Sunteți pe pagina 1din 16

Cuprins

I Introducere

II Intervenția sovietică în Afganistan

III A patra generație de război Modern

IV Concluzii

2
Introducere

Impactul războiului rece asupra prezentului și chiar viitorului comun al omenirii


este mai important decât s-ar putea crede la prima vedere:

În timpul războiului rece s-a format generația de lideri care conduc astăzi
majoritatea statelor lumii și în special principalii actori din arena internațională.

Războiul rece nu a fost un eveniment planificat sau aniticipat de către principalii


actori ce au participat la el, războiul rece are consecințe ce își pun amprenta pe
evenimentele ce i-au succedat.

Afganistanul este una dintre cele mai sărace țări de pe glob, și asta în ciuda
faptului că în subsolurile sale se află cantități uriașe înca neexploatate de pietre prețioase,
cărbune, minereuri feroase și petrol. Un studiu recent arată că aproximativ 95% dintre
resursele naturale ale Afganistanului au rămas neatinse.

Afganistanul detine o importanță geostrategică deosebită, fiind puntea de legătură


dintre sudul, centrul si sud-estul Asiei. Totusi, exact acest lucru a atras în întreaga istorie
numerosi "cuceritori".

În Războiul Afgano-Sovietic forţele implicate au fost Consiliul Democratic


Republican susţinut de forţele sovietice şi rebelii islamişti Mujahedini. Rebelii au fost
susţinuţi din mai multe părţi printre care şi Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită,
Pakistan precum şi alte state musulmane, în contextul Razboiului Rece.

Desfăşurarea de trupe militare sovietice a început în 25 decembrie 1979. Ultimele


trupe au fost retrase între 15 mai 1988 şi 15 februarie 1989. Datorită costului mare şi a

3
inutilităţii acestui conflict, razboiul din Afganistan a fost deseori asemănat cu Războiul
din Vietnam.

Intervenția sovietică în Afganistan

Criza provocată de intervenția soviectică în Afganistan este o criză internaționala


de un cu totul alt tip, deoarece în ea a fost angajat direct unul din protagoniștii principali
ai războiului rece.
Ea rămâne totuși o criză periferică întrucât confruntarea nu a fost directă, între
URSS și SUA, chiar dacă acestea din urmă și-au simnțit amenințarea, în mod direct,
unele interese de securitate.
La 17 iulie 1973, regele Muhammad Zair Șah este înlăturat de la putere, dupa
patruzeci de ani de domnie, iar monarhia este abolită.
Afganistanul se proclamă republică, iar vărul fostului suveran, Muhammad Daud,
fost prim-ministru, devine primul președinte al statului instaurând un regim autoritar.
La 27 aprilie 1978 are loc o lovitură de stat, iar puterea este preluata de Consiliul
Democratic Republican, de orientare comunistă și prosovietică, condusă de Nur
Muhammad Tarkai, care proclamă Afganistanul republică democratică.
Măsurile de reformă radicală a structurilor sociale tradiționale adoptate de noua
conducere politică întâmpină opoziția populației islamice conservatoare, ce degenerează
într-o îndârjită rezistență armată în timpul căreia a fost ucis si ambasadorul american la
Kabul.
Au mai fost uciși aproximativ 50 de consilieri sovietici, în localitatea Herat, în
apropierea graniței cu Iranul.
Luptele pentru putere între diferitele facțiuni ale partidului de guvernămînt duc la
uciderea lui Nur Muhammad Taraki, în septembrie 1979, și apoi la cea a succesorului
său, Hafiz Ullah Amin , in luna Decembrie 1979.1

1
Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Neculae, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, Bucuresti, 2003,
p.17

