Sunteți pe pagina 1din 5

Socializarea


formula de bază a
societăţii

Întocmit de: Cotoi Paula-Veronica


Prof. Chiş Mirela
Socializarea reprezintă un process complex şi continuu prin care se asigura
formarea şi dezvoltarea personalităţii, intrarea în actualitate a umanităţii noastre, având ca
scop posibilitatea îndeplinirii unui rol în societate. Conform dicţionarului de sociologie,
aceasta este definită ca: “extinderea numărului de agenţi individuali care exercită control sau
participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate.” sau “proces
psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de
comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi
integrării sociale a unei persoane.” Astfel, individul tinde spre asocierea cu ceilalţi şi spre
afilierea la un grup social. Cele mai importante organizaţii sociale sunt familia, şcoala şi
biserica, acestea facilitând socializarea şi implicit dezvoltarea societăţii. Astfel, socialiarea
nu are implicaţii doar la nivelul individului, ci poate fi numită formula de bază a societăţii.
După cum susţine şi Pavel Mureşan, socializarea este „un proces de
integrare şi adaptare a persoanei la viaţa socială prin însuşirea în cadrul familiei, şcolii,
instituţiilor, organizaţiilor, profesiei etc., a produselor culturale care îi permit convieţuirea în
societate”. Aşadar, familia este factorul principal al socializării, fiind implicată încă de la
începutul traseului inserţiei individului în viaţa socială. Copilăria ca primă etapă a vieţii
constituie etapa de maximă importanţă pentru întreaga dezvoltare ulterioară. Este vorba în
acest caz de socializarea primară, prin care individul, născut doar cu potenţialităţi pentru
viaţa socială, devine un membru efectiv al ei, achiiţionând cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi
comportamente umane. Această este marcată de identificare şi interiorizare în ceea ce
priveşte modelul comportamental. Familia are o însemnătate sporita, prin funcţiile sale:
biologică, economică şi educaţională, la momentul primei socializări. Astfel, individul ca
existenţă naturală este determinat în mod esenţial genetic, prin legile eredităţii. Prin funcţia
sa biologică, familia se regăseşte sub acest aspect, ea asigurând în definitiv perpetuarea
speciei umane şi automat a societăţii, căci omul ca fiinţă activă este un creator de societate
şi de oameni. La nivel economic, familia prin susţinerea materială a copilului îi asigură o
dezvoltare armonioasă. De asemenea, cei apropiaţi, cu care copilul se identifică, îi mediază
acestuia realitatea, modificându-o în raport cu propria lor experienţă de viaţă şi cu propria
lor poziţie în spaţiul social. Astfel, după cum susţin şi P. Berger şi T. Luckmann, un copil
din păturile sărace absoarbe perspectiva respectivelor pături asupra lumii sociale, nuanţată
de particularităţile ataşate ei de părinţi. Funcţia educaţională a familiei este, însă, cea mai
importantă, deşi condiţionată de celelalte două. În acest sens, familia are rolul de a crea un
mediu favorabil, pentru ca fiul să-şi actualizeze comportamente şi atitudini prosociale, să-si
asume anumite norme şi roluri. Pentru o societate echilibrată acest factor este absolut
necesar, fiind vorba de o responsabilizare a copilului. J. Piaget vorbeşte de o tendinţă a
copilului de a considera datoriile şi valorile care se referă la ele ca subzistând în sine şi ca
impunându-se în mod obligatoriu, indiferent de context. Aşadar familia joacă un rol
important mai ales în socialiarea primară, fiind un real ghid pe traiectoria dezvoltării psiho-
sociale a copilului. Deşi aceasta este necesară, ea nu este suficientă, astfel că va fi urmată de
o socializare secundară, în care socializarea din cadrul familiei este continuată, extinsă şi
completată de afilierea la noi grupuri sociale şi de influenţa şcolii. Prin intermediul acestei
instituţii, individul este format prin dezvoltarea de aspiraţii şi prin asimilarea de noi
cunostinţe în vederea obţinerii prestigiului social. In acest context, se pune şi problema
imitaţiei, a nevoii de modele comportamentale. Acestea pot fi oferite mai ales de familie,
evidenţiindu-se, astfel, faptul că rolul acesteia nu este întrerupt de intervenţia şcolii. Aceşti
doi factori ar trebui, de fapt, să se bazeze pe colaborare. Chiar şi în ceea ce priveşte
problema modelelor, îmbinarea acestora poate împiedica o eventuală înclinare a copilului ori
adolescentului spre imitaţia unor exemple negative. Şi şcoala are, aşadar, o funcţie
educaţională, aceasta fiind completată de rolul în transmiterea de informaţii, achiziţionarea
unor cunoştinţe, abilităţi şi chiar a unor mentalităţi şi filosofii. La nivel spiritual, apare, însă,
un alt factor al socializării: biserica ori cominitatea religioasă. În cadrul acesteia,
socializarea are ca scop obţinerea unei comuniuni ce oferă sprijin individului, un anumit
echilibru sufletesc, prin creşterea încrederii în semeni şi în ajutorul pe care ei ţi-l pot oferi.
De asemenea, credinţa într-o divinitate, într-o existenţă superioară reprezintă un punct de
stabilitate. Mai mult decât atât, misiunea Bisericii are în vedere solidaritatea ei cu lumea,
slujirea şi „proexistenţa”- existenţa pentru celălalt şi un apostolat social. Din punct de vedere
moral, religia susţine posibilitatea educării şi formării omului în acord cu anumite norme, pe
care le ridică, din stadiul lor de reguli sterpe, la o treaptă superioară, unde acestea reprezintă
voia divinităţii. Susţinând o moralitate încărcată de sensuri, favorizează o dezvoltare
armonioasă a individului şi a societăţii, prin încercarea de evitare a exceselor ori a
comportamentelor antisociale. Astfel, Biserica este capabilă să ofere membrilor săi o
anumită securitate, un echilibru spiritual şi o perspectivă optimistă în faţa viaţii, a viitorului
prin încrederea în viata de apoi, în posibilitatea de a ajunge la desăvârţire şi la mântuire şi
într-o persoană divină în sine. Aşadar, în acest caz, se poate discuta despre o socializare
pozitivă.
În concluzie, putem afirma că socializarea este formula de bază a
societăţii, aceasta fiind un proces continuu, prezent pe parcursul întregii vieţi, în cadrul
tuturor grupurilor şi organizaţiilor sociale, care presupune învăţarea socială ca mecanism
fundamental de realizare, finalizîndu-se în asimilarea indivizilor în grupuri şi care are rol în
stabilirea unor relaţii sociale, în dezvoltarea individului şi, în consecinţă, în evoluţia
ascendentă a întregii societăţi.
BIBLIOGRAFIE:

1. Mureşan, Pavel, Învatarea sociala. Teorii, forme, proces, mecanisme, Editura


Albatros, Bucuresti, 1980
2. Lupşa, Elena; Bratu, Victor, Sociologie -clasa a XI-a, Editura Corvin, Deva,
2006
3. www.dictsociologie.netfirms.com