ETICA ÎNTR-UN UNIVERS NATURALIST

INTRODUCERE
Problema eticii nu poate să rămână doar la nivelul unei curiozități academice, pentru că are în
centru întrebarea legată de cum anume ar trebui să trăim. Întrebarea este foarte practică, iar răspunsul
pe care îl dăm influențează modul în care ne desfășurăm viața de fiecare zi. Totuși, nu putem trata într-
un mod serios problema eticii până când nu abordăm mai întâi problema metafizicii, și anume
întrebările legate de realitatea ultimă, de natura si scopul omului și universului. Răspunsuri diferite la
aceste întrebări vor genera răspunsuri diferite legate de natura acțiunilor umane si deci răspunsuri
diferite legate de natura judecăților morale. De exemplu, dacă realitatea ultimă este Dumnezeul
Personal al religiilor monoteiste, atunci comportamentul omului este judecat din prisma scopului pentru
care a fost creat, judecățile morale fiind de natură divină. Dar dacă nu există o astfel de Divinitate,
atunci devine foarte clar că „preceptele morale vor lua cu totul alt conținut”1 și omul va fi văzut dintr-o
cu totul altă perspectivă. Voi analiza în acest eseu condiția eticii într-un univers naturalist, adică
condiția eticii dacă viziunea metafizică naturalistă este cea în conformitate cu realitatea. Voi încerca să
arăt că singura poziție consecventă cu un astfel de univers este subiectivismul etic.

CLARIFICARE
În primul rând, o mică clarificare a termenilor. Subiectivismul etic, conform lui James Rachels,
reprezintă ,,ideea potrivit căreia părerile noastre morale se bazează pe sentimentele noastre și pe nimic
altceva. Potrivit acestei concepții, nu există ceva de genul corect sau incorect <în mod obiectiv>.”2. Nu
există un standard moral absolut după care să fie judecate acțiunile umane, nu există o diferență de
valoare între ele, totul fiind relativ subiectului. Concepția naturalistă, după Stanford Encyclopedia of
Philosophy, susține că ,,realitatea este redusă la natură, conținând nimic supranatural, iar metoda
științifică trebuie folosită pentru investigarea tuturor aspectelor realității, inclusiv a spiritului uman.”3.
Universul natural, într-o formă sau alta, este tot ceea ce există și a existat vreodată. Specia umană a
apărut întâmplător ca urmare a acțiunii nedirijate a forțelor naturale, situația fiind aceeași pentru restul
tuturor viețuitoarelor. Omul nu este centrul universului, ci este de aceeași esență cu tot ceea ce îl
1 Alasdair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Ed. Humanitas, 1998, p.76.
2 James Rachels, Introducere în etică, Ed. Punct, 2000, p.33.
3 David Papineau, “Naturalism”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy ( Winter 2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.).
înconjoară. Totuși, omul este distinctiv prin faptul că este animalul rațional. Omul are ,,conștiință de
sine si posedă autodeterminare”4, adică gândește și acționează liber. Din acest motiv, problema eticii
este specifică doar condiției umane.

