PROFESOR

CHITICARU BENONE

INFECTIA CU HIV
(HUMAN IMMUNODEFICIENCY VIRUS)

MALADIA SIDA

ORIGINE, PREVENIRE
ȘI CITOHISTOLOGIE

1
 “HIV disease continues to be a serious health issue for parts of the world.
Worldwide, there were about 2.5 million new cases of HIV in 2011. About 34.2
million people are living with HIV around the world. In 2010, there were about 1.8
million deaths in persons with AIDS, and nearly 30 million people with AIDS have
died worldwide since the epidemic began. Even though Sub-Saharan Africa bears
the biggest burden of HIV/AIDS, countries I South and Southeast Asia, Eastern
Europe and Central Asia, and those in Latin America are significantly affected by
HIV and AIDS”

2015

2
 CUPRINS

Pag.
INTRODUCERE............................................................................................................ 4
CAP I – Prezentare generală
Scurt istoric al apariţiei HIV – SIDA..............................................................................8
Aspectele biologice ale structurii virusului..................................................................9
Ipoteze asupra originii HIV- SIDA…………………………………...………………17

CAP II – Interacţiunea virusului cu organismul uman

Declanşarea maladiei. Aspectele medicale ale maladiei................................................25

CAP III – Manifestări ale maladiei SIDA

Manifestări cito-histologice............................................................................................33
Manifestări sistemice......................................................................................................55
Răspândirea virusului și grupele de vârstă cu risc......................................... ...............62
Situaţia statistică a maladiei în România şi pe plan mondial......................................65

CAP IV - Metode de lucru in laborator

Material biologic, teste de laborator…...........................................................................75
Rezultate citologice de laborator ..................................................................................82
CONCLUZII...................................................................................................................90

Bibliografie …………………………………………..…………….……………………91

3
 INTRODUCERE

Dat fiind obligativitatea testului HIV pentru diferite angajări sau documente, dar şi
pentru mulţi tineri şi copii suspectaţi, care probabil au venit în contact cu bolnavi SIDA
sau HIV pozitivi, se constată că pentru investigaţii se prezintă la laboratorul de
hematologie un număr mare de pacienţi.
Cu toate că se fac eforturi susţinute pentru popularizarea acestui mare
pericol care este HIV-SIDA, prin mass-media, şcoală, cabinete medicale etc., totuşi un
număr mare de tineri cad victime ale acestei boli datorită, mai ales, relaţiilor sexuale
întâmplătoare şi necontrolate, dar şi lipsei de educaţie şi control din partea familiilor.
Foarte important este faptul ca societatea noastră, cu multe “libertăţi”, exercită o
anumită presiune asupra tinerilor, stimulează imaginaţia tinerilor prin toate mijloacele,
„îndemnându-i” la relaţii sexuale cât mai precoce, când încă nu există discernământ, ci
doar dorinţa de aventură.
Unele măsuri din partea unor instituții au efect fals de prevenire sau efect contrar,
cum este de exemplu campania neștiințifică promovată la orele de religie prin care
educația mistică, non-științifică este greșită cu privire la comportamentul fata de aceasta
maladie, atitudinea de respingere a folosirii a prezervativului, atitudinea antiavort
nefondată medical sau mai grav Ministerul Educației care nici astăzi, după foarte mulți
ani de democrație, nu a inclus orele de educație sexuală în programa din scoli.
Trist este, de asemenea, este că mulţi dintre tineri, nevinovaţi, cad victime
acestei cumplite boli, şi chiar îşi pierd viaţa la o vârstă timpurie.
Epidemia HIV-SIDA este o criză globală care solicită în acelaşi timp prevenţie şi
tratament printr-o politică viguroasă de sănătate publică. Cu aproape 35 milioane de
oameni infectaţi HIV/SIDA, majoritatea în ţările slab dezvoltate, dar si datorită evoluţiei
fatale a bolii, la persoanele infectate, seropozitive la nivel mondial, există o adevărată
psihoză care se manifestă. Boala este privită diferit de la o ţară la alta iar bolnavii sunt
marginalizaţi. Persoanele infectate sunt stigmatizate, cauza fiind lipsa cunoştinţelor
despre boală, fie frica de moarte. Răspândirea bolii a început acum mai bine de 34 de
ani. Tratamentele cu medicamente antivirale toxice nu dau rezultatele scontate, apare
rezistenţă şi nu există un vaccin eficient. Cu toate acestea în ultimul timp în urma
acumulării de date noi, a unui efort de cercetare susţinut s-a instalat un optimism
raţional privind posibilitatea de control a unei boli infecţioase, cu evoluţie lungă produsă

4
de virusurile HIV. Cercetările continuă şi de câţiva ani se aplică o gamă de
medicamente care prelungesc viaţa pacienţilor fără efecte şi simptome secundare
serioase. La sfârşitul anului 2014 se estima că există intre 35 - 36 milioane de infectaţi
cu HIV în special prin contact sexual. De la începutul epidemiei mai mult de 60 milioane
de oameni au fost infectaţi iar HIV-SIDA a devenit a patra cauză a mortalităţii în lume şi
principala cauză a morţii în Africa sub-sahariană. Cei mai mulţi oameni nu au acces la
informaţii, educaţie şi servicii care pot preveni infecţia. Oamenii au dreptul la informare,
educaţie şi acces la servicii de sănătatea reproducerii. Astăzi, cu o populaţie, între 13 si
24 de ani care se apropie de un miliard si jumatate, este dificil de implementat
programe de educaţie sexuală cu fonduri, peste tot în lume. Programele trebuie să
includă informaţii despre contracepţie şi în mod deosebit utilizarea prezervativului
pentru a preveni infecţia cu HIV-SIDA şi alte B.T.S.
Programele de educaţie sexuală au succes mai ales prin amânarea începerii
vieţii sexuale, prin reducerea numărului de parteneri sexuali, utilizarea contraceptivelor,
a prezervativului care utilizat corect, blochează transmitea HIV-SIDA. Promovarea
utilizării prezervativului este crucială pentru sănătatea persoanelor active sexual.
HIV-SIDA are un efect devastator şi dramatic asupra dezvoltării, duratei de viaţa şi lasă
în suferinţă milioane de oameni, copii, familii, comunităţi, ţări.Deşi numeroase studii au
demonstrat că prevenirea prin educaţie este cea mai eficientă metodă, milioane de
oameni nu au acces la cunoştinţe şi servicii care le pot salva viaţa.

CUNOAŞTERE, EDUCAŢIE ŞI PREVENŢIE.

Educaţia şi măsurile de prevenţie în legătură cu sexualitatea şi HIV-SIDA atunci
când sunt promovate de şcoală şi comunitatea medicala conduc la salvarea de vieţi,
promovează sănătatea sexuală şi evită costuri sociale si economice enorme.
Educaţia HIV-SIDA şi educaţia sexuală previn infecţiile şi reduce riscul pentru
tinerii care îşi dezvoltă capacitatea de a lua o decizie avizată şi corectă, în condiţii de
comunicare eficientă. Cunoştinţe temeinice despre transmiterea şi prevenirea bolii au
efecte cum ar fi:
- nu încurajează activitatea sexuală; amână primul contact sexual; protejează tinerii de
bolile cu transmitere sexuală; previne sarcina nedorită; funcţionează foarte bine înainte
de începerea vieţii sexuale; demonstrează posibilitatea învăţării comportamentelor
responsabile şi de siguranţă; au incidenţă pe activităţile curriculare; creează o
demarcaţie netă între tipurile comportamentale şi oferă metode de a evita riscul;
permite învăţarea unor metode de comunicare şi abilităţi de negociere; încurajează

5
comunicarea deschisă despre sex; permite tinerilor să dezvolte capacitatea de a
decodifica mesajele media.
Educaţia sexuală în unele ţări şi distribuţia de prezervative a redus cu 14%
numărul de infecţii în anii 90 şi cu 20% în 2014. Africa sub-sahariană este o regiune
devastată de epidemie peste 25 de milioane de oameni infectaţi. 38% din populaţia cu
vârsta între 15 şi 49 ani din Botswana trăiesc cu HIV. În Burkina Faso, Cameron, Côte
d’Ivoire, Togo 10% dintre adulţi sunt infectaţi. În Asia 7.5 milioane oameni sunt
seropozitivi. India 4 milioane. În China 600,000. În Europa de Est un milion. Rusia şi
Ucraina 1% din populaţie. În America Latina şi Caraibe 1.8 milioane, in Haiti şi
Bahamas 4%. În America de Nord, 1.5 milioane.
Europa de est şi Asia Centrala epidemia se extinde rapid şi prin folosirea drogurilor
injectabile. 1,5 milioane trăiesc cu HIV faţă de 160 mii în 1995. 80% sunt sub 30 ani în
Estonia, Lituania, Federaţia Rusa, Ucraina-şi sunt cele mai afectate ţări. Maladia se
extinde spre Moldova, Belarus, Kazahstan. In fiecare an se înregistrează numai in SUA
50.000 cazuri noi de infecție cu HIV.
Tinerii. La nivel mondial sunt 1,8 miliarde tineri cu vârsta între 10 şi 24 ani. 86%
trăiesc în ţările în curs de dezvoltare. Ei reprezintă o prioritate pentru a opri epidemia în
următoarea generaţie. Peste 11 milioane de tineri între 15 si 24 ani sunt infectaţi. Zilnic
apar 5000 de noi cazuri. În China doar 36% dintre tineri ştiu despre prezervative iar în
India doar 50% dintre femei au auzit de prezervativ. Segregarea sexuală, sărăcia în
resurse, lipsa informaţilor şi deciziilor expun femeile la un sporit risc de infecţie de
circa 5-6 ori mai mare.
Educaţia – cea mai eficienta arma de prevenție.
Este pe deplin recunoscut că cea mai bună modalitate de educaţie sexuală şi
anti –drog se bazează pe câteva componente:
- furnizarea de informaţii faptice de ordin biologic; dezvoltare sexuală; riscurile posibile
dintre droguri şi sex; preocuparea legată de valori, sentimente şi relaţiile personale;
- accent pe achiziţii relevante în dezvoltarea capacitaţii de negociere care include şi
capacitatea de a refuza pe cineva; aprecierea corectă a presiunii sociale şi aşteptărilor
culturale. Succesul programelor de educaţie sexuală are câteva aspecte calitative si
anume:
- furnizarea de informaţii
- încurajare în atingerea unor valori
- învăţarea abilitaţii de negociere în jocuri de rol

6
 Programele care sprijină reducerea riscului apariţiei unor comportamente sexuale
riscante şi care întăresc normele în grup împotriva sexului neprotejat prin discuţii
despre presiunile sociale de a avea relaţii neprotejate, dovedesc o reuşită
incontestabilă.
Programele educaționale cu aceste calităţi au demonstrat o reducere
semnificativă a riscurilor menţionate mai ales la tinerii care nu au început viaţa sexuală.
Tinerii sunt în mod special vulnerabili la HIV şi la bolile cu transmitere sexuală. În multe
ţări 60% dintre infectaţi se află printre tinerii de 13-24 ani iar bolile cu transmitere
sexuală afectează în special vârsta cuprinsă intre 20-30.

7
 CAPITOLUL I

PREZENTARE GENERALĂ

SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI VIRUSULUI HIV – SIDA.

În iunie 1981 la Center for Disense Contol din oraşul american Atlanta, pentru
studiul bolilor infecţioase a comunicat două aspecte deosebite: o creştere anormală a
vânzării medicamentului lomidină, util contra pneumoniei produsă de Pneumocystis
carinii (în mod obişnuit destul de rară) şi identificarea a circa 40 cazuri de sarcom
Kaposi – afecţiune extrem de rară la indivizii din rasa albă care determină cancer la
nivelul pielii şi viscerelor. Ambele boli prezentau ceva în comun: prezenţa lor la tineri
homosexuali. La scurt timp s-a constatat decesul a 74 din 170 homosexuali de sex
masculin care prezentau un sindrom ciudat şi în final letal. Manifestările sindromului
asociau pneumonia cu sarcomul Kaposi prin tot felul de infecţii provocate de bacterii,
virusuri şi alţi paraziţi care erau in mod obişnuit puţin primejdioase dar care însă
proliferau puternic datorită ineficienţei apărării imunitare a organismului celor afectaţi.
Aceste infecţii au primit denumirea de infecţii oportuniste. Boala homosexualilor, sub
multiplele ei aspecte, a fost descrisă ca un “sindrom al imunodeficienţei dobândite ” –
SIDA.
Analizele sanguine au pus în evidenţă rapid că SIDA este însoţită de o reducere
numerică apreciabilă a unor globule albe: limfocitele T din categoria CD4+, care au rol
fundamental în răspunsul imun. Reducerea numerică a limfocitelor T4 determină
reducerea răspunsului imun şi caracterul fatal al infecţiilor oportuniste. Curând
caracteristicile sindromului au fost depistate şi la mulți hemofilici, subiecţi cărora li s-au
transfuzat sânge, indivizi originari din Caraibe şi Africa, copiii mamelor bolnave,
heroinomani. Situaţia epidemiologică a condus la ideea că agentul infecţios al SIDA
trebuie să fie un virus. Prima suspiciune a fost citomegalovirusul (un virus ADN
herpetic). După alte runde de studii s-a ajuns la concluzia că este un virus nou cu
origine in Africa sau Caraibe. Timpul care trece între infecţie şi apariţia primelor
simptome este lung: 3-4 ani şi chiar mai mult iar unele persoane poartă virusul fără a
prezenta semne de boală. S-a dedus că virusul se transmite în principal prin sânge,
derivate ale sale, salivă şi spermă. Un asemenea virus parazit produce liza într-o
manieră sau alta a limfocitele T din fracţiunea OKT 4.
După aproape doi ani de studii, în 1983, virusul inductor al SIDA a fost identificat
de o echipă de specialişti francezi condusă de prof. Luc Montagnier de la Institutul

8
Pasteur din Paris, denumit Lymphadenopathy Associated Virus – LAV. În 1984 echipa
americană condusă de prof. Robert C. Gallo, de la National Institut of Health la denumit
Human T-Cell Leukaemia Virus – HTLV III. Studiul şi clonarea acestor agenţi infecţioşi a
dus la constatarea că reprezintă unul şi acelaşi virus, de aceea în 1986 a primit
denumirea de Human Immunodeficiency Virus – HIV I, responsabil de actuala epidemie
de SIDA. În 1987 a fost descoperit un nou virus inductor de SIDA denumit HIV II.
Cercetările ulterioare au evidenţiat că boala este transmisă prin toate raporturile homo -
şi heterosexuale din cauza fragilităţii deosebite a mucoasei vaginală, anală; prin injecţii,
chiar şi prin salivă, transpiraţie, lacrimi daca intra in contact cu leziuni deschise. Până în
prezent nimeni nu a contractat SIDA în cursul contactelor non-sexuale sau non-
sanguine. Originea viruşilor HIV este o problemă spinoasă; există două focare
epidemice: unul în Africa Centrală şi restul lumii pentru HIV 1, altul în Africa de Vest
legat de HIV II. Cu toate că aceşti viruşi sunt asemănători (genom identic în proporţie
de 50%) diferenţele de ordin genetic trădează originea îndepărtată în timp. Se admite
că ei existau înainte de declanşarea epidemiei din 1981. Maimuţa verde Cercopithecus
aethiops poartă virusul STLV III (Simian T Lymphotrophic Virus) nepatogen,
asemănător cu HIV II. Acest lucru poate explica eventuala apariţie a virusului HIV II şi
trecerea lui la om prin muşcături sau consumul de carne de maimuţă. Virusul ar fi putut
să sară la om şi prin vectori diverşi (transpozomi). Şi mai incitant ar fi trecerea de la
maimuţe la om în procesul de hominizare. Dacă originea virusului este străveche
epidemia de SIDA este relativ recentă. Explicaţia ar fi exodul rural şi construcţia marilor
oraşe africane. Oraşul reprezintă un teren excepţional de favorabil răspândirii
virusurilor. Periculoşii riboviruși Ebola (Marburg,), Lassa, pe fondul aglomeraţiilor
umane; o demonstrează situația actuala a epidemiei de Ebola care se răspândește cam
în aceleași zone in care exista si cazuri numeroase de HIV, Africa Centrala și de Vest.

ASPECTE BIOLOGICE ALE STRUCTURII VIRUSULUI

Viruşii HIV lezează grav sistemul imunitar deoarece parazitează şi elimină
limfocitele T lăsând cale liberă infecţiilor şi celulelor canceroase. Ei fac parte din familia
Retroviride, genul Lentiviride. Viruşii HIV sunt retroviruşi cu genom constituit din două
catene de ARN incluse într-o anvelopă sferică glicoproteică. Anvelopa are putere
antigenică si declanşează o reacţie imunitară cu producţie de anticorpi. Primul virus
socotit că ar induce SIDA a fost considerat în 1983 virusul HTLV I care induce leucemii
ale limfocitelor T(OKT 4) pe care le transformă canceros, determinând multiplicarea
intensă, şi nu omorârea celulelor T4. Spre deosebire de această situaţie, în SIDA,

9
limfocitele T4 intra în ciclu litic si lizogen. Studiile asupra unui ganglion limfatic al unui
bolnav de SIDA au descoperit particulele unui virus numit LAV care este retrovirus dar
care spre deosebire de HTLV I citolizează limfocitele din fracţia OKT4. În 1984 a fost
identificat HTLV III(HIV I) care este acelaşi cu LAV (HIV I). Nucleoidul acestui virus
este de formă cilindrică densă şi conţine 9193 de nucleotide. Genele clonate ale
virusului HIV I formează hibrizi moleculari în proporție redusă cu genele virusului HIV II
care conţine 9671 nucleotizi. Cei doi viruşi posedă aceleaşi proprietăţi morfologice,
putere patogenă şi funcţii genetice. În prezent cu ajutorul tehnicilor IT s-a constatat un
nivel de diferenţă de aproximativ 50% până la 60% pentru genele care codifică
anvelopa virală. Comparaţia realizată între cele două gene care codifică proteinele
anvelopei prin relevarea secvenţelor omologe dintre cele două proteine a condus la
constatarea că punctele comune ale celor două gene implică tocmai funcţiile esenţiale
ale acestora. Descoperirea permite realizarea unui tratament comun. Localizarea şi
compararea genelor acestor doi retroviruşi denotă o complexitate mai mare decât RSV
şi HTLV. Genomul la HIV I cuprinde în ordine de la 5` la 3` genele : gag, pol, vif, vpr,
tat1,vpu, rev1, env, rev2, tat2, nef.

Fig. 1- Structura genetică a virusului HIV

La virusul HIV II există aceleaşi gene, în plus între genele vif şi Vpr a fost
localizată o genă notată cu X. Gena gag sintetizează o proteină situată în miezul
particulei împreună cu catenele de ARN. Gena pol produce proteina enzimă
reverstranscriptază necesară multiplicării ARN prin producerea de ADN viral. Această
enzimă se află împreună cu catenele de ARN si proteina GAG. Gena env fabrică
anvelopa virusului. Proteina nef este codificată de gena NEF cu rol de reglare prin feed-
back negativ a sintezei lanţului de ARN viral. Proteina multifunţională Vpr de 14 kda, a

10
virusului HIV-1, a atras o deosebită atenţie. Ea este implicată în: blocarea temporară a
ciclului celular în stadiul G2, apoptoză, localizarea nucleului, importul nuclear al unui
complex de preintegrare, activitatea selectivă a canalelor pentru cationi, activarea
regiunii LTR şi a promotorilor din genomul HIV-1. Interacţiunea dintre Vpr şi p300
(modulează activităţi celulare) are loc în stadiile iniţiale ale replicaţiei virale. Vpr
recrutează p300/CPB la promotorul LTR facilitând expresia virală activând transcripţia
într-o manieră de adaptor între componentele transcripţiei şi co-activatori. Vpr apare la
toate lentivirusurile primatelor HIV-1, HIV-2, şi SIV. Există surse diferite pentru Vpr
necesare iniţierii efectelor patogene; de subliniat polimorfismul funcţional şi asemănarea
cu proteina Hsps – care conferă rezistenţă la stres termic –căldură. În mediul
extracelular Vpr este puternic neurotoxică şi induce apoptoză celulelor afectate. Mai
mult alcoolul intensifică efectul având rol sinergic favorizând invazia neuronală şi
neuropatogeneză virusului HIV.

Fig.2 – Produşii structurali şi funcţionali rezultaţi în urma transcripţiei şi translaţiei

informaţiei genetice a virusului HIV

11
 Vpr - induce diferenţiere celulară, interacţiuni cu proteine celulare si afectează
creşterea celulelor tumorale având rol supresor. Celulele cu morfologie alterată, aflate
în diferite faze ale diviziunii mitotice sunt reţinute în faza G2. Acest aspect indică o
interacţiune cu reglatorii ciclului celular în special p53, pRb, p21 corelată cu o creştere
a fosforilării p34. P34 - codificată de genele cdc2 şi cdc13, formează, în absenţa Vpr,
un complex care facilitează tranziţia prin G2 către mitoză. Există o corelaţie strânsă
între modificările fenotipice şi creşterea concentraţiei de p34 fosforilată. Protein-kinaza
p34 a fost monitorizată cu anticorpi monoclonali anti cdc2 prin analiză imunologică
(bandă fosforilată cu enzima inactivă şi bandă defosforilată cu enzima activă). Blocarea
ciclului celular în G2 nu depinde de mărimea şi morfologia celulei. Vpr creşte forma
fosforilată inactivă a p34. Vpr are de asemenea abilitatea de a neutraliza p53 şi de a
utiliza p21 WAF în coordonarea expresiei genice în replicaţie; are abilitatea de a
interacţiona ca reglator cu acidul nucleic pe regiunea LTR a HIV-1.
Printre genele reglatoare, genele tat şi nef codifică proteine cu rol central în
replicaţie şi efectul pleiotropic diferit pe care îl are asupra diferitelor tipuri de celule
neinfectate de virus. Infecţia cu HIV se caracterizează şi prin depleţia celulelor T
neafectate de virus, prin intermediul proteinei Tat extracelulare care poate interacţiona
cu tubulinele celulare.
Microtubulii sunt tubuline polimerizate care sunt esenţiale pentru menţinerea
structurii celulare, pentru migraţia cromozomilor în diviziune, distribuţia organitelor,
diferenţiere celulară, transport şi semnalizare biochimică. Moleculele care ţintesc
microtubulii induc apoptoză şi sunt potenţiale medicamente anti cancer cum ar fi
alcaloidul din Vinca minor (depolimerizează tubulinele) sau taxanii care stabilizează
ireversibil microtubulii.
Tat, este o proteină toxică cu regiuni bogate în glutamină, secretată devreme de
celulele infectate cu HIV-I. Tat a fost iniţial identificată ca o proteină reglatoare esenţială
în ciclul viral. Mărimea diferă existând forme care au între 86 şi 101 resturi aminoacizi.
Tat este suspectată că menţine rezervorul de celule infectate şi ar deschide calea către
apariţia sarcomului Kaposi, apoptoza celulelor T citotoxice şi macrofagelor. Apoptoza
poate fi declanşată şi prin:
a) ligandului Fas
b) citochinele: factorul de supravieţuire Bcl-2, superoxid dismutaza, p53;
c) Mn superoxid-dismutaza;
d) ciclin kinaze.

