Știința administrației

Geneză și evoluții

1
Cuprins:
Capitolul I Introducere în știința administrației
I.1. Administrația: noțiune și terminologie

Capitolul II Evoluția științei administrației

II.1. Considerații generale
II.2. Începuturile științei administrației
II.3. Dezvoltarea științei administrației în unele țări

Bibliografie

2
.

I.1. Administrația: noțiune și terminologie

În sensul cel mai larg al cuvântului, administraţia este o activitate care constă în a conduce, a
cârmui, a gospodări o întreprindere, o instituţie, o entitate. Aceasta este, cu alte cuvinte, o
activitate care constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul
altora, faţă de care prestatorul se află în anumite raporturi juridice: de subordonare, de colaborare
sau de participare şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi
financiare necesare. Termenul de administraţie derivă din latinescul magister, care înseamnă
stăpân căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-l servească. Alteori, în
limbaj curent, termenul de administraţie desemnează unele compartimente organizatorice din
structura unei unităţi sau a unui organ, ori activităţi ale acestora care nu au caracter productiv.
În literatura de specialitate întâlnim noţiuni ca: administraţia de stat, administraţie, activitate
executivă şi, mai nou, administraţie publică, uneori cu înţelesuri diferite, alteori punându-se
semnul egalităţii între unele dintre acestea.
Noţiunea de „administraţie” desemnează unele compartimente organizatorice din structura unei
unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care nu au caracter productiv. Unii autori, utilizând
noţiunea de „administraţie de stat” arată că prin aceasta se înţelege un „sistem de organe ale
statului” sau o anumită formă fundamentală de activitate a statului, respectiv, „activitatea
administrativă”. Trebuie precizat că noţiunile de „activitate administrativă” şi „organe
administrative” pot fi desemnate şi prin termenii „activitate executivă”, respectiv „organe
executive”, noţiunile „administrativ” şi „executiv” fiind folosiţi alternativ, cu sens identic.
Alţi autori fac distincţie netă între „administraţia de stat” şi „activitatea executivă”. Aceștia
definesc administraţia de stat ca „activitatea ce se desfăşoară pentru îndeplinirea în mod practic
şi concret a funcţiilor statului şi a sarcinilor organelor administrative de stat”. În acest înţeles
larg, aceşti autori deosebesc administraţia de stat, de activitatea executivă, care se îndeplineşte de
catre organele executive, iar studierea ei formează obiectul ştiinţei administraţiei de stat, pe când
activitatea executivă este reglementată de norme de drept administrativ.

II Evoluția științei administrației

3
 II.1. Considerații generale

Știința administrației își începe procesul identitar în a doua jumătate a secolului al XX-lea
când în viața științifică europeană s-a conturat un punct de vedere a științelor sociale – știința
administrației de stat1 sau știința administrației.
Trebuie, însă, să menționăm că apariția științei administrației este semnalată încă din secolul al
XIX-lea2, odată cu cea a științei dreptului administrativ, „deși construcții teoretice pasagere
există din antichitate”.3
Vom parcurge, succint, principalele concepte referitoare la știința administrației, în evoluția lor
istorică, îm Franța, Germania, Statele Unite ale Americii și alte țări europene, importante pentru
demersul nostru și, în special, România. Aceste concepții, fiecare în parte, au o anumită
perspectivă care sporește contribuția la dezvoltarea științei administrației, în doctrină, chiar,
subliniindu-se că fiecare dintre acestea „este exactă, dar nici una nu acoperă domeniul”, însă,
„toate împreună îmbrățișează ansamblul științei administrației”.4
De altfel, într-o lucrare de știința administrației, evoluția istorică a gândirii domeniului
respectiv reprezintă o funcție explicativă „l’accessus ad materiam”, iar dintr-o anumită
perspectivă, chiar „știința administrației este o prelungire istorică, urmare a unei dezbateri
pluriseculare”.5

