producerii uzurii În procesul de aşchiere scula se uzează ca urmare a interacţiunii reciproce cu semifabricatul: scula aşchiază semifabricatul şi acesta, împreună cu aşchia, supun scula unui proces de uzare. Uzura sculei aşchietoare are o influenţă negativă asupra desfăşurăriiprocesului de aşchiere, asupra preciziei dimensionale şi de suprafaţă a pieselor, precum şi asupra consumului de material. Realizarea unor piese de calitate ridicată, stabilirea unor regimuri de aşchiere mai productive, precum şi utilizarea raţională şi eficientă a sculelor aşchietoare impun cunoaşterea comportării lor la uzare În STAS 12046/1- 81, elaborat după ISO 3685-1977, se stabilesc parametrii pentru caracterizarea uzurii sculelor aşchietoare având partea activă din oţeluri de scule, din carburi metalice sau din materiale mineraloceramice (fig.2.9). Aceste regiuni, având definiţi mai mulţi parametrii ai uzurii, se află: • pe faţa de aşezare principală, de lungime egală cu lungimea activă a muchiei principale, iar lăţimea uzurii se notează cu VB; • pe faţa de degajare, pe care uzura apare sub forma unui crater, caracterizat de parametrii:
KT - adâncimea craterului; KM - distanţa
de la muchie până la mijlocul craterului; KL, KB - distanţa de la muchia sculei până la marginile craterului; K=KT/KM, caracteristica de profunzime; KS=KL/KB, caracteristica de suprafaţă. Uzura se produce numai pe una sau pe ambele suprafeţe active ale sculei aşchietoare, în următoarele condiţii: uzura numai pe faţa de aşezare apare, în general, în cazul aşchierii cu viteză mică şi grosime mică a aşchiei, deoarece creşte lucrul mecanic specific al forţelor de frecare pe faţa de aşezare; uzura numai pe faţa de degajare apare, în general, pentru viteză mare de aşchiere şi grosime mare a aşchiei, deoarece lucrul mecanic al forţelor de frecare pe faţa de degajare este mai mare; uzura pe feţele de aşezare şi degajare apare în condiţii medii de aşchiere şi este cazul cel mai des întâlnit . Evoluţia uzurii în timp reprezintă curba caracteristică a uzurii (fig.2.10). Această evoluţie are aceeaşi alură pentru uzura pe feţele de degajare şi de aşezare ale sculei. Curba caracteristică se construieşte pe baza datelor experimentale, prelucrând un anumit material, în condiţii date de aşchiere (geometria sculei, regimul de aşchiere etc.) şi măsurând la anumite momente (t) uzura sculei pe faţa de aşezare (de exemplu VB ) sau pe faţa de degajare (de exemplu KT). Pe curba caracteristică de uzură (fig.2.10) se observă trei zone distincte: perioada uzurii de rodaj (sau de amorsare - zona OA), în care, într-un timp relativ scurt, tA, uzura creşte foarte repede, în special prin netezirea asperităţilor suprafeţei sculei; perioada de uzură normală (zona AB), în care uzura creşte mult mai lent pe durata de la tA la tB ,având o variaţie aproximativ liniară şi corespunzând regimului de lucru normal; perioada uzurii de distrugere (sau catastrofală), care apare după un timp tB şi în care se produce creşterea bruscă a uzurii. Uzarea se produce cu o anumită intensitate sau viteză (I), a cărei valoare poate fi determinată în fiecare punct al curbei cu relaţia:
în care u poate fi oricare din parametrii
uzurii: VB, KT etc. Intensitatea de uzare reprezintă grafic panta tangentei la curba caracteristică de uzură şi este aproximativ constantă în cadrul fiecăreia dintre cele trei perioade. Uzura sculelor aşchietoare este rezultatul îndepărtării unei cantităţi de material de pe feţele active ale sculei ca urmare a unor mecanisme mecanice, chimice, electrice ori combinaţii ale acestora . Uzura prin abraziune apare la toate sculele aşchietoare şi se explică prin frecarea existentă între materialul de aşchiat şi sculă, sau prin prezenţa unui material intermediar între acestea. În timpul aşchierii duritatea materialului aşchiat creşte de 2-3 ori în zona de contact cu scula aşchietoare, în timp ce duritatea stratului superficial al sculei din zona activă scade sub acţiunea temperaturii produse, astfel încât materialul de prelucrat erodează scula aşchietoare. Uzura prin oboseală mecanică apare la sculele supuse la solicitări variabile (aşchiere discontinuă; strunjire întreruptă; frezare ş.a.). Ea apare sub forma unor fisuri, amorsate de defectele de suprafaţă, provocând smulgeri, exfolieri sau ruperea stratului de acoperire de pe suprafaţa sculei. Uzura provocată de vibraţii (denumită de unii autori şi uzură de sfărâmiţare) se manifestă mai ales în cazul sculelor prevăzute cu plăcuţe din carburi metalice. Uzura provocată de depunerea pe tăiş apare la prelucrarea materialelor tenace, care formează depuneri pe vârful sculei. Odată cu îndepărtarea periodică a depunerilor metalice sunt îndepărtate şi particule din materialul sculei. Uzura de adeziune apare în cazul în care, sub acţiune intimă, particulele mici de aşchie se sudează pe faţa de degajare a sculei. Punctele de sudură sunt rupte de către aşchie, ruperea având loc pe o suprafaţă diferită de suprafaţa iniţială, provocând uzura unuia sau altuia dintre materiale. Uzura prin difuziune are loc numai la sculele cu plăcuţe din carburi metalice, din cauza temperaturilor ridicate (de ordinul 600-1000 C), la care carbonul difuzează din plăcuţă spre aşchie, reducând proprietăţile mecanice ale acesteia. Alte mecanisme de producere a uzurii sunt cele care au la bază tensiunile termice, oxidarea materialului sculei şi procesele electrochimice din timpul aşchierii. Uzura totală a sculei aşchietoare este rezultatul acţiunii mai multor mecanisme, chiar dacă unul dintre ele este preponderent, în funcţie de condiţiile de aşchiere.