Sunteți pe pagina 1din 6

28.

Uzura si durabilitatea sculelor aschietoare

Formele, parametrii şi mecanismele


producerii uzurii În procesul de aşchiere
scula se uzează ca urmare a interacţiunii
reciproce cu semifabricatul: scula
aşchiază semifabricatul şi acesta,
împreună cu aşchia, supun scula unui
proces de uzare.
Uzura sculei aşchietoare are o
influenţă negativă asupra
desfăşurăriiprocesului de aşchiere,
asupra preciziei dimensionale şi de
suprafaţă a pieselor, precum şi asupra
consumului de material. Realizarea unor
piese de calitate ridicată, stabilirea unor
regimuri de aşchiere mai productive,
precum şi utilizarea raţională şi eficientă
a sculelor aşchietoare impun cunoaşterea
comportării lor la uzare
În STAS 12046/1- 81, elaborat după
ISO 3685-1977, se stabilesc parametrii
pentru caracterizarea uzurii sculelor
aşchietoare având partea activă din
oţeluri de scule, din carburi metalice sau
din materiale mineraloceramice (fig.2.9).
Aceste regiuni, având definiţi mai mulţi
parametrii ai uzurii, se află:
• pe faţa de aşezare principală, de
lungime egală cu lungimea activă a
muchiei principale, iar lăţimea uzurii
se notează cu VB;
• pe faţa de degajare, pe care uzura
apare sub forma unui crater,
caracterizat de parametrii:

KT - adâncimea craterului; KM - distanţa


de la muchie până la mijlocul craterului;
KL, KB - distanţa de la muchia sculei până
la marginile craterului; K=KT/KM,
caracteristica de profunzime; KS=KL/KB,
caracteristica de suprafaţă.
Uzura se produce numai pe una sau pe
ambele suprafeţe active ale
sculei aşchietoare, în următoarele
condiţii:
 uzura numai pe faţa de aşezare apare,
în general, în cazul aşchierii cu viteză mică
şi grosime mică a aşchiei, deoarece creşte
lucrul mecanic specific al forţelor de
frecare pe faţa de aşezare;
 uzura numai pe faţa de degajare apare,
în general, pentru viteză mare de aşchiere
şi grosime mare a aşchiei, deoarece lucrul
mecanic al forţelor de frecare pe faţa de
degajare este mai mare;
 uzura pe feţele de aşezare şi degajare
apare în condiţii medii de aşchiere şi este
cazul cel mai des întâlnit .
Evoluţia uzurii în timp reprezintă curba
caracteristică a uzurii (fig.2.10). Această
evoluţie are aceeaşi alură pentru uzura pe
feţele de degajare şi de aşezare ale sculei.
Curba caracteristică se construieşte pe
baza datelor experimentale, prelucrând
un anumit material, în condiţii date de
aşchiere (geometria sculei, regimul de
aşchiere etc.) şi măsurând la anumite
momente (t) uzura sculei pe faţa de
aşezare (de exemplu VB ) sau pe faţa de
degajare (de exemplu KT).
Pe curba caracteristică de uzură (fig.2.10)
se observă trei zone distincte:
 perioada uzurii de rodaj (sau de
amorsare - zona OA), în care, într-un timp
relativ scurt, tA, uzura creşte foarte
repede, în special prin netezirea
asperităţilor suprafeţei sculei;
 perioada de uzură normală (zona AB), în
care uzura creşte mult mai lent pe durata
de la tA la tB ,având o variaţie aproximativ
liniară şi corespunzând regimului de lucru
normal;
 perioada uzurii de distrugere (sau
catastrofală), care apare după un timp tB
şi în care se produce creşterea bruscă a
uzurii.
Uzarea se produce cu o anumită
intensitate sau viteză (I), a cărei valoare
poate fi determinată în fiecare punct al
curbei cu relaţia:

în care u poate fi oricare din parametrii


uzurii: VB, KT etc. Intensitatea de uzare
reprezintă grafic panta tangentei la curba
caracteristică de uzură şi este aproximativ
constantă în cadrul fiecăreia dintre cele
trei perioade.
Uzura sculelor aşchietoare este rezultatul
îndepărtării unei cantităţi de material de
pe feţele active ale sculei ca urmare a
unor mecanisme mecanice, chimice,
electrice ori combinaţii ale acestora .
Uzura prin abraziune apare la toate
sculele aşchietoare şi se explică prin
frecarea existentă între materialul de
aşchiat şi sculă, sau prin prezenţa unui
material intermediar între acestea.
În timpul aşchierii duritatea materialului
aşchiat creşte de 2-3 ori în zona de
contact cu scula aşchietoare, în timp ce
duritatea stratului superficial al sculei din
zona activă scade sub acţiunea
temperaturii produse, astfel încât
materialul de prelucrat erodează scula
aşchietoare.
Uzura prin oboseală mecanică apare la
sculele supuse la solicitări variabile
(aşchiere discontinuă; strunjire
întreruptă; frezare ş.a.). Ea apare sub
forma unor fisuri, amorsate de defectele
de suprafaţă, provocând smulgeri,
exfolieri sau ruperea stratului de
acoperire de pe suprafaţa sculei.
Uzura provocată de vibraţii (denumită de
unii autori şi uzură de sfărâmiţare) se
manifestă mai ales în cazul sculelor
prevăzute cu plăcuţe din carburi metalice.
Uzura provocată de depunerea pe tăiş
apare la prelucrarea materialelor tenace,
care formează depuneri pe vârful sculei.
Odată cu îndepărtarea periodică a
depunerilor metalice sunt îndepărtate şi
particule din materialul sculei.
Uzura de adeziune apare în cazul în care,
sub acţiune intimă, particulele mici de
aşchie se sudează pe faţa de degajare a
sculei. Punctele de sudură sunt rupte de
către aşchie, ruperea având loc pe o
suprafaţă diferită de suprafaţa iniţială,
provocând uzura unuia sau altuia dintre
materiale.
Uzura prin difuziune are loc numai la
sculele cu plăcuţe din carburi metalice,
din cauza temperaturilor ridicate (de
ordinul 600-1000 C), la care carbonul
difuzează din plăcuţă spre aşchie,
reducând proprietăţile mecanice ale
acesteia.
Alte mecanisme de producere a uzurii
sunt cele care au la bază tensiunile
termice, oxidarea materialului sculei şi
procesele electrochimice din timpul
aşchierii.
Uzura totală a sculei aşchietoare este
rezultatul acţiunii mai multor mecanisme,
chiar dacă unul dintre ele este
preponderent, în funcţie de condiţiile de
aşchiere.

S-ar putea să vă placă și