II.2. Începuturile științei administrației

Începutul îl regăsim la universitățile germane din secolul al XVII-lea, unde se predau cursuri
despre științele camerale sau cameralistice6 și, respective, în Franța știința poliției7, în faza de
construcție și de întărire a puterii statale.
Aceste denumiri credem că impun unele precizări. Termenul de „poliție” are mai multe
semnificații, de pildă, în secolul al XV-lea, el desemna situația de „ordine bună” în care se găsea
o colectivitate și, prin extensie, „căile și mijloacele” ce permit să o prevină. Apoi, la începutul
secolului al XVI-lea, termenul este legat de întărirea purerii regale, trimițând la un tip special de
activitate a statului, distinct de justiție, diplomație sau de apărare, care viza asumarea „bunei
ordini” și a „binelui general” al țării, mai ales prin reglementări economice. La sfârșitul secolului
al XVIII-lea, cuvântul „administrație” se substituie progresiv celui de „poliție” pentru a
desemna această funcție a statului, poliția acoperind numai menținerea securității interne.
„Știința poliției” se înscrie astfel în concepția generală din secolele al XVII-lea și XVIII-lea.
Un curent similar a apărut, în aceeași epocă, în țările de limbă germanică, curent cunoscut sub
numele de Polizeiwssewnschaft (știința poliției) sau Kameralien (știinte camerale)8, termen

1
Ilie Iovănaș, Dreptul administrativ și elemente de știința administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1977, p.32. și urm.
2
A. Molitor, Les sciences sociales dans l’enseigmenet superior, Administration publique, Paris, U.N.E.S., C.O.1958,
p.7., consideră că în sec. al XIX-lea se găsesc doar semnele acestei științe.
3
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a III-a, Curs universitar, Editura AllBeck, 2001, p.148
4
A se vedea, Iancu St. Toma, Introducere în știința administrației, Institutul de Științe administrative al României,
editura Standard Grafica, București 1947, p.33 și urm.
5
Pierre Legendre, Histoire de la pensee administrative francaise, în Traite de la science administrative, op.cit., p.6.
6
Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administrației, p.9 și urm.
7
Jacques Chevallier, Science administrative, Themis P.U.F., 2e edition refondue, Paris 1994, p.26.
8
Roland Drago, Science administrative, Paris, Le cours de droit, 1980, îi consideră pe Jean Henri Deendonne von
Justi (1700-1771) și, respectiv, Jean Etienne Putter (1725-1807), fondatorii științelor camerale, în opoziție cu alți
autori francezi care îi acordă acest privilegiu lui De la Mare prin „Tratatul de poliție” apărut între anii 1705 și 1710;
Antonie Iorgovan, op.cit., p.159, nota 2 de subsol.

4
provenit din cuvântul latin camera ce face referire la organizarea colegială a instituțiilor
administrative din Prusia.
Științele poliției nu se limitau la aspectele juridice, lucrările elaborate în această perioadă vizau
inventarierea textelor și expunerea dreptului pozitiv, descrierea structurilor administrative care
funcționau, cu eventualele propuneri de îmbunătățire.

III.3. Dezvoltarea științei administrației în unele țări

A. FRANȚA

În Franța, întemeietorul științei administrative este considerat Charles-Jean Bonnin, cu

