Prof. Dr.

Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

CURSUL 2 - ŢESUTUL EPITELIAL

ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR – GLANDULAR

Secreţia face parte dintre proprietăţile fundamentale ale celulei vii. Ea poate fi definită ca un proces
prin care, pe baza preluării din mediul extracelular a unor molecule simple, o celulă sintetizează un
produs complex pe care îl elimină în exterior. Acest proces presupune existenţa unor etape de
biosinteză intracelulară, ce necesită consum energetic. Produsul eliminat este util pentru buna
funcţionare a organismului.
În cadrul ţesutului epitelial, în cursul procesului de diferenţiere, celule izolate sau grupe de celule
capătă proprietăţi secretoare deosebite, prin dezvoltarea unora dintre organitele implicate în
procesul de sinteză. Aceste celule formează, în totalitatea lor, ţesutul epitelial secretor sau ţesutul
epitelial glandular.
Organizare
- celule izolate
- grupe celulare
- organe secretoare constituite

1. ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR EXOCRIN

Histogeneză
În diferite puncte ale unui epiteliu de suprafaţă, celulele bazale proliferează, deprimă membrana
bazală şi pătrund tot mai adânc în ţesuturile subjacente, sub forma unui „mugure epitelial”. La
extremitatea distală a mugurelui, celulele se diferenţiază (prin dezvoltarea organitelor şi enzimelor
implicate în sinteză) şi formează componenta secretoare a epiteliului exocrin, denumită
adenomer. Celulele epiteliale care fac legătura între adenomer şi suprafaţa epitelială de origine se
transformă dintr-o masă celulară compactă într-o structură tubulară cu lumen bine definit, generând
astfel sistemul tubular (canalicular) al epiteliului secretor. Ambele componente – adenomerul şi
sistemul tubular – sunt separate de ţesuturile vecine printr-o membrană bazală, în continuitate
directă cu membrana bazală a epiteliului de suprafaţă.
Ca şi în cazul ţesutului epitelial de tapetare, în structurile ţesutului epitelial secretor exocrin se
pot deosebi câteva tipuri celulare ce intră în structura adenomerelor şi, respectiv, în structura
canalelor.
Clasificarea glandelor exocrine - criterii:
- tipurile celulare în raport de natura chimică a produsului de secreţie
- histoarhitectonica adenomerelor şi a canalelor
- modalităţile de eliminare
1.1. PARTICULARITĂŢI CITOLOGICE LA NIVELUL EPITELIULUI EXOCRIN
- 4 grupe mari, în raport de procesul de sinteză şi secreţie a materialului elaborat: celule
sintetizante de polipeptide-proteine, celule sintetizante de glicoproteine, celule
sintetizante de lipide şi celule transportoare de ioni
- separat: celule mioepiteliale – deosebite sub raport funcţional, dar descrise aici, datorită
existenţei lor în unele tipuri de adenomere.
CELULA SINTETIZANTĂ DE POLIPEPTIDE-PROTEINE
- histologia clasică: celulă zimogenă: produsul elaborat apare sub forma unor granule de
zimogen
Localizare: adenomerele glandelor salivare mixte, de tip seros (parotidă), pancreas
MO
- citoplasma celulară evident bazofilă mai ales în cele două treimi bazale, cu o zonă ceva mai
palidă, supranucleară.
- 1/3 apicală conţine granulele de zimogen, fine, cu diametru de până la 1-1,5 μm; numărul lor
variază în raport de etapa funcţională
- nucleu rotund, în 1/3 bazală, cu nucleol proeminent central sau, rar, doi nucleoli

