toate
sunetele preluate de limba română din limba latină au fost modificate într-o
măsura mai mare sau mai mică deoarece fiecare limbă are sunetele sale proprii
şi, mai ales, un anumit mod de a se pronunţa.

• Tendinţe fonetice ale limbii române curente

Intrarea în limba române contemporană a foarte mulţi termeni

internaţionali, mai ales anglicisme şi sau neologisme din engleza americană face
110
să reapară vocalele – e - şi – o- urmate de –ă - şi – e -: adresă, şefă, evocă. În
cuvintele vechi avem diftongii ea, oa: leagă, moară, soare, diseară, adreasă. În
limba populară, avem cuvinte precum: analoagă, adreasă (socotite neliterare,
evident).Tot în neologisme a apărut – e - (în cuvintele vechi este –ie- ): ecuaţie,
evocă, exod, eternă. A apărut şi vocala finală – o – (accentuată): studio, maro. În
finalul cuvintelor, articolul hotărât – l - nu mai e rostit - (omu, laboratoriu,
seminariu) - iar -u- a dispărut (om, laborator, seminar).
Alte transformări:
• închiderea lui – e -: ginerile, pietrili, vorbili, ferestrili (forme incorecte);
• trecerea lui –s- la –z-: bazin, filozofie (cf. DOOM_2 corectă şi filosofie),
premiză, viteză (forme corecte) // azistent, conziliu, patriotizm (forme
incorecte);
• înlocuirea grupului giu prin consoana j: avantaj, peisaj, limbaj ( singurele
forme corecte);
• alternanţele fonetice scad ca număr: pană-pene; pană-pane, avem atât una cât
şi cealaltă formă, diferenţiate semantic, evident;
• există tendinţa de unificare a pronunţării datorită şcolii, presei, TV, radioului
etc. şi de diminuare a pronunţării regionale;
• există un ritm moderat al enunţării frazei fonetice.
“Limba română e dintre cele cu dreaptă măsură. Mai toate sunetele sunt
modice şi fără exagerări.” (Mihai Eminescu)

111
 DOOM 2 / 2005. NOILE TENDINŢE ÎN ORTOGRAFIA ŞI ORTOEPIA
LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE

Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii române,

prescurtat şi mai cunoscut sub denumirea uzuală de DOOM_II, apărut la
Editura Univers Enciclopedic, în 2005, şi editat sub auspiciile Academiei
Române, aduce o serie de modificări în normele limbii române actuale. Le vom
prezenta în cele ce urmează pe cele mai importante:
1. Pronumele de politeţe se scrie cu majusculă, în cadrul tuturor componentelor
sale: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră etc.;
2. Punctele cardinale se scriu cu literă mare atunci când desemnează o regiune:
Vestul Europei;
3. Se scrie cu litere mici: doctor honoris causa;
4. Se scrie într-un cuvânt: carevasăzică, weekend; niciun, nicio, niciunul,
niciuna –> N-a venit niciun elev/nicio elevă / niciuna;
N.B.: se scrie separat (nici un, nici o, nici unul, nici una) în următoarele cazuri:
a)adverb+articol: Nu e nici un om prost;
b)adverb+numeral: Nu am nici un frate, nici mai mulţi;
c)adverb+pronume nehotărât: Nu-mi place nici unul, nici celălalt;

5. Se scriu cu cratimă cuvintele compuse nesudate, care denumesc specii de

plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite): nalba-de-grădină, fluture-
de-mătase, scoica-de-râu, scrumbie-de-Dunăre, şoarece-de-câmp, şoarece-
bălţat;
N.B.: gogoaşa de mătase;

112
6. Se scrie într-un singur cuvânt, compus prin alăturare cu cratimă: cuvânt-
înainte (prefaţă), verde-de-Paris, bine-venit (oportun), mâine-dimineaţă;
N.B.: bine venit (sosit cu bine);
7. Se vor scrie astfel locuţiunile: odată cu, odată ce, dintr-odată;
8. Este recomandat principiul despărţirii cuvintelor în silabe pe baza pronunţării
acestora: ne-e-ga-la-bil, neş-ti-u-tor, a-nor-ga-nic;
Nu este admisă despărţirea după structură care ar conduce la secvenţe ce nu sunt
silabe (într-ajutorare) sau ar contraveni pronunţării (apendic-ectomie);
Se despart astfel: pos-te-mi-nes-ci-an; lan-dlord; ban-cno-tă; pres-cur-tat;
9. Nu este recomandată separarea de la un rând la celălalt a prenumelui de
numele de familie şi a notaţiilor care includ abrevieri: nu Ion / Popescu, nu 10 /
km.;
10. Este tolerată plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume din
denumirile unor instituţii: Roman / S.A., F.C. / Argeş, S.C. / Sernavo S.A.;
11. Numeralul feminin este: întâia (clasa întâia), cu G –întâii;
12. Este acceptată forma a frecţiona, pe lângă a fricţiona; este preferată forma
corijent, pe lângă cea de corigent;
13. Devin norme numai formele: frecţie, magazioner, pioneză, a pietrifica,
taică-miu; sanda, foarfecă (pl. foarfeci), cleşte (pl. cleşti), astru (pl. aştri);
14. Sunt acceptate ambele forme:
a) colind / colindă (cântec);
b) basc / bască (beretă);
15. Termenul element are formele de plural: elemente (fenomene,
componente);
elemenţi (de calorifer);
16. Sunt acceptate ambele forme, dar este preferată prima, în următoarele cazuri:
a) căpşuni / căpşune (fructe);
b) cireşi / cireşe (fructe, în ambele cazuri);
c) coarde / corzi;
113
d) coperte / coperţi;
e) găluşte / găluşti;
f) râpe / râpi;
g) niveluri /nivele;
h) chipie /chipiuri;
i) tuneluri /tunele;
j) perchiziţie / percheziţie;
k) corijent / corigent;

17. Se spune corect:

monedă – monede;
seminar – seminare; nu seminarii!!!!!!!!
poiană – poieni;
18. Verbul capătă formă scurtă: eu absolv, să absolv;
ei miros, ei bombăne;
eu chinuiesc, ei chinuie; eu să chinuiesc, ei să chinuie;
el dăinuie /să dăinuiască – incorectă forma dăinuieşte;
defalcă;
ele zuruie, să zuruie;
eu / ei zgândăresc / zgândăr, să zgândărească /să zgândăre;
18. Sunt preferate formele: dicţie, posesie (deţinere);
19. Devin norme vechile grafii: lezmaiestate, dicotomie, obroc, filosof,
filosofie, marmure, pe lângă formele acceptate până în 2004 inclusiv:
lezmajestate, dihotomie, oboroc, filozof, filozofie, marmuri;
N.B.: numai teozofie, teozof;
20. Se scrie corect: ocluziv şi nu oclusiv;
21. Se spune:
a) happening (sg.), happeninguri (pl.);
b) training; fără plural;
114
c) modelling;
d) no-man’s-land (citit năumenslend);
e) porte-bonheur, porte-bonheururi (pl., art.), porte-bonheurul (sg., art.);
f) mozzarella;
g) paparazzo, paparazzii (pl. art.);
f) jogging;
g) mortadella;
h) picaro, picaro (pl.), picaroul (art.);
i) pickhammer/picamăr, pickhammere (pl.);
l) müsli;
m) parti-pris, parti-pris-ul (sg., art.), parti-pris-uri (pl., art.);
n) hochparter, hochpartere (pl.);
o) hamburger, hamburgeri (pl.);
p) hard, harduri (pl.);
q) hard disk, hard diskuri (pl.);
r) pampers (citit pempărs), pamperşi (pl.) etc.;
22. Se utilizează cratima pentru formele articulată şi de plural numai în cazul
împrumuturilor a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-
ul, show-ul, show-uri, story-ul, story-uri, Bruxelles-ul;
• cratima dispare în cazul împrumuturilor care se termină în litere din alfabetul
limbii române, pronunţate ca în limba română: bordul, borduri, clickul,
clickuri, trendul, trenduri;
1. Se vor scrie: bluff, bobsleigh, föhn, pate, confetti, container, poker,
machieur, machieuză, maseur, maseuză;

115
2. Se vor scrie:
Singular/ Plural
businessman /businessmeni
superman/ supermeni
congresmen /congresmeni
sportsmen /sportsmeni
tenismen/ tenismeni

25. Substantivul colectiv mass media are forma de G.: mass mediei;
26. Este preferată forma Hristos, utilizată în abrevieri: î. H., d. H.;
27. Etapele istorice se vor scrie cu majusculă: Evul Mediu, Antichitatea;
28. Verbul a continua are forma de indicativ prezent / conjunctiv prezent,
persoana I sg.: eu continui /să continui.
29. Voiam, nu vroiam! Întru câtva – şi nu întrucâtva!
30. Aştri, nu astre!
Seminare, nu seminarii!
Coperte / coperţi – acceptate ambele, de preferat prima forma, ca fiind cea
literară;
Căpşuni / căpşune – ambele accept., idem sus;
Niveluri / nivele – acceptate ambele, idem sus;
Filosofie, filozofie – acceptate ambele, însă numai teozof, teozofie
Chibrituri, nu chibrite

Normele DOOM 2

Nu este nicio greşeală

La doi ani de la apariţia pe piaţă a Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi
Morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM 2), modificările aduse limbii
române au rămas, pentru mulţi, necunoscute, nu atât din cauză că nu au fost
116
popularizate, cât mai ales pentru faptul că ele nu se reiau şi nu se fac exerciţii de
aplicare! Manualele de pe piaţă nu sunt rescrise după noua normă, deşi elevii
din toate clasele ar trebui să folosească regulile instituite de DOOM 2 în toate
contextele, nu numai la susţinerea tezelor unice şi / sau a examenelor finale de
bacalaureat. Chiar şi azi puţine sunt publicaţiile care scriu „nicio” sau „niciun”
(în loc de „nici o” şi „nici un”) sau persoanele care ştiu că este corect „hilar”, nu
„ilar”, „corijent”, dar şi „corigent”, „diseară” sau „deseară”, et cetera (nu
„etcetera”). Unele dintre editurile româneşti au adoptat limba „modificată”,
chiar dacă au reţineri în ceea ce priveşte formele unor cuvinte, corecte din
punctul de vedere al DOOM 2.

Apel de la Academia Romana

Odată (şi nu „o dată”) cu lansarea oficială, Academia Română, sub egida
căreia s-a realizat DOOM, a cerut respectarea noilor norme în producţiile cu
caracter public. Eugen Simion, preşedintele Academiei, a spus că normele
impuse, chiar dacă stârnesc discuţii aprinse, au valoare de lege şi trebuie
respectate de toate publicaţiile şi editurile din România. „Aş vrea să ne regăsim
şi să ne împăcam măcar în privinţa ortografiei”, a spus Simion. Lucrurile însă nu
sunt atât de simple. „Lumea va traversa un moment de derută”, crede Radu
Paraschivescu, redactor la Editura Humanitas. Totuşi, adaptarea va fi mai uşoară
pentru cei care pronunţau până acum greşit unele forme: este corect, potrivit
DOOM 2, să mâncăm „cireşi” şi „căpşuni”, „găluşti” şi „gogoşi”, şi nu „cireşe”,
„căpşune”, „găluşte” şi „gogoaşe”, forme stabilite de vechiul dicţionar. De
asemenea, acum se spune „eu continui”, nu „eu continuu”.

Axa Academie - minister - profesori - elevi

Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEdC) s-a implicat destul de târziu în
popularizarea schimbărilor. „Acest DOOM este făcut de Academie, iar
mediatizarea se face în şcoală, prin profesorii de limba română”, a spus Daniel
117
Tomoni, de la Biroul de presă al MEdC. Profesorii de limba română însă, pe
bună dreptate, încă mai cred că nu este de ajuns să le vorbeşti la clasă elevilor
despre noile norme. „Noi recomandăm, dar nu mizăm pe faptul că-şi vor procura
dicţionarul”, a spus directorul Şcolii nr. 1 din Bucureşti, Iuliana Soare. „Cea mai
bună modalitate ca aceste noi norme să ajungă la elevi este şcoala, dar cu
siguranţă si presa, şi editurile au un rol important”, crede Anca Roman, profesor
la Colegiul „Gheorghe Lazar”. Profesorii de limba română au primit, pe 15
septembrie, primele sugestii privitoare la adoptarea noilor norme. „Indiferent
dacă avem rezerve sau nu faţă de modificările DOOM 2, norma e normă”, a
precizat inspectorul de Limba română Luiza Truşcă. Ea a adăugat că în foarte
multe şcoli s-a achiziţionat cel puţin câte un DOOM 2 la bibliotecă.

„Generaţia sacrificata” de DOOM 2

Elevii au aflat de DOOM 2 la orele de limba română şi s-au văzut nevoiţi
să accepte modificările. Cei mai nemulţumiţi au fost şi mai sunt elevii din
clasele terminale pentru că ei sunt “o altă generaţie sacrificată, un alt
experiment” şi nu le convine deoarece la examen vor fi depunctaţi”, a adăugat
Anca Roman. „Dar ceilalţi, în general, au acceptat, pentru că majoritatea
normelor a ţinut cont de presiunea uzului”, a explicat Anca Roman. „Dacă eu îi
înnebuneam să nu mai spună „eu continui”, ci „eu continuu”, acum nu mai e
nicio problemă”, a adăugat ea.

Editurile au probleme cu „nicio” şi „niciun”

Exista edituri care nu respectă, sau respectă doar parţial, regulile impuse.
Uneori, autorii sau traducătorii refuză să scrie după indicaţiile DOOM 2. „Aş
putea spune că ne-am pliat pe normele actuale”, a spus Radu Paraschivescu, de
la Humanitas. „Singura formă de răzvrătire a Editurii Humanitas, care-mi vine
în minte acum, este „nici un, nici o”, pe care le scriem în continuare despărţit”, a
precizat el, în vreme reprezentanţii mass-mediei, mai ales Televiziunea şi presa
118
le-au pus în aplicare foarte devreme. „Deşi noul DOOM este plin de greşeli,
unde-i lege, nu-i tocmeală, deci oricum va trebui să le acceptam”, se pare că s-au
gândit aceştia din urmă, la fel cum a declarat Alina Sârbu, coordonator editorial
la Humanitas Educaţional, ce se ocupă de editarea de manuale şcolare.

Evenimentul Zilei - aplică imediat noile norme ortografice

Cotidianul „Evenimentul zilei” a început să aplice noile forme din ediţia

2005 a DOOM imediat după lansarea dicţionarului, în luna iulie. De altfel,
“Evenimentul zilei” a relatat, la vremea respectivă, schimbările din Dicţionarul
Ortografic, Ortoepic şi Morfologic (DOOM 2). Unii cititori au fost surprinşi
totuşi să găsească în paginile ziarului nostru termeni precum „niciun” în loc de
„nici un”, „continui” în loc de „continuu”, „foarfecă” în loc de „foarfece”,
„odată cu / odată ce” în loc de „o dată cu / o dată ce”, sau „container” în loc de
„conteiner”. Chiar dacă nu toată lumea este de acord cu aceste forme sau cu
oportunitatea schimbărilor, Evenimentul zilei încerca să le respecte deja de pe
atunci, întrucât reprezintă normele academice în domeniu. DOOM 2 a fost
realizat de un institut subordonat Academiei Române, iar potrivit Legii nr. 752 /
2001, forul care se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile
ortografice obligatorii este Academia Română.
Schimbările ortografice aplicate de “Evenimentul zilei” veneau după ce
ziarul a trecut, odată cu relansarea într-o nouă formulă grafică, la scrierea cu „â”
în loc de „î” şi „sunt” în loc de „sînt”. În ciuda unei recomandări a Academiei,
care decisese trecerea la „â” la iniţiativa fostului preşedinte al forului, Mihai
Drăgănescu, “Evenimentul zilei” a fost mulţi ani una dintre putinele publicaţii
fidele scrierii cu „î”. Totuşi, cum la şcoală şi în documentele oficiale se aplică
exclusiv grafia cu „â”, “Evenimentul zilei” a decis nu numai să renunţe la
scrierea cu „î”, ci şi să aplice foarte devreme noile norme, pentru a fi mai
aproape de publicul său pe care să îl ajute să îşi cultive scrierea corectă.
119
 Dintre cele 3500 de modificări din DOOM 2 faţă de DOOM 1, mai jos
vom relua câteva:

1. Modificări – forme corecte

> DOOM 1 > DOOM 2 Cuvinte nou introduse

> acciz > acciza > a accesa

> aragazuri > aragaze > adidas (pantof)
> avatare > avataruri > agreement
> chermesa > chermeza > aviar
> conteiner > container > banner
> dintr-o data > dintr-odată > babysitter (pl. babysittere)
> o dată ce > odată ce > background (pl. backgrounduri)
> o dată cu > odată cu > bermuda
> foarfece > foarfecă > bip
> ilar > hilar > boschetar
> ignorează > ignoră > deflui
> Malaiezia > Malaysia > euroatlantic
> mass-media > mass-mediei > hotline
> moto > motto > macho
> nici un > niciun > link
> nici unul > niciunul > fitness
> nici o > nicio > nelegal
> Paşti (sg.) > Paşte (pl. Paşti) > dixieland
> a dili
> hacker

120
2. Accentul
• rămân cu o singură accentuare: anatemă, aripă, calcar, caracter, cobalt,
infim, prier, simpozion;
• rămân şi / sau se introduc dublete accentuale ca: antic /antic, asfixie /
asfixie, candid / candid, firav /firav, gingaş / gingaş, precaut / precaut, puber /
puber, manager / manager, mijloc / mijloc (talie), penurie / penurie, trafic /
trafic.
3. Despărţirea la capăt de rând se poate face:
• fie bazată pe pronunţare
Ex: i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic
• fie bazată pe structura cuvintelor, ţinând seama de elementele constitutive, în
special prefixe
Ex: in-e-gal, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic

4. Articularea termenilor străini:

• Dacă partea finală a cuvântului se pronunţă aşa cum se scrie:
bossul, brokerul, dealerul, folkul, linkul, weekendul, curriculumul…
• Dacă partea finală a cuvântului se pronunţă altfel de cum se scrie:
cow-boy-ul, mouse-ul, service-ul, site-ul, show-ul…
• La fel şi desinenţa de plural: brokeri, dealeri, linkuri, dar mouse-uri, service-
uri ş.a.

5. Abrevierile

• Se păstrează din D.O.O.M.1 prescurtările uzuale:

Cuvinte simple:
bd. (bulevard), d. / dl. (domnul), dna. (doamna), dra. (domnişoara), dlui.
(domnului), dnei. (doamnei), drei. (domnişoarei)
Cuvinte compuse:
121
 d-ta (dumneata), d-voastră /dv. /dvs. (dumneavoastră), d-lui (dumnealui)
1. !S-a admis şi scrierea fără puncte despărţitoare, preferată actualmente, a
unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO.
2. Nu mai sunt urmate de punct:
• simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: !gal pentru galon; l / L
(pentru litru)
• simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: !Rh pentru
(factorul) Rhesus.
3. La unele substantive provenite din abrevieri se preferă folosirea
nearticulată: !ONU/O.N.U. a decis ... (în loc de O.N.U.-ul ...).

6. Denumirile administrativ-teritoriale
• Formele nominativ-acuzativ se scriu cu cratimă:
Alba-Iulia, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu-
Severin
• Formele nominativ-genitiv, cu prepoziţie, cu adjectiv se scriu fără cratimă:
Gura Teghii, Prundul Bârgăului, Vatra Dornei, Bolintinul din Deal, Curtea de
Argeş, Filipeştii de Pădure, Baia Mare, Copşa Mică, Piatra Arsă, Valea
Seacă.

7. Intrări noi
• cele mai multe din engleza americană:
brand, broker, dealer, fitness, font, hard, link, market, master, printare, pictorial,
rating, scanare, site, topless, trend, anticoncepţional, contracepţie, folk,
fotomodel, fezabilitate, fiabilitate, internet, lobby, malpraxis, maxi-taxi,
paparazzi, telenovelă, teletext, termopan, transfrontalier, TVA, supervedetă…

122
8. Adaptări

• Prin circularea unor dublete: bodyguard / bodigard, cocktail / cocteil, derby /

derbi, penalty / penalti, pocher / poker, pizza / pizză, rugbi / rugby, sandvici /
sendviş, me-nigi-ment / ma-nagi-ment…

9. Pronumele şi adjectivele pronominale negative

• Se scriu într-un cuvânt: niciunul, niciuna, niciunii, niciunele, niciun, nicio,

după modelul: vreuna, vreunul, vreo, vreun.
Ex: Nu am niciun prieten.
• Nu şi în cazul în care nici are valoare de adverb sau conjuncţie:
• Ex: Nici măcar unul nu a fost prezent.
Nici unul, nici altul n-a răspuns.

10. Forme noi de cuvinte-titlu:

• Se înlocuiesc forme ieşite din uz cu:

angină, clinci, container, corozivitate, crenvurst, crevete, detenţie,
escatologie, expulzie, foarfecă (pl. foarfeci), fotoemisie, hagialâc, hogeac,
machieur, machieuză, magazioner, marfar, marochiner, maseuză, muchie
pietrificare, porthartă, posomoreală, pudibonderie, sanda, saună, screamăt,
secreter, sfârtecare, suzetă, şutor, trailer, verzitură, ziler…

11. Forme noi de plural

• anacoluturi, algoritmuri, aragaze, arboreturi, betoane, canale, feşe, fundaluri,
gradene, habitacluri, infanticide, jobene, lipoame, luntri, monologuri,
pandişpane, paradoxuri, pardesie, paricide, recamiere, recensăminte, regicide,
remarci, zbuciumuri, intermezzouri…
123
12. Forme noi de genitiv-dativ:
• corăbiei, tigăncii, ţărăncii, feşii…

13. Forme verbale noi

• La infinitiv:
decotoşmăna, dispera, pietrifica, sfârteca…
• La indicativ:
(eu) continui, enumăr, (el) defalcă, se decotoşmănează, exhibă, irigă, să
freamăte…

14. Adjective invariabile

bleu, gri, kaki, oranj, sadea, vernil, video, alto, anticorupţie, antimafia,
antiradar, cool, country, disco, flu, horror, latino, nonprofit, open, retro,
second-hand, single, tehno, unisex…
eficace, atroce, ferice, feroce, locvace, motrice, perspicace, precoce, propice,
vivace.
*****Fac excepţie: rapace, sagace, tenace, vorace.