lucrarea sa „Principii ale administrației publice”, publicată în perioada primului imperiu, în
care „tratează administrația ca știința”, mai precis ca o „știință exactă” 9. El insista, în lucrare,
asupra necesității unui studio sistematic și pozitiv al administrației publice, întărit „prin fixarea,
înainte de toate, a principiilor generale ale materiei.”10
Acest demers este, de altfel, cel care se adoptă în prima jumătate a secolului al XIX-lea și
care sublinia marile probleme administrative: construcția progresivă a unui drept special și
derogatoriu de la dreptul comun, aplicabil activităților administrative, neexcluzând nicio
reflective mai amplă și mai ambițioasă asupra administrației; dreptul administrative și știința
administrației progresând astfel, în același timp.
Știința administrativă astfel concepută, apărea ca o „știință socială”, în adevăratul sens al
cuvântului, întrucât ea desemna „ansamblul faptelor sociale ale acțiunii administrative”, a cărei
tendință era aceea de a se integra, în consecința științei politice, științei economice sau
sociologiei.
Această știință avea drept scop essential, pragmatic, îmbunătățirea eficienței acțiunii
administrative și deci, a „binelui social”. Drept urmare, știința administrației cunoaște în
această primă parte a secolului XIX o dezvoltare deosebit de spectaculoasă, ea fiind apreciată
ca o „știință a principiilor rationale alea administrației” de către aceiași primi teoreticieni ai
dreptului administrative francez: Joseph-Marie de Gerando, Antoine Macarel și Cormenin11,
dar mai ales de Vivien.12
În opinia lui Vivien, știința administrației reprezintă studiul administrației în
raporturile sale cu statul, iar dreptul administrative studiază administrația în raporturile
sale cu particulari. În acest sens, el preciza că „funcțiile administrației pot să fie privite sub un
dublu aspect: în raporturile lor cu statul și în raporturile cu interesele locale și individuale.
Principiile care conduc primul tip de raporturi formează dreptul administrativ. Știința nu
rămâne străină de drept, nici dreptul de știință, dar fiecare dintre cele două ocupă o regiune
aparte.”13
În prima parte a secolului al XX-lea se poate afirma că se conturează o doctrină clasică
franceză de știința administrației. Ea se afirmă, mai ales, în urma cercetărilor unor autori de
formative tehnică, așa cum este Henry Fayol (1841-1925), industriaș și inginer de mine,
creatorul termenului de doctrină administrativă. Conform concepției lui Fayol, cunoscută în
istoria științei sub numele de fayolim, știința administrației este știința conducerii
întreprinderii, parte din teoria organizării științifice a muncii. Ea punea accent pe metodele de

9
Jacques Chevallier, op.cit., p.27; Charles-Jean Bonnin, Principles d’administration publique, 1812, citat de Mihai T.
Oroveanu, op.cit. p.10; V.P. Escombe, Charles Jean-Bonnin, Precurseur de la science administrative, în „Revue
administrative”, 1958, p.15 și urm.
10
Idem
11
Ioan Alexandru, Administrație publică. Teorii, Realități, Perspective, Editura Lumina Lex, 1999, p.100
12
Jacques Chevallier, op.cit.
13
R. Drago, Science administrative, 1980, p.13; Antonie Iorgovan, op.cit. p.150.

5
 gestiune, pe descompunerea diferitelor aspecte ale „funcției administrative” (prevederea,
organizarea, comanda, coordonarea, controlul) și evidenția o serie de principii necesare în
vederea unei bune executări (ca de pildă, diviziunea muncii, autoritatea, responsabilitatea,
disciplina, centralizarea, ierarhia).14
De asemenea, Henry Fayol a formulat și principiile unei functionary corecte a organelor
administrative pe care le-ea expus în 14 puncte: diviziunea muncii; autoritatea; disciplina;
unitatea de conducere; unitatea emiterii dispozițiilor;subordonarea intereselor individuale
față de interesul general; recompensa; centralizarea; ierarhia; ordinea; drepturi egale și
obligații egale; stabilitatea personalului; initiativa; buna înțelegere în rândul personalului.
Tot in Doctrina franceză, specialistul Charles Debbasch, clasifică 5 categorii de concepții
contemporane de științe administrative:
1. O știință a studiului faptului administrativ (Tratatul din 1966);
2. O știință a administrației publice;
3. O știință a organizării administrative;
4. O știință despre management;
5. O știința de sinteză.

B. GERMANIA

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un proces asemănător celui petrecut în Franța îl