4
Îngrijorați de toate aceste tulburări, de agitația opoziției islamice cat și de
evenimentele din Iran sovieticii s-au decis sa-și întărească controlul din Afganistan.
Hafiz Ullah Amin nu a putut pune capat rebeliunii care stăpânea țara și în
consecință a fost executat, fiind înlocuit de Babrak Karmal, care a devenit liderul
Consiliului Democratic Republican.
În aceiași zi în care preia puterea la 28 decembrie 1979, aceasta solicită
intervenția forțelor armate sovietice , cerere satisfăcută de guvernul URSS chiar în aceiași
zi.
În climatul efervescent al războiului rece, acest act de ocupație a fost interpretat
de Washington ca o manevră calculată în cadrul strategiei globale sovietice, decat ca un
răspuns la greșeile unui „guvern – marionetă” incompetent.
Din punct de vedere al Moscovei, regimul Taraki și Amin a creat haos și ar fi
acționat la ordinele adversarilor Moscovei din Iran și Pakistan.
Această zonă de conflict a avut caracteristici bine individualizate. Afganistanul
fiind o țară islamică cu o populație turcmenă, care se afla la granița unor republici
sovietice cu aceași structură etnică, unde exercitau un rol destabilizator.
Invzia sovietică a coincis cu confuzia postrevoluționară din Iran și cu nesiguranța
endemică din Pakistan, unde generalul Ziu UI-Haq a anulat alegerile și a interzis
activitatea tuturor partidelor politice.
Moscova a acuzat atat Iranul cât și Pakistanul că se amestecă în problemele
Afganistanului.
Invazia a adus trupele sovietice de elită la distanța de o ora de zvor de Golful
Persic și Oceanul Indian și de regiunea Baluchistan, ai cărei locuitori se opuseseră din
1973 pana în 1976 stăpânitorilor iranieni și pakistanezi și dintre care mulți se refugiaseră
în zona de sud- vest a Afganistanului, ceea ce SUA a apreciat imediat ca o amenințare la
adresa Iranului și a întregii regiuni a Golfului. Drept prima reacție, flota americană s-a
apropiat de zona Golfului, seminificând o atenționare pentru Moscova.

5
SUA au acționat, de asemenea, prin a condamna invazi a sovietică, lucru relativ
usor deoarece invazia era în mod evident un act de agresiune. Această condamnare și
focalizare a atenției mediului politic, a mass-mediei și a opiniei publice asupra agresiunii
sovietice din Afganistan erau convenabile pentru SUA, care se confruntau în acelasi timp
cu criza ostaticilor americani de la ambasada lor din Teheran și cu acuzațiile de a fi lasat
ca șahinșahul Iranului, unul dintre fidelii lor aliați, să fie înlăturat de la putere fără a fi
primit nici un fel de ajutor din partea SUA.
SUA au fost sprijinite în această atitudine de lumea musulmană. Conferința
Islamică, organizație înființată în 1969 la inițiativa Arabiei Saudite, s-a întrunit de
urgență, iar în cadrul acestei reuniuni ayatollahul Khomeini, liderul spiritual și religios al
revoluției islamice din Iran, a adus acuzații violente la adresa URSS, la care s-au alăturat
SUA și întreaga lume arabă.
Statele din zona Golfului au condamnat chiar mai energic această intervenție decît
țările arabe de pe linia întâi a confuntării cu Israelul, deși aceasta din urmă a condamnat
el însuși intervenția sovietică.
Președintele Carter a luat decizia de a stopa exportul de cereale americane spre
URSS (măsură ce nu a fost deloc pe placul fermierilor americani care au trebuit să-și
vîndă surplusul de cereale Argentinei, de unde se pare că o parte au ajuns totusi în
URSS).
De asemenea, SUA au înghețat negocierile SALT (privind reducerea
armamentului strategic nuclear), au sporit ajutorul militar către Pakistan și au inițiat o
apropiere de Republica Populară Chineză, care din 1979 și-au reluat locul în Consiliu de
Securitate al ONU.
Bugetul Pentagonului a crescut de la 3 % din PIB în 1979 la 5 % în 1980. A fost
creată o forță de desfășurare rapidă cu un efectiv anunțat oficial de o sute de mii de
militari, în vederea unor enentuale intervenții în Orientul Mijlociu li în Asia Centrala.
Președintele Ronald Regan, ales în decembrie 1980, își datorează alegerea, în
mare parte, crizei afgane. Din punct de vedere strategic, principala consecință a invaziei a
fost faptul ca URSS a trebuit să introducă și să mentină în Afganistan efective de circa
nouăzeci de mii de militari pentru a încerca sp reinstaureze pacea (fară succes) intr-o țară

