Amélie NOTHOMB, Metafizica tuburilor, Iaşi, Editura Polirom,

2004, 177 p.

Metafizica tuburilor este prima carte care descrie la modul

cronologic viaţa scriitoarei de limbă franceză şi origine belgiană.
Romanul, cu un titlu atât de ciudat asupra căruia au insistat mulţi critici,
prezintă viaţa tinerei Amélie de la 0 la 3 ani. Fără îndoială, originalitatea
lui Nothomb nu constă în segmentul de vârsta ales, ci in maniera
abordării propriei copilării.
Cititorul avizat trebuie să ştie că viaţa acestei “plăntuţe de om” nu este la
fel de obişnită ca viaţa oricui, deoarece fiind fiică de diplomat ea şi-a
petrecut tinereţea in diverse locaţii care rând pe rând au devenit “acasă”.
Venirea ei pe lume, precum şi primii ani de viaţă o surprind pe tânăra
Amélie la Kobe, în Japonia, aşadar ţara Soarelui Răsare o va găzdui până
la 5 ani.
Întrebarea firească ce urmează este dacă avem de-a face aici cu un roman
autobiografic, dar această carte fermecătoare e mult mai mult decât atât.
Pe lângă datele autobiografice pe care ni le împărtăşeşte autoarea, avem o
mulţime de simboluri ale vieţii nipone.
Primii trei ani ai existenţei se derulează într-un univers complet
vegetal, unde eroina noastră poartă sugestiv numele de “Planta” şi
vegetează alături de sora mai mare şi de un frate. Până la doi ani, viaţa
Plantei nu cunoaşte nici un fel de tremur sau vibraţie, trăieşte aproape
imobilă şi fără reacţii pentru cei din jur. Dar Planta însăşi este o fiinţă
complexă, cu o imaginaţie debordantă şi cu o minte care nu încetează nici
o clipă să observe, analizeze şi să studieze tot universul din jur.
Primii trei ani ai vieţii sunt cei mai grei, cei mai frumoşi, dar şi cei mai
crânceni, pentru că la capătul acestei copilării precoce, Planta se
confruntă cu declinul, cu decăderea, dar şi cu cruda realitate,
imortalitatea. Planta, adică Dumnezeu, observă de sus din ţarc viaţa sub
toate formele sale: divină, umană, animală sau vegetală. Dumnezeu însă
avea să afle că viaţa nu e numai chin şi suferinţă, ci şi plăcere.
Declanşatorul plăcerii se prezentă sub forma bunicii dinspre tată, care cu
ocazia unei vizite în Japonia îmbie copilul la gustul inconfundabil al
ciocolatei albe, pure, care se topeşte în gură. Ciocolata albă schimbă
percepţia asupra vieţii, dovedindu-i lui Amélie că viaţa merită trăită,
oferindu-i identitate, dar si memorie începând cu vârsta de trei ani.
Plăcerea este unul din lucrurile esenţiale când e vorba de memorie, ce rost
are să ne amintim lucruri care nu ne fac plăcere, se întreabă Nothomb.
Pasul ce urma ciocolatei albe trebuia bine drămuit. Era vorba de
numirea părinţilor şi a obiectelor din jur, lucru ce nu trebuia făcut cu prea
multă abnegaţie, căci ar fi iscat suspiciuni. După doi ani de hibernare,
Planta nu putu să-şi arate harurile dumnezeieşti, aşa că porni prin a emite
simple cuvinte şi prin a se deplasa prin casă.
Universul nipon e recreat prin cele doua bone japoneze, Nishio-
san, şi Kashima-san, rivala celei dintâi, dar cu atât mai mult rivala copilei,
şi printr-o puzderie de simboluri, cum ar fi crapii, lunile de băieţi sau tot
atâtea elemente amuzante care sunt descrise în modul ingenuu şi naiv al
unui copil, ceea ce întăreşte farmecul scriiturii lui Nothomb.
Titlul romanului găseşte o explicaţie chiar în paginile sale, unde
aflam că noi toţi suntem în mod egal tuburi, deoarece ne supunem
aceloraşi mecanisme de deglutiţie şi excreţie, iar omul la începutul şi
capătul existenţei se apropie tot mai mult de starea de tub. “Priveşte
atunci. Priveşte cu mare atenţie. Viaţa e ceea ce vezi: mucoasă, maţ, gaură
fără fund care cere să fie umplută. Viaţa e furtunul ăsta care înghite şi tot
gol rămâne.” Metafora vieţii şi a tubului ne deschid cheia spre acest
roman înţesat de simboluri.

Andrea KRISTON