BALTAGUL

Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului
omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul moto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai
chiamă şi-un câne”, argumentează viziunea mioritică a morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a
existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din noii la viaţă.
Romanul a fost scris în numai 17 zile şi are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu
preia idei şi motive mitologice româneşti: Salga (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce
domină toate faptele eroinei), Dolca (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), Mioriţa (tema,
motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative
elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).

Tema
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al tradiţiilor
strămoşeşti şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor
cruciale ale vieţii.

Titlul
Titlul este semnificativ, întrucât în mitologia românească baltagul este arma magică menită să împlinească
dreptatea, este o unealtă justiţiară. În basmele populare, baltagul este furat de forţele răului (zmei) şi redobândit de
personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptăţii,
acesta nu se pătează de sânge.

Cuvântul „baltag” poate veni şi de la grecescul „labrys”, care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. În
roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea
soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, evoluând de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi
un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu
drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în
căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.

Structura romanului
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se
interferează pe parcursul întregului roman. Romanul are ca moto două versuri din balada Mioriţa şi începe cu
legenda pe care Nechifor Lipan o povestea la nunţi şi botezuri. Legenda evidenţiază viaţa aspră a locuitorilor de la
munte care îşi câştigau pâinea cu toporul ori cu caţa, foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului şi cărora Dumnezeu
le-a dăruit stăpânirea în veci a acestor meleaguri prăpăstioase şi stâncoase şi „o inimă uşoară”, ca să se bucure
alături de cei dragi.
Structurat în 16 capitole, romanul evidenţiază trei idei esenţiale:

 primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău prevestitoare,
se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
 capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la
obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor;
 ultima parte (14-16 capitole) relevă găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării,
demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar, precum şi ideea de ciclicitate existenţială a vieţii către
moarte şi din nou la viaţă, „să luăm de coadă toate câte-am lăsat”.
Subiectul romanului
Legenda din deschiderea romanului povesteşte că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu a dorit să pună ordine
în neamurile de pe pământ. Dintre evrei, a chemat pe Moise şi i-a poruncit să facă o lege, apoi, când va veni
vremea, să pună pe farisei ca să-l răstignească pe fiul Lui, Isus. Neamul evreilor este sortit să îndure „mult năcaz şi
prigonire”, în schimb, Dumnezeu va lăsa „să curgă spre voi banii ca apele”. Ungurii au fost dăruiţi cu „jucării”,
botfori, pinteni şi răşină să-şi facă „sfârcuri la mustăţi” şi meniţi să fie fuduli, să le placă „petrecerile cu soţii”.

Turcului i-a hărăzit să fie prost, dar să stăpânească asupra altora, cu sabia, sârbului i-a dat sapa, iar pe ruşi
i-a menit să fie cei mai beţivi dintre toţi, cerşetori şi cântăreţi prin iarmaroace. Apoi, Dumnezeu a chemat pe boieri
şi pe domnitori, le-a dat „ciubuc şi cafea” şi le-a hărăzit să trăiască în „desmierdare, răutate şi ticăloşie”, păcate
„pentru care să, faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri”.

Într-un târziu, au venit şi muntenii, au îngenuncheat la scaunul împărăţiei, şi i-au explicat lui Dumnezeu,
care îi privea cu milă, că ei se ocupă cu oile şi cu asinii, umblă domol, suie poteci oable şi coboară prăpăstiile în
tăcere, numai tălăngile se aud străbătând munţii. Casele lor se află „la locuri strâmte între stânci de piatră”, iar
asupra lor „fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”. De aceea, ei îl roagă pe Domnul Dumnezeu să le dea „stăpâniri
largi, câmpuri cu holde şi ape line”. Pentru că veniseră prea târziu, Dumnezeu le hărăzeşte să stăpânească ce au şi
în plus le adaugă „o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi
cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.

Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumătrii şi nunţi”, de la care era nelipsit în vreme de iarnă. Această
poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, care torcea singură şi se gândea cu dragoste şi îngrijorare la Nechifor,
care plecase să cumpere oi şi întârziase peste măsură. Modalitatea artistică a prezentării legendei este memoria
afectivă, care înseamnă că amintirile Vitoriei despre soţul ei vin dintr-o profundă şi trainică legătură sufletească ce
se stabilise între ei de-a lungul vieţii petrecute împreună.