1
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

ME
- structură tipică, consecinţa dezvoltării importante a organitelor implicate în sinteza şi
eliminarea de polipeptide sau proteine, cu proprietăţi enzimatice
- polarizare evidentă
- PA: microvilozităţi diferit dezvoltate, PB: labirint bazal modest
- mare cantitate de RER sub formă de cisterne sau pachete de cisterne, printre care apar
numeroşi ribozomi liberi şi polizomi
- mitocondrii în general alungite, cu creste bine dezvoltate, printre cisternele RER
- complex Golgi bine dezvoltat supranuclear, numeroase vezicule de transport, delimitate de o
unitate membranară, cu un conţinut omogen sau fin granular şi o densitate electronică
evidentă
- lângă PA complexe joncţionale (ocludente, aderente, desmozomi), de-a lungul feţelor
laterale, distanţate, joncţiuni aderente
Funcţii: sinteză proteică
- trei etape importante:
(i) captarea precursorilor (aminoacizi) din mediul extracelular,
(ii) asamblarea acestora sub formă de polipeptide sau proteine, după tiparul sintezei proteice,
(iii) stocarea şi concentrarea în vacuole golgiene şi evacuarea acestora prin polul apical.
CELULA SINTETIZANTĂ DE GLICOPROTEINE
- histologia clasică: celula mucigenă: produce un material vâscos numit, în mod tradiţional,
mucus
Localizare: adenomerele glandelor salivare mixte sau de tip mucos, glandelor pilorice şi endocervicale.
- există 3 tipuri distincte de celule mucigene:
(i) cu pol mucos deschis (celula caliciformă din epiteliul intestinal);
(ii) cu pol mucos închis (celula din acinii glandelor salivare);
(iii) cu pol mucos închis de tip mucoid (celula epitelială din epiteliul de tapetare gastric)
Celula cu pol mucos închis
MO - coloraţia de rutină
- 1/3 bazală, perinuclear: citoplasma bazofilă cantitativ redusă
- 2/3 apicale: citoplasmă foarte palidă, până la incoloră, datorită aglomerării granulelor de
mucus; intens colorată prin tehnici speciale (mucicarmin, PAS, albastru alcian)
- nucleu aplatizat, situat paralel cu polul bazal; cromatina mai puţin dispersată, nucleol mai
puţin proeminent, comparativ cu celula zimogenă
ME
- celulă polarizată - caracteristici ale polului apical şi bazal, prezenţa şi distribuţia joncţiunilor
similar cu celula zimogenă
- RER extrem de bine dezvoltat în zona bazală, complexul Golgi – supranuclear
Funcţii: sinteză glicoproteică – etape similare cu cele prezentate la celula zimogenă, cu diferenţa că
aici are loc un intens proces de glicozilare sub acţiunea unei glicozil-transferaze.
CELULA SINTETIZANTĂ DE LIPIDE (SEBUM)
- componentă exclusiv a glandei sebacee, anexă glandulară cutanată
- structura variază în raport cu gradul de diferenţiere şi maturizare: stadii diferite pot fi
observate (MO, ME) de la periferie către centru şi zona de eliminare
- celula bazală (puţin diferenţiată) se încarcă progresiv cu vacuole lipidice, care cresc în
volum, fără însă a fuziona
- celula intermediară: formă aproximativ poliedrică, nucleu central, citoplasmă acidofilă, cu
aspect spumos, spongios, datorat incluziilor lipidice (MO, coloraţie de rutină: aspect de
„sticlă pisată” sau „burete”, deoarece picăturile lipidice apar complet incolore, datorită
dizolvării lor de către solvenţii organici utilizaţi în realizarea secţiunilor; MO, coloraţii
speciale pentru lipide: conservă şi evidenţiază incluziile)
ME
- organite celulare: RER, mitocondrii, mai puţin REN