SCOPUL OMULUI ȘI CONȚINUTUL ALEGERILOR

Dată fiind această unicitate a ființei umane, în ce sens sau direcție ar trebui să-și manifeste
libertatea? Există un scop spre care se îndreaptă omul, o esență la care trebuie să ajungă? Un stil de
viață specific, un curs al acțiunilor care dă valoare existenței? Există un scop anume pentru care omul
este rațional? Răspunsul la toate aceste întrebări este categoric nu. Din perspectiva naturalistă,
capacitatea de raționare a apărut la fel de întâmplător ca membrele sau organele interne. Dacă procesul
evolutiv ar fi luat-o în altă direcție acum mult timp, omul ar fi fost, dacă ar mai fi fost, un animal
determinat de instinctul supraviețuirii si reproducerii. Dar dată fiind starea reală a lucrurilor, și anume
că omul este autonom, ce să facă el cu libertatea? De ce și cum să acționeze în cadrul unei existențe
absurde si accidentale a tot ceea ce este.
În toată această chestiune a lucrurilor, omului îi rămâne un singur lucru – să acționeze sau să
moară. Nu are importanță în ce direcție, nu contează proiectul pe care alege să-l urmeze sau
consecințele acțiunilor. Nu există o esență ideală spre care omul trebuie să aspire sau să se îndrepte.
Așa cum afirmă Alasdair MacIntyre ,,Nici o concluzie cu << s-ar cuveni >> pornind de la premise cu
<< este >>”5. Nu există niciun ,, ar trebui” după care omul să-și dicteze comportamentul și deci nu
există nicio diferență de valoare între acțiuni diferite. Rămânem numai cu date statistice, cu o descriere
obiectivă a comportamentului uman, orice concept de ,,ar trebui” neavând niciun sens. Și atunci, dacă
aceasta este condiția omului și a comportamentului uman, atunci si judecățile morale își pierd orice
sens și valoare.
Conceptele de bine și de rău sunt total relative fiecărui individ și nu au un caracter universal și
obiectiv. Omul își fixează un scop pe care îl urmează, un curs al acțiunilor pe care îl dorește, un proiect
al vieții, iar apropierea de acest proiect specific și subiectiv devine binele, iar îndepărtarea devine răul.
Totul depinde de individ, de lumea interioară a fiecărei ființe umane in parte. Și pot exista la fel de
multe proiecte de viață diferite cât există oameni. Și la fel, pot exista la fel de multe definiții diferite a
ceea ce înseamnă binele si răul cât există oameni. Din nou, vedem că judecățile morale obiective își
pierd valoarea într-un astfel de context. Totul devine relativ preferințelor și scopurilor subiectului.

