Proiect la fizică

Tema: “ORIGINEA SI EVOLUȚIA SISTEMULUI SOLAR

ELEMENTE DE MECANICĂ CEREASCĂ
LEGILE LUI KEPLER”
Obiective
 Sistematizarea informației cu privire la originea si evolutia sistemului solar
 Cercetarea notiunii de cosmologie si elementele componente
 Investigarea elementelor de mecanică cerească
 Studierea legilor lui Kepler

Metode utilizate
 Investigare teoretică
 Analiza
 Geniralizarea si sistematizarea informației
 Concluzionarea

,,Atunci când privesc sistemul solar, constat că Pământul este situat faţă de Soare la distanţa
cea mai potrivită, astfel încât să primească atâta căldură şi lumină câtă are nevoie pentru a
susţine viaţa pe el. Acest lucru nu poate fi întâmplător."
(Isaac Newton)

Originea și evoluția Sistemului Solar

Noțiunea de cosmogonie
 Problema originii și evoluției corpurilor cerești constituie obiectul de studiu al unui
capitol special al astronomiei numit cosmogonie.
 Originea și evoluția Sistemului Solar este o problemă extrem de complicată. Ea poate fi
abordată pe cale pur teoretică prin aplicarea legilor generale ale fizicii.

Formarea Sistemului Solar

Formarea și evoluția Sistemului Solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde de
ani, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular. Cea mai mare
parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce
restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele,
sateliții, asteroizii și alte corpuri cerești mai mici din Sistemul Solar.
 Ipoteze ale formării
1. Ipoteza lui Immanuel Kant
In 1755, Immanuel Kant publica teoria sa cosmogonica, conform careia sistemul solar s-ar fi
format dintr-o uriasa nebuloasa de materie pulverulenta in care s-au constituit mai multe
puncte de condensare, care au dus la aparitia Soarelui in centrul nebuloasei si a planetelor spre
periferia acesteia, pe fondul unei miscari de rotatie a nebuloasei.

2. Ipoteza lui Pierre-Simon Laplace

In lucrarea sa din 1796, Laplace prezenta o ipoteza cosmogonica care avea ca punct de plecare
tot o nebuloasa gazoasa aflata in miscare de rotatie. Datorita acestei miscari, mari cantitati de
materie incandescenta au “evadat” prin planul ei ecuatorial, dupa care a urmat o racire si o
condensare a materiei incandescente, fapt care a dus la aparitia planetelor.
 Ipotezele cosmogonice eleborate de Kant si Laplace se aseamana in aspectele lor
esentiale, chiar se completeaza reciproc pana la un anumit punct. Pana in sec. XX, aceste
teorii au cunoscut o influenta covarsitoare asupra dezvoltarii conceptiilor despre
formarea si evolutia sistemului solar.

3. Ipoteza lui Sir James Hopwood Jeans

Jeans presupunea ca formarea sistemului solar ar fi avut loc in urma unei uriase maree solare,
provocata de trecerea prin apropierea Soarelui a unui corp ceresc cu o masa mult mai mare.
Materia astfel smulsa din Soare s-ar fi compensat prin racire, dand nastere planetelor care
graviteaza in jurul Soarelui.

4. Ipoteza lui Otto Julievici Schmidt

Conform ipotezei lui Otto, planetele Sistemului solar s-au format dintr-un nor cosmic rece de
gaze şi pulbere de origine meteoritică , cu care era înconjurat Soarele. În timpul rotirii norului ,
particulele solide unindu-se au dat naştere unor corpuri mai mari. Treptat acestea s-au contopit
cu alte corpuri meteoritice, transformindu-se în planete.Mai aproape de Soare s-au format
planetele mai mici , dar cu densitaţi mari, iar la o distanţă mai mare de astru au luat naştere
planetele gigantice, de dimensiuni mari şi cu densitaţi mici.

5. Ipoteza lui Hannes Alfvén

Ipoteza cosmogonica a lui Alfvén pleaca de la un mediu initial neomogen alcatuit din plasma, o
nebuloasa plasmatica in mijlocul careia ia nastere o protostea. In virtutea marimii insignifiante a
particulelor care alcatuiau mediul plasmatic initial, acestea erau supuse actiunii unei game
vaste de campuri, de la cele electrice la cele gravitationale.