întâlnim și în Germania, unde asistăm la dezvoltarea dreptului administrative prin contribuția
celebrilor juriști Otto Mayer, Jhering Jellinek, Laband, Gerber și alții, care acționează pentru
înlăturarea ultimelor vestigii ale statului polițist și de stabilire a principiilor „statului de drept”
(Rechtsstaat).15
Lorenzo von Stein, prin lucrarea sa în 8 volume, denumită Verwaltungslere (Teoria
administrației), este cel care fundamentează în Germania, o știință nouă, știința administrației, pe
care o consideră o știință politică. Dreptul însuși, spunea Stein, nu este numai o știință juridică, ci
și o știință a forțelor de producție, a raporturilor dintre oameni. Plecând de la conținutul
administrației, care privește activitatea organelor statului, Stein analizează noțiunile de
Constituție și Administrație. Constituția creează dreptul administrației, iar administrația, la
rândul ei, realizează normele constituționale. Constituția ar fi lipsită de conținut fără activitatea
administrației, iar administrația lipsită de putere fără constituție.16
Von Stein, concepea, de asemenea, teoria administrației ca „pandecte ale științelor politice”,
în care îngloba toate științele politice practice. În acest context, teoria administrației apărea ca
o „încoronare a tuturor științelor politice”.17

C. Statele Unite ale Americii

1.Pionerii

În SUA, dezvoltarea științei administrației este strâns legată de reformismul administrației și

susținută de voința de raționalizare, mișcare anticipate prin curentul denumit „Public
Administration”, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În evoluția sa, știința

14
Jacques Chevallier, op.cit. p.37 și urm.; Antonie Iorgovan, op.cit. vol. I, p.153 și urm
15
Jacques Chevallier, op.cit., p.30; Antonie Iorgovan, op.cit. Vol I, p.159, menționează că parintele conceptului
german de Rechtsstaat este Robert von Mohl. Împreună cu von Stein, von Mohl elaborează lucrarea în trei volume
intitulată Staatsrecht, la Tubingen, între anii 1860-1869.
16
Antonie Iorgovan, op.cit. vol. I, p.160
17
Iancu St. Toma, Introducere în știința administrației, Institutul de Științe administrative al României, editura
Standard Grafica, București, 1947, p.38.

6
administrației din SUA a cunoscut mai multe școli de gândire care au avut un puternic impact și
asupra dezvoltării științei administrației europene. De aceea, se pare că SUA este și denumită
Casa Științei Administrației (The Home of Public Administration).18
Întemeietorul științei administrației americane este considerat Woodrow Wilson, viitorul
președinte al SUA, printr-un articol, rămas celebru, denumit Studiul administrației (The study of
administration), publicat în revista Political Sciences Quarterly din iunie 1887.
Prin acest articol el critica slaba preocupare acordată problemelor administrative, cel mai adesea
subordinate problemelor politice prin aplicarea așa-numitului „spoils system”. Conform acestui
system, partidul care câștiga alegerile avea obligația să acorde funcții publice celor care l-au
sprijinit în câștigarea puterii.
În aceeași perioadă a pionieratului, se pot încadra și lucrările lui Frederick W.Taylor care vizau
ameliorarea productivității întreprinderilor industrial prin studierea timpilor și a mișcărilor și prin
specializarea personalului încadrat. Principala sa lucrare, „Principii de conducere științifică”,
apărută în anul 1911, este apreciată ca fiind cea care fundamentează știința despre organizarea
muncii și punctul de plecare pentru știința modernă a administrației. El a folosit și statistica
pentru cercetarea organizării muncii și fundamentarea eficienței unei conduceri specializate,
funcționale a procesului de organizare a muncii. De asemenea, a descompus, pentru prima data,
nu numai munca fizică, ci și însuși procesul de organizare, stabilind că acesta este constituit
din următoarele elemente:
 Definirea scopului activității;
 Alegerea mijloacelor activității;
 Pregătirea mijloacelor activității;
 Folosirea acestor mijloace conform planului întocmit;
 Controlul asupra rezultatelor activității.