6
care era deja în zonă de influiență și să înregistreze, fără posibilitatea de a schimba prea
mult lucrurile, eșecul în încercarea de a stabiliza situația în Afganistan.
În anul 1986 Babrak Karmal este înlocuit cu Muhammad Najibullah în funcția de
președinte al Partidului Democratic al Poporului și apoi și în ceea de șef al statului.
Războiul civil din Afganistan se transformă într-o amplă confruntare Est – Vest,
guvern comunist fiind sprijinit în teren de trupe sovietice, iar rezistența islamică afgană
primind ajutor din partea SUA, a Pakistanului și a lumii arabe tradiționaliste.
În nouă ani de conflict își pierd viața 1.5 milioane afgani, alte 4 – 5 milioane
părăsesc țara, iar 15.000 de militari sovietici își pierd viața.
Un acord mediat de ONU și semnat la 14 aprilie 1988 de puterile garantate
(URSS și SUA) prevede retragerea trupelor sovietice, crearea unui stat afgan neutru și
repartierea milioanelor de refugiați.
La 15 februarie 1989 se incheie retragerea trupelor sovietice, iar regimul lui
Najibullah face o serie de concesii, precum acceptarea regimului pluripartit și eliminarea
tuturor referirilor la socialism, care însă nu-l ajută prea mult în confruntarea, de unul
singur, cu rezistența mujahedinilor.
La 1 ianuarie 1992 intră în vigoare acordul ruso – american privind sistarea
livrărilor de armament către parțile aflate în conflict.
În fața ofensivei mujahedinilor ajunși în fața Kabulului, un grupt de generali îl
înlătură de la putere pe Najibullah, la 16 aprilie 1992, și predau capitala rezistenței
islamice, la 25 aprilie 1992. Consiliul mujahedinilor proclamp Republica islamică, apoi
reizbucnesc luprele pentru putere între grupările mujahedine. În 1994, în această luptă
intervin și milițiile talibanilor fundamentaliști, recrutați, inițial, dintre studenții islamici
afgani din Pakistan, care ocupă Kabulul, în septembrie 1996, reușind ca până în 1998 să-
și extindă controlul asupra a 90% din teritoriul țării.2

2
Cf. Jean Louis Dufour , op, cit. p.155.

7
Intervenția sovietică în Afganistan a fost una dintre ulltimile mari dispute
Est – Vest, din care însă cel mai mare profit, pe termen scurt însă, l-au tras Statele Unite,
care i-au susținut pe mujahedini, cărora le-au furnizat arme și sprijin logistic prin
intermediul Pakistanului.
Criza, care a fost declanșată în mod voit de Moscova, a rămas limitată și puțin
periculoasă pentru securitatea internațională , cele două superputeri neajungând la o
escaladare care să vizeze implicarea lor intr-o confruntare directă. Moscova a apreciat, în
mod corect, drept foarte redus riscul unei intervenții militare americane în Afganistan.
SUA s-au angajat mai curând într-o acțiune strategică indirectă, așa cum o numea
B.H. Liddell Hart.3
Încercuirea și izolarea strategică la care este supus Afganistanul, guvernat de
regimul comunist, au drept rezultat slăbirea militară diplomatică, economică, nu numai a
regimului, dar a statului afgan și a URSS în subsidiar, situație cu consecințe pe termen
lung, provocând o instabilitate accentuată a întregii zone, ale cărei efecte negative se
manifestă și astăzi.
Criza în care URSS s-a angajat de bunăvoie a fost deficitar gestionată de aceasta
grabindu-i sfârșitul. Intervenția militară sovietică a constituit o bună oprtunitate pentru
Occident de a-și adjudeca o victorie strategică majora, constând în eșecul militar suferit
de una din cele două principale armate din lume și în eșecul politicii de comunizare a
Afganistanului.
Pe termen lung, sprijinul acordat mujahedinilor islamiști de către SUA pe lânga
faptul că a contribuit în mod semnificativ la reducerea puterii militare și a credibilității
URSS în plan internațional, a consolidat fundamentalismului islamic în Asia Centrală, a
dat un impuls consistent dezmembrării URSS pe criterii etnice și a contribuit substanțial
la proliferarea amenințării fundamentalismului islamic de astăzi.