2
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

Pe măsura acumulării lipidelor, volumul celulei creşte, organitele diminuă şi citoplasma este
progresiv înlocuită cu numeroase incluzii lipidice, accentuând aspectul spumos descris anterior.
Acest fapt se explică prin existenţa şi persistenţa citoscheletului, format din numeroase
tonofilamente, ce împiedică coalescenţa incluziilor lipidice.
- celula matură: nucleul suferă modificări degenerative (cariopicnoză, cariorexis, carioliză),
organitele celulare dispar complet; celula este eliminată şi, prin distrugerea membranei
plasmatice, lipidele vor fi eliberate pe suprafaţa ţesutului epitelial.
Nu toate celulele provenite din stratul bazal, germinativ, parcurg aceste etape. Unele celule se
încarcă cu keratină, constituind celule de susţinere, dispuse în travee subţiri, cloazonate, între
celulele sintetizante de lipide.
CELULA TRANSPORTOARE DE IONI
- efectuează transport activ de ioni contra unui gradient de concentraţie
Localizare: specifică în glandele sudoripare, în mucoasa gastrică (celula parietală producătoare de
HCl), în unele segmente ale canalelor de excreţie a glandelor exocrine
Glande sudoripare: două tipuri de celule, două varietăţi de glande: ecrine (adevărate, localizate pe
toată suprafaţa corpului) şi apocrine (denumire improprie, localizate în axilă şi în regiunile
organelor genitale)
Celula transportoare de ioni, tipică pentru glandele sudoripare ecrine
MO
- citoplasmă acidofilă (celulă clară), nucleu central, cu cromatină omogenă, fără nucleol
vizibil, aspect striat al polului bazal
ME
- polarizare manifestată
- labirint bazal dezvoltat, conţine pompe ionice
- microvilozităţi apicale, conţine enzime (ATP-ază)
- feţele laterale prezintă numeroase pliuri care intervin în absorbţia apei şi electroliţilor
- organite celulare: REN dezvoltat, numeroase mitocondrii
CELULA MIOEPITELIALĂ
- tip celular particular
Localizare: în structura adenomerelor şi a canalelor glandelor exocrine de origine ectodermică –
excepţie făcând glanda sebacee
MO
- nucleu turtit sau bastoniform, plasat din loc în loc între polul bazal al celulelor secretoare şi
membrana bazală
ME
- corp celular mult aplatizat, din care se desprind prelungiri filiforme fine care se invaginează
printre celulele secretoare, până la nivelul complexelor joncţionale apicale ale acestora
(prelungirile “îmbrăţişează” celulele secretoare)
- citoplasma bogată în filamente contractile (actină şi miozină), dispuse asemănător fibrei
musculare netede; sunt prezente şi filamente intermediare de desmină, specifice ţesutului
muscular.
- joncţiuni desmozomale cu celulele adiacente
Funcţii: sub control neurovegetativ şi hormonal, rol în procesul de expulzare a granulelor de
secreţie
1.2. CICLUL SECRETOR
Durata în timp a întregului proces de secreţie, de la captarea precursorilor şi până la eliminarea
produsului de secreţie, formează un ciclu secretor.
- pentru unele glande, ciclul secretor se suprapune peste ciclul celular (celula producătoare de
lipide din glanda sebacee)
- majoritatea glandelor: numărul de cicluri secretoare este relativ mare (peste 2-3), într-un
ciclu celular
Etapele unui ciclu secretor sunt:

3
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

 captarea precursorilor, care se face la nivelul polului bazal prin intermediul difuziunii active
(canale şi pompe), mai rar prin endocitoză mediată de receptori;
 sinteza materialului, mecanismul fiind variabil în raport cu natura chimică a produsului de
secreţie;
 desăvârşirea compoziţiei de secreţie, care începe în complexul Golgi şi continuă în granulele
formate, implicând în special concentrarea şi/sau proteoliza unui produs inactiv într-un produs
activ sau a unui precursor în peptide diferite;
 transportul produşilor de secreţie, realizat prin intermediul microfilamentelor şi
microtubulilor (în cazul granulelor de secreţie) sau prin enzime transportatoare membranare (de
exemplu, ATP-aza);
 eliminarea produsului de secreţie.
Există două tipuri de ciclu secretor:
- tipul secretor constitutiv - reprezentat printr-o eliminare continuă, pe măsura sintezelor
intracelulare (pentru celule nespecializate în secreţie, de exemplu în cele care realizează
eliminarea de proteoglicani şi glicoproteine ale matricei extracelulare)
- tipul secretor reglat - specific celulelor secretoare specializate, permite ca eliminarea să se
realizeze discontinuu, ca urmare a unui semnal molecular (hormon neuromediator) care
reprezintă ligandul specific faţă de un receptor. Celulele au proprietatea de a stoca produşii
de sinteză în granule de secreţie (vacuole golgiene).
1.3. MODALITĂŢI DE ELIMINARE A PRODUSULUI DE SECREŢIE
- trei modalităţi: merocrină, holocrină şi apocrină (holomerocrină)
Eliminarea merocrină
- nu afectează membrana celulară (menţine integritatea membranei bazale - polul apical)
- ME: se realizează prin exocitoză
Eliminarea holocrină
- expulzarea unei celule glandulare, mai mult sau mai puţin modificate, în totalitatea sa
(glanda sebacee)
Eliminarea apocrină sau holomerocrină
- considerată iniţial ca o formă intermediară, în care eliberarea produsului de secreţie se
realizează cu o pierdere a polului apical al celulei
- specifică celulelor epiteliale secretoare de la nivelul glandei mamare
ME
- substanţele proteice şi solubile din secreţia lactată se elimină prin exocitoză
- incluziile lipidice ajunse la polul apical sunt înconjurate de un strat proteic citoplasmatic
foarte subţire, care fuzionează cu membrana apicală şi apoi se elimină, cu o mică pierdere de
citosol şi membrană plasmatică, foarte repede refăcută însă de celula secretoare
1.4. TIPURI MORFOLOGICE DE ADENOMERE
Adenomerul - componenta secretoare propriu-zisă a epiteliului glandular exocrin
Din punct de vedere morfologic: tipuri de adenomere: tubular, acinos/alveolar, sacciform.
ADENOMERUL TUBULAR
- structura unui tub, comparabilă cu un “deget de mănuşă”
- peretele acestui adenomer este format din celule cubice sau cubico-prismatice, situate pe o
membrană bazală
- celulele realizează un lumen situat în centrul adenomerului, care se va continua cu lumenul
canalului
- traiect aproximativ rectiliniu (adenomer tubular drept – de exemplu, glanda intestinală
Lieberkühn), un traiect ramificat (adenomer tubular ramificat – glanda pilorică), un traiect
ondulat, sinuos (adenomer tubular sinuos – glanda fundică) sau traiect întortocheat, sub
formă de ghem (adenomer tubular glomerulat – glanda sudoripară)
- citologic: un singur tip celular, două sau mai multe tipuri celulare
ADENOMERUL ACINOS/ALVEOLAR
- structură sferică (acin) sau alungită elipsoidală (alveolă)

4
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

- celulele: dispuse pe un singur rând aranjat pe o membrană bazală, au formă de trunchi de