4 James W. Sire, Universul de lângă noi. Un catalog al concepțiilor fundamentale despre lume și viață, Ed. Cartea
Creștină, Oradea, 2005, p.31.
5 Alasdair MacIntyre, Tratat de morală. După virtute, Ed. Humanitas, 1998, p.83.
 OAMENI SĂLBATICI ȘI COMUNITĂȚI UMANE
Se poate ridica totuși o presupusă obiecție la această linie de argumentare, și anume o obiecție
ce pune accentul pe faptul că omul este un animal sociabil, că nu trăiește o viață izolată, ci face parte
din comunități și conviețuiește alături de un număr semnificativ de alți semeni. Din această stare de
fapt se afirmă des că moralitatea, de fapt, are sens, că este obiectivă, că există cu adevărat o diferență
între bine si rău si că omul ar trebui și are obligația morală și datoria morală de a considera în acțiunile
lui și interesele și bunăstarea altor ființe umane.
Să analizăm pe rând ce implică această problemă a comunității. Prima întrebare care îmi vine în
minte este desigur: Ar trebui oare ca individul să facă parte dintr-o comunitate? Are omul o obligație
morală de a adera la un grup? Din nou întâlnim problema cu ,,ar trebui” din ,,este”. Sigur, omul poate
să aleagă să trăiască izolat, dar în același timp nu încerc să neg faptul că omul este înzestrat cu anumite
instincte si că de multe ori alege să se conformeze instinctului de reprdocuere și supraviețuire în
societate. Dar tocmai de aceea este animal rațional, și anume că nu este total determinat de instincte.
Omul are într-adevăr instinctul conservării vieții și supraviețuirii și totuși omul alege și poate să aleagă
să-și ia viața. Tot ce este necesar este o fire mai filosofică, o conștientizare a absurdității vieții, și nimic
nu îți poate sta împotrivă, nici măcar anumite instincte biologice. Ar trebui omul să se conformeze
instinctului supraviețuirii, așa cum fac restul viețuitoarelor? Răspunsul este din nou nu. Omul nu are
nicio datorie morală de a asculta de legile evoluției biologice și poate, prin alegere liberă, să întoarcă
spatele exact principiului supraviețuirii care, într-un fel, i-a făcut posibilă existența. Cu aceasta în minte
, să revenim la cazul individului nostru antisocial, care nu trăiește în comunitate și care preferă o viață
de sălbăticie și izolare. Am văzut că nu putem spune că omul ar trebui să aleagă un anume stil de viață
în detrimentul altuia. Și atunci, dacă in drum spre grotă, întâlnește o copilă pierdută în pădure, pierdută
din cel mai apropiat trib, greșește din punct de vedere moral dacă o fură, sau o mănâncă sau o
necinstește? Sigur că tribul și comunitatea de care aparține fetița consideră toate aceste acțiuni ca fiind
rele, ca urmare a faptului că toți membrii acelei comunități s-au pus de acord în legătură cu un cod
moral și anumite reguli care trebuie respectate. Dar individul izolat nu are nimic de-a face cu toate
acestea și atunci în raport cu ce standard moral obiectiv are un comportament incorect? Sigur nu cu cel
al comunității, pentru că nu face parte din comunitate. Iar dacă, așa cum am văzut, nu există vreun
imperativ moral care să valorifice aderarea la un grup, atunci cum putem afirma că acest individ
acționează într-un mod greșit în mod obiectiv?
Mai mult decât atât, dar problema este că nu există o valoare obiectivă a eticii nici măcar în
cadrul comunităților umane. Să continuăm analiza noastră. Înțelegem că un număr de indivizi aleg, de
bunăvoie, să conviețuiască de dragul beneficiilor unui astfel de stil de viață – mai puține pericole , un
acces mai mare la hrană, satisfacerea instinctelor de reproducere și așa mai departe. Dar pentru ca acest
grup să funcționeze, și anume pentru a exista cu adevărat beneficii, trebuie urmat un anumit set de
reguli care are în vedere respectarea intereselor fiecărui membru și concetățean. În acest sens,
conceptul de bine și de rău este definit de întreaga comunitate și comportarea doar într-un anumit mod
specific are sens si dobândește un caracter universal. Nu ar trebui să ucizi, să furi pentru a putea
beneficia de existența în comunitate și deci de avantajele și beneficiile specifice trăirii în comunitate –
prosperitate și libertate. Totuși, nu este greu deloc să ne imaginăm o situație în care, de exemplu, liderul
tribului, având putere și influență, are o raportare cam selectivă față de regulile morale pe care toată
lumea încearcă să le respecte. Poate are o așa mare pasiune pentru soția unuia dintre membrii grupului,
incât și-o însușește. Sigur, a oferit o despăgubire materială sărmanului soț , care, chiar dacă nu a fost de
acord cu un astfel de târg, nu a avut de ales. Și nimeni nu îndrăznește să se opună tiranului pentru că ar
putea suporta furia liderului, și și-ar pierde libertatea sau chiar viața. Este limpede că liderul acesta a
acționat greșit și imoral raportat la standardul comunității, dar să nu uităm că singurul motiv pentru
care cineva s-ar conforma acestui standard este dat de beneficiul adus de stilul de viață în grup. Dar ne
putem întreba ce se întâmplă atunci când un individ influent ajunge la aceste beneficii sau poate la
beneficii chiar mai mari prin tocmai nerespectarea libertății și drepturilor altor oameni. Fiind cel mai
puternic, nu va putea fi judecat sau condamnat de nimeni, astfel nu vor exista consecințe negative ale
acțiunilor lui si deci, nicio pierdere a unor avantaje si libertăți. Întradevăr, înseamnă că și-a trădat
propriul trib, înseamnă că nu s-a ținut de jurământul pe care l-a făcut în fața tuturor, dar toate acestea
devin total irelevante atâta timp cât a ajuns la scopul dorit. În toată această situație, există oare vreo
datorie morală universală de a-și ține promisiunea si jurământul? Îi este interzis din punct de vedere
moral să refuze să se mai conformeze acestui standard atunci când nu mai are nevoie de beneficiile
grupului? Așa cum am văzut, nu există niciun principiu a priori după care oamenii să-și adapteze
comportamentul, așa că nu există nicio diferență de valoare între a alege să te conformezi grupului sau
a alege să nu te mai conformezi grupului. Totul depinde de persoana individuală, de scopul pe care și l-
a fixat, de modul în care dorește să obțină anumite bunuri, iar toate acestea sunt pur subiective. Poate să
fie un cetățean normal, care este mulțumit cu această viața pașnică sau poate să fie un tiran care dorește
putere si control prin exercitarea violenței, niciunul dintre aceste moduri de a acționa nefiind greșit în
mod obiectiv.