12
 Tat nu afectează reţeaua de microtubuli însă facilitează polimerizarea tubulinei
şi destabilizează mitocondriile spre calea apoptozei celulelor T prin eliberarea
citocromului c şi activarea substanţei caspase în reacţii cascadă. Reziduul 38–72, al
Tat are ca ţintă membrana externă a mitocondriilor unde modifică VDAC (canale
anionice voltaj dependente – porine), dezechilibrează potenţialul de membrană
mitocondrial şi induce eliberarea citocromului c.

Fig. 3 Particulele virale au la suprafaţă un înveliş din glicoproteine şi lipide, o

membrană internă proteică şi un nucleoid central alcătuit din ARN şi proteine.

Ciclul retroviral implică replicarea HIV-lui după următorul algoritm:

1) după infecţie şi pătrunderea în celula gazdă a nucleoidului şi trascriptazei inverse,

monocatena de ARN viral devine matrice pentru sinteza unei catene de ADN viral
complementară matricei de ARN viral; rezultă un hibrid molecular de tip ARNv – ADNv.
2) catena de ARN este hidrolizată iar ADN-polimeriza asigură sinteza unei catene
duble helicoidale de ADN viral; această structură, ulterior se fixează în ADN-ul specific
celular, asemenea unui provirus, care prin replicare se autoreproduce pe sine odată cu
cromozomii din celula gazdă.
3) sub acţiunea unor factori exogeni (radiaţii, substanţe cancerigene) sau spontan,
provirusul ADN produce în afara ciclului celular particule virale de ARN prin replicare pe

13
matricea reprezentată de ADN viral inclus în cromozomii celulei gazda şi proteine virale
specifice.
4) asamblarea noilor particule virale care sunt eliminate în mediul intercelular infectează
celulele învecinate sau alţi indivizi. Informaţia virusului rămâne latentă, silenţioasă multe
generaţii celulare. ADN proviral se reproduce graţie sistemelor enzimatice celulare.
După luni sau chiar mulţi ani, în circumstanţe determinate, ADN proviral aflat în stază
poate declanşa proliferarea de particule virale infecţioase.

Fig. 4 - Ciclul de replicare al virusului HIV

Replicarea ADN pe matrice de ARN-viral implică activitatea reverstranscriptazei

care este încorporată în particulele virale iar la infecţie este injectată în celula gazdă
odată cu molecula de ARN viral, astfel, imediat după infecţie se produc molecule de
ADN viral. Imediat după sinteza sa, monocatena de ADNv (complementară ARN viral
matrice) acţionează ca matrice pentru realizarea unei bicatene helicoidale de ADN viral.
Această moleculă bicatenară de ADN viral se integrează cu ajutorul unor integraze ca

14
provirus în molecula de ADN a unuia din cromozomii celulari ai gazdei umane. În
această poziţie, ca provirus în ADN-ul cromozomial al celulei gazdă, ADN viral
acţionează ca matrice pentru transcripţia atât a unor catene de ARN identice cu
molecula care a indus infecţia cât şi a ARNm - urilor care asigură sinteza proteinelor
virale necesare reconstituirii particulelor virale mature infecţioase. Noile particule virale
părăsesc celula prin înmugurirea membranei acesteia.
Ajunse în mediul intern al organismului, în sânge, ele pot infecta şi transforma
morfofuncţional alte celule, reluând ciclul de înmulţire. Genomul este un dimer, adică
posedă două catene de ARNv identice care evidenţiază o asemănare cu ARNm de la
eucariote având un capăt cu terminaţia 5` şi coada cu terminaţia 3`. Aceste detalii de
structură arată că unele componente genice virale provin din genele celulare ale
gazdelor succesive. Mai mult gena tat 1 şi tat 2 sunt oncogene cu rol în replicarea virală
şi inducerea transformării tumorale printr-o acţiune silenţioasă şi latentă. Virusul HIV
integrat rămâne în stare latentă mulţi ani, aceasta fiind principala barieră de eradicare
iar pacienţii trebuie să rămână pe terapie toată viaţa.
Latenţa virusului este timpul sau perioada care separă infecţia de apariţia
primelor simptome ale bolii. Durata timpului de latenţă este foarte diferită. Potrivit părerii
lui J. Salk perioada lungă între infecţia cu virusul HIV şi declanşarea bolii nu este
determinată de incubaţie ci de mijloacele de apărare ale organismului uman care îi
conferă o oarecare securitate în special dată de diferitele tipuri de limfocitele T care
supresează virusul.

Fig. 5 – Fazele fuziunii celulelor infectate cu HIV şi formarea sinciţiilor

15
 ARNv şi proteinele virale se asamblează la nivelul membranei celulare gazdă.
Printre proteinele virale se numără şi proteaze care sunt necesare procesării altor
molecule pentru a deveni funcţionale. Este o fază de maturare care poate fi blocată de
diferiţi inhibitori ai proteazelor.

Fig. 6 – Utilizarea eficientă,în cursul evoluţiei de specializare, a celulelor limfocitare de

către virusul HIV în procesul incubaţie virală

16
 IPOTEZE ASUPRA ORIGINII HIV- SIDA
IPOTEZA „OUT OF AFRICA”
HIV (Human immunodeficiency virus) este un virus care poate conduce la SIDA,
condiţie care la om se manifestă prin
“căderea” sistemului imunitar,
ameninţând viaţa prin infecţii oportuniste.
Denumirea anterioară era HTLV-III
(human T-lymphotropic virus-III), LAV
(lymphadenopathy-associated virus), si
ARV (AIDS - associated retro-virus ).
Prezent în majoritatea lichidelor
corpului, HIV îşi are originea la primatele evoluate din Africa sub-sahariană şi este
transferat la om prin infecţie accidentală în secolul 20. Oficial epidemia a început pe 5
iunie 1981. HIV-1 este prezent în Africa de vest şi centrală. Se pare că trecerea de la
maimuţe la oameni este posibil sa se fi realizat prin muşcătură, zgârietură, vânătoare şi
manipularea cărnii de maimuţă, teste sau experimente neglijente cu animale de
laborator .
HIV-1 are centrul epidemiologic iniţial în Camerun, unde a trecut de la Pan troglodytes
troglodytes la oameni prin mutaţie evolutivă SIVcpz ( Simian Immunodeficiency
Virus). HIV-2, s-a transmis de la Cercocebus aty, o maimuţa din lumea veche (Guinea-
Bissau, Gabon şi Camerun).
Există un focar epidemic în Africa Centrală pentru HIV 1 (9193 de nucleotizi) şi
altul în Africa de Vest pentru de HIV 2 (9671 nucleotizi). Cu toate că aceste virusuri sunt
asemănătoare (genom identic în proporţie de 50%-60%) diferenţele de ordin genetic
trădează, raportat unul la celalalt, originea îndepărtată în timp, necesară divergentei
evolutive. Se admite că virusurile existau înainte de declanşarea epidemiei din 1981.
Maimuţa verde, Cercopithecus aethiops, poartă virusul STLV III (Simian T
Lymphotrophic Virus) nepatogen, asemănător cu HIV 2. Acest lucru poate explica
eventuala apariţie a virusului HIV 2 şi trecerea lui la om prin muşcături sau consumul de
carne de maimuţă de către băştinaşi. Dacă originea virusului este străveche epidemia
de SIDA este recentă. Explicaţia ar fi exodul rural manifestat în mod accelerat în Africa
şi construcţia marilor oraşe. Oraşul reprezintă un teren excepţional de favorabil
răspândirii virusurilor: periculoşii ribovirusuri Marburg, Lassa, Ebola, pe fondul
aglomeraţiilor urbane umane. Infecţia cu HIV la om este acum pandemică. Din iunie
1981 WHO a estimat că SIDA a ucis mai mult de 35 milioane de persoane, devenind

17
printre cele mai devastatoare pandemii din istorie. Estimativ 0.6% din populaţia lumii
este infectata cu HIV. În total, HIV a infectat zeci de milioane persoane, rezultând cel
puţin 18 milioane orfani numai în Africa. Antiretroviralele au redus mortalitatea si
morbiditatea infecţiei cu HIV dar medicaţia nu este prezentă în toate ţările.
Virusul este prezent atât ca particule libere în lichidele corpului cât şi ca provirus
integrat genetic în celulele imunitare şi nu numai infectate. Sunt patru căi de transmitere
majoră: transmitere prin contact sexual neprotejat, ace contaminate, hrănirea nou-
născutului la sân, transmitere de la mama la făt sau la naştere. Verificarea produselor
sanguine înainte de transfuzie a eliminat în mare parte infecţia în ţările dezvoltate.
În prima fază HIV infectează celulele T4 helper umane ale sistemului imun,
macrofagele, celule dendritice, celulele microgliale. HIV determină reducerea numerică
a celulelor T CD4+ prin trei mecanisme principale:
1) distrugerea directă a celulelor infectate;
2) creşterea ratei de apoptoza a celulelor infectate;
3) distrugerea celulelor T CD4+ de către limfocitele citotoxice CD8 care le recunosc ca
celule infectate cu HIV.
Analizele sanguine au pus în evidenţă destul de rapid că SIDA este însoţită de o
reducere numerică apreciabilă a unor globule albe: limfocitele T din categoria CD4+,
care au rol fundamental în modularea răspunsul imun. Distrugerea limfocitelor T4
determină reducerea răspunsului imun şi caracterul fatal al infecţiilor oportuniste cărora
le lasă cale liberă de manifestare. Caracteristicile sindromului au fost depistate la
subiecţii la care s-a transfuzat sânge, la copiii mamelor bolnave, heroinomani,
heterosexuali, etc. Timpul care trece între infecţie şi apariţia primelor simptome este
lung: 5-10 ani şi chiar mai mult iar unele persoane poartă virusul fără a prezenta semne
de boală.
S-a descoperit că virusul se transmite în principal prin sânge, derivate ale sale şi
lichid seminal. Un asemenea virus face să dispară într-o manieră sau alta limfocitele T
din fracţiunea CD 4+.
La atingerea pragului numeric critic de către T CD4+, sub 200, imunitatea
celulară este puternic compromisă, iar corpul devine progresiv mult mai susceptibil la
infecţii oportuniste. Netrataţi indivizii dezvoltă mult mai repede SIDA; oricum una din 10
persoane infectate rămâne sănătoasă, fără simptome notabile mai mulţi ani.
Tratamentele antiretrovirale permit si oferă speranţa unei durate de viaţă care să se
aproprie de cea a persoanelor neinfectate.

18
 Originea virusului HIV este atribuită tulpinii virale SIV (Simian immunodeficiency
virus) care este un retrovirus identificat la primatele africane. HIV-2 este înrudit cu
SIVsm, de la Cercocebus aty (Sooty Mangabeys), în timp ce HIV-1 este corelat cu
tulpina SIV de la cimpanzeu ( SIVcpz ). Ruta posibilă de transfer la om a virusului este
contactul cu sângele cimpanzeului care adesea este vânat de boşimanii din Africa.
SIV se transmite printre maimuţe dar nu determina SIDA. SIV determină sindrom
asemănător cu SIDA dacă sunt încălcate barierele de speciei prin transmitere/infecţie
orizontală. De exemplu, tulpina SIV-agm, de la maimuţa verde africană atunci când
infectează un macac asiatic declanşează la acesta SIDA. SIV a fost identificat in 1985
la maimuţele Rhesus macaques care sufereau de SIDA. HIV1, predominat la om, este
derivat din tulpina SIV care infectează cimpanzeii(SIVcpz).
Tulpina SIV de la maimuţe nu infectează omul iar HIV-1 nu infectează
maimuţele. Acest tropism a fost parţial explicat prin anumite variante mutante ale
proteinei TRIM5α de la om si maimuţe. Proteina intracelulară recunoaşte capsida
diferitelor retrovirusuri şi blochează multiplicarea lor. Altă proteină: APOBEC3G/3F ar
putea fi importantă în transmiterea încrucişată dintre specii .
Termenul de tropism viral se referă la tipurile de celule infectate de HIV, prin
intermediul glicoproteinelor anvelopei virale (gp120) care se asociază cu receptorii
moleculari CD4 ai celulelor ţintă şi co-receptorii de tipul chemochinelor: β-chemokina
CCR5 la macrofage, T CD4+ ; receptorul α-chemokina şi CXCR4. Pentru tulpinile
iniţiale ale HIV-1, există un receptor de tranziţie capabil să utilizeze ambele
chemochine alfa şi beta.
HIV se foloseşte de receptorul CCR5 şi se notează cu R5, acela care utilizează
CXCR4 este notat cu X4, iar când le utilizează pe amândouă , X4R5. Celulele
dendritice mieloide infectate sunt un important rezervor viral care menţine T CD4+ la un
nivel scăzut.
Macrofagele şi celule microgliale sunt infectate de HIV în sistemul nervos central, ele nu
sunt distruse ci menţin şi propagă virusul. În amigdale limfoide şi structurile adenoide
(plăcile Peyer intestinale) macrofagele fuzionează în celule multinucleate gigantice care
au cantităţi impresionante de virus.
Unii dintre oameni sunt rezistenţi la unele tulpini de HIV, situaţie care se
manifestă atunci când există mutaţia CCR5-Δ32 ce stopează intrarea HIV prin
inabilitatea de a se lega de membrana celulei ţintă; persoanele cu această mutaţie sunt
rezistente la infecţia virusului R5.

19
 În prezent contactul sexual neprotejat este principala cale de infecţie. Ambele
forme de HIV X4 şi R5 sunt prezente în lichidul seminal care trece de la un partener la
altul. Pe aceasta cale, virionii infectează numeroase celule ţintă din tot organismul.
Procesul de selecţie virală conduce la transmiterea predominantă a varietăţii R5.
Spermatozoizii poartă selectiv receptorii CCR3 si CCR5 dar le lipseşte
receptorul CXCR4 de pe suprafaţa lor, iar celule epiteliului genital reţine preferenţial
varietatea X4. La pacienţii infectaţi cu subtipul B al HIV-1, există un co-receptor
comutator care acţionează în ultimele faze având tropism HIV pentru celulele T
infectate prin CXCR4.
Aceste varietăţi se replică mult mai agresiv implicând depleţia rapidă a celulelor
T4 şi ineficiența sistemului imunitar. De aceea în cursul infecţiei virale adaptarea
tulpinilor la structura CXCR4 în locul CCR5 pare să reprezinte cheia progresiei bolii
SIDA.
Aspectele genetice ale virusului.
Gena Gag formează grupul antigenic:
P17 = matrix
P24 = capsida
P 7 = componenta a nucleocapsidei
P6 = interactioneaza cu Vpr
Gena pol codifică enzime:
P 15  proteaza
P 66/ 55  revers transcriptaza, ribonucleaza
P 32  integraza
Gena env codifică proteinele anvelopei virale : Gp120 şi Gp 41
Genele pentru proteine reglatoare:
Tat  activeaza transcripţia provirusului ADN
Rev  transportă mARN viral din nucleu in citoplasma
Genele pentru proteinele auxiliare
Nef  dereglează în celulele infectate sistemul MHC clasa I si CD4, este
implicată în transcripţia provirusului în ARN viral.
Vpr  favorizează complexul de preintegrare sa localizeze nucleul si blochează
diviziunea celulei
Vif  maturizarea si infecţiozitatea particulelor virale
Vpu  asamblarea şi înmugurirea cu particule virale , eliberarea lor.

20
 Gena Vpr – implicată în blocarea temporară a ciclului celular în stadiul G2,
apoptoză, localizarea nucleului, importul nuclear al unui complex de preintegrare,
activarea selectivă a canalelor pentru cationi, activarea regiunii LTR şi a promotorilor,
recrutează p300/CPB la promotorul LTR facilitând expresia virală activând transcripţia
într-o manieră de adaptor între componentele transcripţiei şi co-activatori. De subliniat
polimorfismul funcţional: rezistenţă la stres termic(căldură), puternic neurotoxică şi
induce apoptoză celulelor helper T4, interacţiuni cu proteine celulare, afectează
creşterea celulelor tumorale având rol supresor, indică o interacţiune cu reglatorii
ciclului celular în special p53, pRb, p21 corelată cu o creştere a fosforilării p34.
Proteina P34, codificată de genele cdc2 şi cdc13, formează, în absenţa Vpr, un complex
care facilitează tranziţia prin G2 către mitoză, gena are de asemenea abilitatea de a
neutraliza p53 şi de a utiliza p21 WAF în coordonarea expresiei genice din replicaţie;
are abilitatea de a interacţiona ca reglator cu acidul nucleic pe regiunea LTR a HIV-1.
IPOTEZA REPROGRAMĂRII VIRALE ( EX VIVO )
Teoriile asupra originii HIV sunt numeroase. O ipoteză pentru care dovezile sunt
doar indirecte este şi aceea a reprogramării genetice ex vivo.
Sistemul imunitar în relaţie cu agresiunea celulelor canceroase din mediul intern
dispune de multe tipuri de mecanisme de apărare celulare şi moleculare (umorale) cu
funcţii specifice. Diferitele tipuri de celule care există cooperează extrem de complex şi
eficace pentru protecţia entităţilor self de cele non-self. Printre componentele celulare
ale sistemului imunitar sunt incluse celule albe ale sângelui: limfocitele, timocitele,
monocitele, macrofagele. Limfocitele T helper (CD4+) joacă rol important de reglare a
funcţiei imune prin elaborarea de factori de
creştere şi diferenţiere celulară pentru
celulele limfoide din plăcile Peyer
intestinale, ganglioni limfatici, splină, ficat,
structuri amigdalo-faringiene.
T CD4+ cooperează graţie sistemului de
histocompatibilitate HLA care permite
toleranţă imună faţă de antigenele proprii
(self). Dereglarea acestor interacţiuni
conduce la confundarea antigenelor proprii
cu cele străine şi generează un lanţ de
reacţii autoimune.

21
 În anii 80’ din secolul trecut, biotehnologiile bazate pe inginerie genetică au luat
un avânt semnificativ. Medicina umană, de multe decenii, se confrunta, ca şi astăzi cu
maladii incurabile de tipul cancerelor, bolilor autoimune, malformaţiilor. Ingineria
genetică a deschis pentru prima oară drumul speranţei pentru bolnavii care prezentau
defecte genetice responsabile de declanşarea unor forme de leucemie, limfoame,
carcinoame, etc. şi anume ideea că se pot vindeca şi altfel decât prin transplantul de
organe, de ţesuturi ori celule stem de la donatori compatibili, intervenţii chirurgicale, sau
chimioterapie. Studiile de virusologie au indicat prin experimente de laborator că se pot
transfera gene normale de la o celulă la alta corectând mutaţii complexe prin utilizare de
vectori virali reprogramaţi genetic.
Entuziasmul, fără margini al medicilor, a favorizat dezvoltarea unor tehnici medicale fără
precedent aplicabile la om dar fără prea multe verificări şi consultări cu biologi sau
microbiologi (virusologi). Motivul evident era eficienţa, tratarea cauzei bolii, costurile
intervenţiei fiind comparabile cu fabricarea unui vaccin. Principiul natural arhicunoscut
şi de ecologi, al interacţiunilor reciproce, al relaţiilor dintre populaţiile de celule
imunitare, al coevolutiei acestora, a fost eludat flagrant atunci când unii medici, laureaţi
ai premiului Nobel, au decis să reprogrameze genetic retrovirusuri în vederea distrugerii
celulelor canceroase din sângele bolnavilor de cancer cu celule T. Astfel s-a trecut la
reprogramarea virusului HTLV I care induce leucemii ale limfocitelor T, pe care le
transformă canceros, determinând multiplicarea necontrolată. Ataşarea virusului de
celulele ţintă a fost dirijată spre a interacţiona cu celulele T canceroase care au ritm
rapid de multiplicare. Interacţiunile au fost gândite să aibă loc între proteinele de pe
suprafaţa virionului şi proteinele celulare de suprafaţă astfel încât să fie îndeplinit şi
criteriul histocompatibilităţii HLA. Pentru a prelua controlul asupra celulelor canceroase
T, virusul reprogramat în laborator (HIV) avea nevoie de liganzi şi co-receptori specifici
care se găsesc pe suprafaţa celulelor TCD 4 şi nu numai(macrofage): glicoproteina
CD4+(o galactosil ceramidă).
Seriile de semnale în cascadă cu efect chemotatic sunt esenţiale pentru efectul
scontat, respectiv distrugerea celulelor canceroase. Gp120 activează proteinele
heterotrimerice G determinând o rapidă rearanjare a citoschetetului membranei
celulare pe care o deformează printr-o polimerizare a actinei. Activarea proteinei G
iniţiază mobilizarea calciului, activarea fosfoinozitol-3 kinazei şi Erk-1/2 MAPK. Aceste
evenimente sunt coordonate, în plus Gp120 etalează un răspuns celular complex care
mimează o chemochină produsă cel puţin de celulele CD8+, finalitatea fiind apoptoza
celulelor T infectate cu retrovirusul reprogramat. In sprijinul acestei ipoteze pledează

22
gena Tat inserată se pare de geneticieni în provirusul care prin produşii de translaţie,
proteina TAT, determină apoptoza directă dar şi la distanţă (eliberată extracelular).
Genele Tat, Vpu, Vpr, Nif au fost preferatele inginerilor geneticieni medici deoarece erau
identificate ca reglatori esenţiali în ciclul retrovirusurilor, şi datorită abilităţii de a
amplifica sau bloca expresia genelor structurale reglate direct de ele. Funcţia
extracelulară a proteinei TAT este majoră în orientarea celulelor pe calea diferenţierilor
şi specializării celulare. Virusul reprogramat a primit o secvenţă genică, o secvenţă de
acidul nucleic care se leagă de un reglator transcripţional din celula T4. Astfel regiunile
promotoare ale genelor reglatoare şi structurale virale conţin situri de legătură pentru o
gamă largă de factori de transcripţie din celula mamiferelor (NFkB, Sp1, CRE/B, AP-1,
Oct-1, NF-1). Blocarea selectivă a sintezei proteinelor celulei infectate se manifestă
prioritar în paralel cu maximizarea sintezei proteinelor virusului reprogramat. Produşii
virali blochează sinteza acizilor nucleici din celula gazdă; virusul scade semnificativ
sinteza ADN, ARN şi proteinelor celulei gazdă. În plus specifică factori care determină
distrugeri celulare programate, pe lângă faptul că inhibă sintezele proprii ale celulei
gazdă, prin ARNm, care este degradat. În infecţiile celulare nu mai are loc interacţiunea
ribozomilor pentru a forma poliribozomi, în schimb ARN viral poate să se cupleze cu
aceştia existând astfel un avantaj selectiv clar. Sinteza ADN celular este inhibată în
cazul majorităţii infecţiilor citolitice cu virus. Evenimente cunoscute de programatorii
geneticieni iniţiau procesul de apoptoză dirijată prin scăderea nivelului de sinteză
proteică în celula infectată.
Dacă teoretic totul funcţiona perfect, în realitate himera virală reprogramată
genetic s-a dovedit a fi cel mai mare „coşmar” pe care medicii „anonimi” (şi în ziua de
astăzi) l-au realizat vreodată, în laborator, pentru tratarea unei boli incurabile: leucemia
leucocitelor T. Nu numai că infecţia dirijată cu virusul reprogramat nu a salvat bolnavii
de cancer dar “himera” transmisă din greşeală (probabil) sau nu unui organism
sănătos atacă celulele T4 normale şi se poate replica, apoi reuşeşte să se transmită
prin lichidele corpului şi mai ales prin sânge de la o persoana la alta.
Astfel omenirea avea să afle despre apariţia unei noi boli misterioase denumită
cândva SIDA.
Agravarea depresiei imune (SIDA) este corelată cu activitatea necontrolată şi
nestăvilită a particulelor virale programate antitumoral, dereglarea funcţiei limfocitare, a
celulelor Tc şi NK, limfocitele B care trec în plasmocite şi produc necontrolat diverse
tipuri de anticorpi ineficienţi de care organismul nu are nevoie şi care destabilizează
întreaga reţea idiopatică. Se ştie că o parte din seropozitivii infectaţi cu virusul