piramidă, cu un pol bazal mai larg şi un pol apical ceva mai redus, determină în centrul
adenomerului un lumen de dimensiuni diferite care se va continua cu un canal.
- după natura produsului de secreţie: acin seros, mucos sau mixt
Acinul seros
- celulele secretoare de tip zimogenic (citoplasmă bazofilă)
- lumen central, mic şi stelat, datorită distanţării polurilor apicale ale celulelor secretoare,
deasupra complexelor joncţionale apicale
- localizare: pancreasul exocrin, parotidă (glandă salivară seroasă pură) şi în glandele salivare
mixte.
Acinul mucos
- celule de tip mucigen (cu pol închis) (citoplasmă palidă)
- lumen mai larg comparativ cu acinul seros, şi aparent rotund
- localizare: glande salivare mixte, glanda palatină (glandă salivară mucoasă pură).
Acinul mixt
- format majoritar din celule mucigene (în număr de 4-5) şi din câteva celule seroase (în
număr de 1-5) ce coafează de obicei, sub forma unei semilune – semiluna Gianuzzi, un pol
al adenomerului
- localizare: glandele salivare mixte
Observaţie În toate tipurile de acini sunt prezente, între polul bazal al celulelor şi membrana
bazală, celule mioepiteliale.
Adenomerul alveolar
- variantă morfologică a celui acinos
- localizare limitată la glanda mamară şi la prostată
- citologic: celule cubico-prismatice
- natura produsului de secreţie este complexă, nu este posibilă încadrarea celulelor, ca şi tip
secretor, în categoria seros sau mucos.
ADENOMERUL SACCIFORM
- specific pentru glanda sebacee situată în derm
- formă de sac, fără lumen, alcătuit – în cea mai mare parte – din celule sintetizante de lipide
- MB periferică
- strat de celule cubico-prismatice cu rol de strat generator
- straturi suprapuse de celule poliedrice, în stadii progresive de încărcare lipidică şi
degenerare, astfel încât la porţiunea de deschidere a glandei sebacee celulele au o citoplasmă
de aspect spumos şi sunt lipsite de nuclei
- în interior, travee intens colorate (ca nişte septuri): coloane de celule keratinizate, provenite
prin diferenţiere din acelaşi strat generator şi având rol de susţinere a celulelor producătoare
de sebum.
- nu există canal de excreţie propriu-zis: adenomerul prezentând o porţiune îngustată,
(„gâtul glandei”), tapetată de un epiteliu stratificat pavimentos în continuitate cu teaca
epitelială externă a foliculului pilos (dacă glanda este ataşată la folicul) sau cu stratul bazal
şi spinos al epidermului (dacă glanda este independentă de folicul şi se deschide direct la
suprafaţa pielii).
1.5. TIPURI MORFOLOGICE DE CANALE
Canalele de excreţie
- structuri tubulare ce leagă adenomerele de o suprafaţă epitelială, permiţând eliminarea şi
scurgerea produşilor de secreţie
- delimitate de o membrană bazală pe care se găsesc celule epiteliale cu multiple joncţiuni
intercelulare
- după diametru, epiteliul de tapetare poate fi: simplu pavimentos, simplu cubic, simplu
prismatic, bistratificat cubic, pseudostratificat, stratificat cilindric

5
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

- în anumite glande, unele segmente sunt formate din celule transportoare de ioni (rol în
formarea produsului de secreţie - glandele salivare, căile biliare)
- histoarhitectonic: (i) simple (unul sau mai multe adenomere îşi varsă conţinutul într-un
canal unic); (ii) compuse, atunci când canalele ramificate converg progresiv spre un canal
principal
1.6. VARIETĂŢI DE GLANDE EXOCRINE
Criterii
- numărul de celule secretoare componente: glande unicelulare şi glande multicelulare.
- tipul celular, modalitatea de excreţie, localizarea în raport cu epiteliul de tapetare,
histoarhitectonica adenomerelor şi a canalelor.
GLANDE UNICELULARE
- celule secretoare dispersate în grosimea unui epiteliu
Exemplul caracteristic: celula caliciformă (celulă mucigenă cu pol mucos deschis), localizată în
grosimea epiteliului respirator şi digestiv - în raport cu epiteliul, celula caliciformă este considerată
şi o glandă intraepitelială.
MO
- polul bazal conţine nucleul, citoplasma şi majoritatea organitelor celulare
- 2/3 apicale: citoplasmă fină periferică („teacă”), în interior o multitudine de granule de
mucigen, care conferă un aspect palid în coloraţia de rutină
ME
- vacuole de origine golgiană, delimitate de unităţi membranare, cu conţinut glicoproteic
GLANDE MULTICELULARE
- marea majoritate a glandelor exocrine este constituită din glande multicelulare
- după localizare: glande intraepiteliale şi extraepiteliale.
În definirea şi caracterizarea unei glande exocrine se iau în considerare toate criteriile de clasificare.
Exemple de utilizare a nomenclaturii:
 glanda parotidă: glandă extraepitelială, multicelulară, tubulo-acinoasă compusă, seroasă (tip
celular – celulă sintetizantă de proteine/polipeptide), merocrină;
 glanda mamară: glandă extraepitelială, multicelulară, tubulo-alveolară compusă, apocrină;
 glanda sebacee: glandă extraepitelială, multicelulară, sacciformă, tip celular – celulă
sintetizantă de lipide, holocrină;
 glanda intestinală Lieberkühn: glandă extraepitelială, multicelulară, tubulară simplă dreaptă;
 glanda pilorică: glandă extraepitelială, multicelulară, tubulo-ramificată, mucoasă
(tip celular – celulă sintetizantă de glicoproteine);
 celula caliciformă: glandă intraepitelială, unicelulară, mucoasă (tip celular – celulă sintetizantă
de glicoproteine), merocrină.

2. ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR ENDOCRIN

- varietate de epiteliu alcătuit din celule secretoare endocrine
- produşii de secreţie este eliminat direct în mediul intern, fără a mai fi transportat printr-un
sistem canalicular
Histogeneză
- toate cele trei foiţe embrionare
- apare ca şi epiteliul exocrin, prin muguri dezvoltaţi pe seama epiteliului de suprafaţă,
rezultând cordoane celulare compacte sau structuri tubulare; legătura celulară cu zona de
emergenţă dispare, masele celulare astfel izolate găsindu-se într-un ţesut conjunctiv foarte
bogat în capilare sanguine
După tiparul histogenezei există:
 ansambluri de celule endocrine structurate sub formă de organe independente constituite,
cunoscute sub denumirea de glande endocrine (adenohipofiza, tiroida, paratiroida,
suprarenala);

6
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

 grupe de celule endocrine, prezente în structura altor organe (insulele Langerhans situate în
pancreas, celulele Leydig în interstiţiul tubilor seminiferi ai testiculului);
 celule endocrine izolate printre celulele altei varietăţi de ţesut, formând, în totalitatea lor, un
sistem endocrin difuz (în epiteliul mucoasei gastro-intestinale, a căilor respiratorii)
2.1. PARTICULARITĂŢI CITOLOGICE LA NIVELUL EPITELIULUI ENDOCRIN
Clasificarea se bazează pe proprietăţile funcţionale, fiind descrise astfel: celule sintetizante de
polipeptide, celule sintetizante de steroizi, celule sintetizante de amine biogene (biologic active).
O categorie aparte este reprezentată de celula sintetizantă de hormoni tiroidieni.
CELULA SINTETIZANTĂ DE POLIPEPTIDE
MO
- formă şi dimensiuni diferite, în raport cu histoarhitectonica fiecărei glande endocrine în
parte
- citoplasma moderat bazofilă, nucleu central
- tehnici speciale şi imunohistochimie: granule de secreţie
ME
- polarizare neevidentă, deoarece eliminarea produşilor de sinteză are loc pe toată suprafaţa
celulei, cu zone preferenţiale în vecinătatea capilarelor sanguine
- organite implicate în sinteza de polipeptide, proteine, glicoproteine: RER, ribozomi,
polizomi (în cantitate mai mică decât la corepondentul exocrin, întrucât cantitatea de
hormoni produsă de o glandă endocrină reprezintă miligrame sau chiar micrograme, în timp
ce celulele exocrine corespondente produc cantităţi mult mai mari)
- vacuolele golgiene reprezintă granulele de secreţie
- forma, dimensiunile (diametre variabile între 150-350 nm), structura, densitatea şi
omogenitatea vacuolelor variază de la glandă la glandă, putând fi de aspect omogen, dens,
de aspect neomogen sau uneori chiar cristalin
- elemente de citoschelet celular (microtubuli, microfilamente)
CELULA SINTETIZANTĂ DE STEROIZI
MO
- formă poliedrică, nucleu central, citoplasmă cu aspect evident spumos sau spongios
(“spongiocite”) - consecinţa dizolvării, prin tehnicile histologice de rutină, a multiplelor
incluzii lipidice prezente în celulă (posibil evidenţiabile prin tehnici histochimice specifice
pentru lipide)
ME
- REN foarte bine dezvoltat, sub forma unei largi reţele de tubi şi cisterne anastomozate
- numeroase mitocondrii de diferite dimensiuni
- complex Golgi bine dezvoltat, paranuclear, care însă nu prezintă vacuole golgiene (granule
de secreţie)
- lizozomi, peroxizomi, RER redus, câţiva ribozomi, incluzii lipidice şi pigment lipocrom
CELULA SINTETIZANTĂ DE AMINE BIOGENE
- structură şi un mecanism de sinteză, similare celulei sintetizante de polypeptide
ME
- element caracteristic: structura granulelor de secreţie, mai mici, conţin un miez electron-
dens în jurul căruia există un halou clar şi sunt delimitate de unitate membranară
CELULA SINTETIZANTĂ DE HORMONI TIROIDIENI
- existentă în structura foliculilor tiroidieni
- implicată în elaborarea hormonilor triiodtironină şi tetraiodtironină
- morfologie şi histofiziologie caracteristică, funcţionând concomitent după modelul unei
celule exocrine şi, respectiv, endocrine
2.2 HORMONI ŞI RECEPTORI PENTRU HORMONI
Hormonii - molecule cu structură chimică diferită, care au proprietatea ca în cantităţi mici să
acţioneze la distanţă asupra unor celule ţintă, la nivelul cărora se găsesc receptori specifici. După
natura lor chimică, hormonii pot fi grupaţi în două mari categorii:

7
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

 hormonii hidrofili/hidrosolubili care pot fi peptide, polipeptide, proteine sau glicoproteine; tot
în această categorie pot fi incluse aminele biogene; sintetizaţi sub formă de precursori
(prohormoni) care suferă apoi un proces de clivaj; stocaţi în vacuole golgiene sub formă de
granule de secreţie; eliberarea prin exocitoză, în raport cu semnalele primite de celula
secretoare;
 hormonii hidrofobi/lipofili sunt reprezentaţi de clasa steroizilor; principalul precursor este
reprezentat de colesterol care, printr-o serie de etape biochimice, sub efectul unor sisteme
enzimatice prezente la nivelul REN şi mitocondriilor, se organizează sub formă de diverşi
steroizi; nu sunt stocaţi sub formă de vacuole golgiene; acţiune lentă şi durabilă. Hormonii
tiroidieni, deşi non-lipidici, sunt, de asemenea, hidrofobi; acţiunea lor este rapidă şi de scurtă
durată.
După raportul în spaţiu între celula epitelială endocrină şi celula ţintă există mai multe
modalităţi de acţiune:
 intracrinia, în care molecula semnal acţionează asupra unui receptor intracelular, localizat chiar
în celula sintetizantă (mai frecvent – receptor nuclear);
 autocrinia, situaţie în care molecula semnal părăseşte celula, dar acţionează tot asupra ei, prin
intermediul unui receptor de membrană, realizând de regulă un feed-back;
 paracrinia, modalitate prin care o moleculă semnal difuzează în mediul intercelular şi
acţionează asupra unei celule imediat învecinate; şi în acest caz, receptorul este de tip
membranar;
 juxtacrinia, realizată în situaţiile în care molecula semnal rămâne legată de membrana celulei
sintetizante şi, prin contact intercelular, vine în raport cu un receptor membranar al celulei ţintă;
 endocrinia, caracterizată prin transportul la distanţă a moleculelor semnal, pe calea vaselor
sanguine şi limfatice; se ajunge la o celulă ţintă care posedă un receptor corespunzător.
RECEPTORII PENTRU PEPTIDE ŞI AMINE BIOGENE
- reprezentaţi de proteine transmembranare cu o extremitate extracelulară (recunoscută de
hormon), un segment transmembranar şi un segment intracitoplasmatic, transmiţător de
semnal
- reactivitatea unei celule ţintă este dată de numărul de receptori
RECEPTORII PENTRU STEROIZI
- liposolubili, pot traversa liber membrana plasmatică şi vor fi recunoscuţi de un receptor din
superfamilia receptorilor intracelulari
- localizaţi la nivelul nucleului, posedă un domeniu de recunoaştere al ADN şi un domeniu
transactivator al transcripţiei.
2.3. HISTOARHITECTONICA EPITELIULUI SECRETOR ENDOCRIN
Datorită lipsei canalelor de excreţie, organizarea structurală a ţesutului epitelial endocrin este
mult mai simplă, comparativ cu cea a ţesutului epitelial exocrin.
Tipuri
- organizare cordonală
- organizare foliculară
- organizare difuză
ORGANIZAREA CORDONALĂ
- mod de aranjare în cordoane celulare
- fiecare cordon conţine unul sau mai multe şiruri de celule, delimitate periferic de o fină
membrană bazală, prin care se realizează raportul cu ţesutul conjunctiv bogat în capilare
sanguine
- apare în glandele endocrine constituite ca organe, precum şi în grupele de celule endocrine
situate în alte organe.
Organizarea cordonală reticulată
- cordoane celulare în reţea anastomozată, care prezintă în ochiurile ei ţesut conjunctiv şi
numeroase vase sanguine