15. Adverbul odată şi … în locuţiuni

Adverbul va intra astfel în locuţiuni ca:

• Odată ce ne-am înţeles, rămâne stabilit.
• Odată cu trecerea timpului, se schimbă omul.
Dar substantivul dată se articulează în mod obişnuit:
• 1 Decembrie este o dată cu semnificaţie istorică.

124
16. Variante literare libere / substantivale:

• Statutul de variante libere le conferă unor substantive – cu formă tip unică

până acum – dreptul de a circula şi de a fi corecte în dublă formă:
Ex: anteturi / antete, amanete / amaneturi, căpşune / căpşuni, cireşi (fructe) /
cireşe, cearşaf / cearceaf, coperte /coperţi, corijent / corigent, filosof /
filozof, ferăstrău / fierăstrău, ligheane / lighene, luminescenţă
/luminiscenţă, muschetar / muşchetar, niveluri /nivele, pântec / pântece,
percheziţie / perchiziţie, pieptăn / pieptene, sandvici / sendviş, tobogan
/topogan, tumoare /tumoră etc.

• Pentru cuvintele-titlu:
Acont / aconto, bulgăr / bulgăre, cartilaj / cartilagiu, chestiune /chestie, clovn
/ claun, halo / halou, lăcaş / locaş, piuneză (?) /pioneză, poliloghie /
polologhie, tract / tractus, zi / ziuă.
• Pentru formele de plural:
Cicatrice /cicatrici, debuşee /debuşeuri, evuri / evi, jersee / jerseuri, poncifuri
/ poncife, regaluri / regale, sloganuri / slogane, torenţi / torente, vopsele /
vopseluri etc.
• Pentru formele de genitiv-dativ:
Copertei / coperţii, îmbrăcămintei / îmbrăcăminţii, savoarei / savorii etc.

17. Variante verbale libere:

• Pentru infinitiv:
Cementa /cimenta (dinţii), datora / datori, decofeiniza / decafeiniza,
frecţiona / fricţiona, incarna / încarna, încorpora / incorpora, pricopsi /
procopsi, rabata /rabate, zbârli / zbârli

125
• Pentru indicativ:
Anticipează / anticipă, biciuieşte / biciuie, biruieşte / biruie, cheltuieşte /
cheltuie, chinuieşte / chinuie, demarchează / demarcă, se destăinuie /se
destăinuieşte, inventează / inventă, se îngâmfează /se îngâmfă,
înveşmântează / înveşmântă, învolburează / învolbură, învie / înviază,
mântuieşte / mântuie, reanimă / reanimează, se străduieşte / se străduie,
şchioapătă /şchiopătează…

18. Diferenţieri semantice

• Extensie (med. şi tehn.) / extensiune (lingv.)

• Ocluzie (med. şi tehn.)/ ocluziune (închidere a unui orificiu)
• Posesie (deţinere) / posesiune (teritoriu)
• Prospecţie (cercetare economică) / prospecţiune (cercetare geologică)
• Radioemisie (producere de unde electromagnetice) / radioemisiune (emisiune
radio)
• Reconversie profesională) / reconversiune (economică sau tehnică)
• Variaţie (modificare, diversificare) / variaţiune (piesă muzicală)
• Vise (imagini în somn)/ visuri (aspiraţii)
• Înseamnă (constituie) / însemnează (notează)
• Frecţie (masaj) / fricţiune (frecare)
• Pate (de ficat) / pateu (produs de patiserie)

19. Principiul minimului effort

• Una dintre tendinţele actuale ale uzului marchează preferinţa vorbitorilor

pentru un efort minim de pronunţare. Astfel DOOM2 renunţă la formele
lungi, normându-le pe cele scurte (dăinuie, desfată, dezagregă, evaporă,

126
 ignoră, molfăie, perturbă, secretă, secretă, ţuguie, zuruie…) sau adăugând pe
lângă formele vechi şi variante scurte (biciuie / biciuieşte, cheltuie /
cheltuieşte, inventă / inventează, şchioapătă / şchiopătează… ).

20. Unităţile de măsură

S-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile

sistemelor internaţionale obligatorii / respectiv, ale normelor interne
stabilite de profesionişti:

!watt-oră, pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore

V. şi Abrevieri 3.
NB: Pentru litru se poate folosi, pe lângă simbolul l indicat în DOOM2, şi L
(ambele în caractere drepte).

21. Numele proprii străine

1. Numele statelor actuale trebuie folosite în forma oficială recomandată de

acestea:

• *Belarus pentru statul actual / Bielorusia

(cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi în ambele forme: !belarus / bielorus,
!belarusă / bielorusă)
• !Cambodgia, nu Kampuchia
• !Côte d’Ivoire, nu Coasta de Fildeş
• !Myanmar, nu Birmania
• Beijing [beijing] / (înv.) Pekin

127
2. Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate
limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă
vreme la noi, pot fi folosite şi în !indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

3. Pentru unele nume greco-latine se recomandă forme diferite faţă de anexa la

DOOM1 :
• !Bahus / (lat.) Bacchus, nu Bacus
• !Damocles, nu Damocle
• (cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles)
• ! Menalaos, nu Menelau
• !Oedip [ödip], nu Edip
• (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi al operei lui George
Enescu)
• Pentru Artemis se recomandă g.-d. lui Artemis, nu Artemidei
22. Scrierea cu literă mică

1. Se scriu cu literă mică şi numele fiinţelor 2. !În propoziţie, elementele iniţiale din
mitice multiple (scrise cu literă mare în numărul de ordine al unor manifestări
anexa la DOOM1): periodice se scriu cu literă mică:

• ciclop Participanţii la !cel de-al X-lea

• gigant Congres... sau Participanţii la !al
• muză X-lea Congres...,

• sirenă nu Participanţii la Cel de-al X-lea

• titan Congres... sau Participanţii la Al

• dar Parcă! X-lea Congres...

128
3. Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se
scriu cu literă mare, pentru a realiza:
3.1. un efect stilistic : ceauşescu, pcr sau
3.2. un efect grafic: univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză.

23. Scrierea cu majusculă / literă mare

1. Se scriu cu literă mare la iniţială şi:

• toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare) ale:
• numelor proprii (inclusiv în cazul unităţilor lexicale complexe folosite ca
nume proprii) care desemnează:
- marile epoci istorice (!chiar dacă nu reprezintă evenimente):
!Antichitatea, !Evul Mediu;
- războaiele de anvergură (Primul *Război Mondial, al Doilea *Război
Mondial, dar cele două războaie mondiale) sau care au un nume
propriu (*Războiul celor Două Roze, *Războiul de Independenţă,
*Războiul de Secesiune, *Războiul de Treizeci de Ani, *Războiul de
100 de Ani ş.a.), dar războaiele balcanice, punice etc.;
• !locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa !Sa !Regală, Domnia !Sa,
Excelenţa !Voastră, Înălţimea !Voastră, Majestăţile !Lor !Imperiale, Sfinţia
!Sa;

2. Se scriu cu literă mare la iniţială şi numele de instituţii folosite

!eliptic:
• admiterea la !Politehnică;
• student la !Litere;
• secretar de stat la !Externe;
• Lucrează în !Institut de cinci ani.
129
3. Se scrie cu literă mare la iniţială numai primul element din numele proprii
compuse care reprezintă !denumirile organismelor de conducere şi ale
compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române,
Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române,
Compartimentul / Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de
filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
4. Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă
mică) în semn de cinstire:
• Soldatul Necunoscut;
• Slavă Ţărilor Române!
• (dar ţările române, pentru că nu a fost niciodată numele unui stat).

24.Scrierea cu cratimă:

Se scriu cu cratimă şi:

1. adjectivele (şi adverbele) compuse nesudate cu structura adverb
(invariabil!) + adjectiv (eventual provenit din participiu), când
compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază:
*bine-credincios, !bine-crescut „cuviincios”, !bine-cunoscut „celebru”,
!bine-venit „oportun, agreat”.
ATENŢIE!!!OBS!!!
Îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare se scriu într-un
cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvâtat) şi separat când sunt
grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (*bine crescut
„dezvoltat bine”, bine cunoscut „ştiut bine”, bine mirositor, bine venit
„sosit cu bine”).

130
2. Se scriu cu cratimă şi:
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică
decât a celor scrise într-un cuvânt (şi, eventual, cu articulare şi flexiune
şi la primul element), ca:
• !bună-credinţă „onestitate”; *bună-creştere, !bună-cuviinţă „politeţe”;
!bună-dimineaţa (plantă), *bun-gust, !bun-rămas „adio”;
• *primă-doamnă, *prim-balerin(ă), !prim-procuror, *prim-secretar, *prim-
solist(ă);
• *bas-bariton, *contabil-şef [1], *cuvânt-înainte, *cuvânt-titlu, *maşină-
capcană;
- tipuri izolate: !mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
• Dar se scrie într-un cuvânt *blocstart.

• [1] În actele normative, numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în

cuvinte separate.
4. !Se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc
substanţe chimice, specii de plante sau animale (cu nume ştiinţifice diferite)
ş.a.:
• !cinci-degete, !ochi-de-pisică, !ochii-păsăruicii, !ochiul-boului, !ochiul-
păunului,!peşte-auriu, !peşte-ciocan, !peşte-cu-spadă, *peşte-cu-şapte-nume,
!peşte-de-mare,!peştele-lui-Solomon, !vaca-Domnului, !vacă-de-mare, !viţă-
de-vie.
• Se scriu însă separat sintagmele care nu denumesc specii distincte: peşte de
apă dulce, peşte de mare etc.
5. Se scriu într-un cuvânt şi:
• adjectivele compuse cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv,
care exprimă o unitate: !cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat
(de ex. limba sârbocroată).

131
• Dar se scriu cu cratimă *ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, *sârbo-
croat „dintre sârbi şi croaţi”.

25. Scrierea într-un cuvânt:

1. Se scrie într-un cuvânt şi

• adv. !odată „cândva (nu numai în trecut, dar şi !în viitor), imediat, în sfârşit”
(A fost odată; O să-ţi spun eu odată; Taci odată; Odată terminată treaba, a
plecat; *odată şi odată), inclusiv în locuţiunile
• odată ce „după ce, din moment ce” şi
• odată cu „în acelaşi timp cu”.
Dar se scriu separat !!!
• o dată subst. fem. (o dată memorabilă) şi
• num.: o dată pentru totdeauna; numai o dată în viaţă; Te mai rog o dată; o
dată la două luni.

2. SE REVINE!!!!
! la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul şi ale
adjectivului pronominal corespunzător !niciun.

Pentru secvenţele în care nici şi un /unul /una /o şi formele lor flexionare sunt
două cuvinte diferite, aparţinând unor părţi de vorbire distincte, se păstrează
scrierea lor separat.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (1):

• Scrierea nici un(ul) reprezenta singura excepţie în două privinţe:

• a. era unicul pron./adj. pronominal redat grafic ca şi cum ar fi vorba de
două cuvinte diferite şi nu de un cuvânt unic [1];
132
• b. era singura combinaţie din seria celor formate din
• nici + când, cât, cum, de cât, de cum, odată, o dată, odinioară, unde ş.a.
• la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere (în care
componentele îşi păstrează individualitatea şi sunt disociabile) şi cuvântul
compus sudat (între ale cărui componente nu poate fi intercalat alt
cuvânt), omofon cu ele.

[1] Succesiunea cel ce, considerată uneori pron. unic, este interpretată şi de noua
„Gramatică a Academiei” (GALR, vol. I, p. 246) ca reprezentând două pronume,
iar ceea ce are o situaţie specială, cf. GALR, vol. I, p. 284.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (2):

Scrierea, după caz, a secvenţei nici + un(ul) etc. în două moduri, după cum
este vorba de un cuvânt unic sau de o îmbinare liberă, se încadrează în aceeaşi
serie cu scrierea secvenţelor nici + odată / o dată, la care şi până acum se
distingea între:
• niciodată adv. „în niciun moment”: „ Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
...”
şi
• nici odată [1] conj. + adv. „nici odinioară”: Ea nu mi-a plăcut nici odată, nu-
mi place nici acum.
• nici o dată conj. + num. adverbial „nici o singură dată”: Nu e adevărat, el n-
a tras la poartă nici o dată, nici de mai multe ori.
[1] Caracterul accentuat în frază este aici marcat convenţional prin sublinierea
cuvântului în cauză

133
 Argumente pentru scrierea niciun(ul) (3):
• Într-o situaţie asemănătoare cu succesiunile nici + un(ul) se află şi fiecare,
oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine (între care se
poate intercala uneori adv. numai), care se scriau şi până acum în două
moduri:
• fiecare pron. nehot.: Poate să vină fiecare, dar
• fie care conj. + pron. rel.: Să vină fie care vrea, fie care poate;
• oarecare adj. nehot.: Un oarecare ziarist a făcut această afirmaţie inexactă,
dar
• oare adv. + care pron. / adj. rel.: Oare care (ziarist) a făcut această afirmaţie
inexactă?
• oricine pron. nehot.: Poate să vină oricine, dar
• ori cine conj. + pron. rel.: Să vină ori cine vrea, ori cine poate.

Argumente pentru scrierea niciun(ul) (4):

• Tot atât de normal este să distingem şi între pron. / adj. nedisociabil
niciun(ul) şi combinaţiile libere în care nici este accentuat în frază şi în care
se poate intercala, de ex., adv. măcar:
• niciunul pron. neg. „nimeni”: N-a venit niciunul, dar
• nici unul conj. + pron. nehot.: N-a venit nici unul, nici altul; N-a venit nici
unul, nici celălalt;
• niciun adj. pron. negativ: N-are niciun prieten, dar
• nici un adv. + art. nehot. (El nu e nici un duşman, dar nici un prieten) sau
conj. + num. (Mă confundaţi, eu nu am nici [măcar] un frate, nici doi/nici
mai mulţi).

134
 Argumente pentru scrierea niciun(ul) (5-9):
• 5. Combinaţiile în care apar secvenţele omofone care trebuie scrise în
continuare separat apar mult mai rar decât pron./adj. şi mai ales în structuri
binare, în care un(ul) se opune altui pron. nehot. (altul, celălalt), respectiv
altui num. (doi etc.) sau unei construcţii cu sens numeric (mai mulţi etc.).
• 6. Scrierea niciun(ul) reflectă şi paralelismul cu pron./adj. cu o componenţă
relativ asemănătoare vreun(ul), scris şi până acum într-un cuvânt.
• 7. Grafia niciun prezintă şi avantajul de a corespunde pronunţării
adjectivului, care este [ničun].
• 8. Ea uşurează recunoaşterea de către elevi, în texte scrise, a pron. / adj. în
cauză.
• 9. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua „Gramatică a Academiei” [1], fiind
în concordanţă cu interpretarea gramaticală dată şi până acum.
• 10. Grafia adoptată respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice
în care există pronume cu o structură asemănătoare: it. nessuno, sp. ningún.
[1] GALR, vol. I, p. 269.

26.Scrierea locuţiunilor
Deoarece nu pun alte probleme decât cele generale, precum şi ale
componentelor lor, multe locuţiuni nu au fost incluse în DOOM1 [1] , iar în
DOOM2 s-a adăugat un număr restrâns.
Se scriu în cuvinte separate, ca şi până acum.
• Ex. de locuţiuni introduse în DOOM2 sau cu modificări: !băgare de
seamă „atenţie”, *chit că, !cu bună ştiinţă, *de bunăvoie „benevol”, *de jur
împrejurul, !de prim rang „de calitatea întâi”; !Doamne fereşte; !Domnia
Lui, !Excelenţa Sa, !Înalt Preasfinţia Voastră, *în ciuda, *în jur „în

135
 preajmă”, *în jur de „aproximativ”, *în jurul, *în locul, !Măria Ta; *până
ce, *până să.
• Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative
situaţiile în care unele elemente din componenţa lor se scriu cu cratimă din
motive fonetice – todeauna (de-a berbeleacul, !dintr-odată) sau acidental,
pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (*aşa şi aşa/aşa şi-aşa) – sau
pentru că sunt cuvinte compuse (!de (pe) când Adam-Babadam).

[1] În DOOM1, locuţiunile substantivale şi cele pronominale sunt interpretate ca

grupuri de cuvinte.
Ex. de grupuri introduse în DOOM2 sau cu modificări:
• - !de mâncat (a da de mâncat; De mâncat, aş mânca); !după prânz.
• Dar se scriu într-un cuvânt /cu cratimă compusele cu o structură
asemănătoare: demâncare, demâncat „mâncare”, după-amiază, după-masă
„a doua parte a zilei”.
• - !apă de colonie, *apă minerală, *apă plată, *bună dimineaţa (formulă
de salut), *bună stare „stare bună”.
• Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu
structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi
păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu
fie cu cratimă (!bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare
„prosperitate”.

27.Alte intervenţii în dicţionarul propriu-zis:

1. S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:

1.1. împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz,
majoritatea din engleză: *advertising, *airbag etc.;

136
 1.2. cuvinte existente mai de mult în limba română, dar care, din diverse
motive, lipseau din DOOM1 (unele formate sau devenite uzuale după
elaborarea acestuia):
• substantive: *acvplanare, *aeroambulanţă, *aurolac, *blocstart, *cronofag,
*dublu-casetofon, *electrocasnic, *gastroenterolog, *giardia,
*metaloplastie, *neocomunism, *policalificare, *politolog, *preaderare,
*primoinfecţie, *teleconferinţă;
• adjective: *aeroportuar, *alb-argintiu, *alb-negru, *anglo-normand,
*autocopiativ; *heliomarin, *neoliberal, *proamerican, *sociocultural,
inclusiv adjective invariabile ca *extra, *super, *ultra;
• substantive şi adjective derivate de la nume de locuri româneşti (*albaiulian,
*negruvodean), de la nume de ţări (*srilankez) şi alte derivate care pun
probleme (*shakespearian dar, eventual, şi shakespeare-ian);
• substantive şi adjective reprezentând dublete ale unor cuvinte existente în
DOOM1: *compleu „costum”, *emisie, *frecţie, *mental, *ocluzie, *papua,
*repertoar – alături de complet (de judecată), emisiune, fricţiune, mintal,
ocluziune, papuaş, repertoriu;
• verbe:*a accesa, *a se autoacuza, *a exînscrie, *a tracta;
• adverbe compuse absente din DOOM1: *alaltăieri-dimineaţă, *mâine-
dimineaţă; *azi-mâine;
• prepoziţia compusă *à la;
1.3. cuvinte provenite din abrevieri: *ADN;
1.4. nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune
înregistrate în dicţionar: *Acropole faţă de acropolă;
1.5. grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: *de sigur, *după
masa ..., *fie cum etc.

137
După 23 de ani
Realizat de un colectiv al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al.
Rosetti” al Academiei Române şi coordonat de Ioana Vintilă - Rădulescu,
DOOM 2 a apărut pe piaţa de carte pe 17 mai 2005, dar a fost lansat oficial pe
12 iulie 2005. Considerat de specialişti un „inventar de termeni”, DOOM 2
conţine 62.000 de cuvinte, dintre care peste 3.500 de variante modificate ale
unor cuvinte din DOOM 1. Dacă în România noul DOOM a apărut după 23 de
ani de la prima ediţie din 1982, în Franţa, de exemplu, se scriu anual astfel de
lucrări de normare a limbii. Dicţionarul, pentru care se plănuieşte o
„reîmprospătare” la fiecare cinci ani, încearcă sa reducă decalajul dintre normele
academice şi limba vorbită şi să ţină sub control excesele lingvistice de tot felul,
motivează specialişti care au contribuit nu numai la scrierea lui, ci şi la
prezentarea în diferite judeţe.

138
Modificările fonetice (1).
1.1. Factorii care le determină / influenţează. Tipologia.
1.2. Modificări fonetice condiţionate de factori lingvistici. Fenomenul
coarticulaţiei.

1.1. În vorbirea obişnuită, sunetele din cuvinte nu se pronunţă izolat, ci

sunt înlănţuite, aşa încât fenomenul articulării unui sunet (ce va urma) se face
de fapt înaintea sfârşitului articulării sunetului precedent, nu după acesta.
Destinderea sau metastaza unui cuvânt coincide cu tensiunea sau catastaza
sunetului următor astfel încât punctul de plecare al mişcării organelor
articulatorii este articulaţia sunetului precedent. Fiecare sunet este legat de cel
precedent şi de cel următor, ba uneori şi de altele mai îndepărtate. Foneticienii
au numit acest proces coarticulaţie. Ei au constatat că aceste fenomene sunt
cauza celor mai multe modificări fonetice din corpul unui cuvânt, îndeosebi
despre influenţarea producerii sunetelor vecine fiind vorba.
• Factorul lingvistic- coarticulaţia. Modificări fonetice condiţionate
. Modificările fonetice provocate de influenţa factorilor lingvistici – a unui
sunet asupra unor sunete învecinate în procesul de articulaţie se numesc şi
modificări fonetice condiţionate.
În momentul tranziţiei de la destinderea unui sunet până la tensiunea sunetului
următor, cuvântul dintre sunete poate duce la schimbări: pot apărea sunete noi
ori pot dispărea sunete, în general însă pot să apară multe modificări mai mari
sau mai mici. Asemenea consecinţe ale coarticulaţiei se observă nu numai în
cazul sunetelor învecinate dintr-un cuvânt, ci chiar şi în cazul unor sunete aflate
la distanţă unele de altele (de exemplu, în silabe diferite sau în cuvinte diferite).
Coarticulaţia e una dintre cauzele principale ale schimbărilor fonetice în general.
Partea foneticii care studiază sunetele în înlănţuirea lor şi în special cele
condiţionate se numeşte fonetică combinatorie.