Etapele evoluției
Potrivit ipotezelor cosmogonice moderne, Soarele împreună cu planetele s-au format din una și
aceeași nebuloasă primară de gaz și praf în stare de rotație. Deși nu există încă o teorie
definitivă,în prezent se conturează totuși următoarele etape principale în evoluția timpurie a
Sistemului Solar.
 1. Inițial a existat un nor uriaș de materie interstelară constituit din molecule de gaz
(H2,H2O,OH) și praf în stare de rotație.
2. În regiunile norului apar neomogenități care depășind o anumită valoare critică a masei
încep să se contracte sub acțiunea forțelor de gravitație.În consecință norul se
descompune în fragmente,unul dintre care ulterior va da naștere Sistemului Solar.
3. Peste 10-100 mii de ani de la începutul contracției, masa nucleului fragmentului atinge
circa 0.1 din masa soarelui actual,materia devine netransparentă. În timp foarte scurt,
de la 10-100 de ani, nucleul central se contractă și mai mult formând o protostea -
protosoarele. Ca urmare a instabilității de rotație, în jurul protosoarelui se formează
discul unei nebuloase protoplanetare.
4. Etapa urmatoare are durata de circa 100 milioane de ani,în care continuă contracția
gravitațională a protosoarelui. Această etapă se caracterizează prin formarea corpurilor
masive numite planetezimale.
5. Pământul a cărei vârstă are 4,5 miliarde de ani , a atins dimensiunile sale actuale ,
probabil în decursul unei perioade cuprinse între 100 mii-100 milioane de ani.

Viitorul
În cazul în care cataclismele cosmice ocolesc aceasta parte a galaxiei, sistemul solar va mai
exista în starea în care se află acum încă 2-3 miliarde de ani.
Apoi, după ce hidrogenul din Soare se va consuma, astrul zilei se va deveni foarte strălucitor.
Condiţiile de pe Terra vor semăna cu cele de pe Venus. În numai 3,5 miliarde de ani Terra va
deveni de nelocuit iar viaţa va dispărea .
În nucleul Soarelui, heliul va începe să se transforme în oxigen şi va începe să se mareasca.
Peste 7,5 miliarde de ani (de acum înainte) Soarele va deveni o gigantă roşie. Planeta Mercur va
fi carbonizată. Soarele îşi va fi pierdut 28% din masă şi gravitaţia lui va slăbi. Din acest motiv
Terra şi Marte vor fi aruncate în sistemul solar, sfărsind pe orbite mult mai îndepartate decât
acum.
Pământul va fi o planetă fără atmosferă, cu supraţata de consistenţa cleiului, fără pic de apă.

Elemente de mecanică cerească

Mecanica cerească este o ramură a astronomiei și a mecanicii clasice care se ocupă cu studierea
și descrierea mișcărilor obiectelor cerești, cum sunt stelele, planetele, asteroizii și cometele, cu
ajutorul teoriilor fizicii și matematicilor.
Domeniile fizicii cele mai direct vizate sunt cinematica, dinamica, mecanica clasică și relativistă.
Mecanica cereasca analitica modernaa inceput cu peste 300 de ani in urma, odata cu Isaac
Newton. Studiile anterioare care abordeaza problema pozitiilor planetelor dateaza de peste trei
mii de ani. Primele tentative ale mecanicii ceresti au implicat mai multe teorii care plasau
Pamantul in centrul universului.
O problema interesanta legata de mecanica cereasca este teoria perturbatiilor. Perturbatiile
cuprind metode matematice care sunt folosite pentru a gasi o solutie aproximativa la o
problema care nu poate fi rezolvata cu exactitate. O utilizare timpurie a teoriei a fost rezolvarea
unor probleme ale mecanicii ceresti, cum ar fi solutia lui Newton pentru orbita Lunii, care se
misca vizibil in mod diferit de o simpla elipsa din cauza concurentei dintre gravitatia soarelui si
cea a Pamantului.
Aceste metode incep cu o forma simplificata a problemei originale, care este indeajuns de
simplapentru a putea fi rezolvata cu exactitate – de obicei o elipsa Kepleriana care este corecta
atunci cand exista numai doua corpuri care graviteaza , sau o orbita circulara, care este corecta
in cazuri speciale cand doua corpuri se afla in miscare, dar care adeseori este suficient de buna
pentru o utilizare practica. Problema rezolvata, dar simplificata, este apoi “perturbata” pentru a
aduce conditiile de pornire mai aproape de problema reala (de exemplu, includerea atractiei
gravitationale a unui al treilea corp). Micile modificari care rezulta de aici sunt utilizate sub
forma de corectii. Daca nu ar fi fost progresele facute in mecanica cereasca, intelegerea
corpurilor din jurul nostru ar fi in continuare compromisa in mare masura.