ALEGERI ȘI CONSECINȚE
Se poate menționa că totuși, la un moment dat, orice individ care se ridică împotriva propriei
comunități va fi prins și tras la răspundere și va suporta toate consecințele unei judecăți drepte și atunci,
ori își va pierde libertatea, ori chiar viața. Și atunci adoptarea unui astfel de comportament este greșită
și nimeni nu ar trebui să acționeze în acest mod pentru că implică un risc mult prea mare. Dar această
argumentare ar funcționa numai dacă oamenii ar trebui, în mod universal, să caute să-și conserve viața
și libertatea ca scop ultim al existenței și tocmai aceasta nu este condiția omului în situația dată. Nu
există un scop ultim al vieții umane, așa că fiecare, la fel de valid, alege sa trăiască cum dorește. De
exemplu, individul cu înclinații pedofile din comunitate este complet conștient că a acționa în
conformitate cu dorințele lui ar însemna încălcarea principiilor tribului, și ca urmare ar însemna să-și
piardă viața dacă va fi prins. Totuși, poate prețuiește libertatea și viața mai mult decât aceste dorințe și
alege să se conformeze grupului și să nu își asume nici un risc. Dar dacă viața oricum i se pare
plictisitoare și absurdă, dacă nu găsește nicio altă plăcere sau un alt scop pentru care să trăiască, ce
anume îl poate opri să nu acționeze conform acestor dorințe sexuale? Riscul că s-ar putea să iși piardă
capul? În niciun caz, pentru că oricum nu prețuiește această viață lipsită de plăcere și satisfacție. În
plus, are și un plan prin care să nu fie prins, dar si dacă va fi prins, nu îl interesează pentru că măcar și-
a trăit viața din plin, atât cât a fost. Concluzia este din nou aceeași și anume că normele morale nu au
un caracter obiectiv nici măcar în comunitate. Da, recunoaștem că au un sens și vedem rostul lor într-un
anume context, dar toate acestea doar dacă individul alege să trăiască o viață care depinde de
beneficiile trăirii în grup, iar aceasta înseamnă că totul este relativ scopurilor subiective ale indivizilor.
Situația rămâne neschimbată atunci când o comunitate alege să pornească o campanie de
cucerire împotriva altor comunități vecine. Nu există niciun alt motiv pentru care să nu se implice în
astfel de acțiuni în afară de , poate, riscul falimentului si înfrângerii. Dar dacă cucerirea este un succes,
atunci comunitatea respectivă va cunoaște un adevărat progres material – hrana, bunurile, sclavii
capturați, toate vor aduce un adevărat plus vieții de zi cu zi. Nu există niciun tratat de non-combatanță
între aceste triburi, așa că nu se încalcă niciun principiu moral, chiar dacă, oricum,unul relativ. La fel,
codul moral specific tribului cuceritor nu interzice aceste acțiuni expansioniste. Și atunci, în lipsa unor
indicații morale care să interzică cucerirea și prădarea de dragul beneficiilor, putem afirma că nu există
nimic greșit obiectiv într-un astfel de comportament.

EMPATIE
Totuși, există eticieni care înaintează o abordare diferită a acestei probleme, înțelegând că
simpla existență a unor comunități nu este suficientă în a oferi un fundament pentru o moralitate
obiectivă. James Rachels este un astfel de etician, și afirmă:

,,Trebuie să ne pese de interesele altor oameni chiar din același motiv pentru care ne pasă de propriile
 noastre interese: deoarece nevoile și dorințele lor sunt comparabile cu ale noastre […]. Sunt ei, în vreun
fel, mai puțin merituoși decât noi? Dacă nu putem găsi vreo diferență relevantă între ei și noi , atunci
trebuie să admitem că, dacă nevoile noastre trebuie satisfăcute , tot astfel trebuie și ale lor . Exact
înțelegerea faptului că suntem asemănători unii cu alții este motivul profund pentru care morala trebuie
să includă o oarecare recunoaștere a nevoilor celorlalți.”6