139
 • Factori psiho-lingvistici şi semantici. Modificări necondiţionate

Alte modificări se explică nu prin coarticulaţie, ci prin alţi factori

generali, sau de obicei factori speciali, de ordin psiho-lingvistic, care apar
datorită decalajului dintre gândire şi vorbire. În momentul comunicării, toate
sunetele unui cuvânt există în mintea vorbitorului, dar materializarea lui se face
treptat, adică fiecare sunet ocupă un anumit spaţiu în lanţul acustic al vorbirii. Se
iveşte astfel un decalaj între gândire, care e mai rapidă şi vorbire care e mai
lentă. Alteori, din acelaşi motiv general vorbitorii modifică intenţionat forma
unui cuvânt în funcţie de conştiinţa lui lingvistică. În cazul altora, predomină
cauze de ordin semantic care se îmbină cu cele psiho-lingvistice. Forma unui
cuvânt e modificată după forma altui cuvânt asemănător fonetic, deoarece
vorbitorii stabilesc similitudini atât de formă, cât şi de sens. Modificările
provocate de coarticulaţie sunt favorizate de ritmul allegro, deşi se poate să nu
aibă loc modificări de sunete şi în timpul vorbirii normale. Dacă au totuşi loc,
aceste modificări nu sunt întâmplătoare, ci determinatoare în sensul că un
anumit tip de sunet influenţeaza într-un anumit fel un sunet vecin sau e
influenţat de un sunet vecin.
Prin urmare, aceste modificări nu sunt întâmplătoare; în condiţii similare
avem de a face cu acelaşi tip de modificare fonetică. Prin aceste modificări
rostirea sunetelor devine realmente mai uşoară, chiar şi mai comodă, rămânând
în limita păstrării semnificaţiilor transmise şi receptate. Studiul acestor
modificări fonetice e important deoarece, fără a alcătui o parte a limbii române,
ele sunt mai numeroase şi mai frecvente decât în alte limbi. Sextil Puşcariu
spune că important e pentru fonetică faptul că există multe variante de rostire
care nu sunt supărătoare.

140
1.2. Modificări fonetice condiţionate, explicabile, în primul rând prin
coarticulaţie

1.2.1. Sinereza (contopirea) înseamnă unirea într-un diftong a vocalelor

care formează un hiat (pentru acesta vocala mai închisă devine semivocală). Un
exemplu îl reprezintă evoluţia în română a cuvântului neogrec teatron trisilabic
(te - a - tron). Adaptat în limba română la forma teatru, forma trisilabică a
acestui cuvânt a devenit bisilabică la începutul secolului nostru: “Priveam ca la
tea-tru”. (Topârceanu). Ultima formă a rezultat prin transferul vocalei e in
semivocala şi gruparea ei în relaţie cu vocala următoare, a. Însă, la Eminescu se
păstrează pronunţia trisilabică: “Privitor ca la te-a-tru tu în lume să te-nchipui /
Joace unul şi pe patru / Totuşi, tu ghici-vei chipu-i” (M. Eminescu, Glossă). Este
sinereză şi în pronunţările: ziar - monosilabică, unde rostirea corectă e bisilabică
zi-ar; so-cial, ches-tia, a-via-ţi-e, unde corect ar fi să se respecte pronunţia în
silabe diferite a hiatului i-a, aşa încât primele două cuvinte în mod corect sunt
trisilabice, în vreme ce ultimul cuvânt din exemplele de mai sus este alcătuit din
cinci silabe, şi nu din patru.
1.2.2. Contragerea (contracţia) constă în unirea într-o vocală unică a
două vocale care fac parte din cuvinte diferite sau din acelaşi cuvânt. În limba
română veche: de + in > dein > din; din + spre > dinspre; p(r)e + in > pr(e)in >
prin. Avem contragere şi în cuvântul fiica –pronunţat fica; reumatism sau
romatism; a raposa, cuvânt a cărui formă corectă re trebui să fie “a răpausa”),
a cota ( în loc de “a căuta”).
1.2.3. Eliziunea - dispariţia vocalei finale a unui cuvânt sub influenţa
vocalei iniţiale a cuvântului următor, precum în exemplele:
• Ştiu că a plecat. / Ştiu c-a plecat.
• A plecat cu un tren. / A plecat c-un tren
• Dintre o … / dintr-o
• Între o … / într-o …
141
 • Ei se au dus. / Ei s-au dus.
• Nu au înţeles. / N-au înţeles.
• Mă ajută dimineaţa la teme. / M-ajută dimineaţa la teme.

Sunt foarte dese eliziunile înaintea vocalelor a (m-aduce, c-ar face), o

(de ex. “M-or vedea că nu-s”; “A ieşit c-onoarea lezată din afacerea asta”) şi u
(c-un an în urmă”; “Pentr-un cer chemător şi necucerit” (L. Blaga ), dar ele nu
au loc înainte de e, i şi t iniţial.
De exemplu: Mă examinează. / *M-examinează!!! Greşită!!
Mă imită. / *M-imită.
1.2.4. Afereza este o altă modificare fonetică prin care dispare vocala
iniţială a unui cuvânt datorită influenţei vocalei finale a cuvântului precedent.
De exemplu, “Mă duc până în centru.” Devine “ Mă duc până-n centru.” Sau
“Fuge în casă” > (devine) Fuge-n casă. În unele cazuri, formele de afereză
coexistă cu cele corespunzătoare fără afereză: mult timp, forma naltă coexistase
cu actuala, înalt, înaltă.
1.2.5. Sincopa este schimbarea fonetică care constă în căderea vocalei
situată de obicei între două consoane. În mod obişnuit, cade vocala
interconsonantică înconjurată de silabe neaccentuate (în poziţie interioară).
Acest tip de modificări se întâlnesc mai ales din cauza ritmului grăbit al
comunicării / vorbirii. Se aud astfel formele:
• epurele < (din) iepurele
• cânele < câinele
• cazurle < cazurile
• lelţa <leliţă
• domle < domnule
• văzt < văzut.

142
 Sextil Puşcariu, Al. Graur consideră că în forme ca ţărna, lelţa etc. s-a
sincopat vocala accentuată; întâlnim la Lucian Blaga forma ţărna în poemul
Catrenele fete frumoase sau poemul La cumpăna apelor: “De-aici luăm iarăşi
drumul / Spre ţărna şi valea, trădate-nmiit / Pentr-un cer chemător şi
necucerit”.”
1.2.6. Haplologia este schimbarea fonetică constând în suprimarea unui
grup de sunete (asemănătoare) care se repetă imediat.
De exemplu: “Îi tare buna mămăliga asta! / …măliga …
• Coana < cucoana
• Coniţă < cuconiţă
• Conaş < coconaş
• Nea < nenea
• Naş < nănaş
• Măta < mamă-ta.
Numele cu haplologii nu sunt considerate literare, însă compusul tragi-
comic rezultat din tragico-comic s-a impus.
1.2.7. Disimilaţia este schimbarea fonetică prin care un sunet este
modificat de alt sunet identic sau asemănător cu el din acelaşi cuvânt sau din
cuvântul vecin. În procesul disimilării, din 2 cuvinte identice sau asemănătoare
rezultă sunete diferite. Disimilaţia se opune astfel structural asimilaţiei. Ambele
însă se produc şi se explică prin tendinţa vorbitorilor de a rosti mai uşor
cuvintele. În cazul asimilaţiei, pornim de la sunete diferite şi ajungem la sunete
identice sau asemănătoare, iar prin procesul disimilaţiei se modifică sau chiar
dispare o articulaţie care se repeta şi se recurge la sunete diferite. Dacă în unele
cazuri avem serii de disimilaţii diferite, precum în exemplele RUXANDRA,
RUXANDA ori LUXANDRA. În exemplul Ruxandra - Luxandra se obsevă că
avem în prima formă un r iar în a doua formă un l. Deoarece al doilea r s-a
menţinut şi în a doua formă, înseamnă că aici e sunetul motor al procesului,
adică sunetul disimilator, în vreme ce primul l este sunetul disimilat pentru a se
143
evita repetarea aceleiaşi mişcări articulatorii. În cazul al doilea, Ruxandra -
Ruxanda se observă că sunetul care rămâne pe poziţie e primul; ca atare, acesta
e sunetul disimilator, pe când al doilea “r” dispărut în forma cu disimilaţie e
sunetul disimilat .
1. De aceea, lingviştii vorbesc şi de disimilaţie parţială şi integrală.
• Disimilaţie parţială întâlnim în exemple precum:
• Gligore < Grigore
• tutulor < tuturor
• saltar < sertar.
• Disimilaţie totală întâlnim în situaţiile în care sunetul disimilat e îndepărtat
de sunetul disimilator, ca în exemplele: fereasta < fereastra (a fost disimilat
total al doilea r); indepedenţa < independenţa (cu disimilaţia totală a celui
de-al doilea n); laterna < lanterna.
După locul lui în raport cu sunetul disimilat, lingviştii vorbesc despre:
• disimilaţie progresivă (când sunetul disimilator se află înaintea sunetului
disimilat): Ruxanda – Ruxandra şi
• disimilaţie regresivă (când sunetul disimilator se găseşte după sunetul
disimilat): Luxandra.
După depărtarea dintre sunetul disimilator şi cel disimilat, disimilaţia poate fi la
distanţă, între sunetele implicate în proces întâlnindu-se şi alte sunete
(situaţia cea mai obişnuită) şi în contact (când sunetele implicate în proces
sunt vecine). Avem
• disimilaţie la distanţă în toate exemplele date.
• disimilaţie în contact avem în exemplele:
• triunf în loc de triumf;
• îngânfat – îngâmfat prin influenţa labio-dentalei f
asupra lui m;

144
 • monumentum > monumânt > mormânt prin disimilaţia
interioară a lui m către n.
După caracterul sunetelor implicate în proces, disimilaţia poate fi:
• disimilaţie consonantică (în toate cazurile de exemple enumerate
până aici) .
• disimilaţie vocalică:
• fodul în loc de fudul;
• bacalureat < bacalaureat (disimilaţie totală la cel de-al 3-
lea a);
• delincvent >delicvent (tinde iar să se generalizeze forma
ultiă ca literară, mai ales pentru că este apropiat de
“delict”);
• apropitar pentru proprietar avem o disimilaţie totală
consonantică progresivă la distanţă.
În cazul modificării formelor unor cuvinte, trebuie luate în discuţie mai
multe modificări fonetice de tipuri deferite.
1.2.8. Asimilaţia este schimbarea care constă în modificarea
caracteristicilor fiziologico-acustice ale unui sunet sub influenţa altor sunete din
acelaşi cuvânt sau din cuvântul vecin. În felul acesta din două sunete rezultă alte
două sunete, fie identice, fie asemănătoare; în procesul de asimilaţie, un sunet
atrage total sau parţial la propria sa articulaţie alt sunet al aceluiaşi cuvânt sau
din alt cuvânt. Asimilaţia se face cu scopul de a evita succesiunea a două
modificări articulatorii diferite. De exemplu, cuvântul vorba e pronunţat uneori
“vorva”, adică a vorovi. Sub influenţa lui v iniţial, consoana b devine v. Sunetul
asimilator este v (este sunetul care învinge şi rămâne pe poziţie), în vreme ce
sunetul asimilat este b (sunetul care se schimbă); alt exemplu este boliţă rezultat
din bivoliţă Sunetul asimilator este de această dată b, iar sunetul asimilat este
v.

145
Clasificarea tipurilor de asimilaţie
a. După poziţia sunetului asimilator faţă de cel asimilat, asimilaţia
poate fi:
• progresivă - în cazul asimilaţiei progresive, sunetul asimilator se găseşte în
faţa celui asimilat (vorva < vorba, înalt < nalt),
• regresivă - iar în cazul celei regresive, sunetul asimilator este după sunetul
asimilat (nisip < năsip).
b. După gradul de modificare a sunetului asimilat, asimilaţia poate fi:
• totală (când sunetul asimilat devine identic cu cel asimilator), la fel ca
în toate exemplele date sau
• parţială (când sunetul asimilat devine numai asemănător cu sunetul
asimilator, modificându-şi numai una din trăsăturile specifice); boiar -
în limba română veche; forma “boier”- se explică prin asimilaţia
parţială a lui e în a.
Datorită influenţei lui p sonor, b îşi pierde sonoritatea în cuvinte ca
supsemnatu’, prin influenţa sonantei m asupra consoanelor surde vecine a
rezultat: zmulg, zmântână, bazma, ztampilă.
c. După distanţa care separă sunetul asimilator de cel asimilat,
asimilaţia poate fi:
• de contact (când cele 2 sunete sunt vecine) boiar pentru boier, zmulg pentru
smulg, un pig pentru un pic, oraj pentru oraş, dulab pentru dulap şi
• la distanţă (când între cele 2 sunete se găsesc alte sunete neimplicate în
proces): vorva pentru vorba şi toate celelalte exemple.
d. După caracterul sunetelor implicate, asimilaţia este:
• vocalică - asimilaţiile vocalice sunt mai rare: ”cinematograf” se
rosteşte prin asimilaţia vocalică a lui a de către o (cinemotograf)
sau prin asimilaţia lui o de către a: gramofon – gramafon;
mulţumi – mulţămi; colofan-celofan; prin influenţa asimilatorie
a lui – e- asupra lui – i – Vasile -Vasele;
146
 • consonantică: minune - mirune, fenestra - fereastra, întâlnim
asimilaţii consonatice ale lui r asupra lui n ; aici intră în discuţie
fenomenul de rotacism. Rotacism avem numai în cazurile în
care a trecut la r , - n - intervocalic latin fără intervenţia
asimilatorie a lui n;
• mixtă (când consoana influenţează vocala): singular schije,
tovarăşe – pronunţarea muiată a consoanelor schimbă pe ă în e.
Această asimilaţie este una mixtă pentru că asimilaţie mixtă este
şi nazalizarea vocalelor de către consoanele nazale.
În majoritatea tipurilor de modificări fonetice discutate au fost implicate
nu numai sunete din acelaşi cuvânt, ci şi sunete vecine aparţinând unor cuvinte
diferite, dar din aceeaşi sintagmă. Schimbările fonetice sunt cuprinse într-un
cadru mai larg, numit fonetică sintactică sau sandhi provenit din sanscritul
“sandhi” = unire, legătură. Prin fonetica sintactică se explică de exemplu
sonoritatea lui p din un dulab mare sau căderea lui a din clas-a treia.
1.2.9. Metateza - prin metateză înţelegem inversiunea unor grupuri de
sunete în interiorul unui cuvânt sau al unei sintagme. Cauza principală o
constituie evitarea rostirii unor grupuri de sunete incomode din punctul de
vedere al articulaţiei. Schimbând ordinea, vorbitorul obţine o nouă ordine în
succesiunea sunetelor, mai comodă pentru coarticulaţie. Cauze secundare pot fi
defecte de memorie sau asociaţii greşite de idei.
De exemplu:
• potropop în loc de protopop - prin schimbarea sunetelor o şi r ,
• poclon în loc de plocon;
• hodină în loc de odihnă;
• poctoavă – potcoavă;
• şuburelniţă – şurubelniţă;
• siripit – risipit.

147
 Metateza e destul de frecventa în limbajul copiilor, deoarece
mişcările articulatorii la ei sunt mai şovăielnice; stărluci – străluci; stărnutat –
strănutat;
Culj – Cluj, crastaveţi – castraveţi.
Asimilaţie şi metateză avem în exemplele: garmafon pentru
gramafon. Metateza poate fi întâlnită şi în frază în sensul că îşi inversează locul
nu numai sunetele în cadrul unui cuvânt, ci cuvinte întregi:
Am dat vaca la fân. // Am dat fân la vacă.
Am turnat lampa în gaz. // Am turnat gaz în lampă.
1.2.10. Diereza este disocierea unui diftong în elementele sale
componente, în aşa fel încât dintr-o vocală şi o semivocală rezultă două vocale,
deci rezultă un hiat. Astfel, aurifer se pronunţă au-ri-fer, cu diftong, nu cu
hiatul a-e. Se rosteşte uneori deodată (cu hiat între e şi o) nu deo-dată.
Vorbitorul e constrâns de mediu ori de prozodie să rostească:
- bisilabic: ca-ut în loc de caut;
- trisilabic: te-a-tru pentru teatru.
1. 2.11. Proteza este adăugarea unui sunet la începutul unui cuvânt:
• lămâie, ridică, mirosi - alămâie, aridica, amirosi (proteza lui
a);
• hăla, hălalalt - punerea lui h în faţa lui ăla, ălalalt.
Specialiştii consideră că acest fenomen fonetic s-a petrecut şi cu î
din formele pronominale: îmi, îţi, îi ş.a.
1.2.12. Epenteza este intercalarea unei vocale între sunete vecine. Între d
şi r din cuvântul adresa s-a intercalat vocala i şi a rezultat adriesa; pudra –
pudura. Ceea ce este însă de reţinut e faptul că rostirile cu epenteză sunt indicii
de incultură, prin urmare sunt de evitat / corectat. Aceleaşi vocale – i -, - u - le
găsim intercalate şi în dialecte; între h şi r: hirbi – hrib; huruba – hrub. Epenteza
– i -, - e - ,- u - (între vocalele în hiat) este aproape generală, deşi ortografia n-o

148
include; aluziie, aviiaţie, creeaţie, neuon (pentru neon). În limbajul copiilor
găsim asemenea exemple: şurubeliniţa – şurubelniţă.
1.2.13. Epiteza constă în adăugarea unei vocale (rareori poate fi şi
consoană) la sfârşitul unui cuvânt. Astfel, avem formele: măi, aicea,
pretutindenea, purure, aievea, asemenea (pentru asemene) – acuma.
1.2.14. Reduplicarea fonetică sau silabică ar consta în repetarea unei
silabe în acelaşi cuvânt cu sau fără variaţii în vocalism. La origine, modificarea
fonetică este afectivă şi are ca autori copiii, primele cuvinte din vocabularul
fundamental aparţinând acestora: mama, tata, lele, dada, papa. Tot prin
reduplicare s-au creat unele onomatopee: scârţ - scârţ şi unele verbe: a dârdâi, a
fâlfâi, a şuşoti.

LECŢIA a II- a

Modificările fonetice (2).

2.1. Modificări fonetice cauzate de coarticulaţie şi factori psihici.
2.2. Modificările fonetice explicabili prin factori psihici.
2.3. Modificările fonetice cauzate de factori de ordin semantic

2.1. Modificări fonetice cauzate de coarticulaţie şi factori psihici.

2.1. 1. Anticiparea este pronunţarea anticipată a unui sunet într-un

cuvânt. Ulterior, sunetul anticipat e rostit şi la locul lui normal sau obişnuit. Cele
mai multe anticipări nu s-au impus în limba literară (deci nu sunt corecte),
precum în exemplele:
• anticiparea lui n: indentic, indentitate, intinerar, angronom;
• anticiparea lui r: fragure (pentru fagure).
Anticiparea se explică şi prin faptul că gândirea e mai rapidă decât
vorbirea: în momentul comunicării toate sunetele se afla în mintea noastră, dar

149
concretizarea se face treptat. Grăbindu-se, vorbitorul le rosteşte şi mai înainte
decât trebuie organele fiind dispuse deja în vederea pronunţării următorului
sunet. Unele anticipări s-au impus în limba literară, astfel fiind rostirea lui i din
diftongul îi (âi): câini, mâini, pâini se explică prin anticiparea lui i. Ulterior, sub
influenţa formei de plural s-a refăcut uneori o nouă formă de singular: câine,
pâine (în loc de cane, pane), dar nu şi în cazul mâna.
2.1.2.Propagarea este fenomenul fonetic similar anticipării prin care se
înţelege repetarea unui sunet deja pronunţat:
• prin propagarea lui – n – ori a unui timbru nazal se rosteşte:
• înfinge pentru înfige;
• Dominte pentru Domitie;
• Melinte pentru Melitie.
• propagarea lui r în forme populare ca armornica, încruntrar,
turberculoza;
Explicaţia propagării e preponderent psihică, adică vorbitorul îşi închipuie
din cauza momentului mai rapid al gândirii că nu a pronunţat un sunet, astfel
încât el repetă sunetul. La această explicaţie se adaugă şi alta referitoare la
dificultatea rostirii unui sunet precum “r” în exemplul turberculoza. Vorbitorul
se concentrează într-o măsură foarte mare asupra pronunţărilor, le repetă, iar
alteori le anticipează.

2.2. Modificările fonetice explicabili prin factori psihici

2.2.1. Analogia este schimbarea parţială a formei unui cuvânt după

forma altor cuvinte; de exemplu, un o accentuat din convocă a fost diftongat în
oa ajungându-se la convoacă după modelul lui ‘roagă “. Rostirea în diftong nu e
corectă în cuvinte ca:
• revoacă, pedagoagă;

150
 • -c- prefinal din cuvântul complect în locul formei corecte
“complet” prin influenţa analogică a formelor terminate în - ct
corecte (intelect, perfect);
• accentuarea pe – u - în cuvântul duminica se explică prin
influenţa accentuării pe prima silabă în numele celorlalte zile
ale săptămânii;
• consoana –m – în cuvântul octombrie se explică prin
influenţa formei septembrie în care m este etnologic;
• forma distrasă (în loc de distrată ) o găsim la Eminescu în
versuri ca: “Ea îl privea pe copilaş / Uimită şi distrasă” care are
ca model pe rasă, participiul formei infinitivale (a) rade.
2.2.2. Hiperurbanismul (hipercorectitudinea) este înlocuirea unui
sunet considerat dialectal prin echivalentul lui cult în cazul în care înlocuirea nu
se justifică etimologic. În forme ca: piftea, pişcăliţă, pibrit , - p - iniţial apare
incorect în locul lui –k'-, etimologic simţit ca dialectal în special în Moldova
prin încadrarea greşită a acestor cuvinte în categoria: picioare - chicioare. Dintr-
un motiv similar, vom găsi dialectal consoana laringală - h - în loc de literarul
– f – în exemple precum: hiica pentru fiica sau ğ în loc de j (în Maramureş):
gioc (joc). S-a încercat înlocuirea lui – h - cu – f - şi a lui - g - cu – j - în ex. ca:
arfimandrit, arfiva, juvaier (pentru giuvaier). Dat fiind faptul că, dialectal, în
Moldova după unele consoane apare – ă – sau –i – în loc de literarele – e - sau -
i - (răce, răpede) se spune şi gredină, prejitură, brinză , griu, smintână.