O efemeridă este un șir de poziții pe care un corp ceresc le va avea la un anumit moment. Cele
mai cunoscute efemeride sunt tabelele care conțin pozițiile planetelor din sistemul solar la
anumite date calendaristice, tabele care ușurează găsirea acestor planete pe cer.

În mecanica universală ne ocupăm de mişcările corpurilor cereşti sub influenţa atracţiei

reciproce a maselor. Forma cea mai simplă este mişcarea a două corpuri (problema celor
douăcorpuri). Pentru sateliţii artificiali, masa corpului mai mic (satelitul) poate fi neglijată
încomparaţie cu masa corpului central (Pământul). Presupunând că toate corpurile sunt
omogene şi astfel generează câmpul gravitaţional alunui punct material, mişcarea orbitelor în
problema celor două corpuri poate fi descrisă empiricde legile lui Kepler sau poate fi derivată în
mod analitic din mecanica newtoniană.

Legile lui Kepler

În astronomie, legile lui Kepler descriu mișcările planetelor în jurul Soarelui (sau stelei sistemului
solar respectiv) și în general comportamentul oricărui sistem de două corpuri între care acționează
o forță invers proporțională cu pătratul distanței. Aceste legi nu sunt valabile decât în
cadrul mecanicii newtoniene.
Cele trei legi au fost enunțate la începutul secolului al XVII-lea de astronomul german Johannes
Kepler, utilizând observațiile făcute de astronomul danez Tycho Brahe asupra orbitei planetei Marte.
Primele două legi au fost publicate în 1609 în Astronomia nova, iar cea de-a treia în 1619 în
lucrarea Harmonices mundi. Aceste teze au dus la ruperea definitivă de credința ce durase timp de
secole, conform căreia planetele s-ar fi mișcat în jurul soarelui pe traiectorii circulare.
PRIMA LEGE
Enunțul primei legi este următorul: „Planeta se mișcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în care
steaua reprezintă unul din focare.”
A DOUA LEGE
A doua lege se enuntă astfel: „Linia dreaptă care uneste planeta cu steaua («raza vectoare a
planetei») mătură arii egale în perioade de timp egale sau formulat echivalent viteza areolară a
razei vectoare e constantă.”
Din această lege, numită „a ariilor egale”, rezultă că o planetă se deplasează cu atât mai repede
cu cât este mai aproape de stea.

A TREIA LEGE
Johannes Kepler enuntă a treia lege a miscării planetelor: „Pătratul perioadei de revoluție a
planetei, u, este proporțional cu cubul semiaxei mari a orbitei. a :u2 ∝a 3

Aceste legi descriu miscările planetelor cu o aproximație suficientă în unele calcule, dar adesea
sunt necesare modificări care să tină seama de alte efecte. Unele abateri se datorează efectelor
reciproce ale gravitației dintre planete, miscării stelei datorită atragerii planetelor si efectelor
relativiste. Aproximația este relativ bună când masa planetei este neglijabilă fată de masa
stelei.

Concluzii
 Sistemul solar a fost sortit sa dispara inca din momentul crearii sale. Astfel in mai putin
de 5 miliarde de ani tot hidrogenul din interiorul Soarelui se va transforma in heliu, iar
Soarele va creste in dimensiuni “inghitind' planetele pana la Jupiter. Dupa aceasta
Soarele se va contracta transformandu-se intr-o pitica alba care se va stinge lasand
Sistemul Solar in frig si intuneric.
 Daca nu ar fi fost progresele facute in mecanica cereasca, intelegerea corpurilor din
jurul nostru ar fi in continuare compromisa in mare masura.
 Legile lui Kepler au constituit baza pentru formularea legilor gravitației de către Isaac
Newton si au o deosebită importanță pentru înțelegerea miscării corpurilor ceresti, de
exemplu a Pământului șsi a celorlalte planete în jurul Soarelui, sau a Lunii si a sateliților
artificiali în jurul Pământului.