23
reprogramat îl pot elimina natural datorită imunocompetentei şi astfel rămân în stare de
sănătate optimă un timp nedeterminat.
La seropozitivii care dezvoltă SIDA, apare în plus rolul favorizant al unor
caracteristici imunologice specifice existente anterior infectării cu HIV(virusul
reprogramat genetic). Infecţia cu HIV care progresează spre SIDA, se caracterizează
prin reducerea numerică a celulelor T4 confundate cu celulele canceroase pentru care
virusul a fost programat la începutu experimentelor.
Limfocitele T citotoxice mediază imunitatea prin complexul major de
histocompatibilitate – MHC, pe care şi virusul reprogramat îl posedă la suprafaţă pe
anvelopa externă. Toate proteinele celulare şi virale produse în celule sunt în ultimă
instanţa secvenţionate, parţial intracelular, apoi secţionate în maşinăria veziculelor
celulare şi duse la exterior în stratul fosfolipidic al membranei biologice care va înmuguri
cu particulele virale. Tc-(celule limfocite T citotoxice) vor distruge celulele purtătoare de
antigene (fragmente proteice, nonself) de la nivelul membranei, numai dacă MHC este
diferit de cel propriu.
În cazul HIV (reprogramat ca să treacă neobservat) acesta încorporează
secvenţe genetice pentru reglatori celulari strategici, forţând şi amorsând celulele
infectate să producă şi să secrete molecule reglatoare (factori de creştere, factori de
necroza tumorală, interleukine), care pot activa modul de funcţionare în regim autocrin,
replicaţia, menţinerea, reactivarea stării de latentă sau promovarea transformării. Pe de
altă parte aceste molecule solubile pot inhiba reacţiile biochimice imune de nivel celular
într-o manieră paracrină pentru a permite eliminarea celulelor T4. Asupra sistemului
nervos central cu receptori neuronali, virusul reprogramat acţionează direct producând
necroze, inflamaţii, demielinizare, fagocitoză prin celulele gliale, degenerare neuronală,
boli progresive vasculare cum ar fi ateroscleroza, demielinizarea din scleroza multiplă.
Ulterior virusul reprogramat a evoluat prin mutaţii naturale adaptându-se si la alţi
receptori: CCR5 (din macrofage), receptorul CXRK4 (fusina pe diferite tipuri de celule
T), CCR2, etc. Atunci când aceste mutaţii sunt foarte numeroase structural şi funcţional,
ele se vor selecta datorită capacităţii de proliferare şi adaptare la condiţiile mediului
intern, specific fiecărui individ uman. În SIDA, limfocitele helper T4 (CD4+) sunt
eliminate selectiv si puterea lor de regenerare este epuizată în
decurs-de5-10ani.

CAP II – INTERACŢIUNEA VIRUSULUI CU ORGANISMUL UMAN

24
 DECLANŞAREA MALADIEI. ASPECTELE MEDICALE ALE MALADIEI
Este cunoscut faptul că integritatea organismului uman este realizată de sistemul
imunitar la nivel cito – histologic. Sistemul celular de apărare reprezentat în principal de
limfocitele B şi T protejează organismul uman de virusuri, bacterii, paraziţi, celule
modificate antigenic, etc. Toate structurile non-self pun în alertă sistemul imunitar.
Interacţiunea dintre virusul HIV şi celulele sistemului imun este crucială în mecanismul
infecţiei. Virusul recunoaște doar anumite tipuri de celule albe din sânge. Ataşarea
virusului de celula gazdă necesită interacţiuni complexe dintre proteinele virale de
suprafaţă şi proteinele celulare de suprafaţă – receptorii de membrană.
Pentru a prelua controlul asupra celulei gazdă, virusul HIV are nevoie de
receptori şi co-receptori specifici care se găsesc tocmai pe suprafaţa celulelor T4 şi nu
numai (şi pe macrofage): glicoproteina CD4+(o galactosil ceramidă), receptorul CC-
CKR5 (macrofage), receptorul CXRK4(fusina pe celule T), CCR2, etc.

Fig. 7 – Interacţiunea virusului HIV Fig. 8 – Utilizarea unei chemochine

cu celula ţintă, mediată de receptori care blochează HIV

Interacţiunea glicoproteinei gp120 cu receptorul CXCR4 iniţiază nu numai

intrarea virusului dar şi o serie de semnale în cascadă cu efect chemotatic. Interesant
este că gp120 activează proteinele heterotrimerice G determinând o rapidă rearanjare a
citoschetetului membranei celulare pe care o deformează printr-o polimerizare a actinei.
Activarea proteinei G iniţiază mobilizarea calciului, activarea fosfoinozitol-3 kinazei şi
Erk-1/2 MAPK. Aceste evenimente sunt coordonate.

25
 Cu toate acestea gp120 etalează un răspuns celular complex care mimează o
chemochină produsă cel puţin de celulele CD8+. HIV-I are de aceea capacitatea de a
destabiliza populaţiile celulare T CD4+ care expun la suprafaţa lor receptorul CXCR4.
HIV-I se foloseşte de proprietăţile chemotatice şi se ataşează de diferite celule cărora le
perturbă structura citoscheletului facilitând transmiterea virusului. Nu se ştie precis
dacă gp120 este un agonist al receptorului CXCR4 sau induce seturi de semnale
incomplete ori aberante.
Prin aceste porţi virusul pătrunde în limfocit şi se integrează în materialul genetic
al celulei gazdă unde se multiplică până la finalizarea ciclului litic sau intră în derularea
silenţioasă a ciclului lizogenic.
Fără sistem imun eficient persoanele seropozitive sunt vulnerabile la infecţii. Boala se
declanşează după un timp, în urma unor contaminări secundare în special cu viruşi
herpetici dar şi cu alţi agenţi infecţioşi. Sistemul imun deja afectat de virusul HIV nu
poate face faţă la două infecţii concomitente şi ca urmare, virusul HIV se manifestă cu
toată virulenţa sa. Infecţiile secundare stimulează limfocitele precum şi alte globule
albe, macrofage, celule care sunt purtătoare de virus HIV. Proliferarea lor induce astfel
o multiplicare a celulelor infectate selectiv de către virus şi a virusului însuşi al cărui
ADNv este inserat în ADN-ul din cromozomii celulelor gazdă.
HIV se transmite prin: 1) contact sexual vaginal sau anal neprotejat, oral – în
prezenţa leziunilor însoţite sau nu de gingivite, leziuni genitale (herpes). 2) parenteral
prin transfuzie de sânge sau derivate de sânge fără să fie testate sau după recoltare de
la persoane infectate cu HIV înainte de a produce anticorpi detectabili la testele
obişnuite; folosirea de ace, seringi, instrumentar medical nesterilizat; leziuni ale pielii,
mucoaselor cu instrumente nesterile: ace pentru tatuaje, acupunctură, foarfeci pentru
manichiură şi pedichiură, lame de ras; expunerea la sânge infectat a zonelor
tegumentare cu excoriaţii sau care prezintă leziuni. 3) transmitere de la mama la făt în
timpul sarcinii, la naştere sau alăptării naturale. Lipsa asistenţei medicale preventive la
mamele seropozitive creşte riscul infecţiei cu HIV la 1 din 6 naşteri. HIV a fost izolat
din numeroase organe şi ţesuturi(sânge, spermă, secreţii vaginale, ţesut osos, lapte
matern, salivă, transpiraţie, secreţie lacrimală)– unele implicate în transmiterea virusului
altele nu. Picăturile de sânge, spermă precum şi fluidele corpului uman incriminate în
transmiterea virusului reprezintă un potenţial risc de infecţie.
HIV nu se transmite prin: strângere de mână, îmbrăţişare, atingere. Nu s-au
înregistrat niciodată cazuri de contaminare prin: tuse, strănut, transpiraţie, lacrimi
secreţii nazale, suc gastric dacă acestea nu conţin urme de sânge vizibile. HIV nu se

26
transmite prin toaletă sau obiecte de toaletă – prosop, săpun. Toate studiile efectuate
până în prezent arată că virusul HIV nu se transmite prin insecte hemoparazite.

Simptomele şi semnele infecţiei cu HIV care conturează tabloul clinic cuprind:

iritabilitate, convulsii, deficienţă intelectuală la copii în mod special; scădere bruscă în
greutate; febră nejustificată; candidoză bucală şi esofagiană; otite, sinuzite,
bronhopneumonii frecvente care cedează greu la tratamentul cu antibiotice; erupţii
cutanate uscate, aspre, veziculoase, însoţite sau nu de prurit; apariţia scaunelor
diareice lichide, permanent sau intermitent; tumefierea ganglionilor de la nivelul zonelor
axilară, inghinală, cervicală.
Diagnosticul infecţiei cu HIV este dat de testele de laborator din ce în ce mai
performante. Pentru detectarea SIDA se utilizează mai multe tipuri de teste:
 teste serologice de rutină: ELISA(HIV I si HIV II)- testul cel mai larg folosit, relativ
ieftin, rapid, având o fiabilitate de 90%. Se mai poate testa urina sau saliva dar trebuie
confirmat şi de teste standard;
 reacţia de imunofluorescenţa(HIV II)care este efectuată asupra serului sanguin al
diverşilor indivizi şi urmăreşte detectarea anticorpilor fabricaţi de sistemul imunitar al
organismului pentru a lupta contra viruşilor HIV.
 testul Western Blot şi Ripa care verifică rezultatele pozitive sau dubioase obţinute prin
testele de rutină.
 teste directe - care detectează virusul însuşi prin punerea în cultură a limfocitelor din
sângele pacientului. Înmulţirea virusului este detectată prin dozaj enzimatic de
transcriptaza enzimatică.
 test de detectare a genelor virusului HIV cu ajutorul sondelor genetice moleculare
care se realizează tot în culturi de limfocite. Ultimele două tipuri de teste, pentru că
implică mari pericole de răspândire a bolii, se pot efectua doar în laboratoare de
cercetare şi în condiţii precise de siguranţă.
 teste rapide – utilizate în cazul expunerilor profesionale care necesită confirmare prin
teste clasice atunci când rezultatele sunt pozitive.
Sistemul imun în relaţie cu agresiunea biologică din mediul extern dispune de
mai multe tipuri de mecanisme de apărare celulare şi moleculare cu funcţii specifice.
Între diferitele tipuri de celule există o cooperare extrem de complexă dar eficace în
protecţia entităţilor self de cele nonself. Printre componentele celulare ale sistemului
imun sunt incluse celule albe ale sângelui limfocitele, timocitele, monocitele,
macrofagele,etc.

27
 Polimorfonuclearele au capacitatea de a lupta cu germenii infecţioşi care au
tendinţa de a utiliza celulele şi ţesuturile umane drept gazdă. Aceste leucocite au grad
mare de autonomie funcţională realizând o barieră de protecţie cu putere de mobilitate
şi fagocitoză. Limfocitele implicate în elaborarea răspunsului imun sunt de mai multe
tipuri având funcţii specifice:
- limfocitele Th (helper); limfocitele CD4 + sau T4; limfocitele supresoare CD8+ sau T8;
limfocitele T citotoxice (killer); celule NK (natural killer).
Limfocitele helper joacă rol important de reglare a funcţiei imune prin elaborarea
de factori de creştere şi diferenţiere celulară pentru celulele limfoide din plăcile Payer
intestinale, ganglioni limfatici, splină, ficat, structuri amigdalo-faringiene, etc. Ele sunt
implicate în proliferarea şi elaborarea interleukinelor, chimochinelor de către diferitele
celule imune. Th intervine în diferenţierea şi proliferarea limfocitelor B în vederea
sintezei de anticorpi împotriva antigenelor nonself din organism. Th reglează inducţia şi
multiplicarea celulelor NK (cu rol în protecţia organismului de celulele canceroase) şi a
celulelor Tc-citotoxice(cu rol în protecţia antivirală). Th cooperează cu sistemul de
histocompatibilitate HLA DR (gr. II) care permite toleranţă imună faţă de antigenele
proprii(self). Dereglarea acestor interacţiuni conduce la confundarea antigenelor proprii
cu cele străine care generează un lanţ de reacţii autoimune(ex. Colagenozele).
Constatarea poziţiei centrale ocupate în cadrul reţelei de interacţiuni imunitare a
celulelor Th, vine să lămurească în mare măsură condiţiile şi consecinţele acţiunii
virusului HIV asupra sistemului imun. Numeric limfocitele Th scad progresiv la subiecţii
infectaţi cu virusuri imunodepresive până la atingerea stadiului ce caracterizează
maladia SIDA. Agravarea bolii prin depresie imună se corelează şi cu apariţia tumorilor,
dereglarea funcţiei limfocitare, a celulelor Tc şi NK, limfocitele B care produc
necontrolat diverse tipuri de anticorpi de care organismul nu are nevoie şi care
destabilizează întreaga reţea idiopatică. Dozările prin imunoelectroforeză evidenţiază în
sângele pacienţilor seropozitivi, o sinteză aberantă de anticorpi ce se traduc prin
creşterea proporţiei gamaglobulinelor determinate electroforetic. Unii dintre anticorpii
seropozitivilor acţionează împotriva propriilor structuri (self). Sistemul imun răspunde
primar la agresiunea virusului HIV activând componenta umorală prin limfocitele B care
produc anticorpi anti-HIV dar si prin activarea componentei celulare care distrug
celulele gazdă purtătoare de viruşi HIV.
Anticorpii anti-HIV sintetizaţi sunt detectabili prin tehnicile ELISA, Western Blot,
Ripa etc. Anticorpii pot să fie sau nu eficienţi dar nu pot neutraliza HIV care este
integrat în genomul celular. Eficacitatea acţiunii limfocitelor Tc instruite special pentru a

28
lupta împotriva celulelor infectate cu HIV este redusă sau poate avea un efect de
bumerang deoarece trebuie să elimine propriile celule ale sistemului imunitar,
respectiv Th infectate cu HIV în fază de provirus în genom. Celule Tc pot fi detectate în
sânge şi umorile pacienţilor, secreţiile bronșite. Ele au rol protector dar HIV are
proprietăţi biochimice care permit să treacă neobservat de supravegherea imună. Este
posibil ca la unii indivizi mijloacele de protecţie celulară şi umorală să fie eficace.
Specialiştii au opinii diferite în privinţa capacităţii naturale de apărare. Unii medici
consideră că o parte din seropozitivi pot elimina natural virusul datorită
imunocompetentei şi astfel rămân în stare de sănătate optimă un timp nedeterminat.
Se pune în discuţie, pentru evoluţia bolii SIDA, rolul favorizant al unor anomalii
imunologice existente la indivizi afectaţi anterior contaminării cu HIV. Unele studii
sugerează că la seropozitivi scade capacitatea de producţie a anticorpilor faţă de
antigenii polizaharidici de la suprafaţa pneumococului ceea ce ar explica frecvenţa mare
a infecţiilor cu pneumococi iar limfokinele îşi reduc titrul. Depresia imunităţii se
manifestă printre altele şi prin reducerea reacţiilor de hipersensibilitate întârziată, lipsa
de răspuns la tuberculină, candidină, antigeni tetanici. Monocitele macrofage devin
nefuncţionale permiţând unor protozoare şi ciuperci microscopice să paraziteze
organismul.
Stadiile bolii pot fi descrise astfel:
1) Stadiul de incubaţie –de la câteva săptămâni la câteva luni, fără manifestări
clinice, activitatea funcţională a organismului fiind normală.
2) Infecţia evidentă - seamănă cu o stare gripală ori cu o mononucleoză
infecţioasă care apare la 6-8 săptămâni de la infectare având următoarele manifestări
clinice: febră, transpiraţie, reducerea greutăţii, ganglioni limfatici măriţi, mononucleoză,
dureri musculare şi articulare, faringită, polinevrită, meningită, dermatite şi inflamaţii ale
mucoaselor cu etiologie diversă(virală, micotică, bacteriană, toxoplasme). Această fază
este neglijată fiind necarateristică.
3) Infecţii asimptomatice - absenţa manifestărilor clinice, stare de sănătate
aparentă bună.
4) Infecţii simptomatice – reducerea greutăţii corporale, scaune diareice apoase,
mărirea ficatului şi splinei, sarcom Kaposi – des întâlnit la nivelul conjunctivelor,
mucoaselor, piele, organe genitale, pulmon, sistem digestiv. Leziunile sunt multiple roşii
sau violacee de diferite forme şi mărimi. Gradul de reproducere a virusului şi
răspândirea lui în sânge se determină prin încărcătura virală, importantă pentru
stabilirea tipului de tratament antiretroviral.

29
 5) Stadiul terminal – generalizarea afecţiunilor micotice, zoonozelor, virozelor
devin evidente datorită apariţiei pneumoniei chistice, TBC-ului, cancerului diseminat,
encefalopatiilor diverse. Evoluţia complicaţiilor este fatală şi se corelează cu reducerea
numerică a limfocitelor T4.
Izolarea virusului HIV prin metodele de laborator presupune tehnologii sofisticate
si costisitoare. Ele sunt accesibile cercetării ştiinţifice şi nu se pot aplica pe grupe mari
de populaţie. Avantajele sunt legate de certitudinea testului, identificarea precoce,
imediat după contaminare. Apariţia anticorpilor specifici anti HIV, proteine sintetizate în
organism de către sistemul imunitar, este tardivă datorită etapelor de parcurs: informare
despre agresiunea virală, selecţia antigenelor asupra cărora se va iniţia sinteza de
anticorpi, pregătirea şi instruirea celulelor competente. Toate aceste etape necesită 3-
12 săptămâni(latenţă). Decelarea reverstranscriptazei în culturi de celule infectate cu
virus este deosebit de laborioasă şi nu certifică doar prezenţa virusului HIV. Rezultate
certe oferă determinarea antigenilor specifici HIV din ţesuturi si umori. Tehnicile de
detectare a ADNv, ARNv şi proteinei p24, din miezul virusului HIV, s-au dezvoltat mult în
ultimul timp. Dozarea proteinei p24 în seruri are valoare de prognostic la 2 săptămâni
după contaminare când concentraţiile sanguine sunt suficient de mari pentru a fi
înregistrate prin analize. Antigenul p24 este detectabil la trei luni după contaminare
după care nu mai este detectabil deoarece virusul se integrează în genomul gazdei
devenind provirus unde rămâne latent ani de zile. Reapariţia antigenului p24
corespunde reactivării virusului, cu distrugerea limfocitelor T auxiliare fiind un indicator
de evoluţie a bolii cu prognostic rău pentru pacient.
Testele de evidenţiere a anticorpilor sunt multiple. Ele se referă în special la
anticorpii pentru proteina p24, glicoproteina gp41 din anvelopa virală. Anticorpii anti
gp41 sunt evidenţiaţi biochimic la 6 săptămâni după infecţie şi titrul lor rămâne constant
pe toată perioada evoluţiei bolii.
DECELAREA ANTICORPILOR PRIN TESTE SCREENING
TESTUL ELISA
Enzyme Linked Imunno Sorbent Assay - este relativ simplu şi are variantele cu
antiglobuline, proba competitivă, proba capturii.
1. Testul cu antiglobuline – după liza celulelor T maligne infectate cu HIV, antigenii
sunt incorporaţi pe o placa de material plastic (godeu), se adaugă serul pacientului,
anticorpii anti HIV se vor ataşa de antigenii din godeu. După spălare se adaugă enzime
legate de antiglobuline umane. Enzimele se leagă de anticorpii anti-HIV prin intermediul
antiglobulinei. Antigenii HIV sunt fixaţi de peretele godeului. După o nouă spălare se

30
adaugă un substrat adecvat pentru enzima legată de antiglobulină. Enzima
reacţionează cu substratul, generând o reacţie de culoare. Coloraţia indică prezenţa
anticorpilor anti HIV pe o probă pozitivă.
2. Proba competitivă – antigenii HIV se fixează de godeu, enzima legată de anticorpii
anti HIV si serul pacientului se adaugă concomitent. Între enzima legată si anticorpii anti
HIV are loc o competiţie pentru antigenii HIV. Dacă serul de cercetat nu are anticorpi
anti HIV atunci enzima se va lega de antigenii HIV. La adăugarea substratului adecvat
enzimei se produce o reacţie de culoare numai daca exista anticorpi anti HIV în serul
pacienţilor.
3. Proba capturii - imunoglobulina umană de tipul anticorpilor anti HIV se leagă de
godeu, se adaugă serul pacientului; dacă acesta are anticorpi anti HIV vor fi capturaţi
de imunoglobulina fixată de godeu. Adăugarea substratului pentru enzimă iniţiază
reacţia de culoare care indică prezenţa anticorpilor anti HIV în serul pacienţilor. Cele
mai puţine reacţii fals pozitive le dă testul Elisa cu probă competitivă. Dezavantajele
sunt legate de o estimare prea generală a diferitelor tipuri de anticorpi anti HIV, lezarea
totală a celulelor T scade specificitatea reacţiei pozitive care poate fi produsă şi de alte
antigene (ale celulelor, HLA). Sensibilitatea testelor a fost mult crescută după obţinerea
prin inginerie genetică a unor antigene de proteine virale recombinate; rezultate fals
pozitive mai apar la pacienţi cu colagenoze, leucemii, alcoolici, limfoame.
Proba de aglutinare
Antigenii HIV sunt depuşi pe suprafaţa unor granule de latex. La adăugarea
serului care conţine anticorpi anti HIV are loc aglutinarea granulelor de latex. Testul este
rapid şi ieftin.
Testul Western Blot
Sunt utilizaţi antigeni izolaţi prin separare în electroforeză pe gel a unui lizat de
limfom cu celule T infectate cu HIV. Ulterior pe o placă de nitroceluloză, tot prin
electroforeză, sunt izolaţi antigenii HIV. Se adaugă serul pacientului pe placa de
nitroceluloză. Eventualii anticorpi dau reacţie de aglutinare cu antigenii HIV. După
spălare şi adăugare de imunoglobuline marcate, acestea pot fi vizualizate sub forma
unor benzi multiple colorate. Prezenţa a două benzi de culoare corespunde antigenilor
glicoproteici gp160 sau gp 120 şi gp41 sau p24. În cazul unei singure benzi de culoare
ce corespunde antigenului p24 poate fi expresia infecţiei cu HIV2, o seroconversie în
curs de constituire sau o reacţie încrucişată nespecifică iar testul trebuie repetat după
un interval de timp. Testul are valoare de confirmare pentru testul ELISA.
TESTUL RIPA

31
 Radio Immune Precipitin Assay – este proba cea mai fidelă. Serul de cercetat se
pune pe suporturi de plastic căptuşite cu imunoglobuline antianticorpi HIV. Anticorpii
anti HIV din ser reacţionează cu aceste imunoglobuline de căptuşire. Se adaugă lizat de
limfom T malign infectat cu HIV cultivat în prealabil pe mediu cu metionină marcată
radioactiv. Se formează complexe antigen anticorp separabile termic de patul din plastic
după care se trece pe electroforeză în gel de poliacrilamidă. Antigenii virali radioactivi
separaţi pe gel se dispun pe o placă sensibilă la particule radioactive. Placa rămâne
neimpresionată dacă serul nu conţine anticorpi anti HIV. Testul are valoare de
confirmare.
ALTE METODE
Cercetările pentru a găsi metode de identificare mai ieftine, mai precise a HIV–lui
s-au îndreptat spre testul PCR şi de identificare a anticorpilor pentru proteina NEF.
1. Testul PCR–(Polymeraze Chain Reaction)permite prin tehnici de biologie
moleculară o multiplicare a secvenţelor de ADN proviral din genomul celular.
2. Anticorpii anti-NEF – proteina NEF este codificată de gena nef cu rol de
reglare prin feed-back negativ a sintezei lanţului de ARN viral. Această proteină apare
mai repede decât p24.
În concluzie testele de evidenţiere a anticorpilor sunt de depistare şi de
confirmare Cele de depistare utilizează tehnici imunoenzimatice. Testele de confirmare
sunt deosebit de utile. Totuşi există cazuri de infecţii tăcute cu HIV la care nici cele mai
laborioase tehnici nu au putut evidenţia anticorpii anti HIV. Cercetătorii prezintă două
direcţii evolutive silenţioase ale bolii: 1)prin pierderea anticorpilor anti HIV. 2)infecţie
prelungită fără producere de anticorpi. Pierderea anticorpilor după o stare seropozitivă
prelungită este însoţită de prezenţa virusului HIV sub forma de ADN proviral în
limfocitele circulante testabil prin tehnici PCR. Acest aspect ar corespunde unei opriri a
sintezei de viruşi (foarte rar) sau absenţa stimulării sistemului imun prin HIV ori
producerea unor cantităţi mici de anticorpi care scapă testării.