3
B.H. Liddell Hart, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973

8
Nu este dificil de observat că până la urmă, criza din Afganistan s-a dovedit
contraproductivă atît pentru factorul generator, URSS, cât și pentru cel intervenient,
SUA, care astăzi trebuie să ducă războuil global împotriva terorismului, una din zonele
predilecte fiind chiar Afganistanul.

A patra generație de Război Modern

Conceptul de cea de-a patra generație de război modern a apărut în gândirea


modernă la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut, ca un mod distinct de a caracteriza
dinamica și direcția spre care se îndreaptă din punct de vedere strategic doctrina militară.

Acestea grupează războaiele astfel:

• Prima generaţie a războiului modern a fost caracterizată de prezenţa pe câmpul de


luptă a unor mase mari de militari (instruiţi, echipaţi şi dotaţi corespunzător
misiunilor planificate), ipostază care a culminat cu războaiele napoleoniene;

• A doua generație a războiului modern a fost caracterizată de creșterea puterii de


foc, dar nu în egală măsură și a capacității de manevrare și a culminat cu primul
Război Mondial.

• A treia generație generaţia a treia se defineşte prin amplificarea mobilităţii forţelor,


proces care a condus la creşterea importanţei manevrei în spaţiul luptei, în întregul
spectru al acţiunilor militare. Teoreticienii consideră că acţiunile Germaniei
(Blitzkrieg) în cel de al Doilea Război Mondial au marcat începutul etapei23;

• A patra generație de Razboi Modern a evoluat după războaiele din Vietnam și


Afganistan și pune accentul pe modul în care un inamic de tip neconvențional

9
poate exploata schimbările din mediul politic, economic și social în propriul
interes și benificiu.4

Acest ultim tip de război s-a dezvoltat, ulterior, în contextul amplificării crizei de
legitimitate a statelor, generată de reactualizarea problemelor istorice rămase deschise cu
vecinii, nemulţumirea faţă de actorii internaţionali mai puternici, apariţia unor grupuri
umane intolerante în raport cu religia, cultura, nivelul de trai şi filozofia despre viaţă a
altora. Efectele globalizării şi dezvoltarea tehnologiei informaţiei au oferit cadrul propice
de evoluţie.
În anul 2001, George W. Bush declară război împotriva terorismului. Statele Unite
sunt și în prezent implicaţe în lupta împotriva terorismului în Orientul Mijlociu, cum ar fi
Afganistan.
Atacurile masive, cu bilanţuri îngrozitoare, asupra World Trade Center şi
Pentagon, urmate de agresiunile terifiante asupra civililor din gările Madridului şi din
metrourile Londoneze ne îndreptăţesc să afirmăm că fenomenul terorist cunoaşte mutaţii
de amploare.
Terorismul, înţeles ca violenţă gratuită împotriva civililor sau noncombatanţilor a
făcut parte din orice tip de război. Acum, spre deosebire de perioadele anterioare,
acţiunile teroriste nu mai sunt întâlnite ca lovituri punctuale sau ansambluri de lovituri de
sine stătătoare, ci ele sunt constituente ale unor operaţii de mare amploare.
În lipsa unei definiţii unanim acceptate, lucrările de specialitate recente prezintă
Războiul de generaţia a patra ca fiind: „o formă modernă de insurgenţă”5

4
Cf. Thomas X. Hammer, ‚,Insurgency : Modern Warfare Evolves into a Fourth Generation”, în Stratefic
Forum, nr. 214, Institute for National Strategic Studies
5
G.I.Wilson, John P. Sullivan, Hal Kempfer, 4GW: Tactics of the Weak Confound the Strong