2. Perioada clasică

În această perioadă, care începe în jurul primului război mondial, studiile de public
administration cunosc o dezvoltare considerabilă, concomitent cu lărgirea perspectivelor lor.
Aceste studii sunt stimulate de numeroase decizii de reformă administrative luate de guvern,
măsuri la pregătirea cărora au fost asociați specialist în studii administrative.
Una dintre cele mai importante reforme este crearea, în 1921, a unei Administrații a Bugetului
(Bureau of the Budget) care este organizată initial în subordinea secretariatului de stat cu
trezoreria, iar din 1939 va fi transferată la Președenția Statelor Unite.
Cel mai important reprezentant al școlii organizaționale americane de știința administrației, din
această perioadă, a fost Luther H. Gulik. El, împreună cu L. Urwick, elaborează lucrarea
Documente asupra științei administrației (Papers on the science of administration), publicată în
1937, la New York sub egida Institutului de Administrație publică. Lucrarea emite o teorie și
principia „valabile în interiorul tuturor administrațiilor”, precizând șapte funcții, care defines
responsabilitățile administrative ale unui executive, exprimate prin literele P.O.S.D.CO.R.B., cu
următoarea semnificație:
 P - „Planing”, viziunea de perspectivă a sarcinilor administraţiei, planificarea
activităţilor din interiorul administraţiei;
 O – „Organizing”, organizarea, în sensul de ordonare a structurilor interioare (a
aparatului);
 S – „Staffing”, organizarea „statelor majore” ale diverselor servicii administrative (a
conducerii);

18
Antonie Iorgovan, op.cit., p.170, nota 1, unde sunt amintite aceste școli: 1. Pionerii, în fruncte cu W. Wilson; 2.
Reprezentanții școlii clasice, în frunte cu F.W. Taylor; 3. Curentul psiho-sociologic, fundamentat de Herbert
Simon; 4. Doctrina actuală.

7
  D - „Directing”, preţuirea, în fiecare compartiment, a deciziilor şi stabilirea criteriilor
după care se adoptă decizia globală;
 CO- „Coordinative”, interrelaţiile dintre compartimentele unei „unităţi administrative”,
precum şi între unităţile administrative de acelaşi grad;
 R – „Reparting”, operaţia de informare a publicului şi a funcţionarilor;
 B – „Budgeting” finanţarea şi evaluarea costurilor.

3. Curentul psiho-sociologic-școala lui H. Simon și perioada actuală

În lucrarea sa, „Comportamentul administrativ: un studiu al procesului de elaborare a

deciziilor în organizarea administrativă”19, H. Simon, critică mai ales „principiile de
organizare” formulate de Gulik și Urwick în vederea îmbunătățirii eficacității administrative, pe
care le caracteriza ca fiind vagi și contradictorii și neconstituind un ghid serios pentru omul de
acțiune ce trebuie să aleagă între tipuri de structură posibile.
Teoria comportamentului administrative, în opinia lui H. Simon, nu are drept obiect
formularea de reguli de organizare precise. Scopul său este mai mult de a prezenta un început de
analiză, de a clarifica anumite concept, de a sugera diverse cercetări și de a stabili ipoteze
provizorii.
În perioada actuală, știința administrației din SUA cunoaște o amplă dezvoltare, în acest
sens, încă din anul 1971, peste 9000 de student erau înscriși la cursurile de administrație publică;
multe universități au programe de predare a administrației publice, iar unele universități au
instituit chiar școli speciale în acest domeniu.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, știința administrației din SUA, în opinia lui
R.A.W. Rodes,20 avea patru mari direcții de cercetare:
1. Studii politice;
2. Umanismul organizațional;
3. Teoria politică a administrației publice;
4. Noua politică economică.

În concluzie, reținem faptul că realizările obținute de SUA în domeniul administrației publice

se datorează, într-o mare măsură, interesului larg pe care îl manifestă opinia publică față de
știința conducerii, de creșterea școlilor și a publicațiilor de specialitate, precum și de numărul
sporit al membrilor diferitelor organizații al căror statut stabilește sarcina de a efectua cercetări
în domeniul teoriei conducerii și de a răspândi aceste cunoștințe.

D. ROMÂNIA
1. Apariția și dezvoltarea științei administrației

19
A se vedea Herbert A. Simon, Administrative behavior: a study of decision making process in administrative
organization, New York, Mac Millan, 1945
20
A se vedea Antonie Iorgovan, op.cit. p.175, nota 4.