2.3. Modificări fonetice explicabile prin cauze de ordin semantic

2.3.1. Etimologia populară este modificarea formei unui cuvânt (de

obicei neologism) datorită apropierii lui de alte cuvinte mai cunoscute
vorbitorului sau vorbitorilor în general, asemănătoare ca formă şi uneori ca sens.

151
Etimologia populară caracterizează vorbirea oamenilor inculţi şi constituie o
sursa de umor ca în exemplele:
• aerogant (arogant)
• arcolada (acolada)
• boliclinica (policlinica)
• depărtat (deportat)
• frecţie (fricţie)
• pedepsie (epilepsie )
• funegru (junebru)
• gaz-metal (gaz metan)
• somnieră (somieră)
• cumpărătiva (cooperativă)
• săltat (exaltat)
• prinsonier (prizonier).
2.3.2. Contaminaţia este schimbarea fonetică ce constă în modificarea
formei unor cuvinte sau a unor construcţii gramaticale datorită fie încrucişării,
fie combinării lor cu alte unităţi lexicale asemănătoare ca sens. De multe ori
contaminaţia se face conştient, din tendinţa spre glumă sau ironie, ca în
exemplele:
• nepurcel (nepot + purcel)
• a furlua (afura + a lua)
• autopasul (autobuz + pasul)
• cizmăgar (cizmă + măgar)
• cocobarza (cocor + barza)
• poimarţi (poimâine + marţi)
• am înţeles +am priceput > am înţelegut
• a vopsi + a picta > vopsează.
Există şi unele pronunţări voit ironice:
152
 • porcaria, porcheria (porcărie)
• studenticos (student+ studios)
• mitochen
• beţiveschi
• intelectocănime (intelectuali + mitocani).
2.3.3. Deraierea lexicală constă în înlocuirea conştientă a părţii finale a
unui cuvânt cu partea iniţială asemănătoare ca formă a altui cuvânt, cu scopul de
a surprinde şi a şoca chiar. Vorbitorul păcăleşte pe auditor şi produce chiar şi un
efect comic dacă foloseşte expresiile de mai jos în locul celor cunoscute:
• ‘’Dumnezeu să-l ierte!“ // “Dumnezeu să-l iepure!“
• Cât e ceapa ? // Cât e ceasul?
• Am un inel de auleu. // Am un inel de aur .
• Să-ţi fie de bat. // Să-ţi fie de bine!
În alte exemple de deraiere lexicală, tonul şi nuanţa ironică alternează cu
duritatea exprimării:
• O faci pe nervosul. // În loc de o faci pe nebunul.
• Vai de cozonacul tău. // În loc de vai de cojocul tău.
• Bani gheaţă nu are. // Bani gata (aşa a fost la început şi aşa ar fi
“corectă” exprimarea).

CONCLUZII

Toate modificările fonetice sunt posibile şi există din cauză că ele nu au

rol fonologic şi nu afectează în sine sensul comunicării. Uneori acestea sunt şi
indicatori stilistici. Cuvintele cu formele “asimidisimimetatizate” ori de alte
soiuri comunică acelaşi mesaj. Formele rezultate în urma acestor modificări s-au
impus în defavoarea formelor corespunzătoare. Nu în toate cazurile modificarea

153
a avut loc realmente. Aceste modificări se petrec sau nu, în funcţie de context,
de vârstă, cultură, regiune, categorie socio-profesională, ori alţi indici ai
dinamicii sociale de care fenomenul vorbirii este indispensabil legat. Dacă se
petrec, ele se generalizează uneori şi chiar pot deveni cu timpul literare, unele
cuvinte dispărând din limba literară standard şi fiind înlocuite de cuvintele
modificate fonetic, ca în exemplele: cuvântul fârtat (pentru actualul frate); a
pogorî (pentru a coborî); nisip (pentru năsip) sunt acum în limba literară
corecte. După ivirea variantelor culte, formele noi au unele şanse de impunere în
varianta cultă, deşi se petrec multă vreme în limba populară. Ca şi alte
modificări fonetice, şi acestea se petrec pentru că limba înseamnă o matrice
sonoră în continuă transformare, la fel ca toate fenomenele vii.

154
FONOLOGIA LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE. Concluzii

Cum am mai precizat de mai multe ori pe parcursul acestei lucrări,

fonetica studiază sunetele în sine în procesul vorbirii, fără a se referi la rolul lor.
Fonetica e o disciplină descriptivă asemănătoare cu ştiinţele naturii, preocupată
de proprietăţile fizice, fiziologice şi acustice ale sunetelor.
Fonetica istorică sau evolutivă explică modificările fonetice provocate de
coarticulaţie şi, în general, de influenţele reciproce dintre sunete, precum şi de
starea psihică a vorbitorului fără a face referiri la funcţiile lingvistice ale
sunetelor. Rezultatul valoros pe care fonetica instrumentală şi descriptivă l-a
obţinut constă în descoperirea a două cauze care fac ca numărul sunetelor dintr-o
limbă să fie teoretic nelimitat.
1. O cauză este de ordin fiziologic: există o infinitate de sunete deoarece fiecare
vorbitor trăieşte în mod propriu sunetele unei limbi în funcţie de conformaţia
organelor sale fonatoare. O dovadă clară este faptul că putem recunoaşte pe
cineva fără a-l vedea chiar şi numai după voce.
2. Cauza de ordin obiectiv se numeşte coarticulaţie (influenţa reciprocă dintre
sunete; în funcţie de vecinătăţi, acelaşi sunet capătă sau pierde unele
caracteristici fiziologico-acustice).

I. Scurt istoric
Fonetica descriptivă şi cea instrumentală a contribuit şi la pierderea din
vedere a scopului pentru care se fac comunicări; scopul studierii sunetelor e
rolul sunetului în comunicarea umană. Cum reuşesc membrii aceleiaşi
comunităţi lingvistice să se înţeleagă utilizând sunetele vorbirii atât de
numeroase si diferite după poziţia lor in lanţul comunicării, după tipul lor si
după vorbitor. Ca o reacţie s-a născut fonologia şi conceptul de fonem. Pentru
istoricul fonologiei v. Al. Rosetti, Fonetica, pag.109-116; Al. Graur, Lucia
155
Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti 1965, pag.131-137; Introducere în
lingvistică (sub redacţia academicianului Al. Graur, Bucureşti, 1965, pag. 90-97.
Termenul de fonem cu accepţia de astăzi, diferită de cel de sunet a fost
utilizat prima dată în 1879 de un elev al lui B. de Courtenay, numit Kruzevski.
Elemente de gândire fonologică pot fi identificate şi în scrierile gramaticilor
antici (greci, indieni, romani) dar fonologia ca disciplină ştiinţifică şi conceptul
de fonem au apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea (v. Maria Manoliu Manea,
Structuralismul lingvistic, Bucureşti, 1973 pag. 20 şi următoarele). Fonologia a
fost fondată de Baudouin de Courtenay. Odată cu studiile lui Saussuse şi mai
ales odată cu cele iniţiate de lingvişti aparţinând Cercului lingvistic de la Praga
(1926, v. şi Modulul I) fonologia a tins să se constituie într-o disciplină diferită
de fonetică, dar a rămas înrudită cu fonetica. Deosebirea fundamentală între
fonetică şi fonologie a fost formulată şi de J. Vendryes. Aşadar fonologia se
bazează pe concepţia că limba e constituită dintr-un sistem de semne sonore şi
urmăreşte să precizeze funcţia fiecărui sunet din acel sistem. Ea se ocupă de
foneme, adică de funcţia sunetelor în procesul comunicării şi al transmiterii
informaţiilor. Fonologia aparţine nivelului limbii (fr. langue) şi nu de nivelul
vorbirii (fr. parole).

2. Definiţia fonemului
Definiţiile fonemului sunt numeroase şi au variat, dar toate pot fi
clasificate în două categorii:
I. Definiţii care concep fonemul ca echivalent psihic al sunetului vorbit,
ca imagine sau ca reprezentare psihică a sunetelor.
Potrivit acestor concepţii fonemul e în afara limbii, e numai o abstracţiune
în conştiinţa vorbitorilor, o esenţă a sunetelor prin care se manifestă actul
concret al vorbirii, dar care nu apare niciodată în vorbire. Această concepţie la
origine se datorează lui Courtenay pentru care fonemul e sunet gândit şi nu
realitate acustico-fiziologică.
156
 II. Alte definiţii au în vedere alt aspect: concep fonemul ca pe un tip sonor
abstract generalizator, reprezentant al unui grup de sunete asemănătoare sau nu
fonetic, care însă îndeplinesc toate aceeaşi funcţie pentru toţi vorbitorii unei
limbi. Concepţia pe baza căreia au fost date definiţiile fonemului din această
categorie domină fonologia actuală şi ea se datorează, în primul rând, lui
Troubetzkoy din ultima parte a activităţii lui. Această concepţie stă la baza
fonologiei actuale reprezentată de Martinel, Bloomfield şi alţii. Sarcinile
fonologiei după aceste concepţii sunt:
• de a inventaria fonemele dintr-o limbă;
• de a le preciza funcţiile în procesul comunicării;
• de a alcătui inventarul combinaţiilor posibile (poziţiile si vecinătăţile);
• de a identifica şi a descrie diferenţele de ordin fonic relevante în procesul
exprimării semnificaţiilor.
Fonemul este unitatea fonetică care nu poate fi divizată în unităţi mai
mici şi succesive şi serveşte pentru a alcătui şi a diferenţia semantic învelişul
sonor al morfemelor (morfemele sunt unităţi minimale semnificative, lexicale
sau gramaticale).
Esenţial pentru fiecare fonem este ca el să îndeplinească o funcţie
specifică de diferenţiere pe care să n-o îndeplinească niciun alt cuvânt.
Premisa îndeplinirii acestei funcţii o constituie păstrarea trăsăturilor sale
funcţionale. Oricât de variate sunt după vorbitor, scop, loc şi conţinutul
comunicărilor, în pronunţările variantelor aceluiaşi fonem se păstrează totdeauna
atât cât e necesar din trăsăturile care aparţin aceluiaşi tip fonematic, oricât de
variate ar fi după vorbitor, scopul şi conţinutul comunicării sau după vecinătăţi.
Pronunţările lui – b - de exemplu din bare nu ajung niciodată să semene cu cele
ale lui – m - din mare pentru că unei asemenea confuzii virtuale i se opune
limba, deoarece ar afecta comunicarea.
Un fonem reprezintă o clasă de sunete diferite între ele sub raport acustic,
dar care îndeplinesc toate aceleaşi funcţii într-o limbă dată. Interesează mai
157
puţin gradele de diferenţiere, aşa încât aceste sunete pot fi foarte asemănătoare
încât diferenţa lor să nu fie percepută de ureche (a din nas şi a din ras ) sau pot
fi total deosebite, încât chiar să şocheze (g' din ghine şi b din bine). Ceea ce
interesează în gradul cel mai înalt e păstrarea sau schimbarea semnificaţiilor, iar
sub acest raport, diferenţele sunt mai puţin sau mai mult relevabile. Din acest
motiv, fonologia e strâns legată de fonetică şi oricât de specifice îi sunt unele
proceduri de descriere şi de analiză, ea se bazează pe observaţiile de ordin
fonetic.
O noţiune fonologică fundamentală e corelaţia, fără ea fonologia
neexistând. Corelaţia se bazează pe caracterele pertinente ale fonemelor, iar
aceste caractere nu pot fi stabilite decât prin studiul fonetic acusto-fiziologic al
sunetelor. Ceea ce e mai important pentru fonologie nu sunt sunetele concrete,
ci diferenţele sonore care ne permit să-l deosebim de celelalte. Aceste diferenţe
au rolul principal de a purta şi de a transmite semnificaţii. Fonemele sunt
constituenţi ai unor semnificaţii; nu au sens, ci ele devin valori lingvistice
numai când sunt asociate în cuvinte şi transmit semnificaţii semantice. Două
caracteristici mai importante deosebesc sunetul de fonem:
• faţă de sunet care e individual, fonemul e un tip social aparţinând societăţii,
adică e reprezentantul unei clase de sunete care au aceeaşi funcţie;
• fonemul este stabil, pe când reprezentările lui sunt variate.
De exemplu, între reprezentările sau variantele fonemului p pentru
ureche sunt şi k', pk', -pč- în picior. În asemenea contexte, raportul dintre
fiecare sunet de la iniţială este de variaţie liberă, deoarece înlocuirea unui sunet
cu altul nu afectează sensul comunicării. Toate sunt reprezentantele unui sunet
(ale lui p). Toate au contribuit la formarea imaginii acustice a morfemului
lexical. Din aceleaşi motive, tot variantele unui fonem, dar imperceptibile
pentru ureche sunt şi în cuvintele: pičor. Aprecieri similare se pot face şi despre:
• k' şi g' din: chitara, k'itara, ghitara / g'itara;
• c şi g din: acaţă, agaţă;
158
 • u şi o din: caută, caotă.
Aşadar, fonemul este o clasă de sunete echivalente funcţional, având trei
funcţii esenţiale:
1. (în combinaţie cu alte foneme) de a forma şi diferenţia morfemele
lexicale, de exemplu f de z în far şi zar;
2. de a forma şi diferenţia morfemele gramaticale – de exemplu, m şi u:
vedeam, vedeau;
3. de a forma şi diferenţia morfeme prin a căror opoziţie se exprimă
concomitent atât un sens lexical, cât şi unul gramatical (de exemplu, a
şi î în imperfectul (el) ura (ceva, ciuva) în opoziţie cu perfectul simplu
(el) urî unde sunt două verbe diferite.
Oricare sunet, într-o limbă dată, este reprezentantul unui fonem sau al
altuia. Unul şi acelaşi fonem nu se realizează printr-un singur sunet, ci prin
variantele lingvistice şi extra-lingvistice. Într-un context lingvistic, pentru
fiecare fonem apare câte un singur reprezentant. Varietăţile fonemului sunt
infinite, dar în anumite limite care impun să nu se schimbe semnificaţia; de
exemplu, – e - din mere poate cunoaşte oricât de multe variante, însă ele nu
ajung pană la gradul maxim de închidere fiindcă mere s-ar putea confunda cu
mare ori cu mire. Fonemele au trei proprietăţi:
1. sunt în fiecare limbă în număr finit;
2. sunt constituite din trăsături fonice particulare în fiecare limbă şi se pot
combina în condiţiile particulare ale acelei limbi;
3. fiecare fonem întreţine raporturi sintagmatice (sau asociative) cu alte
foneme din aceeaşi paradigmă.
Până s-a ajuns la înţelegerea clară a deosebirii dintre fonem şi variantele
lui, fonologii au oferit alte criterii pe care le-au abandonat cu timpul.

159
 SOLUŢII DE IDENTIFICARE
A FONEMELOR ŞI A VARIANTELOR ACESTORA

Aceste soluţii reprezintă încercări de a afla o metodă prin care se pot

reduce variantele la invariante. În istoria fonologiei se cunosc trei soluţii:
1. Soluţia fonetică – a fost dată la sfârşitul secolului trecut când
fonologia nu se constituise, atunci când noţiunea de fonem nu era clară şi
termenul nu prea era folosit. Soluţia aceasta chiar vorbeşte de sunete şi de
variantele unor sunete diferite. După această soluţie, şi variantele sunetului
seamănă din punct de vedere fiziologic. Acestea diferenţiază sunetele care nu
seamănă din punct de vedere fiziologic şi acustic, ca în exemplul pas – fiecare
sunet are trăsături specifice: - p - consoana bilabială, surdă, oclusivă;
- a - vocală deschisă, medială;
- s - consoană fricativă, dentală, surdă.
Aceste sunete nu se aseamănă şi deci cele trei sunete sunt variantele unor
sunete diferite. Dimpotrivă – e - şi – e - din mere sunt variante ale aceluiaşi
sunet – e - pentru că ambele sunt anterioare, medii, nelabiale. Diferenţa de
timbru există între ele (nazalizată prima, orală a doua) este neglijabilă. S-ar
părea că soluţia e acceptabilă: fiecare sunet poate fi asemănător sau diferit de
celelalte. Totuşi, soluţia nu are valabilitate generală (rezultă din studierea
timbrelor fundamentale).
Dacă privim schema vocalelor fundamentale cu variantele lor observăm
că numărul variantelor fiecărei vocale este teoretic infinit. Datorită acestui fapt,
trecerea de la o vocală fundamentală la alta se face printr-o formă continuă. De
exemplu, în cazul lui - a, i - nu putem identifica tipul căreia îi aparţine una sau
alta dintre variantele vocalice supuse discuţiei. Un – o - închis se confundă uşor
cu un – u – închis: adaugă-adaogă. Soluţia fonetică nu spune căt de asemănător

160
trebuie să fie două sunete pentru a putea fi considerate variante ale aceluiaşi
sunet şi cât de diferit trebuie să fie fie sunete pentru a putea fi considerate
variante ale unor sunete diferite. Deci soluţia nu e operabilă.
2. Soluţia fonologic-psihologică (mentalistă)
Baza acestei soluţii o constituie fonemul ca reprezentant psihic al
sunetului rostit de fapt al vibraţiilor sonore. Fonemul ar fi ideea abstractă de
sunet, o reprezentare psihică a unor sunete concrete. Astfel, toate vocalele de
tipul - o - rostite cu înălţimi, intensităţi, durate, aperturi şi timbre deosebite au ca
unică reprezentare în mintea vorbitorului o singură imagine pe baza căreia sunt
identificate toate. Fonemul nu are o existenţă reală concretă. E adevărat că limba
e o activitate psihică şi în prezenţa achiziţionării limbajului, în centrii motori, se
formează pentru sunete reprezentări pe baza cărora memorăm, percepem,
articulăm etc. O dovadă o constituie tendinţa oricărui vorbitor de a raporta orice
sunet al unei limbi străine pe care n-o cunoaştem la sunetele limbii materne.
Soluţia aceasta mai are caracter lingvistic si deci nu poate fi acceptabilă.
3. Soluţia structurabilă
S-a impus în fonologia actuală pentru că oferă un criteriu mai eficient de
identificare a fonemelor şi a variantelor lor. După această soluţie, variante ale
aceluiaşi loc şi context păstrează identitatea de sens a cuvântului, ca în
exemplele: p, k' - sunt variante ale aceluiaşi fonem din picior şi k'cior.
Sunetele care apar alternativ în acelaşi loc şi context şi nu păstrează
identitatea de sens sunt variante ale unor morfeme diferite. Astfel de exemple
sunt sunetele p, b, c, z, f, v, h, k, r, s, t din: par, bar, car, zar, far, var, har, k'ar,
rar, sar, ţar care apar alternativ în acelaşi loc şi în acelaşi context şi schimbă
sensul cuvintelor.

161
 TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 1:

Sunet-fonem-morfem. Relaţii, asemănări şi distincţii

I. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. Nu toate trăsăturile sunetului servesc pentru ………..…..două cuvinte,

prin urmare nu toate sunetele sunt şi ……………. .
2. Elementul component al fonemului, care serveşte pentru a deosebi pe
m de b, pe v de f şi pe z de s se numeşte element
………..…sau………………al fonemului.
3. Sunetul concret e un fenomen fizic, cu un număr oarecare de caractere
………….; el are, în limbă, un rol …………………, de a diferenţia
cuvintele unele de altele. De pildă, în cuvintele vamă, lamă, mamă
etc. un sunet (v, de exemplu) este opus altui sunet (l, m).
4. Nazalitatea lui m e relevantă (mare - bare, mal - bal ), dar
sonoritatea lui nu e relevantă, căci m nu se opune, în limba română,
unei nazale surde.
5. În cuvintele var - far, zer - ser, sonoritatea este un element
component al fonemelor v si z si ea serveşte, în ultimă analiză, pentru
a …………….consoanele sonore v, z de consoanele .……….. f, s.
6. Numim fonem unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unităţi mai
mici şi succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul,
de ex. mare de mere (a: e),bere de pere (b: p ) etc.
7. Conceptul de sunet şi fonem se suprapune şi peste conceptul de
morfem şi atunci când diferenţiază ………………………(de ex., dau
– dai; u, i – este fonem şi morfem).