CAPITOLUL III

MANIFESTĂRI ALE MALADIEI SIDA

32
 Manifestări citohistologice
Sunt multe categorii de celule care adăpostesc genele silenţioase ale virusului
HIV. În momentul de faţă identificarea completă a lor este aproape imposibilă. În cele
mai multe cazuri perturbarea funcţiilor corpului care se manifestă prin simptome ale bolii
virale sunt cauzate de acţiunea complexă a virusului. Cunoaşterea efectelor
morfologice, fiziologice, biochimice şi imunologice ale acţiunii virusului HIV asupra
celulelor este esenţială pentru înţelegerea patofiziologiei bolii SIDA şi dezvoltarea
procedurilor de diagnostic precis şi tratamentul efectiv.
Interacţiunea virus –celulă se poate produce prin:
1. infecţie citolitică cu distrugerea celulei gazdă;
2. infecţie persistentă - în care virusul sau genomul viral produce modificări genetice,
biochimice, fiziologice, morfologice şi care conduc la acumularea trăsăturilor maligne.
Tipul de infecţie şi efectele induse asupra celulelor depind de virus, tipul de
celulă infectată, de specie şi adesea de starea fiziologică a celulei. Celulele care
suportă şi permit replicații virale sunt permisive. Infecţia celulelor permisive produce de
obicei multiplicarea virusului HIV. Aceasta se poate finaliza cu citoliză pentru că
celulele gazdă sunt distruse. Infecţiile pe celule nepermisive blochează formarea de noi
viruşi. Infecţia este restrictivă atunci când nu sunt transcrise toate genele necesare
asamblării virusului. În infecţiile persistente şi de transformare acidul nucleic viral
rămâne în celula gazdă indefinit chiar dacă apar sau nu noi particule virale.

INFECŢIA CITOLITICĂ CU VIRUS HIV.

Aceste infecţii virale se asociază de obicei cu modificări de morfologie celulară
numite efecte citopatice, de exemplu celulele devin rotunde, fuzionează devenind
sinciţii, (policariocite), apar incluziuni citoplasmatice şi nucleare. Acestea reprezintă fie
structuri celulare alterate, fie componente virale conglomerate.
HIV-1 utilizează pentru sinteza ARNv şi a proteinelor virale aproape toate capacităţile
celulei gazdă. Microscopia electronică a detectat viruşi HIV-1 atât în mediul vacuolar cât
şi în cel citoplasmatic. Celulele infectate expun toţi trei receptorii pentru fracţiunea Fc a
imunoglobulinelor: FcyRI (CD64), FcyRII (CD32), FcyRIII (CD 16) care sunt
răspunzătoare de legarea şi transmiterea virusului HIV-1 către celulele T CD 4+.
Moleculele aparţinând proteinei G de membrană, care se cuplează cu receptorii
chemokinelor au rol de coreceptori pentru HIV. Preferinţa tulpinilor HIV de a se lega de
diferiţi coreceptori moleculari explică tropismul lor faţă de macrofage şi limfocite.

33
Acestea posedă receptorii CXCR-4, CCR-5, APJ. Receptorul APJ este larg răspândit în
neuronii creierului uman. Celulele infectate expun la suprafaţă structuri
ultramicroscopice de tipul hair-like. Acestea sunt prelungiri protoplasmatice care apar la
nivelul sinciţiilor pe partea opusă a nucleelor dar dispar de îndată ce celulele iau formă
de balon şi nucleii iau forme diverse de U, V , C la unul din polii celulei. La celălalt pol
se observă vacuole de mărimi diferite care cresc. Toate modificările conduc după
câteva zile către apoptoză celulară. Microscopia electronică a evidenţiat mai multe
tipuri de vacuole: cu membrană bine delimitată care conţin virioni intacţi neataşaţi de
membrană, vacuole fără virioni, vacuole cu un număr foarte mare de virioni inclusiv
ataşaţi de membrană. Virionii eliberaţi sunt normali dar mulţi sunt anormali: fie că nu au
nucleocapsida miez, fie aceasta este în dublu exemplar.
Celulele imunitare infectate manifestă unele noi caracteristici: nivel ridicat al Ca+
+, ceea ce sugerează un potenţial latent mai activ, în lipsa unei stimulări adecvate
diviziunea celulară nu mai are loc; celulele infectate nu aderă de suprafaţa de plastic a
vasului de cultură. Modificările morfologice şi fragmentările ADN indică evoluţia spre
apoptoză urmată de formarea sinciţiilor. Conţinutul ridicat de Ca++ accelerează
fuziunea celulară şi apoptoza prin intensificarea activităţii endonucleazelor.
Proeminenţele citoplasmatice transformă limfocitele T CD4+, T helper dar şi celulele B
ca şi macrofagele infectate în celule cu capacitate de aderare la suprafeţe având o
esterază nespecifică care facilitează posibilitatea de fagocitoză. Structurile
filamentoase sunt caracteristice limfomului cutanat cu celule T care manifestă un
evident epidermotropism. Ele activează prin citokine, macrofagele. Factorii solubili
care acţionează în manieră autocrină sau direct asupra materialului genetic determină
formarea granulelor Birbeck. Acestea expun receptori Fc care capturează virioni HIV în
vezicule. Procesul se desfăşoară fără celule T CD4+ şi coreceptori. Transmiterea HIV-
ului este polarizată şi este analoagă cu prezentarea unui antigen. Celulele infectate
transmit virusul la celulele din vecinătate. Virusurile produse se replică în macrofage.
Polipeptidul Gp 120 din anvelopa virală induce fuziunea şi apoptoza la distanţă a
celulelor în timp ce genomul ARNv se transmite de la celulă la celulă prin celulele T
care se multiplică. Aceste aspecte citologice sunt susţinute de leucemiile neobişnuite şi
bolile neurologice pe care le dezvoltă bolnavii de SIDA.

34
Fig. 9 - a. Sinciţii cu vacuole degenerate la 72h p.i. (50x). b. Vacuole cu conţinut
celular condensat la 96h p.i. (50x).

35
Fig. 10 - Acţiunea HIV asupra celulelor infectate (1000x). a. Celulă păroasă în cultură
cu nucleu mărit la 12h p.i. b. Fuziuni celulare la 24h p.i. apar vezicule citoplasmatice.
c. Sinciţiu mare dezvoltat la t 48h p.i. d. Sinciţiu cu nuclee rearanjate în formă de U la
96h p.i. Condensarea materialului nuclear, cu filamente protoplasmatice deasupra
nucleelor vacuole reaşezate la polul opus. e. Sinciţiu cu trei nuclee având cromatina
puternic condensată la 120h p.i. vacuolele şi proeminenţele colapsează. f. Sinciţiu cu
citoplasmă şi nuclee complet dezintegrate la 144h p.i. corpurile rotunde rămase din
citoplasma sunt corpi de apoptoză.

36
Fig.11 - Culturi de celule imunitare infectate cu HIV. a. Celule normale grupate înainte
de infecţie (50x). b Celule păroase( săgeţile ) la 12 ore după infecţie. (50x). c. Sinciţii
degenerate cu aspect de vezicule mari la 48ore după infecţie. (100x).d.
destructuralizările sinciţiilor cu reziduuri celulare la 120 ore după infecţie . (50x)

37
Fig. 12- Celule monostrat în cultură pe agaroză (50x). a. Celule normale la 48h
aderente de pereţii de plastic prin poly-L-lysină. b. Sinciţii neregulate cu interdigitaţii la
48h p.i. c. Sinciţii fuzionate la 72h p.i., punţi citoplasmatice foarte subţiri. d. Sinciţii
colapsate cu cromatină condensată la 192h p.i. Punţile citoplasmatice se aseamănă
cu nişte prelungiri axonice.

38
Fig. 13- Celule infectate cu HIV. a. Veziculă conţinând particule virale( 60,000x). b.
Granule Birbeck (40,000x). c. Membrane celulare fuzionate in apropierea nucleilor fără
vacuole
d. Prelungiri citoplasmatice complet fuzionate. d-e. Structuri fibrilar –lamelare (F) lângă
nuclei (N, 24,000x). f. Material fibrilar lamelar în citoplasmă (F, 60,000x).
39
Fig. 14- Celule infectate cu HIV la 96h p.i. a. Sinciţiu cu suprafaţa fragmentată cu
particulă virală în mediul extracelular (V) (70,000x). b. Vacuolă citoplasmatică cu viruşi
ataşaţi de membrană şi liberi în vacuolă (7000x). c. Particule goale aberante (95,000x).
d. Virioni cu miez dublu (95,000x).

40
EFECTELE FIZIOLOGICE LA NIVEL CELULAR.
Interacţiunea virusului cu membrana celulară în etape succesive (proteine virale)
poate schimba parametrii fiziologici ai celulei infectate în ceea ce priveşte schimbul de
ioni, formarea mesagerilor de ordinul II, activările în cascadă care alterează activitatea
celulară.
Efecte asupra biochimismului celular. Virusul inhibă sinteza macromoleculelor
celulei gazdă inclusiv ADN, ARN şi proteine. Virusul schimbă activitatea de transcripţie
celulară, interacţiunile proteină-proteină iar funcţiile biochimice celulare pot fi stimulate
în sensul accelerării replicării virale.
Efecte asupra genomului gazdă. Urmare a infecţiei virale au loc rupturi,
fragmentari rearanjări şi modificări ale numărului de cromozomi din celula gazdă.
Efecte biologice. Proteinele virale modifică proprietăţile antigenice şi imune ale
celulei, forma, caracteristicile de creştere.

INFECŢIA PERSISTENTĂ
Virusul HIV a câştigat abilitatea de a rămâne în celulă pentru o perioadă lungă
de timp. El influenţează schimbările celulare.
Infecţia latentă. Infecţiile latente se caracterizează prin expresia restrictivă a episomilor
sau genomului viral integrat. Produsele genomului viral nu determină decât puţine sau
deloc schimbări celulare vizibile.
Infecţia cronică efectele asupra celulelor sunt de obicei aceleaşi ca şi în infecţiile
citolitice acute, doar că noile particule virale apar mai lent, intermitent, limitat la câteva
celule. Schimbările celulare pe termen lung se manifestă în boli severe, supresiune
imună, reacţii imune asupra celulelor sau ţesuturilor distruse.
Infecţia lentă. Acest tip de infecţie se caracterizează printr-o perioadă de incubaţie
prelungită, fără modificări morfologice şi fiziologice semnificative asupra celulelor
infectate. Progresia lentă a distrugerilor celulare poate lua ani până să determine
maladia, boala, distrugerile tisulare.

INFECTIILE CU TRANSFORMARE
Virusul HIV mediază schimbări multiple care convertesc o celulă normală într-
una malignă. Virusul de tip ARN transformă o celulă normală în una malignă prin
integrarea genomului viral în genomul celulei gazdă cu producerea de noi structuri
virale.

41
 Etapele transformării implică cel puţin două procese:
a. celula câştigă capacitatea de diviziune nelimitată, nemurirea.
b. celulele nemuritoare acumulează modificări genetice ereditare prin care celula
este capabilă să producă tumori la celulele din vecinătate.
Mecanismul transformării oncogenice.
Sunt două modele realizabile:
►virusul tumoral induce şi exprimă o genă transformată în celulă
►virusul poate altera expresia sau capacitatea de codificare a unor gene preexistente
în celulă. După dezvoltarea fenotipului malign segmente din genomul viral sunt reţinute
sau nu, în funcţie de mecanismul de transformare. Aceste mecanisme nu se exclud
reciproc si se pot manifestă împreună în aceeaşi celulă.

INFECŢIILE CITOLITICE
Efecte morfologice şi structurale.
Infectarea celulelor susceptibile cu virus HIV conduce de cele mai multe ori la
moartea celulei. Primele efecte sunt morfologice şi se numesc efecte citopatologice.
Culturile de celule infectate de cele mai multe virusuri suferă modificări morfologice,
observabile uşor pe celule nefixate, necolorate chiar la microscopul optic. Virusul
determină modificări caracteristice de aceea este important modul de analiză
comparativ pentru virusologi, preocupaţi cu izolarea si identificarea virusurilor care
infectează oamenii.

Fig.15 - Celule musculare din piele de la embrion infectate cu cytomegalovirus

A-celule neinfectate. B-celule mărite, incluziuni nucleare sub efectul
acţiunii virale. C-degenerare celulară. D-celule monostrat infectate colorate
cu hematoxylină si eozină.

42
 Efectele sunt diverse dar cel mai adesea primul semn al infecţiei este forma
rotundă pe care o ia celula. In unele ţesuturi bolnave, în nucleu sau citoplasmă apar
structuri, corpi, incluziuni. La microscopul electronic natura lor poate fi dezvăluită.
Un efect citopatologic uimitor ca urmare a infecţiei cu virus HIV este formarea unor
sinciţii sau policariocite. Are loc fuziunea celulelor infectate iar mecanismul se bazează
pe interacţiunea proteinelor virale ajunse în membrana celulară. Mecanismul conferă
virusului capacitatea de răspândire de la celula infectată la celula sănătoasă.

EFECTE ASUPRA FIZIOLOGIEI CELULARE

Cercetările asupra patogenităţii virale sugerează o strânsă legătură între
răspunsul fiziologic al celulei şi replicaţia virală. Starea fiziologică a celulei vii are un
considerabil efect asupra virulenţei întrucât celula gazdă furnizează molecule de
reglare, maşinăria de sinteză chimică, precursorii pentru proteinele virale şi acizii
nucleici virali. Mediul intracelular optim replicării virale se dezvoltă prin evenimente care
la început au loc odată cu ataşarea virusului de membrana celulară. Legarea virusului
de receptorii de membrană este urmată de o cascadă de alte evenimente biochimice,
fiziologice, morfologice. Receptorul viral este o componentă a membranei celulare care
participă la legarea virusului facilitând infecţia şi acţionând ca un factor de tropism
tisular. Unele virusuri recunosc mai mulţi receptori celulari – HIV, legarea fiind un
proces multistadial. Receptorii multipli acţionează corelat şi au contribuţii
complementare: reacţii biochimice si fiziologice celulare, blocarea formării mesagerilor
de ordinul II, influxul de Ca+, activarea protein-kinazelor şi factorilor de transcripţie
celulară, activarea transcripţională a oncogenelor, creşterea nivelului de cAMP, cGMP,
blocarea ciclului celular, inhibiţia sintezei ADN, mascarea expresiei citokinelor.

Tabel cu receptori virali la nivelul membranei celulare

VIRUSURI ADN
VIRUS RECEPTOR TIPUL REPREZENTATIV
DE CELULA
Adenovirus tipul 2 Integrinele, ( V 3) Epiteliul respirator
Virusul Epstein Barr CD21 ( receptor al complementului tip 2 ) Limfocitele B
Virusul Herpes Proteinoglicani ai heparinei sulfat Epiteliile orale si genitale
simplex
Virusul vaccinia Receptorul factorului epidermal de Epiteliul oro faringian
creştere
Virusul hepatitei B Ig A Ficatul

43
 VIRUSURI ARN
Virusul gripal A si B Glicoproteinele Neu5Ac Celulele orofaringiene
Virusul gripal C Acidul N-acetil 9Oacetil neuroaminic Celulele orofaringiene
Paramixovirusuri Glicoproteinele hemaaglutininei Celulele orofaringiene
Virusul pojarului CD46 ( proteina cofactor de Epiteliul respirator
membrana)
Virusul Corona uman Aminopeptidaza N Epiteliul respirator
229
Virusul Corona uman Acidul N-acetil 9Oacetil neuroaminic Epiteliul respirator
OC43
Virusul poliomelitic Molecule Imuno globulinice Celulele orofaringiene
Reovirusul T3 Receptorii adrenergici Neuroni si limfocite
Viruşii guturaiului Molecule de adeziune intercelulara Epiteliul nazal
Echovirus 1 Integrina VLA (alfa2, beta 1) Epiteliul intestinal
HIV 1, HIV 2 CD4, Galactozil ceramidă Limfocitele T 4
Virusul Simbis Receptorii sarcolemei Celule musculare striate
Virusul turbării Receptorul acetil colinei Neuroni

Alterările fiziologice asociate cu infecţii virale HIV sunt în legătură cu inserţia

proteinelor virale de membrana celulară. Un exemplu este apariţia de rupturi, spărturi în
membrana celulei după infecţie şi ca urmare au loc modificări ale concentraţiei ionice
care favorizează transcripţia moleculelor de ARN viral în ARNm. Aceste efecte sunt
menţinute sau modificate de proteinele virale, cu schimbări în transcripţie şi nivelul
proteic al regulatorilor moleculari ai ciclului celular.
Alterarea citoscheletului prin infecţie virală. Celulele normale au reţea de
microtubuli, filamente intermediare prin citoplasmă. HIV agregă microtubulii în zona
perinucleară dar şi filamente proteice intermediare din nucleu sau din citoplasmă, sub
formă de corpi de incluziune.

EFECTE BIOCHIMICE ASUPRA CELULEI INFECTATE VIRAL

Legarea virusului de membrana celulară poate media o serie de modificări

biochimice care permit preluarea controlului asupra „maşinăriei” de sinteză de către
virus dar şi asupra precursorilor cu greutate moleculară mică necesari pentru replicaţie
virală, latentă, cronică, lentă.

44
 Studiile asupra regulatorilor transcripţionali a genelor virale şi modificările post-
transcriptionale ale produşilor (tăiere, polienilarea ARNv) demonstrează că natura
fundamentală a proceselor biochimice de replicaţie virală sunt similare mecanismelor
folosite de genele celulare pentru reglarea expresiei genice.
Virusul are o secvenţă în acidul nucleic care se leagă de un reglator
transcriptional din celulă. De aceea regiunile promotoare a genelor reglatoare şi
structurale ale virusului conţin situri de legătură pentru o gamă largă de factori de
transcripţie din celula mamiferelor(NFkB, Sp1, CRE/B, AP-1, Oct-1, NF-1)
Factorii de transcripţie celulară împreună cu proteinele virale reglatoare sunt
implicate în activarea sau represia genelor celulare şi virale dezvoltând infecţii virale
latente, persistente şi transformative ca şi producerea de noi particule virale infecţioase.
Cei mai mulţi factori celulari de transcripţie trebuie activaţi înainte de a se lega
de secvenţele specifice de recunoaştere. Evenimentele biochimice includ fosforilarea,
defosforilarea, disocierea şi dimerizarea. Procesele de activare sunt însoţite de o
cascadă de reacţii iniţiate de interacţiunea dintre virus şi receptorul celular.
Evenimentele asociate sunt printre altele formarea de mesageri secundari:
fosfatidil inozitol, diacilgliceroli, cAMP, cGMP, etc.,activarea proteinkinazelor, influx de
ioni-Ca.
Factori de transcripţie celulară implicaţi în expresia genelor virale
Familia de Virusul Factori de transcripţie celulară
viruşi Ap- Ap- Sp- NFkB CRE/B E2F Oct- NF-1
Parvovirus B19 +
Papovavirus HPV16/HPV18 + + + +
JC, BK +
Hepadnaviru HBV +
Adenovirus AdV tip 2 +
Herpesvirus HSV-1 ,HSV-2 + + + +
HCMV + + + + + +
EBV + +
HHV-6,HHV-7 + + +
Poxvirus Vaccinia + + +
Retroviruşi HTLV-1, -2 + +
HIV-1, HIV-2 + + +

Pentru a menţine active anumite procese celulare, virusurile au căpătat

mecanisme unice de control, adaptând interacţiunea proteinelor virale cu cele celulare.
Primele produse genice virale (E-6, E-7, proteinele IE, SV 40 T antigen) se
asociază cu proteina Rb de supresie tumorală care rezultă din eliberarea factorului de

45
transcripţie E2F necesar pentru modificarea (activare/inhibare) căilor metabolice
celulare de sinteză a ADNv sau iniţierea proceselor programate de apoptoză celulară.
În cazul virusului HIV acesta încorporează reglatori celulari strategici forţând şi
amorsând celula să producă şi să secrete molecule reglatoare (factori de creştere,
factori de necroza tumorală, interleukine), care pot activa modul de funcţionare în regim
autocrin, replicaţia, menţinerea, reactivarea stării de latentă sau promovarea
transformării. Pe de altă parte aceste molecule solubile pot inhiba reacţiile biochimice
imune de nivel celular într-o manieră paracrină pentru a compromite eliminarea celulelor
infectate.
Inhibiţia sintezei macromoleculelor celulare ca rezultat al infecţiei virale, conferă
avantaj sintezei proteinelor virale şi acidului nucleic viral în absenţa unei competiţii între
produşii celulari. Inhibiţia se manifestă în diverse moduri. Blocarea selectivă a sintezei
proteinelor gazdei se manifestă prioritar prin maximizarea sintezei proteinelor virusului.
In unele cazuri produşii virali blochează şi sinteza acizilor nucleici ai gazdei. Virusul
scade semnificativ sinteza ADN, ARN şi proteinelor gazdei. În plus specifică o proteină
care determină distrugeri celulare, pe lângă faptul că inhibă sintezele proprii celulei
gazdă prin ARNm care este degradat. În infecţiile celulare nu mai are loc interacţiunea
ribozomilor pentru a forma poliribozomi, în schimb ARNm viral poate să se cupleze cu
ribozomii, existând astfel un avantaj selectiv clar. Sinteza ADN celular este inhibată în
cazul majorităţii infecţiilor citolitice. Aceasta realizează declanşarea procesului de
apoptoză prin scăderea nivelului de sinteză proteică în celulă. HIV-ul încetineşte doar
procesul și are loc degradarea directă a ADN –ului gazdă.

