Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul

simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum
mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul
geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.

Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au
inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate,
uneori modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le universului său poetic.
Din cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti,
culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de Fata în grădina de aur şi
de Fecioara fără corp, pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două
poeme de referinţă: Luceafărul şi Miron şi frumoasa fără corp.
Geneza poemului
Izvoare folclorice
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata în
grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia.
Eminescu ia cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă
din timpul studenţiei sale la Berlin, îl versifică între anii 1870-1872, păstrându-l în
manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante succesive ale basmului, între 1880 şi
1883, mai întâi versificându-l şi schimbându-i finalul, apoi, îmbogăţindu-l cu idei filozofice
reflectând condiţia geniului în lumea superficială şi meschină, transformându-l într-un poem
filozofic de unică valoare ideatică şi artistică.
Îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de
nemurire şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata
se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să
se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai
departe, chinuit şi neconsolat. De durere, Florin moare şi el lângă stânca sub care zăcea
iubita lui. În prima variantă versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta
căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un blestem: „Fiţi
fericiţi - cu glasu-i stins a spus - / Atât de fericiţi, cât viaţa toată / Un chin s-aveţi: de-a nu
muri deodată”.

Mihai Eminescu
 Mitul „Zburătorului” este valorificat în primul tablou al poemului Luceafărul, prin visul erotic
al fetei de împărat-care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în
ipostază angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile
pământene.
Izvoare filozofice
Atras de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu preia din lucrarea
intitulată Lumea ca voinţă şi reprezentare viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de
geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii:
 omul obişnuit, muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine
subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi depăşi sfera limitată de acţiune,
dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al îndeplinirii scopurilor
omeneşti şi excesul de socializare;
 geniul se particularizează prin inteligenţă profundă şi meditativă, sete de cunoaştere
cu aspiraţie spre absolut, atitudine obiectivă asupra realităţii, puterea de sacrificiu de sine
pentru împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele condiţiei
umane prin cugetare asupra gravelor probleme şi legi care guvernează universul.
Motive mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci Platon şi Aristotel,
din Poemele Vedelor aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales
noţiunea de „păcat originar” şi viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.
Apariţia poemului şi interpretări
A cincea variantă versificată a basmului popular românesc Fata în grădina de aur este
definitivă, constituind cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată în simboluri reflectate de
Eminescu în poemul Luceafărul: „În cadrul de basm se înalţă expresia cea mai desăvârşită
a lirismului erotic şi filozofic al lui Eminescu”, spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului Luceafărul s-a făcut la „Junimea”, înainte de apariţia lui în Almanahul
Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, în aprilie 1883. În luna
august a aceluiaşi an, poemul a fost reprodus în revista „Convorbiri literare” şi în revista
„Familia”, iar la sfârşitul anului a apărut în prima şi singura ediţie antumă
de Poezii eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu.
Luceafărul este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu
capătă strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris
sursa de inspiraţie a „Luceafărului” şi definirea geniului în lume: „în descrierea unui voiaj în
ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este
povestea [...], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte
şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să
depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii
vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

O altă interpretare a poemului Luceafărul aparţine lui Tudor Vianu, care consideră că toate

personajele sunt „măşti lirice” ale poetului, adică eul liric s-a imaginat pe sine în mai multe
ipostaze: aceea de geniu - întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărbat îndrăgostit -
simbolizat de Cătălin -, de forţă universală - în ipostaza impersonală a Demiurgului.
Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul
simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, fiind fascinat de
creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat
întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori modificate atât în
conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le crezului său artistic. Din cartea folcloristului
german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti, culese de acesta din
Muntenia, Eminescu a fost impresionat de Fata în grădina de aur şi de Fecioara fără corp,
pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de
referinţă: Luceafărul şi Miron şi frumoasa fără corp.