Empatizând cu semenii noștri, găsim un motiv pentru care să luăm în considerare și bunăstarea
lor. Conștiientizarea faptului că și ei au sentimente , ca și ei duc o existență personală, aparent, este un
motiv suficient pentru a ne lepăda de egoism și de a fi deschiși spre binele și interesele altora. Dar
acesta este un argument cel puțin dubios. Cumva, din faptul că suntem cu toții membrii ai aceleași
specii, derivă faptul că ar trebui să am o anumită abordare specifică raportată la semeni? Dar lăsând la
o parte acest aspect, contrar afirmațiilor lui Rachels, există o diferență suficientă între mine si restul
lumii, fie ei indivizi care-mi seamănă sau care nu-mi seamănă. Diferența constă în faptul că eu
experimentez doar propria-mi existență și viață, și nu viața sau existența vecinului. Simt doar durerea și
plăcerea mea. Existența mea personală este singura lume pe care o cunosc și o experimentez, în niciun
caz a altora. Faptul că eu mă implic într-un comportament care îmi produce mie plăcere, dar care
produce disatisfacție semenului nu spune nimic, pentru că eu experimentez doar plăcerea mea și nu și
durerea celuilalt. De fapt, durerea celuilat este doar teoretică și abstractă pentru mine. Sigur, un individ
poate să fie afectat de suferințele prin care trece persoana dragă, dar poate să fie total indiferent sau
poate chiar să-i producă o satisfacție durerea și suferința dușmanului. Argumentul lui Rachels seamănă
mai mult cu perspectiva creștină, care afirmă că fiecare individ este unic și are valoare, existența și
bunăstarea celuilalt fiind la fel de importante ca ale propriei persoane. Dar, desigur, nu este loc pentru o
perspectivă ca aceasta într-un univers naturalist, în care totul este un accident și nu există niciun scop
obiectiv pentru care omul există. Sigur, nu afirm că nu există indivizi care aleg ca scop în viață trăirea
orientată spre ceilalți, facerea de bine și altruismul, dar este doar alegerea lor, care este la fel de validă
ca acelora care duc un stil de viață egoist si hedonist. Dar în lipsa unui standard moral a priori care să
judece între aceste două alegeri total opuse, nu putem afirma că una este morală, iar cealaltă imorală.
Din nou, totul este relativ scopurilor si sentimentelor personelor individuale.

CONCLUZIE
Imaginea care reiese din toate acestea este una foarte clară. Atâta timp cât nu există o definiție a
priori a ceea ce înseamnă să fii om sau un scop obiectiv și universal al existenței, atunci nu putem

6 James Rachels, Introducere în etică, Ed. Punct, 2000, pp. 87-88.

deriva niciun concept de ,,ar trebui” și ,,se cuvine” în raport cu conținutul comportamentului uman. Și
exact aceasta este condiția ființei umane într-un univers naturalist. Totul este absurd si fără sens,
existența speciei umane fiind un accident, extincția ei fiind inevitabilă. Și atunci, acțiunile umane sunt
doar acțiuni, neexistând o diferență de valoare între ele, orice concept de bine și de rău obiectiv
pierzâdu-și sensul. Așa cum am văzut, nici măcar comunitățile umane nu sunt suficiente pentru a oferi
un standard moral universal care să dicteze comportamenul , totul fiind relativ unor beneficii și
avantaje pe care omul nu are nicio obligație morală a priori să le caute sau să nu le caute. În final,
singura importanță și relevanță o au sentimentele și scopurile subiective ale fiecărui individ în parte, iar
aceasta este exact în conformitate cu definiția subiectivismului etic, care este singura perspectivă etică
într-un astfel de univers.

BIBLIOGRAFIE:

MacIntyre, Alasdair, Tratat de morală. După virtute, Ed. Humanitas, 1998.

Papineau, David, “Naturalism”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy ( Winter 2016 Edition),
Edward N. Zalta (ed.), URL=<https://plato.stanford.edu/archives/win2016/entries/naturalism/>.

Rachels, James, Introducere în etică, Ed. Punct, 2000.

Sire, W. James, Universul de lângă noi. Un catalog al concepțiilor fundamentale despre lume și
viață, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2005.