10
Nivelul superior al artei militare este zona cea mai vizată de factorii de decizie
politică şi militară ai forţelor oponente. În cadrul procesului de globalizare, în ultimii ani,
a fost realizată o reţea foarte densă de relaţii interstatale, interzonale şi transnaţionale.
Liderii forţelor de opoziţie urmăresc să o exploateze în interes propriu.
În primul rând ei fructifică noile facilităţi căutând să stabilească „alianţe” cu capii
lumii interlope, ai crimei organizate, ai traficului de arme, droguri, mijloace de distrugere
în masă şi ai tuturor celor care desfăşoară activităţi infracţionale.
Obiectul acestora îl constituie perturbarea ordinii de drept, a stabilităţii şi
securităţii statului vizat.6
Fiecare organizaţie are vulnerabilităţi specifice, care, stimulate, pot genera
pericole şi ameninţări, atât la adresa colaboratorilor, partenerilor interni şi internaţionali,
cât şi a instituţiei respective, cautând să îşi infiltreze, în punctele-cheie, persoane sub
acoperire.
Războiul pe care l-a declarat întreaga planetă terorismului, în ciuda concentrării de
forţe şi mijloace de nivel global, se prelungeşte.

În Afganistan, în ciuda luptelor câştigate fără reproş de forţele armate ale Coaliţiei
internaţionale, situaţia este departe de a fi în măsură să prevestească un sfârşit clar.

Deşi, privite de la înălţime strategică, aceste obstacole par mărunte, ele devin
insurmontabile, pe măsură ce se acţionează în cea mai bună manieră.Forţele oponente îşi
concentrează efortul asupra viabilităţii politice a conflictului şi mai puţin asupra rezultatelor
tactice rapide.
Scopul final al războiului este legat de impunerea voinţei uneia dintre părţi

6
Dr. Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Ed. UNAp.,
Bucureşti, 2004, pp.18-20.

11
aceasta fiind realizată de una din tabere, atât în mod direct, prin acţiuni violente sau
paşnice, cât şi în mod indirect de către segmente ale vieţii publice şi populaţiei care
aparţin adversarului.
Lovitura strategică în cadrul războaielor de generaţia a patra este direcţionată
către factorii de decizie politico-militară, pentru a le distruge unitatea şi voinţa de a
continua un război mult prea costisitor, fără beneficii
Ceea ce se cunoştea şi se aplica fără excepţie, până acum, în cadrul tuturor
generaţiilor cunoscute de războiul modern, devine contraproductiv.
Distrugerea forţelor armate ale adversarului şi a capacităţii acestora de regenerare
nu mai constituie prioritatea supremă. Adversarul poate fi învins chiar dacă îi rămân
forţele armate intacte.
După 11 septembrie, SUA şi-au adaptat strategia de securitate naţională la noile
realităţi, atacul de prevenire a constituit una dintre noutăţile care au permis susţinerea
războiului împotriva terorismului, ca lider universal.
Declanşarea războiului din Afganistan şi a celui împotriva lui Saddam Hussein
constituie doar două exemple de acţiune conform acestei strategii7
Atacurile teroriste de la teatrul din Moscova, gările Madridului, şcoala din Beslan
şi metroul londonez au demonstrat că întreaga lume este ameninţată.
SUA în Strategia de Securitate Naţională, elaborată în anul 2006, declară fără a
lăsa loc de dubii că „Noi întotdeauna vom proceda în mod deliberat, evaluând
consecinţele acţiunilor noastre”8
Din această perspectivă, se stabilesc şi mijloacele folosite în cazul producerii unui
„atac iminent cu arme biologice, pe care doar armele nucleare le pot distruge în
siguranţă“
Armele nucleare pot fi folosite şi pentru „atacuri împotriva facilităţilor inamice,
inclusiv a buncărelor, care conţin arme chimice sau biologice“9

7
http://www.realclearpolitics.com/
8
The National Security Strategy of the United States of America, March 2006