EFECTELE TOXICE ASUPRA STRUCTURII GENETICE

Alterarea cromozomilor poate fi determinată direct de particulele virale sau
indirect de evenimentele care au loc în timpul sintezei noilor macromolecule virale.
Leziunile sunt sau nu sunt apoi în întregime reparate, situaţie în care celula infectată
supravieţuieşte sau nu. Când celula supravieţuieşte, genomul viral persistă în celulă
continuând să destabilizeze materialul genetic celular sau imprimă expresia greşită a
genelor celulei (oncogenele). Instabilitatea genomică indusă viral este asociată cu
acumularea de mutaţii care conduce celula către transformare oncogenică şi nemurire.

Cromatide înlănţuite
46
Fig. 16 - Aberaţii cromozomiale rezultate în urma infecţiei limfocitelor din sânge cu
virus HIV

EFECTE IMUNOLOGICE
Consecinţele biologice ale infecţiei virale rezultă din modificările genetice,
morfologice, fiziologice şi biochimice mai înainte menţionate. În infecţiile virale
productive modificările biologice sunt strâns legate de eficienţa replicaţiei virale sau de
eficienţa recunoaşterii acestor celule de către sistemul imun. Celulele care au infecţii
persistente şi schimbări induse de virus produc maladii: distrugeri genetice celulare,
celule nemuritoare, transformare malignă. Larga varietate de efecte induse viral indică
un complex de interacţiuni între virus şi celula gazdă.

RELAŢIA DINTRE EFECTELE CELULARE ŞI PATOGENEZA

VIRALĂ SECUNDARĂ
Deşi multe dintre evenimente care produc leziuni sau modificări celulare în timpul
infecţiei virale litice sunt dificil de separat de replicaţia virală, efectele nu sunt
întotdeauna legate direct de reproducerea virusului. De exemplu schimbările de
mărime, formă, parametri fiziologici ai celulei apar înainte de multiplicarea virală sau

47
atunci când se sintetizează proteinele virale. Alterările de structură şi funcţie sunt
aspecte importante ale patogenezei şi numărului de infecţii virale. În afară de efectele
celulare multe aspecte implică simptome gastrointestinale (de la probleme medii de
absorbţie intestinală până la diaree severă). Infecţiile virale secundare citolitice cu
herpesvirus, togavirus, flavivirus, bunyavirus - asupra sistemului nervos central sunt
legate de necroze, inflamaţii, fagocitoză prin celulele gliale, demielinizare fără
degenerare neuronală, boli progresive cum ar fi ateroscleroza şi demielinizarea din
scleroza multiplă.

INFECŢIA PERSISTENTĂ
În astfel de infecţii virusul nu este eliminat din ţesuturi după infecţia iniţială sau
faza acută a bolii. Câteva tipuri de infecţii persistente: cronică, latentă, încetinită şi de
transformare se deosebesc prin mecanismul de reglare în timpul patogenezei. În
infecţiile cronice un număr limitat de celule din organele ţintă sunt infectate. Aceste
celule infectate pot iniţia efecte citopatologice, sinteza de macromolecule virale,
eliberare de particule virale infecţioase. Răspândirea infecţiei este limitată de factori
locali, umorali, răspuns imun mediat celular, interferoni şi alţi inhibitori nonspecifici.
Infecţiile lente induse convenţional sau neconvenţional sunt caracterizate de
perioade lungi de incubaţie–ani, precedând declanşarea simptomelor clinice.
În infecţiile latente infecţia virală este adesea detectată între episoadele clinice
ale bolii. Câteva celule sunt infectate iar expresia şi replicaţia virală sunt blocate.
Caracteristicile obişnuite ale infecţiei latente şi abilitatea lor de a reactiva ca răspuns la
stimulii din mediu –radiaţii UV, supresie imună iniţiată de infecţii virale heterologe sau
chemoterapie.
În infecţiile persistente de transformare – pot sau nu fi în legătură cu schimbări
genetice ereditare dar achiziţia unor oncogene virale, integrarea unor secvenţe virale în
gene reglatoare face ca celulele să sufere alterări care conduc la fenotipul malign.

Răspunsul celular la infecţiile persistente. Leziunile imune sau cele la nivel

celular se pot manifesta în timpul infecţiilor persistente. Peptidele virale se asociază cu
membrana celulară modificând trăsăturile antigenice ale celulei şi astfel sistemul
imunitar nu mai recunoaşte structura. Celulele vor fi atacate de sistemul imun celular şi
umoral eliminând astfel de celule chiar dacă sunt infectate cu viruşi necitolitici.
Răspunsul imun determină formarea în circulaţie a complexelor anticorp – antigen viral.

48
Aceste complexe se depun de exemplu în glomeruli şi iniţiază procese inflamatoare
prin activarea reacţiilor clasice ale complementului. Pe termen lung aceste interacţiuni
ale virusului cu ţesutul ţintă duce la funcţii alterate ale organelor şi răspunsuri modificate
ale organismului. Bolile neurologice progresive sunt asociate cu infecţii virale lente.

INFECŢIILE TRANSFORMATOARE.
Transformarea oncogenică este un proces care se referă la pierderea controlului
genetic de proliferare celulară şi astfel celula devine canceroasă. În interacţiunea cu
virusul HIV celula poate suferi mutaţii ereditare numite transformări non-oncogenice.
Pentru că virusurile ARN acţionează fără a produce liza celulei gazdă, ele sunt
responsabile de transformări ale oncogenelor în celulele permisive sau în gazdele lor
naturale.
Stadiile şi mecanismele transformării celulare:
Datele actuale arată că transformarea unei celule implică cel puţin două
componente:
1. celula câştigă capacitatea de diviziune nelimitată
2. aceste celule câştigă abilitatea de a produce tumori
Genele virale care transformă celula gazdă sunt cele care determină proteinele
virale ce interacţionează şi inactivează una sau mai multe proteine supresoare tumorale
ale celulei gazdă determinând alterarea semnificativă a ciclului celular.
În acest timp în oncogene (H-ras, K-ras, c-myc) se acumulează mutaţii spontane
sau ca urmare a acţiunii unor agenţi: radiaţii, chimicale sau alţi viruşi. De asemenea
apar modificări în antioncogene (p53, Rb) sau în alte gene celulare.
În vivo, transformarea malignă, sugerează multiple procese evolutive celulare cu
modificări cumulative, selecţia unor celule rare cu abilitate de invadare, metastazare şi
evitarea vigilenței imune care deja este alterată de scăderea numărului de celule imune
T CD4+. Numărul de mutaţii pe care-l suportă o oncogenă este de cel puţin 6. Infecţiile
virale secundare contribuie la acumularea de mutaţii.

Caracteristicile transformării oncogenice sunt:

Proliferare celulară - pierderea inhibiţiei de contact, creşterea densităţii celulare,
necesarul de ser scăzut, dezvoltare pe mediu semisolid,
adeziunea celulară scăzută pe suprafaţa de creştere
modificarea ciclului celular

49
Modificări moleculare - expresie alterată a genelor care reglează ciclul celular,
capacitate alterată de codificare în genele supresoare şi
oncogene, alterarea moleculelor de la suprafaţa celulei astfel
încât se evită controlul imunitar, secreţia masivă de factori de
creştere şi citokine, se intensifică formarea de mesageri de
ordinul II acumulare de mutaţii

Modificări metabolice - creşte transportul de nutrienți celulari, creşte producţia de

proteaze sau activatorii acestora, modificarea capacităţii de
aglutinare prin lectine, intensificarea glicolizei

Alterarea
componentelor - modificarea citoscheletului
intracelulare
Capacitatea de a
genera tumori - produşi tumorali, inductori tumorali, capacitate invazivă prin
endoteliu

Produşi virali
- acizi nucleici virali proteine virale în membranele celulare, în
citoplasmă şi nucleu particule virale infecţioase

50
 Fig. 17 - Antigen T intranuclear determinat de virusul HIV

Proteina tat amplifică polimerizarea microtubulilor. Infecţia cu virus HIV care

progresează spre SIDA, se caracterizează prin reducerea numerică a celulelor T, care
este determinată în parte de apoptoza mediată de proteina Tat codificată şi eliberată
extracelular.
Microtubulii sunt alcătuiţi din tubuline polimerizate şi sunt esenţiali pentru
structura şi diviziunea celulară. Moleculele Tat care ţintesc microtubulii induc apoptoza
şi sunt molecule cu acţiune anti cancer. Proteina Tat are mai multe variante – Tat HxB2,
Tat Eli, Tat Oyi.
Tat şi în special reziduurile 38-72 stimulează direct polimerizarea tubulinei şi
declanşează în mitocondrii calea de inducere a apoptozei celulelor T, situaţie observată
şi in vitro prin eliberarea citocromului c din mitocondrii. Tat acţionează direct asupra
polimerizării microtubulilor şi oferă modelul înţelegerii mecanismului mediat din afara
celulei. SIDA este o maladie cauzata de HIV-1,2 care infectează celulele limfocite T din
categoria CD4+. Acestea dar şi cele neinfectate din apropiere sunt distruse.
Descoperirile recente arată că distrugerea celulelor CD4+ ar putea fi în legătura cu
efectele extracelulare ale proteinei Tat, care este o proteina toxică secretată devreme
de celulele infectate cu HIV.
Tat a fost iniţial identificată ca un regulator esenţial în ciclul virusului HIV datorită
abilităţii de a amplifica expresia genelor HIV. Tat are între 86 şi 101 resturi de
aminoacizi. Interesul asupra acestei proteine a crescut când s-a descoperit că această
proteină este secretată de celulele infectate cu HIV şi ar putea avea funcţii extracelulare
legate de patogeneza bolii SIDA cum ar fi sarcomul Kaposi. Funcţia extracelulară a Tat
se crede că este majoră în menţinerea celulelor infectate cu HIV şi ar putea explica
ineficienţa terapiei antivirale pentru eradicare.
Tat induce apoptoza în diferite linii celulare cum ar fi macrofagele şi Limfocitele T
citotoxice esenţiale pentru răspunsul imun celular necesar în eliminarea celulelor
infectate.
Mecanismele propuse: supra-reglarea ligandului Fas; reglarea în + sau în - a
genelor care codifică citokine, factorul de supravieţuire celulară Bcl-2, superoxid
dismutaza şi p53.; inhibiţia superoxid dismutazei Mn-dependentă; activarea unor
cicline dependente de kinaze.
Alt mecanism propus implică microtubulii în apoptoză. Tat formează complexe
cu tubulinele. Microtubulii sunt implicaţi în păstrarea morfologiei celulare, distribuţia

51
organitelor, migrarea cromozomilor în timpul mitozei, diferenţiere celulară, transport
intracelular sau semnalizare.
Agenţii de depolimerizare a microtubulilor inhibă dinamica în celulele vii şi
conduc la apoptoză (alcaloizii din Vinca). Ei activează căile de apoptoză prin anularea
potenţialului de membrană, ca urmare a deschiderii porilor permeabilităţii controlate, se
eliberează citocromul c care conduce la o reacţie în cascadă a moleculelor caspase.
Varianta Tat HxB2 şi Eli apare la pacienţii din rasa albă şi respectiv neagră. Varianta
Oyi a fost izolată de la indivizi seronegativi expuşi din Gabon. Medicamentele
anticancer măresc puternic polimerizarea tubulinelor si stabilizează microtubulii
(paclitaxel).
Toate experimentele demonstrează capacitatea proteinei Tat de a se lega de
tubuline şi de a accelera polimerizarea. Tat se asociază apoi cu microtubulii. Tat
mediază apoptoza în celulele T în corelaţie cu efectele asupra microtubulilor. Și unele
medicamentele se pot combina cu tubulinele și afectează microtubulii din reţelele
biostructurale, blochează ciclul celular în mitoză conducând la moartea celulară.
Mecanismul are în vedere modul de interacţiune a diferitelor tipuri de Tat şi nu neapărat
toxicitatea variantelor. Medicamentul paclitaxel induce formarea de pseudo asteri şi
formarea de fascicule. Studiile făcute indică posibilitatea transactivării şi de a influenţa
unele cicline de către Tat sau asupra unor gene implicate în derularea ciclului celular.
Tat induce eliberarea citocromului c din mitocondriile izolate. Asupra microtubulilor Tat
determină o scurtare şi tendinţa de aglomerare. Situl activ al proteinei Tat este bogat în
glutamină, secvenţele 49-60 sunt implicate în transferul prin membrana celulară,
secvenţele 38-48 interacţionează cu tubulinele, Foarte probabil că Tat să inducă
eliberarea unui factor pro – apoptoză din mitocondrii care are legătură cu citocromul c.
Tat se acumuleze în mitocondrii şi alterează structura şi fiziologia membranei
mitocondriale.
Se pare că exportul de Tat de care celulele infectate cu HIV contribuie la apoptoza
celulelor T neinfectate. Elucidarea mecanismului ar putea deschide calea către o
terapie anti HIV.
Efecte citopatice HIV determină apariţia de sinciţii, celulele infectate expun
proteine virale, proteine de anvelopă. Acestea se leagă de celule neinfectate şi iniţiază
fuziunea membranelor plasmatice.
Granulele intracelulare, corpi de incluziune trădează infecţii virale, sistemul imun
recunoaşte celulele infectate şi le distruge. ADCC = anticorpi dependenţi de toxicitatea

52
celulara, mediaţi prin celule T killer naturale, anticorpii se combină cu proteinele virale
de suprafaţă şi permit acţiunea celulelor T killer.
Celulele T citotoxice mediază imunitatea prin complexul major de
histocompatibilitate, MHC, limfocite T citotoxice, CTL. Toate proteinele produse în celule
sunt în ultimă instanţa distruse, parţial intracelular, ele sunt secvenţionate secţionate–în
maşinăria veziculelor, şi apoi aduse în contact cu MHC-complexul major de
histocompatibilitate. CTLs (celule limfocite T citotoxice) vor distruge celulele purtătoare
de fragmente proteice străine la nivelul membranei.
Anvelopa HIV 1 este formată si din glicoproteina gp120. Ea interacţionează cu
receptorul CXCR4 (chemokina) care permite intrarea virusului în celulă, în plus iniţiază
o cascadă de semnale. Nu este clar dacă gp120 induce seturi de semnale aberante sau
incomplete sau acţionează ca un agonist pentru CXCR4. Celulele T CD4+ sunt
stimulate de spectrul de semnale induse de gp120 prin CXCR4 în paralel cu cele
induse de liganzii naturali din stroma celulei, factori derivaţi din 1/CXCL12.
Gp120 activează proteinele G heterotrimerice influenţând mobilizarea calciului,
inozitol fosfat 3-kinaza, Erk-1/2MARK. Gp120 determină o rearanjare rapidă a actinei
din citoschelet şi modificări de membrană. Virionii HIV inactivaţi adăpostiţi în
anvelope intacte glicoproteice determină polimerizarea actinei şi chemotaxis. Gp120
mimează efectul unei chemokine. HIV 1 are capacitatea astfel de a deregla populaţia de
celule T CD 4+ care exprimă receptorul CXCR4. În plus exploatează proprietăţile
chemotactice de a reţine potenţiale celule ţinte şi de a perturba local citoscheletul
facilitând transmiterea virusului. Expresia genelor Tat şi Nef induc modificări celulare
specifice –legate de creştere şi morfologie.
Printre genele de reglare virală ale HIV1, Tat si Nef codifică proteine care joacă
rol central în replicare şi în efectele primordiale asupra celulelor. Efectele depind de
tipul de celulă: fibroblaste embrionare primare, feocromocitoma PC12. Activitatea
proliferativă este considerabil crescută, eficienţa fiind sporită de acţiunea simultană a
celor două gene: Tat şi Nef. În fibroblaste apar structuri multistratificate. Gena Nef nu
afectează morfologia celulară dar inhibă proliferarea, celulele apropiindu-se de aspectul
sinciţial.

53
 MANIFESTĂRI SISTEMICE

MANIFESTĂRI PULMONARE
Afecţiunile pulmonare după infecţia cu HIV. Suferinţele pulmonare la pacienţii
seropozitivi pentru infecţia cu HIV au arătat că acestea sunt principalele motive de
prezentare a bolnavilor la medic (50-60%). Bolnavii solicită ajutorul medicului pentru
pneumonii cu Pneumocystis carinii, pneumonii cu virus citomegalic, tuberculoză
pulmonară, pneumonii cu toxoplasme, pneumonii bacteriene lobare cu pneumococ şi
haemophylus, pneumonii fungice. În plus au fost semnalate la aceşti bolnavi pneumonie
interstiţială, sarcoidoză pulmonară, proteinoză pulmonară, etc.
Dintre toate acestea infecţia cu protozoarul oportunist Pneumocystis carinii are o
frecvenţă care merge până la 80% şi îmbracă aspecte clinice tipice dar şi manifestări
atipice. În mod obişnuit debutează cu tuse seacă, persistentă cu febră, neproductivă, cu
durată de câteva săptămâni(6-8 săptămâni) şi evoluează în pusee paroxistice care

54
declanşează stări de vomă. În afara perioadelor de tuse, respiraţia este scurtă,
accelerată, greoaie chiar în perioada de repaos. În primele faze, explorările radiologice
nu evidenţiază nimic anormal, ulterior în faze avansate ale infecţiei apar semnalmente
radiologice cu infiltrat interstiţial bilateral pornind de la hiluri către bază. Rata de
supravieţuire în acest caz este doar de 50% faţă de 80% în cazul unui diagnostic corect
în primele faze. Diagnosticul etiologic se axează pe decelarea chisturilor de
Pneumocystis carinii din secreţii pulmonare obţinute prin spălătură bronhoalveolară sau
prin biopsia endoscopică a ţesutului pulmonar. În afara tabloului tipic există şi o evoluţie
atipică, fără febră, fără adenopatie persistentă generalizată care evoluează luni de zile
fără a se evidenţia nici chisturi de protozoare nici anticorpi anti-HIV. Când diagnosticul
este tardiv, imunodepresia avansată, parazitul generează infecţii extinse la nivelul
plămânilor, ganglionilor limfatici, splină, ficat. De cele mai multe ori evoluţia este fatală.
În elaborarea diagnosticului trebuie să se ţină cont de mediul epidemiologic din care
provine bolnavul, de apartenenţa la grupe de risc prin infecţie cu HIV, fiind util a se
încerca o terapie de probă cu biseptol care este activ asupra protozoarului. Pneumonia
cu Pneumocystis carinii arată un grad avansat de imunodepresie a pacientului cu mari
şanse de recădere şi de aceea terapia profilactică cu biseptol la seropozitivi este
obligatorie.
Pneumonia cu virus citomegalic apare la pacienţii cu SIDA. Diagnosticul este mai
dificil deoarece virusul se dezvoltă doar în peretele alveolar iar identificarea presupune
biopsia de parenchim pulmonar recoltat transbronşic. Aspectele clinice şi radiologice
sunt asemănătoare cu cele determinate de Pneumocystis şi de cele mai multe ori cele
două infecţii coabitează.
Pneumonia bacteriană lobară cu pneumococ sau Haemophilus este frecventă la
pacienţii cu SIDA care manifestă febră cu frisoane, tuse productivă cu expectoraţie
caracteristică, imagini radiologice opace lobare. Riscul recidivelor este foarte mare la
imunodepresia pacienţilor cu HIV -SIDA.
Pneumoniile cu ciuperca, Candida albicans, se asociază cu simptomele clinice
de pneumopatie cronică. diagnosticul precis depinde de izolarea ciupercii din lichidul
bronhoalveolar. Terapia se bazează pe amphotericină B, sau Ketocozanol. Leziunile
candidozice apar la nivelul bronhiilor şi traheii generând tabloul clinic de traheobronşită
cronică rebelă la terapia cu antibiotice.
Pneumonia cu toxoplasma este rară şi se determină prin biopsie traheobronşică
deoarece examenul radiologic este necaracteristic. Rata crescută a îmbolnăvirii cu

55
tuberculoză pulmonară la pacienţii cu HIV s-a constatat în Africa centrală –28%, Florida
– 31%, New York -45%.
Infecţiile cu Mycobacterium tuberculosis hominis sunt însoţite şi de alte tulpini
printre care predomină: M. fortuitum, M. avium, M. intracellulare, M. smegmatis.
Acestea nu pot fi contracarate cu BCG şi nici cu medicaţia obişnuită pentru M.
tuberculosis. Simptomatic apar pe lângă oboseala, febră, transpiraţii nocturne, stare
generala alterată şi unele caracteristici atipice: imaginile radiografice indică adenopatii
mediastinale însoţite de leziuni mici parenchimatoase, intradermoreacţia la tuberculină
este negativă datorită deficitului imunităţii celulare, identificarea lui M. avium care
înlocuieşte bacilul lui Koch, leziunile anatomice nu au aspectul cunoscut de folicul
cazeos, celulele fără leziuni foliculare şi bacili Koch. Diagnosticul etiologic trebuie să
aibă la bază rezultatele biopsiei, bronhoscopiei şi hemoculturilor. Asocierea dintre
tuberculoză şi SIDA este frecventă de aceea ori de câte ori se diagnostichează o
tuberculoză sau o micobacterioză atipică și este necesar a se căuta existenţa unui
substrat de deficit imun generat de infecţia cu HIV dar încă nediagnosticat. Vaccinarea
BCG este recomandată la pacienţii cu HIV deoarece reduce semnificativ complicaţiile
de tipul meningitei.
Sindrom Kaposi intrapulmonar depistat cel mai frecvent la autopsii. Leziunile
maculoinfiltrative nu sunt evidenţiate radiologic totuşi dacă infiltraţia este mai intensă
acestea se confundă cu cele din infecţiile date de Pneumocystis. Localizările pulmonare
ale angiosarcomatozei Kaposi la seropozitivi generează progresiv dispnee, pleurezii şi
hemoptizii.
Pneumonia interstiţială limfoidă este frecventă la copii cu boală cronică HIV în
stadii tardive când apare oboseala, greutate în respiraţie, tuse seacă. Cauza pare a fi o
infecţie virală cu un agent neidentificat. Hiperplazia limfoidă pulmonară ar putea fi
expresia unui limfom cu localizare pulmonară sau infiltraţia difuză a parenchimului
pulmonar.
Sarcoidoză pulmonară şi SIDA. Se constată o activare a macrofagelor şi
limfocitelor T prin mecanisme patogene ce presupun o hiperactivitate a unor
componente. Leziunile de sarcoidoză dispar progresiv odată cu progresia bolii HIV. Th
ar putea constitui baza anomalilor imunologice din sarcoidoză.
Pentru diagnosticarea SIDA criteriile clinice cuprind următoarele complicaţii
pulmonare: candidoze ale căilor respiratorii şi a plămânilor, infecţii cu Pneumocystis,
infecţii cu micobacterii nespecifice, pneumonia interstiţială limfoidă şi hiperplazie
pulmonară limfoidă.