8
 Știința administrației în România apare și își începe procesul de conturare al obiectului său din
secolul al XIX-lea, concomitent și împreună cu știința dreptului administrativ. Această situație
este explicate, pe bună dreptate, în doctrină21, prin faptul că, în marea lor majoritate, autorii
implicate în cercetarea științei administrației erau, în același timp și autori (dar și titular ai
cursurilor) de drept administrative sau de drept constitutional. Așa erau, de pildă, profesorii
Constantin G. Dissescu, Paul Negulescu, Anibal Teodorescu și exemplele pot continua.
În acest context, Constantin G. Dissescu, este totodată și primul autor român ce, încă, în
secolul al XX-lea face dinstincție între știința administrației și dreptului administrativ,
apropiindu-se astfel de concepția autorilor francezi, întemeietori ai dreptului administrative,
potrivit căreia aceasta este o știință a principiilor rationale ale administrației22. În acest sens el
prezica că:
 Știința administrației stabilește principiile raționalizării administrației de stat, ea are
character dinamic, fiind în permanentă evoluție și căutând soluții noi pentru viitor
precum și un character larg, cercetând diferite domenii de activitate socială (deci, nu are
caracter interdisciplinar), pe când dreptul administrative formează numai o parte a
științei administrației.23

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se consemnează și începuturile învățământului profesional

administrative din România. Astfel, în anul 1872 ia ființă Școala liberă de științe politice și
administrative24 care, ulterior, este recunoascută persoană morală iar, apoi, în perioada
interbelică transformată în Școala superioară de științe de stat.25
Într-adevăr, știința administrației din România este legată de numele profesorului Paul
Negulescu, care face primele referiri la știința administrației, în al său Tratat de drept
administrativ, apărut în anul 1906.26 „Aici el precizează că știința administrației are un
caracter practic, tinzând să formeze administratori”, fapt pentru care studiază ,,organizarea
autorităților administrative, noțiunea de stat, teoria funcțiunii publice, centralizarea și
descentralizarea precum și organizarea administrativă a țării,27 pe când, ,,dreptul
administrative este totalitatea regulilor după care se exercită aceste activități”, el,
guvernează drepturile și îndatoririle reciproce ale administrației și cele ale administrațiilor.”28
Institutul de științe administrative, spune Paul Negulescu, a început să funcționeze în anul
1926, momentul fiind marcat și de publicarea unei reviste trimestriale. ,,Revista de drept
public”, apărută apoi cu regularitate între anii 1926-1943, ,,la care colaborau, pe lângă oamenii
de specialitate din țară, savanții cei mai reputați din străinătate.”
Obiectivul urmărit de Institut era:
 Fixarea unei doctrine românești de drept administrative și știința administrației și de a
ține legătura cu institute similar din străinătate;
 De a face propuneri pentru mai buna organizare administrativă, folosind o metodă realist
și experimentală (ancheta administrativă);
 De a organiza școli de documentare și științe administrative;
 De a populariza principiile administrative (prin conferințe publice, prin ziare);

21
Antonie Iorgovan, op.cit., p.211; Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, București, 1944, p.27 și urm.
22
A se vedea, Joseph-Marie de Gerando, Luis-Antoine Macarel și Firmin Laferriere, în Jacques Chevallier, op.cit.,
p.28, Mihai T. Oroveanu, Introducere în știința administrației, op.cit., p.11
23
Constantin G. Dissescu, Curs de drept public român. Drept administrativ, vol. III, București, op.cit., p.822-833
24
A se vedea, Antonie Iorgovan, op.cit., Vol I, p.210.
25
Idem
26
A se vedea, Jean H. Vermeulen, Evoluția dreptului administrativ român, București, Institutul de Arte Grafice
,,Vremea”, 1943, p.24; Antonie Iorgovan, op.cit., vol I, p.210, not 4.
27
Idem
28
A se vedea Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Vol. I, ediția a II-a, București, 1906, p.36.