162
 8. Studiul universaliilor din limbi a dus la concluzia existenţei opoziţiilor
…………… / de obicei opoziţii …………: vocale –consoane; compact
- difuz, grav - ascuţit, nazal – nenazal; consoane nazale, consoane difuze,
n ascuţit, m grav.
9. Unele opoziţii fonematice pot fi şi morfeme determinând distingerea
categoriilor gramaticale, ca de exemplu: ………..//……….;
……………// ……………………;
……………………..//………………………;
…………………..//…………………..
10.Se dă enunţul: Fonemul nu e identic cu sunetul şi nici exterior lui, ci
necesar prezent în sunet, fiind inerent sunetului şi suprapus acestuia.
După acest model încercaţi să definiţi morfemul stabilind 2
particularităţi de asemănare şi 2 de diferenţiere (v. şi figura de mai sus,
adaptată după E. Dieth):
a…………………………………………………………………………….
;
b……………………………………………………………………………;
c……………………………………………………………………………;
d……………………………………………………………………………
…

II. Încercuiţi varianta corectă:

1. Cel care a clarificat prima dată distincţia dintre sunet şi fonem
a fost:
a. R. Jakobson;
b. B.P. Hasdeu;
c. lingvistul de origine poloneză Jean Baudoin de Courtenay (1845
- 1929),

163
2. Primul gramatic care a analizat amănunţit sunetele limbii noastre a fost:
a. B. P. Hasdeu;
b. Constantin Diaconovici-Loga;
c. Iosif Popovici;
d. Sextil Puşcariu.
3. Conţine exclusiv unităţi fonetice varianta:
a. consoane, vocale, semivocale, foneme şi morfeme;
b. sunetele, grupurile de sunete, tipurile de accent şi relaţiile
dintre ele (ritm, intensitate, durată);
c. consoane, vocale, semivocale, sunetele, grupurile de
sunete, tipurile de accent şi relaţiile dintre ele (ritm, intensitate,
durată);
e. morfeme, consoane, vocale, semivocale, sunetele,
grupurile de sunete, tipurile de accent şi relaţiile dintre
ele (ritm, intensitate, durată).
4. Enumerarea cronologică a lingviştilor români preocupaţi de
probleme de fonetică şi fonologie este în seria:
a. B.P. Hasdeu - C-tin Diaconovici Loga – Al. Philippide –
Iosif Popovici _Al. Rosetti – Sextil Puşcariu – Iorgu Iordan –
Al. Graur- Emanuel Vasiliu;
b. C-tin Diaconovici Loga – Iorgu Iordan - B.P. Hasdeu – Al.
Philippide – Iosif Popovici _Al. Rosetti – Sextil Puşcariu –
Emil Petrovici - Al. Graur - Andrei Avram - Emanuel Vasiliu -
Valeriu Şuteu;
c. Iosif Popovici _Al. Rosetti – Al. Philippide - Sextil Puşcariu
– Emil Petrovici - Iorgu Iordan – Al. Graur- Andrei Avram -
Emanuel Vasiliu.

164
 5. Primele experienţe şi înregistrări ale vocii umane care duc la
distincţii clare între sunete –foneme - litere, sub conducerea abatelui P. J.
Rousselot au loc:
a. începând cu anul 1821;
b. între 1830 – 1904;
c. în anul 1891 şi în anii următori;
d. între 1897 şi 1908.
6. Cel care a fundamentat ştiinţific fonetica limbii române a fost:
a. Iosif Popovici, în 1902 prin apariţia primei lucrări de fonetică
experimentală;
b. Al. Philippide care a ţinut un curs universitar de la sfârşitul
secolului trecut până în anul 1933;
c. Al. Rosetti (1930, Curs de fonetică generală);
d. Sextil Puşcariu (1959).
7. Se dau cuvintele sar, var, dar, car:
a. acestea toate sunt formate din câte 3 sunete care toate sunt şi
foneme;
b. numai primul sunet este şi fonem, fără a fi însă şi morfem
c. numai primul sunet este şi fonem, fiind şi morfem;
d. niciunul dintre sunete nu este nici fonem, nici morfem.
8. În cuvintele omofone şi omografe care, sare, mare, dare:
a. consoanele iniţiale sunt sunete şi foneme;
b. primul sunet este şi fonem, fără a fi însă şi morfem;
c. niciunul dintre sunete nu este nici fonem, nici morfem.
d. numai primul sunet este şi fonem, devenind morfem
numai în enunţuri din care să reiasă valoarea gramaticală
a cuvântului (care subst., pluralul lui car, sau pronume
relativ / interogativ; sau sare – subst. sau verb; mare-
subst. sau adj.);
165
 9. Se dau exemplele din coloana A:
A. B. Sunetele marcate în [] sunt:
1. [m] din masa stă în a. Sunete, foneme şi morfeme toate;
opoziţie cu [c] din casa; b. Sunete şi foneme toate;
2.[a] din masa stă în c. numai sunete toate;
opoziţie cu [e] din mesa; d. sunete, foneme şi morfeme doar 3 şi
3.[s] din masa e în opoziţie 4;
cu [p] din mapa; e. sunete, foneme şi morfeme doar 1 şi
4.[ă] din masă e în opoziţie 3;
cu [e] din mase. f. doar morfeme toate;
g. doar foneme toate.
10.Introduceţi în tabelul de mai jos cel puţin câte 3 exemple şi motivaţi în
scris alegerile:
Sunete care să fie şi foneme, fără a Sunete care sunt atât foneme,cât şi
fi şi morfeme morfeme
• •
• •
• •

II. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de

Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. [m] din mare stă în opoziţie cu [c] din care, prin urmare este sunet şi
fonem;
2. Fonemul este unitatea sonoră care poate fi analizată în unităţi mai
mici şi succesive şi care serveşte pentru a diferenţia un cuvânt de altul,
de ex. mare de mere (a: e).

166
3. [m] din cântasem stă în opoziţie cu [ră] din cântaseră, prin urmare este
sunet, fonem şi morfem;
4. [a] din masa e în opoziţie cu [ă] din masă, prin urmare este sunet,
fonem şi morfem;
5. [ră] din cântaseră stă în opoziţie cu [m] din cântasem prin urmare este
grup de sunete, fonem şi morfem;
6. [ğ] din mingi stă în opoziţie cu [ğ] din minge numai la nivelul sensului
gramatical, prin urmare este sunet şi morfem;
7. [i] din mingi stă în opoziţie cu [e] din minge numai la nivelul sensului
gramatical, prin urmare este sunet şi morfem;
8. grav-ascuţit, surd-sonor, velar-postvelar, labiale-nelabiale sunt opoziţii
fonematice, de obicei dihotomice sau binare.
9. Demonstrarea şi a caracterului fonologic / de foneme al unor sunete
nu se face aplicând principiul fonologic al mutabilităţii; şi “O limbă
posedă un minimum de 2 foneme şi un maximum de 70”.
10.Domeniul foneticii se intersectează cu acela al psiholingvisticii,
întrucât tonul, intonaţia, ritmul, natura emoţională a limbajului, prin
urmare notele individuale ale vorbirii influenţează şi mesajul
comunicării.

167
 Test de autoevaluare nr. 2:
Sistemul fonologic al limbii române. Vocalele şi consoanele

III. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. În limba română sunt în total ….. vocale plenisone, după

silabaţie fiind întotdeauna vocale un număr de ……, şi anume
…………….……, vocale care după locul de articulaţie
sunt……………………………………..

2. Sub raport acustic, vocalele i şi e sunt vocale …………sau

acute, efectul lor expresiv
fiind…………………………………iar vocalele o, u, ă, î
sunt vocale …………….., la nivel stilistic creând o atmosferă
de……………………………….. Vocala a este o vocală
……………….

3. Consoanele sunt acele sunete care se pronunţă numai însoţite

de ……………… care se numeşte…………………….. şi nu
pot forma singure silaba, fiind deosebite astfel de vocale. În
limba română sunt un număr de …………. de consoane.

4. Consoanele nesonante care permit opoziţia fonematică surd-

sonor sunt 4 perechi de ocluzive p / b, ……, …….., ………;
3 perechi de consoane constrictive sau fricative f /v, …….,
………. şi o pereche semioclusive (africate): ……….

5. Nu au corespondent surd sonantele nazale ….., ……, vibranta

lichida…. şi vibranta laterală ….., la fel cum nu au
corespondent sonor fricativa laringală……….. şi
semioclusiva dentală ……

168
6. Sunt dentale, ocluzivele …., …. şi ……, constrictivele …,
….., ….. şi ……r, precum şi semioclusiva ….. La rostirea
consoanelor ….. şi ………aerul fonator traversează un canal
strâmt în partea de jos a limbii, astfel încât se produce un
zgomot estompat asemănător cu cel de fluierat. Din acest
motiv consoanele se mai numesc şi consoane siflante.

7. Consoanele ………………..se rostesc prin ridicarea părţii

anterioare a limbii la partea mijlocie a palatului. Sunt
………….consoanele constrictive ş, j şi africatele …., ….. La
articularea lui ….şi …., vârful şi marginile limbii se ridică,
apropiindu-se de palat. Se formează astfel o ……………. prin
care aerul format trece şi se izbeşte de vârful ridicat al limbii.
Se produce astfel un zgomot ca de ………………motiv
pentru care ş şi j mai sunt numite şi ……………………….

8. La rostirea lui p, b, m ocluziunea are loc la nivelul …….,

motiv pentru care sunt ……………..; la pronunţarea lui ….,
…. şi ….. ocluziunea are loc la nivelul alveolelor numindu-se
şi dentale; la articularea lui k, g, - ocluziunea la nivelul
…………, iar la rostirea lui …. şi ….. ocluziunea are loc la
nivelul palatal.

9. Spre deosebire de consoanele nesonante, care sunt foarte

…………, sonantele ocluzive ..…. şi …… sunt mai lungi,
nazalizate iar la articularea lor ocluziunea nu este completă.
Diferenţa dintre oclusiva sonoră bilabială b şi oclusiva
sonanta ….. constă numai în faptul că prima e orală, în vreme
ce a doua este nazală.

169
 10.Completaţi spaţiile următoare cu alte 4 tipuri de opoziţii
fonematice întâlnite în cele 9 exemple / exerciţii de mai sus,
după modelul vocale / consoane; sonante /nesonante;
…………………/………….; …………./…………….;
…………………/………………..;
…………./…………………;
………………../…………………..

IV. Încercuiţi varianta corectă.

1. Vocalele care nu pot deveni niciodată semivocale sunt:

a. u, e, i, a;

b. a, ă, u, o;

c. a, ă, î (â);

d. e, i, o, u.

2. Vocalele care pot deveni semivocale sunt :

a. numai a, e, i, o;

b. numai a, ă, î (â);

c. e, i, o, u întotdeauna, iar ă numai uneori;

d. numai e, i, o, u.

3. După locul de articulare, consoanele nesonante se împart în:

a. 3 grupe: ocluzive, explozive şi constrictive;

b. 5 grupe: ocluzive, explozive, constrictive sau fricative,

semiocluzive, africate;

c. 3 grupe: ocluzive sau explozive; semiocluzive sau africate;

constrictive sau fricative;

170
 d. 6 grupe: ocluzive; explozive, semiocluzive; africate;
constrictive; fricative.

4. Diferenţiem după modul de articulare două mari clase de consoane:

a. ocluzive şi semiocluzive;

b. fricative şi africate;

c. laterale şi vibrante;

d. nesonante şi sonante;

e. nazale şi nenazalizate;

f. palatale şi nepalatalizate.

5. Sunt numai ocluzive dentale sonore în seria:

a. b, d, k', g', g, ğ, v, z, j, m, n, l, r;

b. ğ, v, z, j, m, n, l, r;

c. d, z, n, l, r;

d. t, d, z, n, l.

6. Perechile de ocluzive (explozive) k' / g'; č / ğ ; k / g, în această ordine,

sunt;

a. prepalatale; palatale; postpalatale;

b. postpalatale; prepalatale; palatale;

c. palatale, prepalatale; postpalatale.

7. Numărul tipurilor de n în funcţie de vecinătăţi este:
a. unic şi invariabil;
b. trei: dental, labiodental, palatal;
c. cinci: un n dental; un n labiodental; un n velar; un n palatal; un n ocluziune
orală, adică un n nazal;
d. patru: dental, labiodental, palatal şi nazal.
171
V. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de
Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. În limba română sunt 7 vocale şi 22 de consoane.
2. Consoanele reprezentate, în general, în scris printr-o singură literă sunt: b, d,
f, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, z.
3. Consoanele reprezentate în scris printr-un grup de două sau trei litere sunt: č,
ğ, k', g', ţ.
4. Consoanele m, n, l, r, h sunt toate sonante în limba română contemporană
literară.
5. În limba română contemporană literară labiodentale sunt toate consoanele din
seria: p, b, m, f, v.
6. În limba română contemporană literară sunt 8 perechi de consoane
omorganice surd-sonor: p-b, f-v, t-d, s-z, č-ğ, ş-j, k'-g', k-g. Celelalte
consoane nu au perechi fiind fie surde, fără pereche omorganică sonoră (ţ, h
şi m), fie sonoră fără pereche omorganică surdă (m, n, l, r).
7. În principiu, e posibilă succesiunea oricărei consoane după altă consoană. Se
pare însă că din motive de ordin fiziologic e imposibil de realizat combinaţia
consoană sonoră +consoană surdă (bs, vt, df etc.).
8. Unele tipuri de consoane apar sistematic în limba română în general înaintea
labiodentalelor (f, v); nu apar sistematic un n dental, (ex. nas), ci şi un n
labiodental (n), aşa încât ceea ce se scrie învăţ se pronunţă (*înfăţ ); precum
şi un n velar (lunca); un n palatal (unchi-scris unk’ ) şi un n nazal (pânză).
9. Urmate de timbre vocalice palatele e şi i consoanele se palatalizează, iar
urmate de timbre vocalice ocluzionale se rostesc întotdeauna cu o uşoară
respiraţie spre deosebire de consoanele de la începutul şi mijlocul
cuvintelor (de ex.: cuc = kukh, tot = toth, pup = puph).
10.Datorită fenomenului lingvistic al coarticulaţiei, în limba română
contemporană toate sunetele se rostesc întotdeauna identic.

172
TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 3

TEMA: Vocalele şi semivocalele . Hiatul. Diftongii. Triftongii.

VI. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. Semivocalele sunt sunete care numai împreună cu

……………formează diftongi şi triftongi, care intră în constituţia unei
singure ………….. Spre deosebire de vocale care sunt toate
………………., semivocalele sunt asilabice (nu pot constitui singure o
silabă).

2. Trei caracteristici ……………………. şi ……………....deosebesc

semivocalele de vocale, aşa încât semivocalele sunt: mai puţin sonore;
mai scurte; mai închise.

3. Semivocalele se mai deosebesc de vocale şi prin faptul că, pe lângă că

nu sunt silabice, nu poartă niciodată ……………..

4. Vocalele limbii române care niciodată nu vor fi ………………….

sunt: a, ă, î (â).

5. Pot deveni semivocale doar ….., ……, …… şi……….

6. În privinţa localizării semivocalelor, putem afirma că vibraţia este

…………. în cazul semivocalelor i şi e; ……………. şi ………….în
cazul semivocalelor e şi u.

7. În limba română contemporană avem 23 de diftongi, dintre care

ascendenţi sunt……; amintim …….., ……, ……, ….. şi ……….
(marcaţi vocala şi semivocala cu simbolurile lor).

8. În limba română contemporană sunt 8 triftongi, dintre care numai doi

triftongi sunt ascendenţi, precum în cuvintele…………….., iar şase
173
 sunt centraţi, ca în exemplele (despărţiţi cuvintele în silabe, marcând
cu simbolurile aferente vocala, respectiv semivocala):
………………………, ……………………., ……………..,

……………………., ………………………………,
………………………

9. U este ………… în ui^ ( tă-cui^ ) şi ………………… în eu (re-leu^).

10.Într-o silabă ………….…. este cel care poate diferenţia o vocală de o

semivocală în alcătuirea unui diftong, în situaţia în care sunetele e, i,
o, u sunt când vocală (zei, sca-tiu, ), când semivocală (sal-
tea, iu-te).

VII. Încercuiţi varianta corectă.

1. În limba română literară cele 4 semivocale e, i, o, u intră în structura:

a. numai a hiatului şi a diftongilor;

b. numai a diftongilor şi a triftongilor;

c. atât în structura hiatului şi a diftongilor, cât şi în structura triftongilor.

2. Sunt numai diftongi ascendenţi în seria:

a. seara, iarmaroc, teapă, iute, iobagii;

b. seara, iarmaroc, teapă, iute;

c. suie, seara, iarmaroc, teapă, iute;

3. În cuvântul Mărioara avem:

a. 4 vocale şi o semivocală
b. 5 vocale

174
 c. 3 vocale şi 2 semivocale
d. 2 vocale şi 3 semivocale

4. În enunţul “I-ai privit cu propriii tăi ochi” vocala i apare:

a. de 8 ori; b. de 9 ori; c. de 7 ori; d. de 4 ori; e. de 5 ori; f. de 6 ori.

5. Există triftongi în toate cuvintele din seria:

a. veneau, chioară, leoaică, pleoapă, vioi;
b. chioară, păzeau, tigroaică, miei, mioară,
c. Ioana, duceau, pleoapă, leoarcă, mi-ai spus;
d. lăcrămioară, leoaică, iei, veneau, pleoapă;
e. veneau, Ioana, scriau, păzeau, veneai.

6. Litera i subliniată nu corespunde unui sunet distinct în toate cuvintele

din seria:

a. lupi, membri, preşedinţii, propriii, copii;

b. iepure, pământiu, iureş, vacii, caprei;
c. copaci, fragi, ulmi, corni, colţi, lupi;
d. iepure, pământiu culmi, arţari, curcani.

7. În cuvântul ghiocel avem:

a. 4 consoane, 3 vocale;
b. 3 consoane, 2 vocale;
c. 3 consoane, 3 vocale;
d. 4 consoane, 2 vocale.

175
 8. În toate cuvintele chiul, ghiul, ghiaur litera i redă:
a. o semivocală;
b. nu e un sunet distinct;
c. o vocală;

9. Cuvântul chiulangioaică are:

a. 5 consoane, 4 vocale, 2 semivocale;
b. 6 consoane, 6 vocale, 3 semivocale;
c. 6 consoane, 6 vocale, 2 semivocale;
d. 5 consoane, 4 vocale, 1 semivocală;
e. 6 consoane, 5 vocale, 3 semivocale.

10.Nu apar diftongi în niciunul dintre cuvintele din seria:

a. chior, ghiul, ghiol, ciob, cui;

b. ghiol, chior, ghiul, ciob, chiuloasă;
c. chiul, ghiul, cioban, ciur, chiuială;
d. chiul, ciob, coli, şifonier, pionier;
e. ghiol, ghiul, eraţi, ciob, cui.

VIII. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de

Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. Semivocalele se mai deosebesc de vocale şi prin faptul că, pe lângă că sunt
silabice, nu poartă niciodată accent.
2. Semivocalele seamănă mult cu vocalele deoarece pronunţarea lor constă şi în
tonul muzical, deci vibraţii regulate periodice ale aerului fonator.
3. La început de cuvânt întâlnim numai semivocalele i şi u.

176
4. Diftongii, triftongii şi hiatul intră întotdeauna în constituţia unei singure
silabe.
5. Dintre diftongii descendenţi sau coborâtori 6 se formează cu semivocala u
precedată de 6 dintre cele 7 vocale din limba română literară iu-fiu, fistichiu;
eu - meu, instantaneu; au - dau, sau; ău - flacău, dulău; âu- râu, molâu; ou
- nou, hublou ş.a.
6. În limba română contemporană sunt 8 triftongi, dintre care numai doi
triftongi sunt ascendenţi (-eoa- şi -ioa-), iar şase sunt centraţi.
7. În limba română contemporană, primul i este semivocală în ii^ (co-pii^,
iu^ (sca-tiu^) şi vocală în iu (cim- po- iul), (cim-poa-ie) etc..
8. Vocalele din structura hiatului aparţin prima la silaba dinainte, iar a doua la
silaba următoare (a-e-ri-an; e-o-li-an). Triftongii iau, iai, eau, eai, oai, eoa
sunt toti centraţi.
9. În limba română contemporană sunt 10 diftongi ascendenţi, 13 diftongi
descendenţi şi 8 triftongi (doi ascendenţi şi 6 centraţi).
10.În limba română literară i final postconsonantic (din lupi, ceri, cereţi sau din
formele pronominale: Îţi / îmi duc(i) traiul cum pot (sau în vorbire *Îţ / *îm
duc traiul cum pot) apare în diftongul descendent –ii^ – din cuvintele co-pii,
co-pi-ii, fii, fi-ii.

177
Test de (auto)evaluare nr. 4. Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe

I. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. Vechea definiţie a silabei: un sunet sau un grup de sunete care

se produc cu o singură emisie a aerului expirat îi aparţine lui
……………………………..

2. Unii spun că această definiţie nu corespunde realităţii decât în

cazul cuvântului…………………… sau când un cuvânt
polisilabic e pronunţat …………….. cu …………………….
între silabele lui.

3. Nicio silabă nu e formată numai din ……………, cu excepţia

unor interjecţii; de aceea numărul silabelor dintr-un cuvânt e
egal cu numărul …………… (ex. cap – sunetele c şi p se
strâng în jurul sunetului a formând o silabă.

4. Pentru foneticienii mai noi, vocalele reprezintă elemente

…………., iar consoanele elemente ………….. Prin raportare
la accent, despre silabe s-a spus că sunt unităţi
…………………..

5. Silaba poate fi alcătuită şi din fragmentul final dintr-un

cuvânt rostit împreună cu………………………………..,
precum în exemplele: în/tr-un, din/tr-o;

II. Încercuiţi varianta corectă.

1. Afirmaţia "numai silaba izolată (cuvântul monosilabic - n.n.) - o, da,
la etc. corespunde cu o singură pulsaţie a aerului expirat" îi aparţine lui:

a. I. Iordan;

b . Al. Rosetti;

c . Al . Ros etti , Aur el Lă ză roiu;

178
 d . Aur el Lă ză roiu .

1 . S unt cor ect d espăr ţite în sil abe to at e cuvinte le din se ri a:

a . i-ne-gal, de-zo-biş-nu-it, a-nor-ga-nic; de-za-xat; într-a-ju-to-ra-re;

b . a-xa, in-e-gal, e-xem-plu, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic, dez-a-xat;

c. a-xa, in-e-gal, e-xem-plu, dez-o-biş-nu-it, an-or-ga-nic, nevr-al-gic.