56
MANIFESTĂRI DIGESTIVE.
Dintre organele afectate cele ale sistemului digestiv suferă preferenţial în cadrul
bolii SIDA, manifestările sunt consecinţa localizării HIV la nivelul unor structuri ale
tractului digestiv, infecţii oportuniste, infiltraţii cu limfocite afectate de HIV. Ulceraţiile
provocate de diverse tulpini virale herpetice asupra esofagului determină arsurile
retrosternale asociate cu disfagie. Cauza cea mai frecventă o constituie colonizarea
mucoasei esofagiene cu Candida albicans. Leziunile se extind la nivelul faringelui şi
cavităţii bucale. Virusul herpetic şi citomegalic generează esofagite similare cu cele
determinate de Candida. Diagnosticul şi tratamentul trebuie diferenţiate.
Infecţiile oportuniste de la nivelul intestinului subţire şi colon generează
enterocolite care se manifestă prin diaree cronică. Unele complicaţii acute ale
suferinţelor tubului digestiv la seropozitivi pot fi letale (infecţie cu citomegalovirus în
enterocolită necrozantă). Enteritele şi enterocolitele acute şi conice sunt frecvente la
pacienţii cu HIV. Unii germeni cum ar fi Cryptosporidium provoacă infecţii care apar
doar în cazul unui sistem imun destabilizat. 90% dintre pacienţii seropozitivi manifestă
o reacţie inflamatoare a mucoasei intestinale. La 4% din cazuri este evidentă o atrofie
veziculară duodenală pe epiteliile interstiţiale. Drept urmare bolnavii prezintă
malabsorbţie, steatoree, scădere în greutate. Afecţiunile colonului sunt provocate de
diverşi paraziţi micotici, bacterieni, virali, protozoare, viermi.
Cryptosporidium – parazitează numeroase specii de animale, este protozoar
care produce coccidioze. La om acest parazit nu dă infecţi decât în cazul bolnavilor de
SIDA care intră în contact cu animale parazitate. La nivelul peretelui intestinal
protozoarul se localizează în interiorul marginii în perie, acoperit de o expansiune a
membranei citoplasmatice. Diareea intestinală pe care o produce este de tip
secretor(câţiva litri zilnic) şi are originea în porţiunea iniţială a intestinului gros.
Mecanismul producerii pare să fie corelat cu alterarea proceselor de transport de
apă şi substanţe la acest nivel. Există ipoteza secreţiei de către parazit a unei substanţe
încă neidentificate. Parazitul este rezistent la antiseptice, antiparazitare, antibiotice.
Isospora belii şi Isospora homini sunt tot coccidii care au fost raportate la 15% din
bolnavii SIDA. Protozoarul este sensibil la sulfamide. Alţi paraziţi: Strongyloides
stercolaris, Schistosoma sp., Ankilostoma sp., Trichiuris trichiura au fost raportaţi ca
fiind prezenţi în tubul digestiv la seropozitivi dar frecvenţa lor nu este mai mare
comparativ populaţia generală. În cazul infecţiei cu Giardia lamblia, aceasta este mai
frecventă la seropozitivi. Tratarea parazitozei nu modifică tabloul clinic al diareii cronice.

57
Bacteriozele – frecvent întâlnite sunt determinate de Schigella, Salmonella,
Camphylobacter, Mycobacterium.
Mycobacterium avium complex - este diferită de bacilul Koch şi determină o inflamare
difuză dar periculoasă deoarece depăşeşte structurile digestive fiind invadate şi alte
organe: ganglionii limfatici, splina, plămânii, ficatul, măduva osoasă, inima. La nivelul
intestinului apare o infiltraţie a laminei proprii cu macrofage colorabile PAS. Celulele au
dimensiuni mari, cu vacuole citoplasmatice numeroase de aspect spongios. Tratamentul
clasic este anevoios de cele mai multe ori nu ameliorează evoluţia complicaţiilor.
Salmonella typhimurinum, bacterie intracelulară patogenă la nivelul intestinului, a fost
raportată la 3-15% dintre seropozitivii cu diaree. Shigella boydii şi S.sonnei,
Camphylobacter determină sindrom diareic nespecific.
Virusurile herpetice – determină leziuni cu manifestări clinice de esofagită
erozivă, ulceraţii perianale cronice, colită ulceroasă(mai rar). Citomegalovirusul are o
frecvenţă de 20-60%. Examenul endoscopic al colonului a decelat prezenţa de: ulceraţii
superficiale, acoperite de membrane alb - gălbui, halo intens de culoare roşietică;
ulceraţii profunde având contururi neregulate, leziunile se extind afectând tot colonul,
uneori devin necrozate cu evoluţie gravă pe fondul unor dureri moderate cu sau fără
ascită.
Micoze ale tubului digestiv. Candida albicans – ciuperca a fost identificată cu
frecvenţă mai mare in mucoasa bucală, esofagiană, în fecale la pacienţii seropozitivi.
Infecţiile digestive la bolnavii cu SIDA arată o frecvenţă mai mare a acestora şi
incidenţa crescută a germenilor oportunişti. Cu toate acestea sindromul diareic nu şi-a
putut găsi explicaţii clare nici infecţioase şi nici lezionale. În această situaţie terapia se
axează în special pe abordarea simptomatică, reechilibrare hidrică şi nutriţională.
La nivelul tubului digestiv al seropozitivilor apar leziuni specifice angiosarcomului
Kaposi şi limfoame nehodkiniene. Aceste leziuni se descoperă la autopsii pentru că nu
dau manifestări clinice evidente.
Ficatul şi căile biliare sunt afectate în stadiul de SIDA al infecţiei cu HIV. Sunt acuzate
dureri abdominale asociate cu febră şi creşterea în dimensiuni a ficatului. Examenele de
laborator evidenţiază modificarea funcţiilor hepatice, îndeosebi creşterea nivelului
fosfatazei alcaline în sânge. Pe fragmentele de ţesut hepatic se observă zone de
necroză şi modificări specifice hepatitei granulomatoase asociate cu infecţii masive cu
micobacterii atipice, uneori cu Cryptococus neoformans, virusuri herpetice, parazitul
Schystosoma. La acestea se adaugă agresiunea medicamentelor pe care bolnavii de
SIDA le primesc. Colecistul, căile biliare extra şi intrahepatice sunt afectate iar

58
manifestările sunt colangită, colecistită(dureri cu caracter coligativ localizat în
hipocondrul drept, iradiere la baza hemitoracelui drept sau umărul drept, stare febrilă,
gust amar în gură, modificarea pigmenţilor urinari). La acestea se adaugă stenoze
papilare, stricturi, dilatări ale canalelor biliare.

MANIFESTĂRI RENALE.
Rinichii şi căile urinare sunt sediul unor manifestări clinice specifice asociate cu
infecţia HIV la bolnavii cu SIDA. Suferinţele se concretizează în diverse nefropatii,
manifestări cu caracter infecţios determinate de germeni oportunişti, limfoame si
angiosarcoame. Nefropatia se manifestă clinic prin pierderi de aminoacizi prin urină.
Testele histologice indică scleroza glomerulelor renali iar mecanismele rămân încă
neclare la seropozitivi. Modificările patologice sunt însoţite de episoadele ischemice,
infecţii anterioare, medicaţia cu toxicitate renală, toxicomanie. În geneza nefropatiei
legate de HIV este incriminat direct virusul, unele mecanisme imune umorale(complexe
imune antigen –anticorp), infecţii oportuniste. La copii cu HIV s-a descris şi alte
modificări cum ar fi: glomeruloscleroză focală evolutivă, hiperplazie mezangială,
incluziuni tubuloreticulare în interiorul celulelor endoteliale ale glomerulelor renali.
Parenchimul renal poate fi afectat de germeni piogeni, germeni gram negativi, Candida,
fapt care se traduce clinic prin nefrite bacteriene sau fungice, perinefrite, flegmoane
renale, cu dureri lombare, febră, stare generală alterată, reducerea funcţiei renale de
elaborare a urinei. Aceste manifestări se înscriu în contextul general al agresiunii
microbiene asupra unui organism cu mijloace de apărare imunologică deprimate de
infecţia cu HIV. Leziuni angiosarcomatoase infiltrative sau tumori Kaposi pot fi
identificate la nivel renal, acestea fiind implicate în reducerea funcţiei renale prin
înlocuirea parenchimului renal cu ţesut tumoral. Ele pot fi sursa unor hemoragii
manifeste ca hematurie. Dintre infecţiile bacteriene, pielonefritele se remarcă prin
frecvenţă şi răsunet funcţional asociate cu dureri lombare, febră, frisoane, astenie,
pierderea poftei de mâncare scădere în greutate. Sursa infecţiei o reprezintă germenii
aduşi fie prin sânge, fie prin ascensiunea germenilor prin căile urinare infectate cronic.
Structurile interstiţiale renale infectate dezvoltă miniabcese care distrug numeroşi
glomeruli, sistemul tubular adiacent cu formare de zone sclerozate.
Căile renale – arborele pielobazinetal şi vezica urinară – sunt frecvent sediul
complicaţiilor infecţioase: cistite, pielite însoţite de dureri, febră, micţiuni frecvente,
arsuri. Agenţii microbieni cauzali sunt virusuri, bacterii, ciuperci. Tratamentul cu
antibiotice, pe baza antibiogramei, limitează evoluţia rapidă, nefastă. Persistenţa

59
imunodepresiei predispune la recidive şi cronicizare, de aceea prezentarea la medic şi
o corectă diagnosticare este obligatorie.

MANIFESTĂRI NERVOASE
Sistemul nervos central şi periferic este afectat în stadiile tardive ale infecţiei cu
HIV. Afecţiunile neurologice sunt frecvente, 40-45% dintre pacienţi prezintă semne de
suferinţe în cursul vieţii. Mecanismele care produc modificările sunt multiple şi incomplet
lămurite. Se întâlnesc: limfoame nehodgkiene favorizate imunologic, leziuni prin
intermediul macrofagelor mononucleare, leziuni secundare pe fondul modificărilor
vasculare, etc. Manifestările clinice cele mai frecvente sunt: encefalită subacută,
retinitele, meningitele, demenţă, leucoencefalopatie multifocală evolutivă, etc.
Meningitele – se manifestă prin dureri de cap intense, greaţă, intoleranţă la
lumină, vărsături; apropierea bărbiei de torace amplifică durerile de cap. Cauza este
infecţia cu germeni oportunişti dintre care cel mai frecvent întâlnit este Cryptococcus
neoformans (o ciupercă). Encefalitele subacute apar la peste 30 % dintre pacienţii cu
SIDA.
Manifestările includ stări de confuzie, febră, tulburări de memorie, scăderea
capacităţii de concentrare, scăderea vitezei de gândire, disociere a evenimentelor,
pierderea echilibrului motor, tulburări de mers, depresia psihică, etc. Acestea
progresează până la imobilizarea la pat a bolnavului. Tomografia computerizată
evidenţiază atrofia scoarţei cerebrale, cu dilatarea ventriculelor cerebrali. Virusul HIV
are afinitate faţă de structurile nervoase fiind astfel implicat direct in determinarea
encefalitelor.
Atrofia substanţei cerebrale debutează cu dureri de cap, care durează
săptămâni, urmate de deficienţe motorii la nivelul membrelor sau convulsii iar în timp se
asociază starea confuzională sau letargia. Cauzele sunt infecţii oportuniste cu
Toxoplasma gondii, Mycobacterium tuberculosis, Candida albicans. Toxoplasmoza
cerebrală este cea mai frecventă şi apare prin infecţii latente cu debut nespecific,
evoluţie insiduasă cu semnalmente neurologice tardive: hemipareze, ataxie, paralizii de
nervi cranieni. Diagnosticul are la bază examenele tomografice şi testele serologice
pentru infecţia cu toxoplasmă.
Limfoamele cerebrale primitive, care sprijină suspiciunea de infecţie cu HIV,
prezintă simptomatologie asemănătoare cu encefalitele iar diagnosticul se bazează pe
teste de tomografie computerizată.

60
 Retinitele - sunt frecvente în boala cronică HIV şi se remarcă prin scăderea
acuităţii vizuale datorită modificării structurii vasculare a retinei până la ocluzie,
exudate, hemoragii, infarct retinian. Cauzele sunt infecţiile cu citomegalovirus,
Toxoplasma gondii.
Leucoencefalopatie multifocală – are manifestări clinice complexe: afazie, orbire,
hemipareze, ataxie, deces. Structural, leziunile se manifestă la nivelul tecilor de mielină
care se atrofiază. Demielinizarea este rezultatul unor infecţii oportuniste cu viruşi
papova.
Demenţa – apare în stadii tardive de evoluţie finală a infecţiei cu HIV. Se
manifestă prin pierderea memoriei recente, vorbire neclară crize epileptice, schimbări
de personalitate, pierderea interesului pentru muncă dar şi activităţi recreative. Cu
timpul apare lentoarea, apatia, imobilitatea, pierderea controlului asupra sfincterelor. Se
descriu ca fiind dominante anumite simptome precum: forme de psihoze, maniile,
pareze progresive, disfuncţii piramidale, agitaţie.
Afecţiunile sistemului nervos se extind şi asupra componentei vegetative traduse
prin tulburări de ritm cardiac, căderea tensiunii arteriale la ridicarea în picioare, sincope
şi convulsii. Ele se explică prin degenerările nervoase provocate de virusul HIV care
acţionează asupra structurilor nervoase centrale şi periferice, vascularizaţiei deficitare
asociate cu vasculitele provocate de diverse infecţii.

RĂSPÂNDIREA VIRUSULUI ȘI GRUPELE DE VÂRSTĂ CU RISC

Tinerii trebuie să ştie cum să se protejeze şi cum să-i protejeze pe ceilalţi
împotriva infectării cu virusul HIV, dar este la fel de important ca aceştia să cunoască
modalităţile prin care acest virus nu se poate transmite. Virusul HIV poate fi contractat
numai în urma schimbului de lichide ale corpului (de exemplu, prin contactul sexual
neprotejat, prin ace folosite în comun – pentru droguri sau tatuaje – sau în timpul
naşterii ori alăptării, când mama este depistată pozitiv). Virusul nu se răspândeşte prin
strânsul mâinii, îmbrăţişări sau înţepături de insecte, şi nici prin folosirea aceloraşi
tacâmuri cu o persoană infestată cu HIV sau prin înotul în aceeaşi piscină. De
asemenea, virusul nu se răspândeşte prin frecventarea aceleiaşi şcoli cu un copil
depistat pozitiv sau lucrând alături de un adult infestat cu acest virus.
Angajamentul Guvernului român de a lucra împreună cu partenerii săi, inclusiv
Ministerul Sănătăţii, Fondul Global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei,
Programul ONU pentru HIV-SIDA, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte organizaţii,

61
pentru a face ceea ce este posibil pentru a preveni răspândirea HIV-SIDA şi pentru a
demonstra respectul şi dragostea faţă de cei afectaţi. Apariţia cazurilor de infecţie HIV la
copii a fost semnalată la noi în 1989, notificarea făcându-se începând cu 1990. Fiecare
ţară are o bază de date concepută la nivelul Instituţiilor specializate, fiind recomandată
de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru uniformitatea gestionarii şi utilizării în
sistem computerizat. În ciuda progreselor reale realizate în domeniul terapiei infecţiei
HIV, virusul imunodeficienţei umane continuă să se răspândească cu o viteză foarte
mare. Copiii nu au fost nici ei cruţaţi de acest flagel. Conform datelor UNAIDS, de la
începutul epidemiei aproximativ 4,5 milioane de copii sub vârsta de 15 ani au fost
infectaţi cu HIV iar dintre aceştia trei milioane au murit. Astăzi, în fiecare minut un copil
este infectat cu HIV. Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA a atras atenţia că România
se confruntă cu o etapă nouă în ceea ce priveşte infecţia cu virusul HIV. SIDA rămâne
în actualitate - copiii de ieri care au fost infectaţi au crescut şi au început activitatea
sexuală ca adulţi, fac copii la rândul lor şi există riscul transmiterii de la mamă la făt. În
ţările dezvoltate rata de transmitere de la mamă la făt a scăzut semnificativ, mamele
seropozitive fiind supravegheate iar copiii puşi sub terapie pentru a nu se infecta.
În cazul infecţiei cu HIV sunt mai multe etape: cea iniţială, care are loc la câteva
săptămâni de la intrarea în contact cu virusul, caracterizată prin simptome
pseudogripale; etapa infecţiei asimptomatice, fără manifestări, care durează între opt şi
zece ani; etapa infecţiei simptomatice, în care sistemul imunitar a fost compromis şi
apar complicaţii, este etapa denumită Sindromul de Imunodeficienţa Umană Dobândită
- SIDA. Scopul terapiei medicamentoase este să prevină deteriorarea sistemului
imunitar de către virusul HIV şi să oprească sau să întârzie progresia infecţiei către
SIDA. Formele de tratament moderne tind spre simplificarea regimurilor
medicamentoase, îmbunătăţirea aderenţei la tratament şi scăderea efectelor adverse.
În prezent, lumea se confruntă cu infecţii HIV având viruşi mutanţi. Subtipul F al
infecţiei care circulă în multe ţări a ajuns să fie rezistent la anumite tratamente, în cazul
pacienţilor infectaţi înregistrându-se eşec terapeutic.
Când HIV se multiplică, prin reproducere în organismul uman, poate suferi
mutaţii de structură. Aceste mutaţii fac ca virusul să devină rezistent la forme de terapie
care înainte erau eficiente. Încă din deceniului opt al secolului trecut, Centrul pentru
Controlul Bolilor şi Prevenire din Statele Unite ale Americii (CCBP) şi Oficiul de
Sănătate Publica din Anglia s-au sesizat faţa de apariţia bruscă şi neaşteptată a unor
îmbolnăviri caracterizate prin declanşarea simultană sau succesivă a unor infecţii
oportuniste şi a unor cazuri de sarcom Kaposi la homosexuali.

62
 Observaţiile au fost date publicităţii aproape simultan şi cu o formulare
asemănătoare. Deoarece îmbolnăvirile, descoperite întâmplător, afectau, aparent în
exclusivitate tineri bărbaţi homosexuali cu parteneri multipli, acest lucru a atras atenţia
asupra unei posibile legaturi dintre aceste afecţiuni şi un anumit comportament sexual.
Curând însă, cazuri similare din punct de vedere clinic au fost descrise şi la alte
categorii de populaţie şi anume la utilizatorii de droguri, heterosexuali, care utilizau
calea intravenoasă de administrare a drogurilor, la imigranţii de origine haitiană şi la
hemofilici care primiseră repetate transfuzii de sânge.
După ce, iniţial, unii autori au etichetat afecţiunea drept "boli ale celor patru H"
(homosexuali, heroinomani, haitieni, hemofilici), curând s-a impus constatarea că
suportul biologic îl constituie o deficienta dobândită, şi nu congenitală a sistemului
imunitar. CEDC Atlanta a stabilit in 1983 că aceasta nouă afecţiune să poarte
denumirea de sindrom al imunodeficienţei dobândite, respectiv SIDA.
Eforturile depuse încă de la început au avut drept rezultat izolarea agentului etiologic al
SIDA de către Luc Montanier (Franţa), în 1983, confirmată în 1984 de Robert Gallo
(SUA). Din anul 1986, virusul nou descoperit poartă denumirea de virus al
imunodeficienţei umane - HIV, ca urmare a deciziei Comitetului Internaţional de
Taxonomie a Viruşilor.
Progrese importante s-au realizat în anii următori în ceea ce priveşte
recunoaşterea răspândirii infecţiei cu HIV, prin introducerea metodelor de testare
serologică a bolnavilor şi a populaţiilor cu risc de îmbolnăvire, identificarea căii de
transmitere heterosexuală (cea mai răspândita in ţările in curs de dezvoltare), ca şi a
importantei transmiterii virusului de la mamele infectate la nou-născuţi.
Foarte curând după aceea a fost identificat un al doilea tip de HIV, respectiv HIV
2, cantonat în Africa de Vest, virusul izolat iniţial în 1983 (HIV 1) fiind răspunzător de
SIDA pandemică. Marea majoritate a acestora continuă sa fie diagnosticate în rândul
utilizatorilor de droguri intravenoase.

63
 In tabelul de mai jos se poate observa grupele de vârstă cu risc major.

< 1 an

1-4 ani

5-9 ani

10-12 ani

13-14 ani

15-19 ani
masc
20-24 ani
fem
25-29 ani

30-34 ani

35-39 ani

40-49 ani

50-59 ani

60 ani si peste

5000 4000 3000 2000 1000 0 1000 2000 3000

4500 3500 2500 1500 500 500 1500 2500 3500

Adolescenţii de 15 -19 ani sunt cei mai vulnerabili, atât fete cât şi băieţi.
În ceea ce priveşte calea de transmitere datele statistice evidenţiază
transmiterea heterosexuală, homosexuală, transfuziile, transfuziile la operaţii,
accidente, hemofilici, injecţii intravenoase cu droguri, transmitere mamă – copil. Există
multe cazuri la care calea de transmitere nu a fost identificată. Din graficul de mai sus
se poate constata incidenţa mare la copii şi mai redusă la adulţi

SITUAŢIA STATISTICĂ A MALADIEI ÎN ROMÂNIA ȘI PE PLAN

MONDIAL
SURSA : Compartimentul pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA în România
– INBI “Prof.Dr.M.Balş”

În România sau înregistrat aproximativ 19.696 cazuri, între 1985 şi 2014, de la

descoperirea acestui virus. Aproape trei procente dintre cei care ar trebui să facă

64
tratament refuză terapia. În România, infecţia HIV-SIDA a fost şi este o problemă
majoră de sănătate publică, cu mare impact social şi economic. De altfel, România a
fost prima ţară din Europa Centrala şi de Est care a anunţat Centrul de Supraveghere a
SIDA din Paris al OMS cu privire la diagnosticarea unui caz de SIDA, în anul 1985.