9
  De a realiza schimburi de experiență ,,cu toate țările din Europa și chiar cu cele de
dincolo de ocean”.29

În cursul său de știința administrației, denumit ,,Politică administrativă”, Paul Negulescu își
definea astfel concepția: ,,Ne propunem să examinăm politica administrativă, adică activitatea
administrative care nu intră în cadrul juridic. În cursul nostrum ne vom ocupa de mijloace
(s.n.), grație cărora administrațiunea își realizează misiunea. Aceste mijloace trebuie să fie
întrebuințate în mod judicious, să fie eficace și oportune, pentru ca să poată realiza scopul
urmărit. (s.n.). Cursul nostrum va fi un curs de politică administrative, în care se caută
satisfacerea intereselor generale. Politica practică ține seama de împrejurări, se preocupă de
mijloace și urmărește rezultate (s.n.).30

2. Perioada postbelică
Știința administrației din României a cunoscut în perioada postbelică mai multe etape,
astfel:
a) O primă etapă a fost cea a continuării cercetărilor, sub conducerea Institutului
de Științe Administrative, cuprinsă în perioada 1944-1948 (practic, în 1948,
institutul își încetează activitatea);
b) O a doua etapă a fost cea a juridicizării cercetărilor asupra administrației de
stat, cuprinsă în perioada 1948-1967, când, în fapt, studii de știința administrației
au încetat să apară;
c) O a treia etapă a fost cea a reactualizării cercetărilor de știința administrației,
în perioada 1967-1989; se reînființează învățământul superior administrativ și se
reafirmă necesitatea cercetărilor de știința administrației.
În acestă perioadă au fost puse în evidență, de altfel, și patru concepții privind natura și
obiectul administrației, respective, a raportului dintre știința administrației și știința dreptului
administrativ:
a) Reluarea tezelor lui Dissescu;
b) Achiesarea la teoria promovată de tratatul de știința administrației, apărut în
Franța, în anul 1966;
c) Identitatea de obiect cu dreptul administrativ, dar diferența de optică în cercetare;
d) Ramură a științei conducerii.

3. Perioada după decembrie 1989

În această perioadă, considerate pe bună dreptate, în literatura de specialitate, au fost luate
măsuri de reînființarea învățământului administrative, prin organizarea în 1991, a Școlii
naționale de Studii politice și Administrative din București, instituție de învățământ
postuniversitar, cu durata de 2 ani.31
În anul 2001, prin Ordonanța Guvernului nr. 81/200132, a luat ființă și s-a organizat
Institutul Național de Administrație, instituție de interes national, cu personalitate
juridical, organizată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, cu sediul în
București. Institutul are drept scop elaborarea strategiei și asigură formarea și

29
A se vedea, Paul Negulescu, op. cit., p.67 și urm. În același sens și Antonie Iorgovan, op.cit., vol. I, p.213-215 și
notele de la acestea; Mihai T. Oroveanu, op.cit., p.31 și urm.
30
A se vedea, Paul Negulescu, Curs de politică administrativă, 1938, fasciola I și Curs de politică administrativă.
Organizarea administrativă, București, 1939, partea a doua.
31
A se vedea, Hotărârea Guvernului nr. 183/1991 privind organizarea Școlii Naționale de Studii Politice și
Administrative, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 75/1991.
32
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 542/2001, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr.
74/28 august 2003. Publicată în M. Of., Partea I, nr.622/30 august 2003.

10
perfecționarea pregătirii profesionale specializate în administrație. El organizează forme de
pregătire profesională astfel:
a) Programe de formare specializată în administrația publică, de 2 ani pentru
absolvenții cu studii superioare de lungă durată cu diploma de licență, sau
echivalentă, în vârstă de până la 30 ani, inclusiv;
b) Programe de formare specializată în administrație publică;
c) Programe de specializare postuniversitară;
d) Programe de perfecționare de scurtă durată, până la 90 de zile.
e) Seminarii și conferințe pe teme de interes major pentru administrația publică
central și locală.

11
BIBLIOGRAFIE:

WWW.prouniversitaria.ro - Introducere în ştiinţa administraţiei / Mădălina Tomescu. - Ed. a 2-a,

rev. şi adăug. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2012
Prof. univ. dr. Corneliu Manda, Știința administrației, ediția a II-a, curs universitar, București:
Lumina Lex, 2004

12