2. Conform DOOM_2 sunt corecte ambele forme, însă se preferă prima formă
de despărţire a tuturor cuvintelor din seria:

a. in-e-gal / i-ne-gal; dez-obiş-nu-it / de-zo-biş-nu-it; an-or-ga-nic / a-nor-ga-

nic;

b. ne-vral-gi-e / nevr-al-gi-e; post-u-ni-ver-si-tar / pos-tu-ni-ver-si-tar;; trans-

a-tlan-tic / tran-sa-tlan-tic; trans-bor-da / tran-sbor-da;

c. dez-obiş-nu-it / de-zo-biş-nu-it; an-or-ga-nic / a-nor-ga-nic; trans-a-tlan-tic /

tran-sa-tlan-tic; trans-bor-da / tran-sbor-da;

3. Există numai cuvinte greşit despărţite în silabe în seria:

a. om-le-tă, sfin-cşii; cab-lu, somp-tu-os, cons-truc-ţi-e;

b. o-mle-tă, sfin-cşii, ca-blu, som-ptu-os, con-struc-ţie;

c. ar-ctic, o-mle-tă, ac-ru, comp-le-ment; cons-truc-ti-e.

4. Sunt corect despărţite în silabe toate cuvintele din seria:

a. sim-plu, peh-li-van, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-vleac;

b. co-dru, o-glin-dă, pe-hli-van, An-tarc-ti-ca, ca-ta-plas-mă, a-tlet, do-vleac;
d. ast-ma-tic, at-let, co-dru, o-glin-dă, pe-hli-van, An-tarc-ti-ca.
5. Se recomandă, conform DOOM-2, exclusiv despărţirea în silabe după
pronunţare în toate cuvintele din seria:
a. a-bo-ri-gen, a-bro-ga, ab-stract, a-di-acent, a-dop-ta, pros-pect, su-biect;
b. sa-vant-lâc, vârst-nic; pust-nic, târg-şor; a-di-acent, a-dop-ta, pros-pect;
179
c. a-di-acent, a-dop-ta, pros-pect, port-ba-gaj; port-jar-ti-er, port-dra-pel; port-
man-tou.
6. Se pot despărţi în silabe şi după structură toate cuvintele din seria:
a. arterios-cleroză/arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-spre,
drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion; în-tr-a-jutorare / într-
ajutorare;
b. su-bli-ni-a / sub-li-ni-a; des-pre/de-spre, drep-tunghi/drept-unghi; nes-tabil
/ ne-stabil, nes-trămutat / ne-strămutat;
c. drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion; în-tr-a-jutorare / într-
ajutorare; su-bli-ni-a / sub-li-ni-a; nes-trămutat / ne-strămutat.

III. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de

Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. Al. Rosetti numea silaba astfel: ”silaba e constituită dintr-un element
sonor plasat între depresiuni de sonoritate” .
2. Numărul silabelor într-un cuvânt nu este egal cu numărul vârfurilor de
sonoritate.
3. Silaba nu poate fi alcătuită din două cuvinte rostite împreună: şi-a
(zis), i-a (luat) şi nici dintr-un cuvânt rostit împreună cu fragmentul
iniţial din cuvântul următor: m-a/ju/tă, mi-a/du/ce.
4. Silaba este segmentul fonic superior fonemului, ce poate fi
caracterizat printr-un singur accent.
5. “S i l aba este formată dintr-un singur fonem (o vocală) sau din câteva
foneme (între care se află obligatoriu o vocală.
6. S-a arătat că gruparea silabică e determinată nu numai de factori
fiziologici şi fizici, ci şi de factori psihologici, şi anume de ritmul
psihologic, în aşa fel încât grupul ritmic coincide cu efortul expirator.
7. Conform DOOM_2 s-a inversat ordinea de preferinţă a celor două
modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele
180
 (semi)analizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe):
prima este indicată despărţirea după pronunţare, iar pe locul al doilea
despărţirea anumitor secvenţe după structură.
8. Cel care scrie nu are astfel libertatea, să despartă după pronunţare
(omo-nim) sau după structură (om-onim).
9. Chiar dacă despărţirea după pronunţare (ca în cuvântul pos-
tuniversitar) i se pare şocantă, cel care scrie nu poate să despartă
cuvântul după structură (post-universitar) sau în alt loc, în funcţie de
spaţiu (postu-niversitar, postuni-versitar, postuniver-sitar,
postuniversi-tar).
10. Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând,
valabilă atât pentru despărţirea după pronunţare, cât şi pentru
despărţirea după structură, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la
început de rând o secvenţă care nu este silabă

181
 TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 5

TEMA DE CONTROL: Corespondenţa sunet-literă-fonem.

Transliterarea fonetică

I. Completaţi enunţurile de mai jos:

1. În baza principiului fonologic sau fonetic, unul şi acelaşi fonem este scris
…………………………………, indiferent de …………………… lui în
cuvânt.
2. Litera este ………………………..al sunetului; ea are o anumită expresie
…………….., o …………………… şi una sau mai multe
………………….. (valori).
3. În scris, ………………. pot fi reproduse prin litere. Consoanele pot fi
grupate în funcţie de reprezentarea lor grafică (litere) în
…………categorii.
4. Consoane pot fi reprezentate în scris, în general, prin ….. literă, aceeaşi
cu cea din pronunţie: b, d, …, …, …, …, …., …., …., …., …., ….
(conform principiului……………..).
5. Alte consoane sunt reprezentate în scris printr-o literă diferită, ca de
exemplu….,…. sau printr-un grup de litere, precum consoanele …., …..,
….., ….
6. Se aplică grafia comună principiului etimologic, adică scrierea cuvintelor din
limba română contemporană în aşa fel încât să se observe ……………..,
adică forma lor ………., ca în situaţiile: …………….., ………………..,
………………., ………………..
7. Principiul silabic are în vedere valorile …………… pe care le capătă literele
– c - şi – g - în funcţie de ………………. care urmează după ele în aceeaşi
……………..

182
II. Încercuiţi varianta corectă.
1. Litera g poate transcrie:
a. numai consoana [g], la început sau la sfârşit de cuvânt, fiind
urmata de altă consoană sau orice vocală în afară de e, i (grad, rog,
rugăminte);
b. numai sunetul [ğ] când este urmată de e, i (gem, gimnastică);
c. numai sunetul [g’] când este urmată de h, e, i (ghemotoc, ghiocel);
d. toate variantele anterioare.
2. Sunt atâtea litere câte sunete în toate cuvintele din seria:
a. exemplu, pământiu, chioşc, zglobiu, proprii;
b. proprii, cenuşii, coace, cireaşă, cuib;
c. propriu, pământiu, ciob, copiii, vizitiu;
d. chioşc, exemplu, iute, câine, croazieră;
e. axiomă, ciubăr, feudă, cioban, vineţiu.
3. Litera i subliniată nu corespunde unui sunet distinct în toate cuvintele
din seria:
a. lupi, membri, preşedinţii, propriii, copii;
b. iepure, pământiu, iureş, vacii, caprei;
c. copaci, fragi, ulmi, corni, colţi, lupi;
d. iepure, pământiu culmi, arţari, curcani.

4. Litera i redă o semivocală în toate cuvintele din seria:

a. pâine, câine, zglobiu, iubire, iaca;
b. iepure, vizitiu, iubire, cui, cuibar;
c. iureş, suie, iarnă, iepure, tei, mâine,
d. iaca, cine, pionier, ionizare, iubit, ţuică.

5. Litera i are valoare vocalică în toate cuvintele din seria:

a. propriu, piersică, ziar, viaţă, ţuică;
183
b. membri, străin, duium, zglobiu, haină;
c. mioară, ierni, iureş, piuit, ardei;
d. ilogic, industriaş, ionizare, mioară, liră, aligator;
e. industriaş, zori, iraţional, minut, stil.

6. În toate cuvintele chiul, ghiul, ghiaur litera i redă:

d. o semivocală;
e. nu e un sunet distinct;
f. o vocală.
7. În cuvântul geamgiu avem:
a. 7 litere şi 7 sunete,
b. 7 litere şi 5 sunete;
c. 6 litere şi 6 sunete;
d. 7 litere şi 6 sunete.
8. Litere ajutătoare (fără valoare fonetică, deci nu reprezintă sunete şi nu
apar în transcrierea fonetică a cuvintelor) sunt toate h, e, i în toate
exemplele din seria:
a. chipiu, cheag, chiabur, gheaţă, priveghi;
b. vechi, chenar, cheag, chiabur, ghiozdan;
c. cheag, chiabur, gheaţă, ghiozdan, ghiaur, priveghi.

III. Notaţi A/ F în dreapta enunţurilor de mai jos pentru valoarea de

Adevăr, respectiv Fals a lor:
1. Titu Maiorescu este cel care a preconizat scrierea limbii române după
principiul fonetic, adică după ”dreapta pronunţare.“
2. Dar, cum scrierea redă nu sunete izolate, ci fonemele (adică sunetele
cu valoare funcţională), înseamnă că acest principiu merită numele de
principiu fonologic.

184
3. Alfabetul latin aplicat la scrierea limbii române utilizează 28 de litere,
deşi limba română literară contemporană are 34 de foneme (22 de
consoane, 4 semivocale, 7 vocale şi fonemul semivocală - i - care e
diferit sub raport fonetic de vocala – i -).
4. În baza principiului fonologic, scrierea corectă a cuvintelor nu trebuie
să respecte pronunţarea lor corectă, ortografia neurmând întotdeauna
ortoepia.
5. Grupurile de două litere (c, g urmate obligatoriu de e, i),
respectiv ce, ci / ge, gi transcriu un sunet [ č ] ,ğ [] când sunt
urmate de o vocală sau se află la sfârşitul cuvântului fără a
forma singure silaba), precum în exemplele: cercel, cimpoi,
gem.

185
TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 6

TEMA DE CONTROL: Exerciţii. Teste ortografice

I. Rescrie textele de mai jos, corectând greşelile pe care le conţin şi

motivând:
1. Sportivii aceea au abdomenurile plate.
2. A trecut cu mare greutate de malul arbrupt al râului.
3. Preşedintele vroieşte să abroge legea.
4. Aconto-ul primit nu l-a inpresionat.
5. Au semnat un acord cadru de coolaborare.
6. România a adoptat achisul comunitar, în vederea intrării în UIE.
7. Întreprinderea a vândut mai multe activuri, pentru a-şi achita datoriile.
8. A transcris ad-litteram textul dat, ceeace este o performanţă.
9. S-a pregătit adhoc pentru spectacolul de la Sala-Polivalentă.
10.Nu ştia să adopteze o atitudine de indiferenţă faţă de dujmanii săi.
11.Nu-şi aduce-aminte de întâmplările acelei zile de august.
12.În război şi-au pierdut vieţile mulţi afganistani.
13.Maşina avea patru airbag-uri, astfel protejindu-ne în caz de accident.
14.A trecut prin Alba-Iulia mai decurând.
15.Bea numai apă-plată, nu-i plăcea sitronada.
16.A cumpărat trei bacsuri cu apă minerală.
17.Lucrez demult în domeniul audiovideo.
18.Studenţii se pregătesc destul de superficial pentru seminarii.
19.E foarte mare afluienţă de public la acest spectacol.
20.N-avea nici un benefici de pe urma afacerii încheate cu iel.
21.Fusese o bine-cuvântare să plouă după ce a terminat de arătură.
22.Îl bine dispune să urmărească o comedie în care se joacă actorii lui
preferaţi.
23.Şi-a luat un bine meritat concediu şi a vizitat mânăstirile din Moldova.

186
 24.Este un proiect bine venit, care poate fi aplicat şi în întreprinderea
noastră.
25.Venise de bună voie l a antrenament, nu-l chemase nimeni.
26.Dăduse dovadă de bun gust în amenajearea apartamentului.
27. Mă primise cu bună-voinţă, ba chiar m-a ajutat să îmi rezolv
problemele.
28.Se poartă cu bun simţ în faţa oricărui nou venit în cercul nostru de
prieteni.
29.Cumpăra mărfuri angros, apoi le vindea en-detail.
30.Vopseaua anticorosivă protejează tabla de ruginire.
II. Subliniază varianta corectă / variantele corecte de scriere, conform
DOOM_2:

• da capo / da-capo; • dare de seamă / dare-de-seamă;

• războiul dacoroman / daco-
roman;
• poporul dacoromân / daco-
român;
• dalte / dălţi;
• damigeni / damigene,
• dandy / dandi;
• daneji / danezi;
• dantură / dentură;
• darămite / darmite;
• fregvent / frecvent;
• dibuie / dibuieşte;
• colinear / coliniar;
• drum de fir / drum-de-fier;
• a datora / a datori (a avea o
datorie materială sau morală);
• a se datora / a se datori (a avea
drept cauză);
• dăinuie / dăinuieşte;
• (clopotul) dăngăneşte / dăngăne;
• dărui / dăruiesc;
• dealer / dilăr;
• de asemenea / de asemeni / de-
asemenea / de-asemeni;
• devident / dividend;
• disertaţie / dizertaţie;
• clar-viziune / clarviziune;
• clarvăzător / clar-văzător;

• se demarchează / se demarcă; • curriculum-vitae / curriculum

vitae / curiculum vite.
• dezăpezire / deszăpezire;
• debite / debituri; • comfuz / confuz;
• de bună seamă / de bună- • a se conforma / comforma;
seamă;
187
 • debuşee / debuşeuri • (el) consemnă / consemnează;
(desfacere a mărfurilor); • cotidiane / cotidiene;
• decadem / decădem;
• se detaşază / se detaşează;
• va decade / va decădea; • escortă / excortă;
• să decearnă / să decerneze (o
• eczemă / egzemă;
medalie);
• dizenterie / dezinterie;
• delicvent / delincvent;
• dopping / doping;
• chebab / chebap;
• donjuan / don juan/ don-juan;
• conclusiv / concluziv;
• escroc / excroc;
• filosof / filozof;
• embrioni / embrioane;
• diseară / deseară;
• (eu) destăinui / destîinuiesc;
• disident / dizident;
• dezvitaminiza / devitaminiza;
• claviculă / clavicolă;
• colocvial / cologvial;
• cocktail / cocteil;
• (cărţile) destulora / a destui.

III. Motivează, pe scurt, în ce constă greşeala de scriere şi / sau de pronunţare

a cuvintelor subliniate:
1. Andrei era al o miilea concurent înscris la cros.
2. Poemul emineşcian era cunoscut de toţi elevii.
3. Oaia este un animal ierbivor.
4. Îmbrăcămintea unui eschimoş este adaptată rezistenţei la frig.
5. Doar tu ieşti desemnat să participi la concurs.
6. Pactul euro-atlantic conţine şi alte prvederi decât cele pe care
le cunoşti.
7. Evoluarea mărfurilor s-a făcut de către comisia de
inventariere.
8. Ştiu cu egzactitate unde s-a greşit.
9. Fierberea fasolii îi luase prea mult timp.
10.Cumpăna fântânei scârţâia din cauza vântului.
11.Era căsătorit cu o făgărăşeană foarte frumoasă.

188
12.Şi-a pus un fermuar la buzunarul interior al sacoului.
13.Nu vei întâlni animale feroci prin pădurea asta.
14.Mica fetiţă abia îşi putea duce ghiozdanul.

189
 TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 7.

TEMA DE CONTROL: Accentul. Dublete accentuale literare/ neliterare.

DOOM_2.

I. Subliniază cuvintele corect accentuate din seriile de mai jos:

• apendice (adaos) / apendice; • candid / candid;

• apendice (prelungire a
intestinului) / apendice;
• aripă / aripă;
• asfixie / asfixie;
• avarie / avarie;
• balonzaid / balonzaid;
• calcar / calcar;
• cacao / cacao;
• mă caţăr / mă caţăr;
• cerber / cerber;
• chivot / chivot;
• cobalt / cobalt;
• colaps / colaps;
• colea / colea;
• comics / comics (broşură);
• cactus / cactus.

• conductor / conductor; • firav / firav;

• conector / conector;
• crater / crater;
• diasporă / diasporă;
• dihor / dihor;
• fiasco / fiasco;
• fiică / fiică;
• fierserăm / fierserăm;
• fluid / fluid;
• fripserăm / fripserăm;
• furie / furie;
• gângav / gângav;
• gârbov / gârbov;
• gheişă / gheişă;
• gingaş / gingaş;

• hapciu / hapciu; • acatist / acatist;

• hatman / hatman;
• impostor / impostor;
• incipit / incipit;
• incognito / incognito;
• infam / infam;
• anost / anost;
• antişoc / antişoc;
• adio / adio;
• adică / adică;
• agriş / agriş;
• alaltăieri / alaltăieri;
• altădată / altădată;
• alteori / alteori;
• anemie / anemie;

• arareori / arareori; • fursec / fursec;

• apoi / apoi; • gangster / gangster;
190
 • antiglonţ / antiglonţ;
• context/ context;
• contraofertă / contraofertă;
• constructor / constructor;
• decibel / decibel;
• gigolo / gigolo;
• glaspapir / glaspapir;
• profesor / profesor;
• regizor / regizor;
• vatman / vatman.

II. Alcătuieşte scurte enunţuri cu următoarele cuvinte, care să le diferenţieze

sensul:

1. accesuri…………………………………………………………………
…………;
2. accese…………………………………………………………………
…………..;
3. acordă…………………………………………………………………
……………;
4. acordează………………………………………………………………
………….,
5. barem……………………………………………………………………
………….;
6. barem……………………………………………………………………
………….;
7. boxeri…………………………………………………………………
…………….;
8. boxeri…………………………………………………………………
……………;
9. caro……………………………………………………………………
………….;
10.carou……………………………………………………………………
………….;
11.colonii…………………………………………………………………
……………;
12.colonii…………………………………………………………………
……………;
13.comedii…………………………………………………………………
…………;
14.comedii…………………………………………………………………
………….;
15.companie………………………………………………………………
……………;
16.companie………………………………………………………………
……………;
17.complete………………………………………………………………
…………..;
191
 18.completuri………………………………………………………………
………….;
19.complexe………………………………………………………………
…………;
20.complexuri……………………………………………………………
……………;
21.corector…………………………………………………………………
………..;
22.corector…………………………………………………………………
………….;
23.director…………………………………………………………………
…………..;
24.director…………………………………………………………………
…………;
25.bianual
…………………………………………………………………………
….;
26.bisanual…………………………………………………………………
…………;
27.cenzură…………………………………………………………………
………….;
28.cezură…………………………………………………………………
………….;
29.contuar /
comptuar……………………………………………………………….;
30.contor…………………………………………………………………
…………

III. Completează în tabel varianta corectă / variantele corecte de pronunţare

şi sensul, unde este cazul şi forma de plural conform DOOM_2, după
modelul: acquis – acquis; drepturile şi obligaţiile statelor din UE; acte
normative ale acestora; pronunţie – aki / akiul:

• aftershave – • bluejans –
• airbag – • cash –
• `a la carte – • CD-writer –
• banner - • feedback –
• bidonville – • en titre –
• big band – • pager –
• Big Bang – • summit –
• bleau – • ONG –
192
 • hunter – • input –
• link - • planning -

• airbus – • bluff –
• aisberg – • CD-player –
• basic – • charter –
• Biedermeier – • duty-free –
• Big Brother – • en detail –
• flashback – • leasing –
• IQ – • showroom –
• disc-jockey • globe-trotter –
• joker – • ice tea –
• gafeur – • jeep –
• mouse - • site -

IV. Marchează accentul corect şi ortografiază următoarele neologisme / cuvinte

împrumutate, scrise aici aşa cum se pronunţă, după modelul aki –acquis:

• alűră – • gip – • jiujitu –

• cocăr – • pleiăr – • oenge –
• cul – • rochăr – • piţa / piţă –
• displei – • stiuardesă – • hobi –
• dizăl – • saiăns ficşăn – • istmăncolor –
• főn - • groghi - • elpi -

193
 TESTUL de AUTOEVALUARE nr. 10

TEMA DE CONTROL: Exerciţii ortografice, ortoepice şi de punctuaţie cf.

DOOM_2

I. Subliniază forma literară (corectă) a fiecăruia dintre următoarele cuvinte /

grupuri de cuvinte:

1. macrame / macrameu; 13. muscular / muşchiular;

2. marfar / mărfar; 14. corijent / corigent;
3. mâine dimineaţă / mâine- 15. metro / metrou;
dimineaţă; 16. al două milioanelea (om) / al
4. mâine după-amiază / mâine douămilionulea (om);
după amiază; 17. modeling / modelling;
5. mâine poimâine / mâine- 18. monoloage / monologuri;
poimâine; 19. moscheie / moschee;
6. a măzgăli / a mâzgăli; 20. muschetar / muşchetar;
7. medicaţie / medicamentaţie; 21. năprasnic / năpraznic;
8. minimarkete / minimarketuri; 22. năvale / năvăleşte;
9. miorlăie / miorlăieşte; 23. Negru Vodă / Negru-Vodă;
10. mireasmă / mireazmă; 24. noembrie / noiembrie.
11. meditaraneean / mediteranian;
12. megleno-română /
meglenoromână;

194
II. Justifică, pe scurt, folosirea virgulei şi a cratimei în textele de mai jos:
1. “Ţie, dragă amice, pot să-ţi spun orice, pentru că, în general, mă înţelegi.
Ceilalţi, însă, îmi sunt indiferenţi, ba chiar ostili. ”
prima
virgulă……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
2. S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o,
tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi
dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe o ramură luă un cărăbuş, un
cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe.
Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele
şi a văzut că poate zbura fără să dea din aripi. “
(Emil Gârleanu, Sărăcuţul!…)

Prima
virgulă……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
195
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
III. Despărţiţi în silabe următoarele cuvinte, ţinând seama numai de regulile
pronunţării (silabaţie fonetică), după modelul:
• machiaj / ma-chi-aj; • prosper/
• machiavelic / • prieten/
• magazioner / • prescurtare/
• mitralieră/ • piuneză /
• monstruozitate/ • pioneză /
• multifuncţional/ • pustnicie/
• noastră/ • sfiicios/
• obiecţie/ • sticksuri /
• obiectiv/ • subiectiv /
• obstrucţie/ • subiect /
• paliativ/ • scurtcircuita /
• pasteurizat/ • sanctuar /
• perpetuu/ • sculptural /
• prizonier/ • salvgardare /
• radioascultător/ • răuvoitor /
• sublim / • sportsmen /
• simptomatic / • stereotip /

196
IV. Despărţiţi în silabe cuvintele de mai jos, mai întâi conform regulilor
pronunţării şi apoi după structură:
Cuvântul Regulile pronunţării După structură
• neschimbat
• manuscris
• megastar
• monoclu
• binoclu
• nestabil
• neştiinţă
• nestatornic
• neurastenie
• neuropsihiatr
ie
• niciun
• noctambul
• nouăsprezece
• omniscient
• omucigaş
• panamerican
• paneuropean
• panortodox
• peninsulă
• penumbră
• polistiren
• portavion
• portochelari

197
 • sinonim
• somnambul
• subalimentaţi
e
• subansamblu
• telespectator
• toponim
• transalpin
• transfăgărăşa
n
• transfrontalie
r
• transfuzie
• translator
• tranzacţie
• diagnostic
• dezechilibru
• dispera
• voltamperme
tru

V. Scrie DA în dreptul fiecărui enunţ dacă eşti de acord cu afirmaţia pe care o

conţine, sau scrie NU, dacă nu eşti de acord:
1. Apostroful este singurul semn exclusiv ortografic.
2. Apostroful se foloseşte dacă dispare vocala finală a unui cuvânt, iar cuvântul
următor începe cu o vocală.