TOTAL HIV/SIDA (CUMULATIV 1985-2014) DIN CARE: 19.696

Cazuri HIV/SIDA copii (0-14 ani la data diagnosticului) 9.958
Cazuri HIV/SIDA adulţi (> 14 ani la data diagnosticului) 9.738
Total decese SIDA (1985-2014) 6.473
Pierduţi din evidenţă HIV/SIDA copii + adulţi 620
NUMĂR PACIENŢI HIV/SIDA ÎN VIAŢĂ 12.603
TOTAL SIDA (CUMULATIV 1985-2014) 13.643
Cazuri SIDA copii (0-14 ani la data diagnosticului) 8.086
Cazuri SIDA adulţi (> 14 ani la data diagnosticului) 5.557
TOTAL HIV (CUMULATIV 1992-2014) 6.053
Cazuri HIV copii (0-14 ani la data diagnosticului) 1.872
Cazuri HIV adulţi (> 14 ani la data diagnosticului) 4.181
CAZURI HIV/SIDA NOI, DEPISTATE ÎN PERIOADA 319
01.01 – 30.06.2014
CAZURI NOI HIV NOTIFICATE 177
CAZURI NOI SIDA NOTIFICATE 142
DECESE înregistrate în perioada 01.01-30.06.2014 prin 86
fişele de confirmare a cazului HIV/SIDA

PIRAMIDA VÂRSTELOR – 31 DECEMBRIE 2013

65
 DISTRIBUŢIA PE VÂRSTE A PACIENŢILOR AFLAŢI ÎN VIAŢĂ

DISTRIBUŢIA PE SEXE A CAZURILOR NOI DE INFECŢIE

HIV/SIDA DEPISTATE ÎN PERIOADA 01.01 – 30.06.2014

66
Masculin 76% si feminin 24%

Cazuri noi de infecţie HIV/SIDA (ianuarie–iunie 2014) cu transmitere

prin utilizare de droguri I.V. pe judeţe

Judeţ Masculin Feminin Total

Bacau 1 1 2
Braşov 1 1 2
Bucureşti 62 7 69
Constanta 1 1 2
Dambovita 1 1 2
Galati 1 1 2
Ilfov 6 6 12
Timiş 1 1 2
Total 74 7 81

Există încă serioase probleme în combaterea discriminării şi promovarea

integrării ceea ce face ca mulţi dintre copii să fie vulnerabili la abuz şi neglijenţe, prost
informaţi în legătură cu sexualitatea şi nepregătiţi pentru viaţa de adult. Marea
majoritate au contractat virusul ca rezultat direct al neacordării unei atenții sporite fapt
care i-a expus la ace de seringă contaminate şi la "micro-transfuzii", în urma cărora
copiilor li s-a administrat sânge netestat și din cauza ideii greşite că acest lucru va duce
la îmbunătăţirea stării imunologice.

67
 Distribuţia cazurilor HIV/SIDA în viaţă pe grupe de vârstă după vârsta
actuală şi sex la 30 iunie 2014 (total cumulativ 1985-2014)
GRUPA DE VARSTA MASCULIN FEMININ TOTAL
< 1 an 3 2 5
1-4 ani 30 27 57
5-9 ani 29 38 67
10-12 ani 23 36 59
13-14 ani 10 7 17
15-19 ani 112 84 196
20-24 ani 1216 1049 2265
25-29 ani 2657 2164 4821
30-34 ani 642 374 1016
35-39 ani 648 458 1106
40-49 ani 926 722 1648
50-59 ani 519 329 848
60 ani si peste 310 187 497
TOTAL 7125 5477 12602

DATE GENERALE HIV/SIDA ÎN LUME 2013

Număr 16,0 3,2

31,8 milioane
persoane în 35 milioane (33,2 – milioane Copii < milioane
Total Adulţi (30,1 – 33,7 Femei
viaţă cu 37,2 milioane) (15,2 – 16,9 15 ani (2,9 – 3,5
milioane)
HIV/SIDA milioane) milioane)

Persoane
1,9 milioane Copii
infectate cu 2,1 milioane (1,9 –
Total Adulţi (1,7 – 2,1 < 15 240.000 (210.000 – 280.000)
HIV în anul 2,4 milioane)
milioane) ani
2013
Decese 1,3 milioane Copii
1,5 milioane (1,4 –
cauzate de Total Adulţi (1,2 – 1,5 < 15 190.000 (170.000 –220.000)
1,7 milioane)
SIDA în 2013 millioane) ani

Mai puţin de 60% dintre copiii infectaţi cu HIV participă la o formă de şcolarizare
şi îşi asumă riscul ostracizării şi abuzului din partea unor profesori şi elevilor sau chiar
excluderii din şcoală, dacă se află despre boala lor. Unii dintre ei sunt trimişi la şcoli
speciale sau nu au acces în şcoli profesionale din domenii precum alimentaţia şi
coafura, pentru care legea stabileşte testarea HIV obligatorie.
Există medici care, încă refuză tratarea copiilor şi a tinerilor care trăiesc cu HIV sau îi
tratează cu lipsă de respect pentru a-i descuraja să mai solicite îngrijiri medicale.

68
 Tinerilor infectaţi cu HIV li se poate refuza în mod arbitrar angajarea pentru că legea
prevede testarea medicală obligatorie pentru unele meserii în care pericolul transmiterii
HIV este minim şi nu reuşeşte să protejeze pe viitorii angajați de la efectuarea testelor
pentru HIV, realizate de către angajatorii publici şi privaţi, fără consimţământul informat
al celor testaţi. Cazurile de discriminare în muncă sunt dificil de adus în faţa instanţelor
şi pot să atragă şi mai mult atenţia asupra bolii celor care sunt dispuşi să facă o
plângere, deoarece documentele instanţelor nu întotdeauna sunt confidenţiale.
Rareori se pune în aplicare legislaţia care interzice discriminarea persoanelor
infectate. De asemenea, legea stabileşte puţine sancţiuni reale pentru discriminatori.
O altă problemă este cea a agenţiilor însărcinate cu protejarea copiilor în faţa
discriminării şi a abuzului, care nu au personal calificat pentru monitorizarea,
investigarea şi intervenţia în cazurile reclamate. De aceea, şi soluţiile sunt puţine în
acest domeniu. Copiii şi tinerii români între 15 şi 19 ani care trăiesc cu HIV –reprezintă
un mare grup de acest fel. Marea majoritate au fost expuși acelor de seringă
contaminate şi sângelui netestat. În ciuda faptului că România a dezvoltat progresiv
accesul la medicamente anti-retrovirale, aceşti copii şi tineri trebuie să înfrunte
stigmatizarea şi discriminarea care de multe ori conduc la încălcări ale dreptului lor la
educaţie, sănătate, confidenţialitate, informaţie şi protecţie. De un risc mai mare suferă
copiii cu deficienţe în educaţie sau cu întârzieri în dezvoltare care au ca efect lungi
perioade de aşteptare în instituţiile statului; mulţi dintre ei cresc şi ies din sistemul de
protecţie a copilului.

69
 În ultimii ani numărul deceselor a scăzut datorită terapiei medicamentoase
orientată către prevenirea deteriorării sistemului imunitar de către virusul HIV şi să
oprească sau să întârzie progresia infecţiei către SIDA. Formele de tratament moderne
tind spre simplificarea regimurilor medicamentoase, îmbunătăţirea aderenţei la
tratament şi scăderea efectelor adverse.
Copii şi tinerii români care trăiesc cu HIV se confruntă cu o mare varietate de
abuzuri, inclusiv :
- discriminarea în accesul la educaţie împiedică mai mult de 40% dintre copiii care
trăiesc cu HIV să fie înscrişi într-o formă de şcolarizare şi împiedică accesul copiilor la
unele programe profesionale;
- discriminarea în accesul la îngrijirea medicală se constată la unii medici care în mod
frecvent refuză să trateze persoane care trăiesc cu HIV, în timp ce stigmatizarea şi
întârzierile birocratice ridică bariere în obţinerea medicamentelor pentru bolile
oportuniste;
- dese încălcări ale confidenţialităţii care rămân nesancţionate din partea personalului
medical, a cadrelor de conducere din instituţiile de învăţământ şi angajaţilor
guvernamentali;
- negarea dreptului de a cunoaşte propriul statut HIV şi de a beneficia de consiliere
adecvată despre sănătate şi sexualitate, datorită prevederii legale care interzice
dezvăluirea statutului HIV - pozitiv copiilor, fără consimţământul părinţilor;
- criminalizarea transmiterii virusului HIV, de către persoane care îşi cunosc statutul
exacerbează discriminarea şi poate acţiona ca o barieră pentru tinerii care au nevoie de
servicii medicale sau de protecţia poliţiei;
- legislaţia care obligă la testarea HIV obligatorie şi testarea HIV realizată de către
angajatori publici şi privaţi fără consimţământul informat, generează restricţii arbitrare în
ceea ce priveşte lucrul în anumite domenii şi încalcă dreptul la viaţa privată;
- mecanisme inadecvate de sesizare a autorităţilor şi personal pentru protecţia copilului,
insuficient numeric şi slab instruit, pun copiii şi tinerii în situaţia de a nu avea o soluţie
reală în cazurile de abuz şi de neglijenţă.
Organizaţii nonguvernamentale româneşti, regionale şi internaţionale încurajează
guvernul României să:
 asigure sancţiuni eficace şi adecvate în cazurile de discriminare împotriva
persoanelor care trăiesc cu HIV şi să se asigure că acestea sunt aplicate

70
 împotriva tuturor funcţionarilor publici şi a personalului medical, social şi
educaţional care încalcă confidenţialitatea;
 asigure accesul copiilor şi tinerilor care trăiesc cu HIV la educaţie adecvată
nevoilor lor, inclusiv accesul la informaţii corecte în ceea ce priveşte sănătatea
reproducerii, HIV şi SIDA;
 să pună capăt testării HIV obligatorii care constituie o condiţie la angajare şi să
se asigure că persoanele care trăiesc cu HIV nu sunt împiedicate în mod
nejustificat să lucreze sau să studieze în şcoli profesionale;
 se asigure că persoanele care trăiesc cu HIV au acces adecvat la îngrijire
medicală şi la medicamentele necesare pentru tratamentul HIV şi al infecţiilor
oportuniste frecvente;
 protejeze copiii şi tinerii care trăiesc cu HIV de abuz şi neglijenţă şi să se asigure
că tinerii şi copiii HIV – pozitivi, cu disabilităţi mentale şi fizice se bucură de
dreptul la o îngrijire specială, adecvată condiţiei lor;
 se asigure că tinerii şi copii care trăiesc cu HIV sunt pe deplin informaţi despre
modul în care drepturile şi beneficiile lor se vor schimba, atunci când vor împlini
vârsta de 18 ani şi că tinerii şi copiii aflaţi în grija asistenţilor maternali şi a
familiilor extinse, sunt pregătiţi în mod adecvat pentru traiul independent;
 asigure servicii adecvate în mod continuu tinerilor care le-ar putea solicita; şi să

SITUAŢIA PE PLAN MONDIAL

Potrivit datelor publicate de Programul Naţiunilor Unite pentru HIV-SIDA,

37,2 de milioane de persoane sunt infectate cu HIV în lume şi nimic nu indică

faptul că epidemia mondială de SIDA este în declin.
Din totalul de persoane infectate cu HIV cele mai multe trăiesc în Africa Sub-sahariana
(25-28,2 milioane), pe locul al doilea situându-se Asia de Sud şi Sud-est, cu 4,6-8,2
milioane, iar la polul opus, cu cea mai joasă incidenta, Australia şi Noua Zeelandă.
Diferenţe notabile se înregistrează între Europa de Vest şi cea Centrala si de Est.
În centrul Europei rata globală a cazurilor de SIDA era mai mică la un milion de
oameni în fiecare an, comparativ cu peste 20 de cazuri la un milion în Europa
Occidentală, iar cazurile noi de infecţie cu HIV erau între şapte şi zece la un milion de

71
locuitori. Dar acum numărul de cazuri noi diagnosticate cu HIV în Europa de Est
continuă să crească rapid.

Estimări privind numărul de copii şi adulţi cu infecţie HIV aflaţi în viaţă

Western & Central Europe

720 000
North America [570 000 – 890 000]
Eastern Europe
1,2 million & Central Asia East Asia
[650 000 – 1,8 million ] 1,6 million 870 000
[990 000 – 2,3 million]
million] [440 000 – 1,4 million]
Caribbean North Africa & Middle East
510 000 South & South-East Asia
300 000 7,4 million
[200 000 – 510 000] [230 000 – 1,4 million ]
[4,5 – 11,0 million]
Oceania
Sub-Saharan Africa 74 000
Latin America 25,8 million [45 000 – 120
1,8 million [23,8 – 28,9 million]
million]
000]
[1,4 – 2,4 million]

Total: 35,3 (34,7 – 37,3) milioane

ESTIMĂRI PRIVIND NUMĂRUL DE ADULŢI ŞI COPII NOU INFECTAŢI CU HIV

72
 Western & Central Eastern Europe
Europe & Central Asia
North America 22 000 270 000
43 000 [15 000 – 39 000] [140 000 – 510 000]East Asia
[15 000 – 120 000 ]
140 000
Caribbean South [42 000 – 390 000]
30 000 & South-East Asia
[17 000 –71 000] 990 000
Sub-Saharan Africa [480 000 – 2,4
Latin America 3,2 millioan e millioa
millioa n e ] Oceania
200 000 [2,8 – 3,9 millio a n e ]
8 200
[130 000 – 360 000]
[2 400 – 25 000]

Total: 4,9 (4,3 – 6,6) milioane

ESTIMĂRI PRIVIND DECESELE DATORATE SIDA (ADULŢI ŞI COPII)

Western & Central Eastern Europe

Europe & Central Asia
North America 12 000 62 000
18 000 [<15 000] [39 000 – 91 000] East Asia
[9 000 – 30 000] South & South-East Asia 41 000
North Africa & Middle 480 000 [20 000 –68 000]
Caribbean East [290 000 – 740 000]
34 000 58 000
[16 000 – 40 000] [25 000 – 150 000]

Latin America
Sub-Saharan Africa Oceania
66 000
[52 000 – 86 000] 2,4 million 3 600
[2,1 – 2,7 million] [1 700 - 8 200]

Total: 3,1 (2,8 – 3,6) milioane

SITUAŢIA GLOBALĂ A MALADIEI SIDA ÎN 2014

73
 ESTIMĂRI GLOBALE PENTRU ADULŢI ŞI COPII

Persoane aflate în viaţă cu HIV: 35 milioane (33,2 – 37,2 milioane)

Cazuri noi de infecţie HIV în 2012 2,1 milioane (1,9 – 2,4 milioane)

Decese cauzate de SIDA în 2012 1,5 milioane (1,4 – 1,7 milioane)

 Africa Sub-sahariana rămâne cea mai afectata regiune din lume. 2/3 dintre toţi
cei care trăiesc aici sunt seropozitiv HIV––24.7 milioane în 2012. Aproape ¾
dintre adulţi şi copii care au murit de SIDA sunt în Africa Sub-sahariana ––1,2
milioane dintr-un total de 1,7 milioane la nivel global.
 Numărul celor infectaţi in ultimii 2 ani este in creştere in toata lumea dar mai ales
in Asia de Est si in Europa de Est, dar si Asia Centrala, unde numărul in 2012 a
crescut cu 21% comparativ cu 2010.
 In fiecare regiune a lumii numărul femeilor infectate (peste 15 ani) este mai mare
ca niciodată.
 Comportamente cu risc major (droguri injectabile, sex neprotejat si
comportamentul homosexual la bărbaţi) evidenţiază o creştere a epidemiei in
Asia, Europe de Est si America Latina.
 Deşi epidemia HIV-SIDA continuă să se extindă în întreaga lume, anumite
grupuri populaţionale rămân mult mai vulnerabile.
În fiecare an sunt tot mai multe infecţii cu HIV. În lumea întreagă una din cinci
persoane cu risc de infecţie are acces la servicii de prevenire; numai una din opt
persoane îşi permite să facă un test. Se estimează că 28 milioane de noi infecţii vor
fi până în 2020 şi 29 milioane de noi infecţii până în 2025.
În conformitate date ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în 2014, mai mult de 1.6
milioane persoane infectate cu HIV primesc terapie cu ARV . Terapia antiretrovirală
în ţările mediu şi slab dezvoltate a crescut de la 10% în 2008 la 40% în 2013.
Aproape 6 000 de persoane nou infectate pe zi, în lume în anul 2013
Peste 68% provin Africa Sub-sahariană. Aproape 700 sunt copii cu vârsta sub 15 ani
Aproape 5 200 sunt persoane cu vârsta peste 15 ani, din care:
— aprox. 47% sunt femei
— aprox. 33% au vârsta cuprinsă între 15–24 ani

CAPITOLUL IV

74
 METODE DE LUCRU IN LABORATOR

MATERIAL BIOLOGIC – TESE DE LABORATOR

Investigaţiile serologice se fac în laboratorul de Hematologie din oricare spital

judeţean. Pentru toţi subiecţii se folosește testul HIV calitativ (ELISA), iar pentru cei
găsiţi pozitivi la acest test, se efectuează testul de confirmare Western Blot.

Testele ELISA

Testele ELISA (Enzyme Linked Immuno-Sorbent Assay) sunt testele de

screening în boala SIDA, deoarece ele sunt simple ca metodologie şi uşor de executat.
În timp s-au impus trei forme: testul cu antiglobuline, „proba competitivă” şi „proba
capturii”.

a) În testul cu antiglobuline, antigenii HIV (obţinuţi din liza celulelor T maligne

infectate cu HIV ) sunt încorporaţi în baza unui godeu (depresiune) practicat într-o placă
de material plastic transparent. Serul pacientului se adaugă în godeu, iar anticorpii anti
HIV pe care ei îl conţin se vor ataşa la antigenii fixaţi pe godeu. După spălare se
adaugă enzime legate de antiglobulinele umane. Enzimele vor fi fixate prin intermediul
antiglobulinei de anticorpii anti HIV fixaţi pe antigenii HIV din peretele godeului. După o
nouă spălare se adaugă un substrat adecvat enzimei legată de antiglobulină. Enzima va
reacţiona cu substratul, generând o reacţie de culoare. Apariţia culorii indică prezenţa
anticorpilor anti HIV deci proba este pozitivă.
b) În „proba competitivă” antigenii HIV sunt fixaţi la baza godeului, iar serul
pacientului şi enzima legată de anticorpii anti HIV se adaugă concomitent. Între
anticorpii anti HIV şi enzima legată de anticorpii anti HIV se produce o competiţie pentru
antigenii HIV fixaţi de peretele godeului. Dacă anticorpii HIV nu sunt prezenţi în serul de
cercetat atunci enzima se va lega de antigenii HIV, iar la adăugarea substratului
adecvat enzimei se va produce o reacţie de culoare. În această forma de test ELISA,
apariţia culorii în godeu indică prezenţa anticorpilor anti HIV din sângele pacientului.

c) În „proba capturii”, imunoglobulina antiglobulină umană de tipul anticorpilor anti

HIV este legată de peretele godeului. La adăugarea serului pacientului, dacă conţine
anticorpi anti HIV, aceştia vor fi captaţi de antiglobulină fixată la godeu. La adăugarea

75
substratului pentru enzimă (după o prealabilă spălare) se produce o reacţie de culoare
care indică prezenţa anticorpilor anti HIV în serul pacientului.
Dintre cele trei forme de test ELISA proba competitivă dă cele mai puţine reacţii fals
pozitive. Testele ELISA au dezavantajul că fac o estimare globală a prezenţei diferitelor
tipuri de anticorpi anti HIV fără a permite diferenţierea anticorpilor antigene de înveliş
viral de anticorpii de miez viral. În plus, faptul că foloseşte ca antigeni HIV lizatul total de
celule T scade din specificitatea reacţiei pozitive care poate fi produsă şi de alte
antigene (ale celulelor T, ale antigenelor HLA). Acest neajuns a fost în parte îndreptat
prin utilizarea de antigeni HIV purificaţi. O purificare exagerată însă conduce la false
reacţii negative prin reducerea concentraţiilor unora din antigenele virale. Aceste
neajunsuri au fost remediate prin testele ELISA de generaţia a II-a în care sunt utilizate
antigene de proteine virale recombinate (mult mai pure) obţinute prin inginerie genetică.
S-a ameliorat astfel sensibilitatea testelor (permit detectarea precoce a unor cantităţi
mici de anticorpi) şi specificitatea (au fost eliminate reacţiile fals pozitive). Rezultatele
fals pozitive pentru infecţia cu HIV mai pot fi obţinute în cursul tehnicilor ELISA la
pacienţii cu boli autoimune (colagenoze), la alcoolici, în leucemii şi limfoame. Rezultate
fals negative s-au înregistrat prin tehnicile ELISA în stadiile avansate de SIDA ca
urmare a scăderii titrurilor de anticorpi anti HIV produse de organism, la bolnavii cu
ARC, uneori ca o consecinţă a reducerii antigenului p24 ca urmare a procedeelor de
purificare şi în etapele precoce de după infecţia HIV când nu s-au sintetizat anticorpii
anti HIV.

d) Proba de aglutinare, utilizează granule de latex îmbrăcate în antigeni HIV. La

adăugarea serului care conţine anticorpi anti HIV se produce aglutinarea granulelor de
latex. Testul, foarte simplu şi ieftin, a fost pus la punct relativ recent şi urmează a se
stabili limitele.
e) Testul Western Blot este foarte selectiv deoarece utilizează antigenii HIV izolaţi
prin electroforeza. Într-o primă etapă are loc separarea, prin electroforeză pe gel, a
antigenelor virali conţinuţi într-un lizat de limfoame cu celule T infectate cu HIV. În etapa
a II-a, printr-o nouă electroforeză, antigenii HIV izolaţi sunt trecuţi (blocaţi) pe o placă de
nitroceluloză. Serul pacientului este adăugat la placa de nitroceluloză, iar diferiţi
anticorpi HIV conţinuţi în acest ser vor reacţiona selectiv cu antigenii specifici izolaţi pe
placa de nitroceluloză. După spălarea şi adăugarea de imunoglobuline marcate cu anti
imunoglobuline umane, proteinele virale şi anticorpii specifici din serul pacienţilor, legaţi
de ele vor fi vizualizaţi. Testul are marele avantaj de a permite identificarea tipurilor de

76
anticorpi specifici diferiţilor antigeni ai HIV conţinuţi în serul pacientului sub forma unor
benzi colorate dispuse la nivelul fixării anticorpilor specifici pe antigenul fixat în placa de
nitroceluloză.

Testul Western Blot are o valoare de confirmare, în sensul ca este utilizat spre a
verifica un ser găsit pozitiv într-o tehnică ELISA. Dată fiind gravitatea semnificaţiei
vitale a unui test pozitiv şi implicaţiile socio-economice pe care le antrenează, înainte de
a concluziona asupra stării de pozitivitate faţă de anticorpii anti HIV, orice test ELISA
trebuie verificat printr-o altă tehnică şi pe o altă probă de sânge recoltată de la acelaşi
pacient. Începând cu 1989 testul este cel mai larg utilizat pentru confirmare. În cazul
unei pozitivităţi nete pe placa de nitroceluloză apar benzi multiple de culoare.
Prezenţa a două benzi de culoare pe placa de nitroceluloză, corespunzătoare
antigenilor HIV reprezentaţi de glicoproteinele gp160 (sau gp 120) şi gp41 (sau p24),
cel mai adesea se găseşte asocierea gp160 + p24, care a fost frecvent observată în
cazurile de seroconversie. În această situaţie se impune repetarea probei după 2-6
săptămâni când în caz de pozitivitate certă se disting şi alte benzi de culoare
corespunzătoare apariţiei în serul pacientului şi a altor anticorpi îndreptaţi împotriva
altor antigeni HIV detectaţi de sistemul imunologic al pacientului.
În cazul observării unei singure benzi de culoare, adesea corespunzătoare
antigenului p24, pe placa de nitroceluloză aceasta poate fi expresia cel mai frecvent a
unei reacţii nespecifice sau poate semnifica şi o seroconversie în curs de constituire
(caz în care autorii recomanda repetarea probei după un interval de timp) ori poate fi o
infecţie cu HIV 2 (caz în care se cere practicat un test cu antigeni specifici pentru HIV
2 ). Persistenţa izolată în timp a unei singure benzi de tipul anticorpilor anti HIV, p24 sau
p18 în absenţa unui test pozitiv pentru HIV 2 trebuie interpretată ca expresia unei reacţii
încrucişate, nespecifice.

f) Testul RIPA (Radio Immune Precipitin Assay) este proba cea mai fidelă şi
sofisticată, utilizând şi elemente radioactive. Serul pacientului este adăugat la suporturi
de plastic îmbrăcate în antiglobuline antianticorpi HIV. Anticorpii anti HIV din serul
pacienţilor se vor lega de aceste antiglobuline pe suprafaţa paturilor. Se adaugă
amestecuri de antigeni ai HIV obţinuţi dintr-un lizat de limfom T malign infectat cu HIV,
radioactiv (preparat prin adăugarea la culturile de celule de metionină marcată
radioactiv ). Antigenii HIV radioactivi se vor lega de anticorpii anti HIV aflaţi pe suprafaţa
paturilor de plastic unde vor forma complexe antigen-anticorp. Aceste complexe sunt

77
separate de patul de plastic prin căldură, iar apoi sunt supuse unei electroforeze în gel
de poliacrilamidă. Când separarea este completă, gelul cu antigeni virali radioactivi
separaţi este plasat pe o placă sensibilă la raze X, obţinându-se o fotografie care
interpretată este rezultatul testului RIPA. În absenţa anticorpilor anti HIV în serul
pacientului, antigenii radioactivi nu vor fi legaţi, iar gelul rezultat prin electroforeze nu va
impresiona placa fotografică. Absenţa de imagini pe placa fotografică indică absenţa
anticorpilor anti HIV în sângele pacientului. Testul RIPA ca şi testul Western Blot este
utilizat ca test de confirmare a pozitivităţii rezultate printr-o altă metodă.