9
Idem

12
Concluzii

Afganistanul fiind o zonă geostrategică importantă a atras multi cuceritori, prin


invazia sovietică Afganistanul a devenit un câmp de luptă fierbinte al confruntării EST
-VEST in condițiile răbufnirii războiului rece.
Țara a fost stăpânită în antichitate de mai multe popoare precum perșii,grecii,
arabii, mongolii.
Afganistan a fost constituit în anul 1747 sub conducerea lui Ahmad Sah Durrani
și supus de Marea Britanie în urma a doua războaie între anii 1839-1842 și 1878-1880. În
anul 1919 dupa cel de-al 3-lea război cu Marea Britanie, aceasta a recunoscut
independența statului Afgan proclamată la 28 feb. 1919.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Afganistan-ul își mentine neutralitatea
la 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) este înlaturat, monarhia este
abolită, iar Afganistanul se proclama republica.
De la invazia Uniunii Sovietice din 1979, afganii s-au aflat iar în război.
Mai intai, contra trupelor de la Moscova, cu prețul unei lupte sângeroase, care a
provocat moartea a peste un milion de oameni.
Dupa plecarea invadatorilor, războiul nu a luat însa sfârșit. Diferite acțiuni ale
rezistenței islamice au pornit lupta pentru supremație încă din momentul retragerii
trupelor sovietice, de aceasta data între ele.
Conflictul a dus la moartea a peste 50.000 de persoane în cinci ani

Atentatele teroriste din 11.09.2001 din SUA au dus la înlăturarea guvernului de la


Kabul , lichidarea militiilor talibane si a organizatiilor teroriste cu baze pe teritoriul

13
afgan. Actiunile de stabilizare si reconstructia Afganistanului continua si in prezent prin
aportul Coalitiei Antiteroriste, inclusiv a Romaniei.

Războiul împotriva terorismului continuă, Afganistanul reprezentând principalul


teatru de confruntare. Nu au fost obţinute succese răsunătoare în stabilizarea zonei, chiar dacă
tributul de vieţi şi bani plătit de Coaliţie a fost cel mai mare cunoscut de la începerea
ostilităţilor.

Războiul rece a fost un femnomen complex și contradictoriu, care a menținut


lumea intr-un statu quo ce fusese rezultatul celui de-al doilea război mondial.

Războiul rece a generat proliferarea unor mari cantități și tipuri de armament, de


la marile puteri spre periferia sistemului internațional.

Marile puteri s-au aflat într-o continuă cursă a înarmării în scopul participării la
un război care putea sp izbucnească în orice moment.

Cele doua puteri s-au afltat în competiție pentru lărgirea zonelor de influiență,
prin captarea de prieteni, împărțind în egală măsură ajutoare financiare, economice și
armament din cel mai diversificat.

Pentru că nu se putea un război între ele marile puteri au încurajat acest tip de
conflicte în scopul de a oferi o supapă de eliberare a tensiunilor din sistem.

În acest tip de războiae periferice, stimulate din exterior s-au perpetuat.

În Afganistan, SUA au susținut financiar și material fherilele tribale


anticomuniste și antisovietice.

Când sovieticii s-au retras, războiul civil a continuat ca și când nu s-ar fi întâmplat
nimic . Mujahedinii benificiind de un serios și diversificat arsenal de armament.

Sfârșitul războiului rece s-a dovedit a fin u numai sfârșitul unei competiții
internaționale cu și al unei epoci în care sistemul internațional nu a cunoscut mutații
semniicative.

14
Evoluția securtității li stabilității internaționale a fost și este neliniară factorul
neprevăzut continuând să joace un rol semnificativ.

Cu toate acestea putem afirma că există o linie de falie, reprezentată de


evenimentele de la 11 Septembrie 2001, ce divide această eră în două perioade distincte:

Prima inainte de atacurile teroriste când speranța pentru soluționarea pașnică a


conflictelor reprezentau sentimental predominant.

A doua dupa data de 11 Septembrie când incertitudinea și pesimismul au devenit


o caracteristică de bază la nivel global.

15
Bibliografie

1. Teodor Frunzeti Globalizarea Securității Ed. Militară

2. Unteanu Cristian Manual Nato

3. Teodor Frunzeti Soluționarea Crizelor Ed. Institutul European

4.Centrul de studii strategice de apărare și securitate


Ed.Universității de apărare

5. J.S. Goldstein Manual de Relații Internaționale Ed. Polirom

6. http://cssas.unap.ro/

7. http://users.erols.com/mwhite28/afghanis.htm

16