8
 Prof. Dr. Irina-Draga Căruntu - Medicină Dentară, Histologie, anul I, semestrul I (2009-2010)

- specifică pentru adenohipofiză, paratiroidă, glanda suprarenală – zona reticulată, pancreas

endocrin
Organizarea cordonală glomerulată
- cordoane celulare aranjate în vârtejuri, ghemuri şi/sau arcuri de cerc
- specifică pentru glanda suprarenală – zona glomerulată
Organizarea cordonală fasciculată
- cordoane celulare aranjate lor mai mult sau mai puţin paralele între ele, respectând
orientarea într-o anumită direcţie
- specifică pentru glanda suprarenală – zona fasciculată
ORGANIZAREA FOLICULARĂ
- caracteristic pentru glanda tiroidă
- foliculul tiroidian: celulele epiteliale endocrine (denumite şi tireocite), aranjate pe un singur
rând, cu polul bazal pe o membrană bazală şi polul apical delimitând un lumen, puternic
legate prin joncţiuni
ORGANIZAREA DIFUZĂ
- sistemul endocrine difuz: celule de tip endocrin ce conţin granule de secreţie, prezente izolat
sau în mici grupuri printre celulele epiteliale ale tubului digestiv şi ale căilor respiratorii
IHC: celulele sintetizează peptide biogene cu activitate predominant paracrină, implicate în
activităţi locale; au capacitatea de a capta precursori ai aminelor pe care îi decarboxilează, de unde
şi denumirea de sistem APUD
3. MEMBRANA BAZALĂ
- structură histologică specială constituită între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv
- neidentificabilă în coloraţia de rutină HE
- denumită şi complex bazal datorită aspectului său ultrastructural
- formată din trei lamine: lamina lucida, lamina densa şi lamina reticularis
- lamina lucida şi lamina densa formează împreună lamina bazală (sintetizată de ţesutul
epithelial)
- lamina reticularis – sintetizată de ţesutul conjunctiv.
Lamina lucida
- zonă aparent clară, 45 nm grosime
- conţine condensări moderate în zonele corespunzătoare hemidesmozomilor, constând în
filamente foarte fine, numite filamente de ancorare, care traversează lamina lucida
- biochimic: glicoproteine: laminină, entactină, alături de antigenul pemfigoidului bulos,
glicoproteina de membrană bazală, proteine transmembranare din familia integrinelor
care se proiectează din membrana celulară epitelială în lamina bazală.
Lamina densa
- strat de material fin granular sau filamentos, de 50 nm grosime
- organizare moleculară: laminină şi colagen tip IV, aranjate sub formă de “gard de plasă
metalică” şi înconjurate de proteoglicani de tipul perlecanului;
- componente extrinseci: fibronectină, colagen tip V, molecule de adeziune din familia
integrinelor, anse mici de fibrile bandate fin – fibrile de ancorare, formate din colagen tip
VII, prin care trec fibrilele de colagen tip I şi III din lamina reticularis
- ataşament flexibil
Lamina reticularis
- fibre de colagen tip I şi III, care interacţionează şi sunt legate la microfibrilele de fibrilină
şi la fibrilele de ancorare din lamina densa