METODE MODERNE DE INVESTIGARE

Cu toată complexitatea şi ingeniozitatea testelor utilizate s-a constatat că există
pacienţi care nu dau răspuns pozitiv pentru anticorpii antiantigenici HIV, deci testele
negative nu conferă siguranţă absolută că pacientul nu este infectat cu HIV. Această
incertitudine a determinat continuarea cercetărilor pentru punerea la punct de noi
metode de explorare mai specifice şi mai fiabile şi pe cât posibil mai ieftine. Se pare că
prin metodele de testare mai noi ce se prefigurează și se detaşează două: căutarea
anticorpilor dirijaţi împotriva proteinei Nef şi testul PCR.
a) Căutarea anticorpilor dirijaţi împotriva proteinei Nef. Proteina Nef este produsă
sub comanda genei NEF a virusului HIV şi are rolul de reglator negativ în sinteza
lanţului de ARNv. Căutarea anticorpilor dirijaţi împotriva proteinei NEF ar putea servi la
detectarea precoce a infecţiei cu HIV sau să indice momentul în care virusul a ieşit din
latenţă. Anticorpii anti Nef se pare că sunt marcheri foarte precoci ai primoinfecţiei cu
HIV, rezultatul determinării lor fiind pozitiv înainte de apariţia anticorpilor circulanţi
antiproteină de miez viral p24, care până nu de mult erau consideraţi a fi primii anticorpi
care apar în organismul supus infectării cu HIV.
b) Testul PCR (Polymeraze Chain Reaction) sau de amplificare genică reprezintă o
tehnică de biologie moleculară care permite a se amplifica de foarte multe ori
secvenţele date de ADN proviral integrat în genomul celular. Tehnica rămâne aplicabilă
în domeniul cercetării.
Testele de depistare se efectuează predominant prin tehnici imunoenzimatice de tip
ELISA din prima generaţie(cu antigeni obţinuţi din lizate de celule T infectate ) şi din
generaţia II-a ( cu antigene pure obţinute prin inginerie genetică) Testul de depistare
rapidă (proba de aglutinare) al cărui rezultat se obţine în 15-30 de minute, este în etapa
de evaluare biochimică.

78
Testele de confirmare de tipul Western Blot şi RIPA, deşi deosebit de utile nu izbutesc
să rezolve în totalitate problema determinării anticorpilor anti HIV.
Existenţa cazurilor la care nici cele mai sofisticate teste de explorare a
anticorpilor anti HIV nu au putut da rezultate nete a făcut posibilă conturarea cadrului
aşa-zisei “infecţii tăcute cu HIV”. Se pot deosebi două profiluri evolutive silenţioase a
bolii HIV:
- pierderea anticorpilor anti HIV;
- infecţie prelungită fără producere de anticorpi;
Pierderea anticorpilor anti HIV după o stare seropozitivă prelungită la testele ELISA şi
Western Blot a fost uneori descrisă în literatura de specialitate. Deşi anticorpii anti HIV
nu mai sunt decelabili, virusul HIV, sub formă de acid dezoxiribonucleic proviral este
prezent în limfocitele circulante şi poate fi detectat prin tehnica PCR. Dispariţia
anticorpilor în aceste cazuri ar corespunde unei opriri sau cel puţin unei scăderi nete a
producţiei de viruşi. Totuşi acest proces evolutiv este foarte rar.
Infecţia prelungită fără producerea de anticorpi s-a raportat în anul 1989 la 23%
dintre subiecţii unui lot de 133 homosexuali seronegativi cu activitate sexuală cu risc
înalt. Timp de 1-4 ani virusul poate fi izolat din sângele pacienţilor prin culturi virale, dar
antigenii virali p24 şi anticorpii anti HIV nu pot fi detectaţi. Există două ipoteze pentru a
explica acest fenomen; absenţa reacţiei sistemului imun la HIV sau producerea
pasageră a unei cantităţi mici de anticorpi antivirali care scapă de procedurile testării.
Pentru studiul anatomo-patologic se utilizează tehnica microscopică pe secţiuni
seriate, din material biologic inclus in parafină.

Metoda secţiunilor seriate

Metoda permite să se studieze atât structura organelor cât şi raporturile
topografice dintre diferitele sale componente întrucât pot fi urmărite în ordinea
succesiunii de realizare. Secţionarea se face cu microtomul şi cuprinde mai multe
etape:
- recoltarea materialului
- fixarea
- spălarea
- deshidratarea şi clarificarea
- includerea în parafina
- secţionarea la microtom
- întinderea şi uscarea secţiunilor

79
- deparafinarea şi hidratarea secţiunilor
- colorarea
- deshidratarea şi clarificarea secţiunilor colorate
- montarea preparatului

1) Recoltarea materialului
Fragmentele de ţesut din organe se obţin prin disecţie rapidă pentru evitarea
intrării în descompunere. Fasonarea se face cu lame ascuţite şi degresate.
2) Fixarea
Se realizează cu ajutorul fixatorului Bonin (acid picric în soluţie apoasă -75ml;
formol-25 ml; acid acetic glacial - 5ml). Scopul este conservarea structurală a
constituenţilor celulari într-o formă cât mai aproape de starea vie, blocarea procesului
de descompunere, obţinerea unei bune consistenţe necesare prelucrării ulterioare.
Timpul de fixare este la 4 0C de 24 h. Etapa este necesară pregătirii ţesuturilor pentru
includere în parafină.
3) Deshidratarea
Eliminarea apei din structurile histologice se obţine spălând piesa în soluţii
alcoolice din ce în ce mai concentrate(50 0, 700, 900, 960, 1000)

4) Clarificarea
Spălarea piesei în benzen sau toluen pentru îndepărtarea alcoolului din ţesut
pentru a fi înlocuit cu substanţe care sunt solubile în parafină. În timpul acestei operaţii
structura devine semitransparentă.
5) Includerea în parafină.
Piesele clarificate se introduc în 2-3 băi de parafină lichidă la 60 0 C timp de 3-6
ore. Pe o placă de sticlă încălzită se aşează două bare metalice, formând un cadru în
care se toarnă parafina lichidă. Se introduc rapid piesele în parafina lichidă orientându-
le după un anumit plan de secţiune pentru mai târziu. După solidificarea parafinei se
fac blocuri mici, îndepărtând excesul de parafină. Impregnarea conferă consistenţa
necesară secţionării la microtom.
6)Secţionarea la microtom
Piesa se aşează pe port-obiectul microtomului. Acestuia i se imprimă o mişcare
de înaintare spre lama care va secţiona piesa. Grosimea în microni a secţiunii se
stabileşte la început prin reglarea vernierului microtomului. Secţiunile s-au obţinut la 7

80
microni. Rezultă o panglică de parafină, numită tenie, secţiunile aderând unele de altele
în ordinea succesiunii lor.
7) Întinderea şi uscarea secţiunilor
Pe lame de sticlă curate se întinde un strat subţire de albumină glicerinată(albuş
defibrinat şi glicerină 1:1) peste care se aşează secţiunea. Lama se încălzeşte uşor,
astfel încât să nu se topească parafina. Apoi se pun la uscat în etuvă la 37 0C, timp de
24 h.
8) Deparafinarea şi hidratarea secţiunilor.
Constă în trecerea preparatelor prin 2-3 băi de benzen sau xilen pentru
îndepărtarea parafinei din structura secţiunii. Pentru realizarea următoarei etape se
hidratează secţiunea trecând succesiv prin alcool de la 100% până la apă distilată.
9) Colorarea
Colorarea se face cu hemalaun–eozină, fiind cea mai răspândită în laboratoarele
de citologie. Metoda utilizează succesiv un colorant pentru materialul genetic
(hemalaunul) şi un colorant acid pentru citoplasmă – eozina. Colorarea se desfăşoară
10 minute în hemalaun urmată de spălare 10 min în apă de robinet şi apoi secţiunile se
introduc în soluţie de eozină 1% pentru 2 minute apoi secţiunile se spală câteva
secunde în apă distilată. După parcurgerea acestor operaţii nucleele celulelor apar de
culoare albastră – violacee, iar citoplasma de culoare roz.
10) Deshidratarea şi clarificarea secţiunilor colorate
Pentru obţinerea preparatelor de durată, secţiunile urmează să fie montate într-
un mediu cu indice de refracţie apropiat de cel al sticlei(balsam de Canada). Această
substanţă nu este solubilă în apă sau alcoolul din structurile celulare. De aceea în
prealabil secţiunile sunt spălate în soluţii succesive alcoolice 95% şi 100%, apoi
clarificate în xilen.
11) Montarea
Pe secţiunea scoasă din ultima baie de xilen se pune o picătură de balsam de
canada şi se acoperă cu lamela. Se lasă la uscat 2-3 zile la temperatura camerei, apoi
se şterg preparatele şi se pun în cutii pentru păstrare.

81
 REZULTATE CITOLOGICE DE LABORATOR

În urma investigaţiilor microscopice efectuate pe preparate histologice de

plămân, esofag, rinichi şi creier, la persoanele cu boala SIDA confirmată, decedate în
se obţin următoarele rezultate:

a) La nivel pulmonar
Pe secţiunile histologice la nivel pulmonar se obţin imagini tipice pentru
pneumonia cu virus citomegalic. Astfel, se constata prezenţa unor celule alveolare
pulmonare conţinând incluziuni nucleare alveolare, caracteristice pentru
citomegalovirus ( fig18)

Fig. 18 – Celule alveolare cu incluziuni caracteristice virusului citomegalic

Pneumonia cu acest virus este pe locul doi între suferinţele pulmonare ale
pacienţilor cu HIV- SIDA. Virusul citomegalic se dezvoltă în peretele alveolar şi este
evident în fragmentele de parenchim pulmonar. El nu apare în lichidul pleural, spută,
secreţii traheo-bronşice. Adesea citomegalovirusul se asociază cu suprainfecţia cu
Pneumocistis carinii sau alţi agenţi patogeni, ceea ce demonstrează deprimarea funcţiei
imune a pacientului şi riscul reîmbolnăvirii (fig 19).

82
Fig. 19 - Pneumonie cu citomegalovirus suprainfectată cu Pneumocistis carinii

b) La nivelul esofagului
La nivelul esofagului pe secţiuni se constată imaginea unei esofagite datorate
colonizării mucoasei cu Candida albicans. Apar zone intense cu leziuni ale
esofagului, cu exulceraţii. Se pun în evidenţă celule epiteliale cu nucleu atipic şi
modificări caracteristice infecţiei cu virus herpetic(Fig.20)

Fig. 20 – Esofagită cu Candida albicans. Celule epiteliale cu nucleu atipic şi

modificări citoplasmatice caracteristice virusului herpetic

83
 Candidoza esofagiană se caracterizează endoscopic prin multiple plăci izolate
sau confluente(Fig. 21). Histopatologic, aceste plăci se compun din celule epiteliale
descuamate în amestec cu fungi, bacterii şi leucocite.

Fig. 21- Imaginea endoscopică a candidozei esofagiene

Fig. 22 – Candidoză esofagiană. Se observă numeroase elemente fungale, bacterii şi

leucocite
În primele stadii ale infecţiei, plăcile sunt prea puţin evidente având aspectul unor
eroziuni. Pe măsură ce boala progresează, plăcile devin coalescente. Esofagograma cu
bariu evidenţiază severitatea, imunodeficienţa la pacienţii cu SIDA. Esofagita devine
evidentă când lumenul se îngustează cu material din plăci uneori apare chiar obstrucţia
esofagului. Orice porţiune a esofagului poate fi implicată, dar la cei mai mulţi pacienţi

84
apare în regiunea proximală şi progresează spre cea distală. Studiile indică multiple
etiologii dar în 50% din cazuri HIV este implicat. Viruşii sunt cei mai frecvenţi co-
patogeni. Candida singură mai rar determină ulceraţii endoscopice sau histopatologice
la pacienţii cu SIDA. De aceea prezenţa ulceraţiilor circumscrise asociate cu Candida
este indiciu asupra prezenţei unor boli virale coexistente. În baza acestor observaţii,
orice pacient cu candidoză esofagiană ulceroasă, examinarea histopatologică este
edificatoare. Esofagitele sunt frecvente printre afecţiunile tubului digestiv în cadrul bolii
HIV-SIDA. Cauza cea mai frecventă este Candida albicans care determină şi leziuni ale
faringelui ori ale cavităţii bucale. Virusul herpetic şi citomegalic se pot asocia şi genera
esofagite erozive până la ulcere esofagiene. Infecţiile se extind în boala HIV-SIDA
cronică şi la alte segmente ale tubului digestiv( stomac, intestin).
c) La nivelul ficatului
Pe fragmente de ţesut hepatic se observa zone de necroză şi modificări de
hepatită granulomatoasă, consecinţa unor infecţii masive cu micobacterii atipice,
precum şi a virusului herpetic. La acestea se adaugă şi acţiunea agresivă a
numeroaselor medicamente pe care bolnavii cu HIV-SIDA le primesc, astfel că
etiologia toxico medicamentoasă a unora dintre aceste hepatite trebuie luată în
consideraţie. (Fig.23)

85
 Fig. 23 – Zonă de necroză şi modificări de hepatită granulomatoasă

d) La nivelul rinichilor
La nivelul rinichilor examenul histologic arată modificări de scleroză a
glomerulilor renali (Fig. 24).

86
Fig. 24 - Leziuni infiltrative, zone de hemoragii şi microabcese

La instalarea unor asemenea modificări este incriminată participarea directă a

virusului HIV ca şi alte infecţii virale ori bacteriene. Pe secţiunile de ţesut renal s-au
observat de asemenea modificări ale parenchimului renal sub formă de leziuni
infiltrative, zone cu hemoragii şi microabcese care distrug structura interstiţiului renal şi
a sistemului tubular adiacent de drenare.
Aceste manifestări infecţioase se înscriu în contextul mai general al agresiunii
virale, bacteriene şi micotice asupra unui organism cu mijloace de apărare imunologică
deprimate sub acţiunea HIV.

e) La nivelul creierului (emisferele cerebrale)

Afecţiunile neurologice sunt frecvente în cursul evoluţiei SIDA. Ele apar în stadiile
tardive de evoluţie şi afectează atât nevii periferici cât şi sistemul nervos central.
Mecanismele prin care sunt generate suferinţele neurologice sunt incomplet cunoscute
dar în mare parte sunt consecinţa infecţiilor oportuniste şi/sau limfoamelor
nonhodgkiene favorizate de depresia imunităţii celulare, leziunilor direct legate de
virusul HIV, probabil prin intermediul macrofagelor mononucleare, alterării secundare a
unor leziuni vasculare sau viscerale, generate de condiţiile particulare de evoluţie
terminală a pacientului(fig. 25).

87
 Fig. 25 – Imaginea radiografică a emisferelor cerebrale la un bolnav cu SIDA. Se
observă multiple regiuni, de întinderi variabile cu modificări infiltrative ale ţesutului
cerebral

Examenul histologic arată leziuni în masa nervoasă cu distrugerea mielinei dintre

structurile nervoase. De asemenea pe unele secţiuni au fost observate zone de necroză
cu numeroase leucocite cu incluzii de citomegalovirus, corpi eozinofilici sau
citoplasmatici (fig. 26, 27, 28). Pot apare şi alte categorii de infecţii, cum ar fi infecţia cu
toxoplasmă (fig. 29)

88
Fig. 26 – Leziuni cerebrale şi mici limfoame produse de virusul HIV

89
Fig.27 - Corpi eozinofilici intranucleari şi intracitoplasmatici

90
Fig.28 - Corpi citoplasmatici ependimari

Fig. 29 - Ţesut cerebral infectat cu toxoplasmă

91
CONCLUZII

1. Din totalul indivizilor HIV pozitivi 75% sunt tineri şi copii(50% tineri, 25%
adolescenti) şi doar 25% adulţi
2. Majoritatea indivizilor HIV pozitiv provin din mediul urban (75%), unde viaţa
oferă mai multe tentaţii şi unde tineri sunt mai puţin supravegheaţi.
3. Boala HIV cu evoluţie spre SIDA este prin excelenţă o boală infecţioasă. Unele
dintre manifestările bolii îşi au originea în dezvoltarea infecţiei cu HIV în
organism, în altele sunt expresia infecţiei cu germeni oportunişti şi/sau
dezvoltării tumorilor ca urmare sistemului imunologic inapt sub efectul acţiunii
HIV.
4. Pe secţiunile histologice ale organelor, se identifică modificări caracteristice
virusului citomegalic(în plămân şi creier), virusului herpetic şi Candidei albicans
(în esofag), a micobacteriilor (în ficat), dar și acţiunii directe a virusului HIV(în
rinichi).
5. De remarcat că alături de acţiunea lezională şi necrotică a diferiţilor agenţi
patogeni, modificările de acest tip pot fi provocate sau accentuate şi de
medicamentele numeroase utilizate în tratamentul bolii, efecte evidenţiate în
special la nivelul ficatului şi rinichilor, organe depurative prin excelenţă.
6. Toate complicaţiile majore la nivelul organelor vitale, cum ar fi pneumoniile cu
citomegalovirus, esofagite herpetice, hepatite granulomatoase, leziunile
ţesutului renal, infiltrative şi hemoragice, microabcesele renale, fac ca evoluţia
să fie rapidă spre moarte.
7. Deşi se estimează că maladia HIV a făcut aproximativ 60 milioane de victime,
încă există o tendinţă de minimalizare din partea oamenilor.
8. Este momentul ca fiecare să influenţeze atitudinea faţă de HIV pentru a
împiedica răspândirea infecţiei. România se află în prezent printre ţările care

92
 beneficiază de programe științifice medicale de orientate spre prevenirea şi
tratarea infecţiei cu HIV.
9. Experienţa acumulată prin îngrijirea bolnavilor cu HIV-SIDA constituie bază
pentru perfectarea măsurilor de protecţie a populaţiei, dar şi pentru dezvoltarea
cunoştinţelor şi transmiterea lor tinerei generaţii care trec prin şcoală.
10. Educaţia si măsurile de prevenire în legătura cu sexualitatea şi HIV-SIDA atunci
când sunt promovate de şcoala şi comunitatea științifică, conduc la salvarea de
vieţi, promovează sănătatea sexuală si evită costuri economice enorme.
BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe G ., 1981, Dialog despre sănătate, Editura Ceres

2. Genesis , publicaţie de biologie , Educaţie ecologică, nr. 9-10/2006
3. Ghid de evaluare si examinare – Biologie, 2001, Editura Dramis, Bucureşti
4. Diehl H., Ludingtona., 1998, Tablete de stil de viata , Editura Viata si Sănătate
5. Dumitru Buiuc , Microbiologie1997, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti
6. Ion Gherman, 1990, Dicţionar de parazitologie, Editura ştiinţifica, Bucureşti
7. Date Statistice, Compartimentul pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA
în România,Institutul de boli infecţioase “Prof. Dr. Matei Balş”
8. Mihaescu Grigore,2003,Imunologie si imunochimie, Universitatea Bucureşti
9. Ioana Moţoiu, Adriana Dumitrescu, Imunitatea o problemă mereu actuală,1990, Ed.
Medicală, Bucuresti
10. Anghel I, 1989, Practicum de biologie, Tipografia Universităţii din Bucureşti
11. Maria Ciurchea, 1983, Metodica predării ştiinţelor biologice,Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
12. Ioan Moţoc, 1980, Structura moleculelor şi activitatea biologică, Editura Facla
13. Ioan Năstoiu,1997, Bolile şi analizele medicale - pe înţelesul tuturor, Editura
Niculescu, Bucureşti
14. Dragoş Stefănescu, G. Călin, 1996, Genetica şi cancerul , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
15. Victor Lotreanu, 1991, Sida flagelul secolului, Editura Sport Turism, Bucureşti
16. Sebastian Nicolau, 1991, Sida între teamă şi speranţă, Tipografia Cîmpina
17. Joan G. Creager, 1992, Human Anatomy and Physiology, Second Edition, WBC
Publishers

93
18. Adler, W. M., 1987,ABC of HIV range and natural history of infection, brit. Med . J. , ,
93 p. 9/22.
19. Berkelman, W. R., Hey ward, L.W. ; Sterm – Green, K. Y. ; Curan ,W. J. ;
Epidemiology of Human Imunodeficincy virus infction and aquired immunodeficiency
sindrome, Am. J. Med. 1989, 86, p. 761-770.
20. Gallo, C.R., The AIDS virus, Sci . Am. 1987, p47-56.
21. Moraru, I.,1980 Anatomie patologica, ed. Med. Buc .
22. Muresan E. Si colaboratorii, Tehnici de histologie normala si patologica, Ed Cers
Bucuresti .
23. Murray, W. H., Godblod, H.G., Hurica, B. K. , Robert, B.R. progression to AIDS in
pacient s with lymphadenopathy or AIDS – Related complex. Reapraisil of risk and
predictiv factors, Ann J. Med., 1989, 96, p. 533- 538 .
24. Paun, L., Infectia cu HIV Ed. Medicala,Buc,1988, Muncitorul sanitar, 1987, XXXIII, p.
22.
25. Redfield,R.R., Tramont , C.E. Toward a better classifiation system for HIV infection,
N. Engl. J. Med., 1989, 20, 21, p. 1414-1416.
26. Seligmann, N. Pinching A.J.;Rosen, F.S., Fahey , J. L. ; Khautov, R. M.; Klatzmann,
D. ; Koening S.; Luo, N. NGU, I. ; Riethmuller, R. ; Spira, T.J., Immunology of Human
Immunodeficiency virus infection o the acquired immunodeficiency sindrome. Ann.
Intern Med., 1987, 107, p. 234-242.

94