198
3. Bara oblică este semn de punctuaţie când se foloseşte în formule ce indică
unităţi de măsură.
4. Blancul se foloseşte pentru legarea unor cuvinte din enunţ.
5. Cratima (semn ortografic) poate avea caracter permanent sau accidental.
6. Cratima (semn ortografic) poate lega cuvinte care se repetă identic sau uşor
modificat.
7. Cratima (semn ortografic) poate lega substantive denumind grade de rudenie,
folosite nearticulat, de un adjectiv posesiv.
8. Cratima (semn de punctuaţie) nu se foloseşte între numerale, pentru indicarea
aproximaţiei.
9. Linia de pauză (semn ortografic) se poate folosi într-un enunţ pentru
delimitarea cuvintelor / a construcţiilor intercalate.
10.Linia de pauză (semn de punctuaţie) se poate folosi într-un enunţ pentru
marcarea, în construcţii eliptice, a lipsei predicatului sau a verbului copulativ.
11.Virgula (semn de punctuaţie) poate apărea, ca şi cratima, între cuvinte care se
repetă, identic sau cu o valoare apropiată.
12.Virgula (semn ortografic) poate apărea în delimitarea unităţilor sintactice
coordonate în propoziţie şi în frază.
13.Virgula (semn de punctuaţie) poate marca elipsa unui verb predicativ,
copulativ sau auxiliar, ca şi cratima.
14.Virgula (semn de punctuaţie) poate marca izolarea propoziţiilor intercalate
sau a cuvintelor şi a construcţiilor incidente.
15.Nu se pot izola prin virgulă (semn de punctuaţie) construcţiile gerunziale sau
participiale aflate la începutul frazei.

NOTĂ: Pentru rezolvare, a se consulta şi DOOM_2, Editura Univers

Enciclopedic, 2005 sau Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al
limbii române, Editura Univers, 2007.
199
 LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. FONETICĂ
Română – engleză, Română – franceză. Examen – varianta 2
1. Conţine numai variante corecte seria:
a. orăşean, greşeală
b. căptuşală, clujean
c. mureşan, vasluian
2. În cuvântul Mărioara avem:
a. 4 vocale şi o semivocală
b. 5 vocale
c. 3 vocale şi 2 semivocale
d. 2 vocale şi 3 semivocale
3. În enunţul “I-ai privit cu propriii tăi ochi” d. chiul, ciob, coli, şifonier, pionier;
vocala i apare:
a. de 8 ori; b. de 9 ori; c. de 7 ori; d. de 4 ori; e. de
5 ori; f. de 6 ori.
4. Există triftongi în toate cuvintele din seria:
a. veneau, chioară, leoaică, pleoapă, vioi;
b. chioară, păzeau, tigroaică, miei, mioară,
c. Ioana, duceau, pleoapă, leoarcă, mi-ai spus;
d. lăcrămioară, leoaică, iei, veneau, pleoapă;
e. veneau, Ioana, scriau, păzeau, veneai.
5. Litera i subliniată nu corespunde unui sunet din seria:
distinct în toate cuvintele din seria:
a. lupi, membri, preşedinţii, propriii, copii;
b. iepure, pământiu, iureş, vacii, caprei;
c. copaci, fragi, ulmi, corni, colţi, lupi;
d. iepure, pământiu culmi, arţari, curcani.
6. În cuvântul ghiocel avem:
a. 4 consoane, 3 vocale;
b. 3 consoane, 2 vocale;
c. 3 consoane, 3 vocale;
d. 4 consoane, 2 vocale.
7. În toate cuvintele chiul, ghiul, ghiaur litera i
redă:
a. o semivocală;
b. nu e un sunet distinct;
c. o vocală;
8. Cuvântul chiulangioaică are:
a. 5 consoane, 4 vocale, 2 semivocale;
b. 6 consoane, 6 vocale, 3 semivocale;
c. 6 consoane, 6 vocale, 2 semivocale;
d. 5 consoane, 4 vocale, 1 semivocală;
e. 6 consoane, 5 vocale, 3 semivocale.
200
9. În cuvintele: arici, geană, tăcea sunt:
a. 5 litere şi 5 sunete
b. 5 litere şi 3 sunete
c. 5 litere şi 2 sunete
d. 5 litere şi 4 sunete
10. Nu apar diftongi în niciunul dintre cuvintele
din seria:
a. chior, ghiul, ghiol, ciob, cui;
b. ghiol, chior, ghiul, ciob, chiuloasă;
c. chiul, ghiul, cioban, ciur, chiuială;
e. ghiol, ghiul, eraţi, ciob, cui.
11. Sunt atâtea litere câte sunete în toate cuvintele
din seria:
a. exemplu, pământiu, chioşc, zglobiu, proprii;
b. proprii, cenuşii, coace, cireaşă, cuib;
c. propriu, pământiu, ciob, copiii, vizitiu;
d. chioşc, exemplu, iute, câine, croazieră;
e. axiomă, ciubăr, feudă, cioban, vineţiu.
12. Litera i redă o semivocală în toate cuvintele
a. pâine, câine, zglobiu, iubire, iaca;
b. iepure, vizitiu, iubire, cui, cuibar;
c. iureş, suie, iarnă, iepure, tei, mâine,
d. iaca, cine, pionier, ionizare, iubit, ţuică.
13. Tăiaţi peste formele greşite din perechile
boss-ul /bossul; brokerul / brocker-ul, dealerul /
dealer-ul, folk-ul / folkul, linkul / link-ul,
weekendul / week-end-ul / weekend-ul;
curriculumul / curriculum-ul.
14. Subliniaţi forma corectă a cuvintelor din
perechile: cowboy-ul / cow-boyul / cow-
boy-ul, mouseul / mouse-ul, serviceul /
service-ul, siteul / site-ul, showul /show-
ul.
15. Scrieţi, prin opoziţie, formele corecte de
plural la câte două cuvinte din seriile neologice
mai sus enumerate şi enunţaţi regulile scrierii lor
corecte……………….
…………………………………………………..
……………………………………………………
…………………………………………………
………………………………………..
Varianta 2
16. Forma corectă a tuturor cuvintelor este în 25. Există vocale în hiat în toate cuvintele din
seria: seria:
a. asterix, ruksac, ortodocs; a. piuneză, neatent, asiduu, prizonier, ceapă,
b. asterics, ortodox, rucsac; roire;
c. asterisc, rucsac, ortodocşi. b. neatent, asiduu, roire, zoolog, teolog, aerisire;
c. mioară, neatent, teolog, roire, biolog;
17. Litera i are valoare vocalică în toate d. eucalipt, muiere, neatent, creuzet.
cuvintele din seria:
a. propriu, piersică, ziar, viaţă, ţuică; 26. Cuvintele din seria anatemă, aripă, calcar,
b. membri, străin, duium, zglobiu, haină; cobalt, infim, prier, simpozion
c. mioară, ierni, iureş, piuit, ardei; a. rămân toate cu o singură accentuare;
d. ilogic, industriaş, ionizare, mioară, liră, b. toate permit şi un dublet accentual literar;
aligator; c. permit dublet accentual numai primele patru.
e. industriaş, zori, iraţional, minut, stil.
27. Conform DOOM 2, se introduc dublete ca:
18. Transcrieţi fonetic cele 2 cuvinte: ghiaur, a. antic/ antic, asfixie/ asfixie, candid /candid,
chiciură. firav/firav, gingaş /gingaş, precaut /precaut,
...................................…………………………… puber/ puber, manager/ manager, mijloc /
…………………………………………………… mijloc(talie), penurie /penurie, trafic/ trafic;
19. Ilustraţi 2 dintre alternanţele fonetice
următoare (fiecare prin câte două părţi de vorbire b. anatemă / anatemă, aripă / aripă, calcar /
diferite): d / z; t / ţ; st / şt; e /ea. calcar; cobalt / cobalt; infim / infim; prier /
...............................…………………………….. prier ; simpozion / simpozion.
.............................................................................
20. Subliniaţi forma corectă: burlescă / burlească; 28. În cazul tuturor cuvintelor din seria
confort / comfort; trozni / trosni; asmuţi / azmuţi; bodyguard / bodigard, cocktail / cocteil, derby /
pitorescă / pitorească; week-end / weekend. derbi, penalty / penalti, pocher / poker, pizza /
pizză, rugbi /rugby, sandvici /sendviş,
21.Una dintre tendinţele actuale ale uzului me-nigi-ment /ma-nagi-ment:
marchează preferinţa vorbitorilor pentru un efort
minim de pronunţare. Prin urmare, sunt corecte: a. sunt corecte ambele forme ale cuvintelor, prin
a. numai formele scurte dăinuie, desfată, circularea unor dublete;
dezagregă, evaporă, ignoră, molfăie, perturbă, b. este corectă doar prima formă;
secretă, secretă, ţuguie, zuruie; c. este corectă doar a doua formă.
b. numai formele mai lungi: biciuie / biciuieşte,
cheltuie / cheltuieşte, inventă / inventează, 29. Numiţi şi exemplificaţi două modificări
şchioapătă / şchiopătează; fonetice ............................................................
c. numai formele scurte în seria a, ambele forme ................................................................................
în cuvintele din seria b 30. Definiţi diftongii. Daţi câte două exemple din
fiecare tip………………………
22. Subliniaţi forma corectă din perechile: odată ……………………………………………………
cu / o dată cu; o dată ce / odată ce; dintr-o dată / ……………………………………………………
dintr-odată; o dată importantă / odată importantă. 31. Sistemul fonologic al limbii române este
format din ……………………………………
23. Faceţi analiza fonetică a cuvântului mărgea. ……………………………………………………
……………………………………………………
24. Există diftongi în fiecare dintre cuvintele din 32. Sunt numai consoane fricative în seria:
seria: a. ş, p, s
a. chiar, ciumă, chioşc, ciocan, ciulama; b. f, d, k
b. ioniza, tei, ceartă, moară, mioară, vreau; c. s, j, v
a. chior, ceapă, ciută, chiar, vai;
b. aurii, iubire, iapă, chioară, câine, cioară;

201
c. pietre, cioară, chioară, vreau, ţuică.
Varianta 2
33. Toponimele cu forme de nominativ-acuzativ 42. Definiţi consoanele şi semiconsoanele. Daţi
din seria Alba-Iulia, Bistriţa-Năsăud, Caraş- câte 3 exemple în cuvinte………………….
Severin, Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu-Severin, ………………………………………………….
Târgu-Mureş se scriu: …………………………………………………..
a. fără cratimă toate; …………………………………………………..
b. cu cratimă toate; …………………………………………………..
c. cu cratimă primele 4, fără cratimă ultimele 2. ……………………………………………………
43. Definiţi hiatul. Daţi câte două exemple diferite
34. Ilustraţi cu câte două perechi de exemple în cuvinte, precizând şi regula despărţirii lor în
distincte despărţirea în silabe a grupurilor silabe……………………………………
consonantice str, lpt şi bl, pt. Argumentaţi, la ……………………………………………………
alegere, câte un caz din fiecare pereche de ……………………………………………………
exemple. 44. Precizaţi o asemănare şi o deosebire între
..........................………………………………… vocale // semivocale. Daţi exemple…………
………………………………………………… …………………………………………………
35. Despărţiţi în silabe cuvintele: recordman, …………………………………………………
inerent, antarctic, altundeva, inefabil. Explicaţi ……………………………………………………
regulile în cazul a două cuvinte, la alegere.
.....................................…………………………… 45. Precizaţi două tipuri diferite de alternanţe
……………………………………………… fonetice. Exemplificaţi.
36. Accentuaţi corect cuvintele: ananghie, butelie, ……………………………………………………
crater, ferfeniţă, simpozion, trafic. ……………………………………………………
46. Subliniaţi cele două modificări fonetice
37. Precizaţi prin rescriere trei cuvinte din seria de prezente în enunţ şi precizaţi-le: Acuma nu cred
mai sus care au tipuri diferite de accent. Numiţi că mai doarme pe perina aceea.
tipul accentului……………………………………
………………………………………………….. 47. Transcrieţi fonetic: cocea, covrigi
38. Conform DOOM 2, sunt admise dublete ..............................................................................
accentuale literare. Scrieţi două exemple 48. Structura triftongului rămâneau este:
…………………………………………. a. vocală + semivocală + semivocală
39. Precizaţi încă cel puţin două dintre b. semivocală + vocală + semivocală
modificările ortografice, ortoepice şi / sau c. semivocală + semivocală + vocală
morfologice prezente în DOOM d. vocală + semivocală + vocală
2………………………………………………….
………………………………………………… 49. Notaţi 4 cuvinte care conţin diftongi
40. Toponimele cu forme de nominativ-genitiv, cu ascendenţi şi marcaţi-i ....................………..
prepoziţie, cu adjectiv Gura Teghii, ……………………………………………………
Prundul Bârgăului, Vatra Dornei, …………………………………………………..
Bolintinul din Deal, Curtea de Argeş,
Filipeştii de Pădure, Baia Mare, Copşa 50. Definiţi sunetul, precizaţi 3 caracteristici şi
Mică, Piatra Arsă, Valea Seacă se scriu: daţi cel puţin 3 exemple…………………….
a. cu cratimă toate; ………………………………………………….
b. fără cratimă toate; ……………………………………………………
c. fără cratimă cele din 2 cuvinte, cu cratimă cele ……………………………………………………
din 3 cuvinte. NOTĂ:
41. Sunt exclusiv vocale în seria: • toate punctele sunt obligatorii
a. a, e, i, o, u • fiecare este notată cu 2p;
• punctele se transformă în notă, de ex., 87 de puncte,
b. a, ă, â
nota 8,70 (opt şi 70 de sutimi), deci, 9,00 (nouă)
c. a, ă, â, e, i, o, u
d. a, e, i varianta 2
202
 NUME: PRENUME:
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. FONETICĂ
1. În enunţul “I-ai privit cu propriii tăi ochi”
vocala i apare:
a. de 8 ori; b. de 9 ori; c. de 7 ori; d. de 6 ori.; e.
de 5 ori; f. de 4 ori
2. Există triftongi în toate cuvintele din seria:
f. veneau, chioară, leoaică, pleoapă, vioi;
g. lăcrămioară, leoaică, iei, veneau, pleoapă;
h. chioară, păzeau, tigroaică, miei, mioară,
i. Ioana, duceau, pleoapă, leoarcă, mi-ai spus;
j. veneau, Ioana, scriau, păzeau, veneai.
3. În cuvântul ghiocel avem
e. 3 consoane, 3 vocale;
f. 4 consoane, 3 vocale;
g. 3 consoane, 2 vocale;
h. 4 consoane, 2 vocale.
4. În toate cuvintele chiul, ghiul, ghiaur litera i
redă:
d. o vocală;
e. o semivocală;
f. nu e un sunet distinct.
5. Litera i are valoare vocalică în toate
cuvintele din seria:
e. propriu, piersică, ziar, viaţă, ţuică;
f. industriaş, zori, iraţional, minut, stil;
g. membri, străin, duium, zglobiu, haină;
h. mioară, ierni, iureş, piuit, ardei;
i. ilogic, industriaş, ionizare, mioară, liră;
6. Cuvântul chiulangioaică are:
f. 5 consoane, 4 vocale, 2 semivocale;
g. 6 consoane, 6 vocale, 2 semivocale;
h. 5 consoane, 5 vocale, 2 semivocale;
i. 6 consoane, 4 vocale, 1 semivocală;
j. 6 consoane, 5 vocale, 3 semivocale.
7. În cuvintele: arici, geană, tăcea sunt:
e. 5 litere şi 4 sunete.
f. 5 litere şi 5 sunete
g. 5 litere şi 3 sunete
h. 5 litere şi 2 sunete
8. Nu apar diftongi în niciunul dintre cuvintele
din seria:
f. chior, ghiul, ghiol, ciob, cui;
g. ghiol, chior, ghiul, ciob, chiuloasă;
h. chiul, ghiul, cioban, ciur, seamă;
i. chiul, ciob, coli, geană, ciur;
j. ghiol, ghiul, eraţi, ciob, cui.
16. Scrieţi, prin opoziţie, formele corecte de
plural la câte două cuvinte din seriile
neologice de mai sus şi enunţaţi regulile
scrierii lor corecte……………..
203
9.Sunt tot atâtea litere câte sunete în toate cuvintele
din seria:
f. proprii, cenuşii, coace, cireaşă, cuib;
g. exemplu, pământiu, chioşc, zglobiu, proprii;
h. propriu, pământiu, ciob, copiii, vizitiu;
i. chioşc, exemplu, iute, câine, croazieră;
j. axiomă, ciubăr, feudă, cioban, vineţiu.
10. Sunt numai forme corecte în seria:
a. burlească, dantească, livrească, pitorească
b. burlescă, dantescă, livrească, pitorească
c. burlescă, dantescă, livrescă, pitorească
d. burlescă, dantescă, livrescă, pitorescă
11. Litera i subliniată nu corespunde unui sunet
distinct în toate cuvintele din seria:
a. lupi, membri, preşedinţii, propriii, copii;
b. copaci, fragi, ulmi, corni, colţi, lupi;
c. iepure, pământiu, iureş, vacii, caprei;
d.iepure, pământiu culmi, arţari, curcani.
12. Litera i redă o semivocală în toate cuvintele
din seria:
e. iureş, suie, iarnă, iepure, tei, mâine
f. pâine, câine, zglobiu, iubire, iaca;
g. iepure, vizitiu, iubire, cui, cuibăr;
h. iaca, cine, pionier, ionizare, iubit, ţuică.
13. În cuvintele asiduu, continuu, perpetuu, grupul -
uu reprezintă:
a. două vocale în hiat;
b. semivocală + vocală
c. vocală + semivocală.
14. Tăiaţi peste formele greşite din perechile boss-
ul /bossul; brokerul / brocker-ul, dealerul /
dealer-ul, folk-ul / folkul, linkul / link-ul,
weekendul / week-end-ul / weekend-ul;
curriculumul / curriculum-ul.
15. Subliniaţi forma corectă a cuvintelor din
perechile: cowboy-ul / cow-boyul / cow-
boy-ul, mouseul / mouse-ul, serviceul /
service-ul, siteul / site-ul, showul /show-ul.
24. Subliniaţi forma corectă din perechile: odată cu
/ o dată cu; o dată ce / odată ce; dintr-o dată /
dintr-odată; o dată importantă / odată
importantă.
…………………………………………………..
…………………………………………………
17. Notaţi 4 cuvinte care conţin triftongi
centraţi......................……………………..
………………………………………………….
18. Există diftongi în fiecare dintre cuvintele din
seria:
a. chiar, ciumă, chioşc, ciocan, ciulama;
b. ioniza, tei, ceartă, moară, mioară, vreau;
d. aurii, iubire, iapă, chioară, câine, cioară;
e. chior, ceapă, ciută, chiar, vai;
f. pietre, cioară, chioară, vreau, ţuică.
19.Există vocale în hiat în toate cuvintele din
seria:
e. piuneză, neatent, asiduu, prizonier, ceapă;
f. neatent, asiduu, roire, zoolog, teolog, aerisi;
g. mioară, neatent, teolog, roire, biolog;
h. eucalipt, muiere, neatent, creuzet.
20. Ilustraţi cu câte două perechi de exemple
distincte despărţirea în silabe a grupurilor
consonantice nstr, rtf şi cr, ml. Argumentaţi, la
alegere, câte un caz din fiecare pereche de
exemple.
..........................…………………………………
…………………………………………………
21. Conform DOOM 2, se introduc dublete ca:
c. anatemă / anatemă, aripă / aripă, calcar /
calcar; cobalt / cobalt; infim / infim; prier
/ prier ; simpozion / simpozion.
d. antic/ antic, asfixie/ asfixie, candid
/candid, firav/firav, gingaş /gingaş,
precaut /precaut, puber/ puber, manager/
manager, mijloc / mijloc(talie), penurie
/penurie, trafic/ trafic;
22. Ilustraţi 2 dintre alternanţele fonetice
următoare (fiecare prin câte două părţi de
vorbire diferite): d / z; t / ţ; st / şt; e /ea.
...............................……………………………..
…………………………………………………
23. Subliniaţi forma corectă: burlescă /
burlească; confort / comfort; trozni / trosni;
asmuţi / azmuţi; pitorescă / pitorească; week-
end / weekend.
204
25. Accentuaţi corect cuvintele: aripă, cumul, firav,
ferfeniţă, perceptor.
26. Precizaţi prin rescriere trei cuvinte din seria
anterioară de cuvinte aşa încât să aibă tipuri diferite
de accent. Numiţi tipul accentului………………
……………………………………………………
……………………………………………………...
..........................................................................
27. Forma corectă a tuturor cuvintelor este în seria:
d. asterix, ruksac, ortodocs;
e. asterics, ortodox, rucsac;
c. asterisc, rucsac, ortodocşi
28. Despărţiţi în silabe cuvintele: inegal, delincvent,
altundeva, anormal, analgezic. Explicaţi regulile în
cazul a două cuvinte, la alegere.
.....................................……………………………
……………………………………………………
………………………………………………..
29. Cuvintele din seria anatemă, aripă, calcar,
cobalt, infim, prier, simpozion
d. permit dublet accentual numai primele patru.
e. rămân toate cu o singură accentuare;
f. toate permit şi un dublet accentual literar.
30. Transcrieţi fonetic 2 cuvinte: mingi,
chiciură....................................……………………
……….....................................................................
31 Faceţi analiza fonetică a cuvântului
chenar……………………………………………………
………………………………………………………..
32. Conform DOOM 2, sunt admise dublete
accentuale literare. Scrieţi două
exemple……………………………………………
…………………………………………………….
33. Precizaţi încă cel puţin două dintre modificările
ortografice, ortoepice şi / sau morfologice prezente
în DOOM 2……………………………………….
……………………………………………………..
……………………………………………………
34. Toponimele cu forme de nominativ-acuzativ din
seria Alba-Iulia, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin,
Cluj-Napoca, Drobeta-Turnu-Severin, Târgu-Mureş
se scriu:
c. cu cratimă toate;
d. fără cratimă toate;
e. cu cratimă primele 4, fără cratimă ultimele 2.
 Varianta 6
35. Toponimele cu forme de nominativ-genitiv, 40.Precizaţi două deosebiri între sunete şi
cu prepoziţie, cu adjectiv Gura Teghii, foneme. Daţi câte 2 exemple de sunete //
Prundul Bârgăului, Vatra Dornei, foneme………………………………………
Bolintinul din Deal, Curtea de Argeş, ………………………………………………….
Filipeştii de Pădure, Baia Mare, Copşa …………………………………………………..
Mică, Piatra Arsă, Valea Seacă se scriu: …………………………………………………..
d. fără cratimă cele din 2 cuvinte, cu cratimă …………………………………………………..
cele din 3 cuvinte
e. toate cu cratimă; 41.Definiţi triftongii. Daţi câte două exemple din
f. fără cratimă toate. fiecare tip………………………
……………………………………………………
36. Una dintre tendinţele actuale ale uzului ……………………………………………………
marchează preferinţa vorbitorilor pentru un 42.Definiţi vocalele şi semivocalele. Daţi câte 3
efort minim de pronunţare. Prin urmare, sunt exemple în cuvinte………………………….
corecte: ………………………………………………….
d. numai formele mai lungi: biciuie / biciuieşte, …………………………………………………..
cheltuie / cheltuieşte, inventă / inventează, …………………………………………………..
şchioapătă / şchiopătează; 43.Precizaţi o asemănare şi o deosebire între
e. numai formele scurte dăinuie, desfată, consoane // semiconsoane. Daţi
dezagregă, evaporă, ignoră, molfăie, perturbă, exemple……………………………………
secretă, secretă, ţuguie, zuruie; …………………………………………………
f. ambele forme în cuvintele din seria a, numai …………………………………………………
formele scurte în seria b. ……………………………………………………
44.Definiţi hiatul. Daţi câte două exemple diferite
37. În cazul tuturor cuvintelor din seria în cuvinte, precizând şi regula despărţirii lor în
bodyguard / bodigard, cocktail / cocteil, derby / silabe……………………………….
derbi, penalty / penalti, pocher / poker, pizza / ……………………………………………………
pizză, rugbi /rugby, sandvici /sendviş, me-nigi- ……………………………………………………
ment /ma-nagi-ment: 45.Precizaţi două tipuri diferite de alternanţe /
modificări fonetice. Exemplificaţi……………
d. este corectă doar prima formă; ……………………………………………………
e. sunt corecte ambele forme ale cuvintelor, prin ……………………………………………………
circularea unor dublete; …………………………………………………..
f. este corectă doar a doua formă. …………………………………………………..
…………………………………………………..
38.Sistemul fonologic al limbii române este NOTĂ:
format din ……………………………… • toate punctele sunt obligatorii
• fiecare este notat cu 2p;
…………………………………………………… • 10 p se acordă din oficiu;
…………………………………………………… • punctele se transformă în notă, de ex., 87 de
puncte, nota 8,70 (opt şi 70 de sutimi), deci, 9,00
(nouă).
39.Definiţi fonemul, precizaţi 3 caracteristici şi
daţi cel puţin 3 exemple………………………
……………………………………………………
………………………………………………….

205
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A. Lingvistică
1. F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Lausanne-Paris, 1916 (lu-
crare fundamentală; vezi şi R. Godel, Les souces manuscrites du Cours de
linguistique generale de Ferdinand de Saussure, Geneve -Paris, 1957; cf. S.
Heinimann, in Zs. f. romanische Philologie, 75, 1959, p. 132-137);
2. Bernard Bloch and George L. Trager, Outline of linguistic Analysis, Balti-
more, 1912 (buna informaţie; fonetica şi fonologia ocupă jumătate din
expunere; cu indicaţii bibliografice);
3. Roman Jakobson and Morris Halle, Fundamentals of Language, Haga, 1956
(expunere plina de sugestii);
4. Eli Fischer-Jorgensen, What can the New Techniques of Acoustic Phonetics
contribute to Linguistics?, in Proceedings of the Eight International Congress
of Linguists, Oslo, 1958 (expunere excelentă, cu date preţioase);
5. Roman Jakobson, Essais de linguistique generale, Paris, 1963 (lucrare fun-
damentală);
6. Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris, 1966 (lucrare
fundamentală);
7. Louis Hjelmslev, Le langage, Paris, 1966 (lucrare fundamentală);
8. Seminar on Speech Production and Perception, Leningrad, August, 13-16,
1966, in Zs. f. Phonetik, Sprachwissenschafl und Kommunikationsforschung,
21, Berlin, 1968 (cuprinde comunicări ştiinţifice importante);
9. V. Meyer-Eppler, Grundlagen und unwendung der Informationstheorie,
Berlin- Heidelberg-New York, 1969 (lucrare fundamentală).

206
 B. TEORIA C0MUNICĂRII (CIBERNETICA)
1. Claude E. Shannon and Warren Weaver, The mathematical Theory o f
Communication, Urbana (Illinois), 1949 (lucrare fundamentală);
2. Norbert Wiener, Introduzione alla cibernetica, 1953, traducerea lucrării The
Human use of Human Beings, Boston (lucrare fundamentală);

C. FIZICĂ ŞI ACUSTICĂ

1. Martin Joos, Acoustic Phonetics, Baltimore, 1918 (lucrare fundamentală);

2. Jean-Jacques Matras, Le son, Paris, 1918 (bună informaţie);
3. Harvey Fletcher, Speech and Hearing, New York, 1950 (lucrare fundamen-
tală);
4. Eugen Bădărău, Introducere în acustică, Bucureşti, 1953 (bună informaţie);
5. Dr. Otto F. Ranke, Physiologie des Gehors, în Lehrbruch der Physiologie
herausgegeben von W. Trendelenburg und E. Schutz, Berlin Gottingen-
Heidelherg, 1953 (informaţii bogate).

D. FONETICĂ

1. Leonce Roudet, Elements de phonetique generale, Paris, 1910 (bună infor-

maţie);
2. L'abbe P. J. Rousselot, Principes de phonetique experimentale, 2 vol., Paris,
1924 (lucrare fundamentală);
3. G. Panconcelli-Calzia, Die experimentelle Phonetik in ihrer Anwendung auf
die Sprachwissenschaft, ed. a 2-a, Berlin, 1924 (bună informaţie; figuri
îngrijite);
4. Agostino Gemeli - Giuseppina Pastori, L'analisi elettroacustica del lingua-
ggio, I-II, Milano, 1924 (vol. I, textul, vol. II, reproduceri fotografice; date
amănunţite asupra analizei sunetelor vorbite cu ajutorul oscilografului);
207
5. Carl Stumpt, Die Sprachlaute: experimentell-phonetische Untersuchungen,
Berlin, 1926 (lucrare fundamentală);
6. Maurice Grammont, Traite de phonetique, Paris, 1933 (vederi originale);
7. G. Panconcelli-Calzia, Quellenatlas zur Geschichte der Phonetik, Hamburg,
1910 (date preţioase asupra evoluţiei foneticii);
8. G. Panconcelli-Calzia, Geschichtszahlen der Phonetik, Hamburg, 1941 (date
preţioase asupra progreselor foneticii, din cele mai vechi timpuri şi pană în
zilele noastre, în paralelă cu marile evenimente contemporane din istoria
lumii);
9. R. K. Potter, G. A. Kopp, Harriet C. Green, Visible Speech, New York, 1947
(date amănunţite asupra analizei sunetelor vorbite, cu ajutorul
spectografului);
10. W. Brandenstein, Einfuhrung in die Phonetik und Phonologie, Viena, 1950
(buna informaţie);
11. Eugen Dieth, Vademekum der Phonetik, Berna, 1950 (bună şi bogată infor-
maţie, cu preţioase indicaţii bibliografice);
12. R. H. Stetson, Motor Phonetics. A Study of Speech movements in action,
Second Edition, Amsterdam, 1951(lucrare fundamentală);
13. Walter Belardi, Introduzione alla fonetica, Roma, 1952 (bună informaţie);
14. Otto von Essen, Allgemeine und angewandte Phonelik, Berlin, 1953 (lucrare
originală, plină de sugestii);
15. Bertil Malmberg, La phonetique, Paris, 1954 (bună informaţie);
16. Kenneth L. Pike, Phonetics: e crilical analysis of phonetic theory and a
technigue for the practical description of Sounds, Ann. Arbor, 1955 (lucrare
plină de sugestii);
17. Charles F. Hockett, A Manual of Phonology, Baltimore, 1955 (lucrare
fundamentală);
18. V. A. Artemov, Experimentalnaja fonetika, Moscova, 1956 (bună informa-
ţie);
208
19. Walter Belardi, Elementi di fonologia generale, Roma, ]957 (lucrare funda-
mentală);
20. Eli Fischer-Jorgensen, Die Bedeutung der funktionellen Sprachbeschreibung
fur die Phonetik, în Phonetika, Suppl. ad. vol. IV, 1959, p. 7-28 (expunere
clară şi bine informată);
21. Giles W. Gray and Claude M. Wise, The Bases of Speech, New York and
Evanston, 1959 (bună expunere, clară şi informativă);
22. L. Z. Zinder, Obsceaja fonetika, Leningrad, 1960 (bună informaţie; tratează
şi probleme de fonologie);
23. Peter Ladefoget, Elements of acoustic Phonetics, Edinburg-London, 1963
(clar, precis, bine ordonat şi rezumativ);
24. Pierre Delattre, Studies in French and comparative Phonetics, The Hague,
1966 (informaţie bogată, vederi originale, venind de ]a un savant cu
autoritate recunoscută);
25. serie de studii importante, consacrate foneticii si fenologiei, sunt publicate în
volumul de omagiu oferit lui Daniel Jones: In Honour of D.J., 1964. De
consultat şi dările de seamă (Proceedings) ale Congreselor (al 4-lea şi al 5-
lea) internaţionale de fonetică (Helsinki, 1964, Munster, 1965);
26. Al. Rosetti; Aurelian Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982 (cea mai importantă lucrare consultată, de
baza în structurarea cursului).
27. Ioan Teodor Stan, Fonetica, Cluj Napoca, editura presa Universitară
Clujeană, 1996 (lucrare de bază);
28. Mircea Goga, Fonetică şi fonologie. Lexicologie şi stilistică, Editura Dacia,
Cluj-napoca, 1996.

209
 E. FONOLOGIA
1. Roman Jakobson, Remarques sur l'evolution phonologique du russe, com-
paree a celle des autres langues slaves, Praga, 1929, în TCLP, 2 (lucrare
fundamentală);
2. A. Martinet, La phonologie synchronique et diachronique, în Revue des cours
et conferences, 30 janvier 1939, pp. 323-340 (expunere clară şi precisă);
3. A. Martinet, Un on deux phonemes?, în Acta linguistica, I, Copenhaga, 1939,
pp. 94 -103 (lucrare fundamentală);
4. Eugen Seidel, Fonologia şi problemele ei actuale, Bucureşti, 1942 ; şi în
limba germană: Das Wesen der Phonologie, Bucureşti, 1942 (bună infor-
maţie);
5. A. Martinet, La prononciation du français contemporan: temoignages recueillis
en 1944 dans un camp d'officiers prisonniers, Paris, 1945 (anchetă fonologică
originală, cuprinzând întreg teritoriul Franţei, cu rezultate importante);
6. Roman Jakobson, Principes de phonologie historique, în N. S. Troubetzkoy,
Principes de phonologie, Paris, 1949, p. 315 şi urm., traducere, remaniata de
autor, a lucrării Prinzipien der historischen Phonologie, în TGLP, 4, 1931, p. 247
şi urm. (lucrare fundamentală);
A. Martinet, Phonology as functional phonetics, Londra, 1949 (schiţă plină de
sugestii);
7. N. S. Troubetzkoy, Principes de phonoloqie, traduction par J. Cantineau, Paris,
1949, traducerea lucrării Grundzűge der Phonologie, scrisă în limba germană de
autor şi publicată postum în TCLP, 7, Praga, 1949, cu note ale traducătorului,
prefeţe, note autobiografice, prezentate de R. Jakobson şi lucrări de Troubetzkoy
şi Jakobson, publicate în apendice (lucrare fundamentală);
8. Kenneth L. Pike, Phonemics. A Technique for Reducing Languages to writing,
Ann Arbor, 1951 (sugestii interesante);
A. G. Juilland, A bibliography of diachronic phonemics, în Word, 9, 1953, p. 198
şi urm. (conţine 171 de titluri);
210
9. O. S. Ahmanova, Fonologhija, Ed. Universităţii de Stat din Moscova, 1954 (bună
informaţie);
10. Luis J. Prieto, Traits oppositionnels et trait contrastifs, în Word, 10, 1954, p. 43-
59 (lucrarea originală şi importantă pentru teoria generală);
11. R. Jakobson, G. Fant and Morris Halle, Preliminaries to Speech Analysis,
Massachusetts, 1955 (lucrare originală, plină de sugestii);
12. A. Martinet, Economie des changements phonetiques. Traite de phonologie
diachronique, Berna, 1935 (lucrare originală, plină de sugestii);
13. A. Martinet. La description phonologique evec application au parler franco-
pravençal d'Hauteville (Savoie), Geneva-Paris, 1956 (bună informaţie);
14. S. K. Šaumjau, Problemy teoretičeskoj fonologhii, Moscova, 1962 (vederi
originale);
15. Bertil Malmberg, Structural Linguistics and Human Communication, Gőtingen-
Heidelberg, 1963 (lucrare fundamentală);
16. Emanuel Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965 (bună informaţie).

F. STUDII ASUPRA STRUCTURII ACUSTICE A VOCALELOR ŞI A

CONSOANELOR ROMÂNEŞTI

1. Andrei, Avram, Vocalele româneşti ă şi î din punct de vedere acustic, în

SCL, XIV, 2, 1963, pp. 165 - 176;
2. Andrei, Avram, Sur la structuire acoustique des voyelles neutres du roumain, în
RR, Numero special, 4, 1970, pp. 87 – 93;
3. Cornelia Cohuţ, Analiza acustică a fricafivelor româmeşti [s] şi [z], FD, VII,
pp. 59-85;
4. Laurenţia Dascălu, Câteva variante ale fonemului [e] din punct de vedere
acustic, FD, VII, pp. 87-93;

211
5. Maria Mărdărescu, Spectrul zgomotului de fricţiune din semioclusivele româ-
neşti [č] - [ğ], în FD, VII, pp. 95-113,
6. Valeriu Şuteu, Observaţii asupra structurii acustice a vocalelor româneşti i, e,
a, o şi u, în SCL, X IV, 2, 1963, pp. 179-198;
7. Valeriu Şuteu, Cercetări bazate pe sinteza asupra vocalelor româneşti i, e, a, o
şi u, în SCL, XXII, 1, 1971, pp. 25-39;
8. Anca Ulivi, Observaţii asupra structurii acustice a semioclusivelor româneşti
[y] şi [w], în FD, IX, pp. 107-112;
9. Anca Ulivi, Notes son the Consonant [η] in Romanian and English, RECAP -
Contrastive studies in phonetics and phonology, 1972, pp. 74- 85;
10. Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, Academia Română,
Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan” ed. a V-a, 1997.

212
 ABREVIERI Nume şi lingvişti importanţi

AUI Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă),
Secţiunea III, Ştiinţe sociale, Iaşi, 1995;

Avram, Andrei Cercetări asupra sonorităţii în limba română, Bucureşti, 1961;

BIFR Al. Philippide, Buletinul Institutului de Filologie română, Iaşi, 1934-

1947;

BL Bulletin Lingvistique, Bucureşti, 1933 - 1948;

CL Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca, 1956;

DOOM, 2005 Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ed. a

revăzută, Bucureşti, 2005;

FD Fonetică şi dialectologie, Bucureşti, 1958;

GA. Fonetică Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, ediţia a 3-a
revăzută şi adăugită, 2005; capitolul Fonetica;

Al. Graur, A. Rosetti Esquisse d`une phonologie du romaine, BL, 1938, pp. 5-38;

Al. Graur, Dicţionar Al. Graur, Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, EARSR, 1982;

Iorgu Iordan, LRC Limba română contemporană, ed. a II-a, Bucureşti, 1956;

Iorgu Iordan, Stilistica Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975;

Lingvistică generală Tratat de lingvistică generală, sub redacţia acad. Al. Graur, Sorin
Stati, Lucia Wald, Bucureşti, 1971;
Lombard,
Pronunciation Alf Lombard, La Pronunciation du Roumain, Uppsala, 1935;

LR Limba Română, Bucureşti, 1952;

Malmberg, Phonétique Bertil Malmberg, La Phonétique, Paris, 1970;

Bertil Malmberg, Structural Linguistics and Human Communication,

Malmberg, SLHC
Gőtingen-Heidelberg, 1963;

Philippide, Originea Vol I, Iaşi, 1922, vol. II, Iaşi, 1923;

românilor

Iosif Popovici, Ortoepia şi fonetica, Cluj Napoca, 1927;

Fonetica //Vocalele
Vocalele româneşti, Cluj Napoca, 1929;
213
Sextil Puşcariu,
Cercetări şi studii Prefaţă de G. Istrate, Bucureşti, 1939;

Sextil Puşcariu, Limba Vol. I, Privire generală, Bucureşti, 1940;

română

Sextil Puşcariu, Limba română, Vol. II, Rostirea, Bucureşti, 1940;

Rostirea

Al. Rosetti, Aurelian Al. Rosetti, Introducere în fonetică, ed. a 5-a, Bucureşti, 1982;
Lăzăroiu, Fonetica

F. de Saussure, Cours de lingvistique generale, Paris, 1916;

Lingvistique generale

Lidia Sfârlea, Pronunţia românească literară. Stilul scenic, Bucureşti, 1970;

Pronunţia
Ioan Teodor Stan, Ioan Teodor Stan, Fonetica şi fonologia, Cluj Napoca, Editura
Fonetica Presa Universitară Clujeană, 1996

SCL Studii şi Cercetări Lingvistice, Bucureşti;

TCLP Travaux du Cercle lingvistique de Prague, praga, 1929 şi urm.;

Troubetzkoy
N.S. Troubetzkoy, Principes de phonetique,

Em. Vasiliu, Fonologia

Emanuel Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965.

214
 BIBLIOGRAFIA MINIMALĂ

a. Lingvistică
1. Benveniste, Emile, Problemes de linguistique generale, Paris, 1966;
2. Hjelmslev, Louis, Le langage, Paris, 1966;
3. Jakobson, Roman, Essais de linguistique generale, Paris, 1963;
4. Saussure, F. de, Curs de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti,
1997;
5. Seminar on Speech Production and Perception, Leningrad, August, 13-
16, 1976, in Zs. f. Phonetik, Sprachwissenschafl und Kommunikationsfor-
schung, 21, Berlin, 1978 (cuprinde comunicări ştiinţifice importante);
b. Fonetică:
6. Goga, Mircea, Fonetică şi fonologie. Lexicologie şi stilistică, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1996;
7. Delattre, Pierre, Studies in French and comparative Phonetics, The
Hague, 1966;
8. Iordăchescu, Carmen, Limba română. Fonetică. Vocabular, Editura
Carminis, Piteşti, 1998;
9. Ladefoget, Peter, Elements of acoustic Phonetics, Edinburg-London,
1983;
10. In Honour of D.J., 1964 - studii importante, consacrate foneticii şi
fonologiei, publicate în volumul de omagiu oferit lui Daniel Jones.
De consultat şi dările de seamă (Proceedings) ale Congreselor
Internaţionale de fonetică (al 4-lea şi al 5-lea, Helsinki, 1964,
Munster, 1965);
11. Rosetti, Al., Lăzăroiu, Aurelian, Introducere în fonetică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
12.Stan, Ioan Teodor, Fonetica, Cluj Napoca, Editura Presa Universitară
Clujeană, 1996;
13.Vasiliu, Emanuel, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965.
c. Teste:
14.Burcescu, Mugur, Limba română. 1000 de teste grilă, Editura Aula, Braşov,
2000;
15.Gheorghe, Mihaela, Teste de limba română, Editura magister, Braşov,
1997;
16.Stan, Mihail, Aspecte ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române-
conform DOOM_2, Grupul Editorial ART, Bucureşti, 2007;
d. Dicţionare:
215
17.*** (Academia Română / Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan-Al.
Rosetti”), Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii române,
Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005;
18.Drincu, Sergiu, Dicţionar de dublete ortografice, ortoepice şi morfologice
corecte, Editura Amphora, Timişoara, 2001;
19.Graur, Al., Dicţionar al greşelilor de limbă, Editura Academiei, Bucureşti,
1982;
20. Iancu, Victor, Horvat, Săluc, Dicţionar de ortograme, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994.

216