Oamenii marturisesc tot mai mult lipsa de timp…

luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2020/02/22/oamenii-marturisesc-tot-mai-mult-lipsa-de-
timp
Elena 22 februarie
J. 2020

Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare şi nici nu ştie măcar de ce;
mărturiseşte deseori că-l forţează lupta pentru viaţă. El nu are timp pentru sine, pentru
familie, pentru prieteni, pentru nimeni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se
odihnească, nu are timp să trăiască. Şi-a pus rotiţele lui Mercur la picioare şi i-a dat
drumul.

Un mare industriaş american, când i-a venit sfârşitul, se spune că ar fi exclamat: ce am

făcut, unde e viaţa mea? Nu am trăit! Şi omul fusese foarte activ; dovadă, averea pe care
o acumulase. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai
multe cazuri trăim periferic. Timpul spaţializat, cum ar spune un filosof, timpul
matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii.

Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar putea
centra viaţa şi ne-ar da sentimental că existăm în lume. Acesta este timpul meşterului
medieval care a lucrat în lemn şi sidef o operă ce a durat 40 ani, e timpul lui Fra Angelico
care picta, cânta şi se ruga deodată şi al lui Antonie Mogoş, ce a făcut dintr-o gospodărie
ţărănească o operă de artă. Aceştia aveau timp. Lipsa de timp a dus la lipsa de conştiinţă
şi la superficialitate. Activ continuu şi grăbit, omul de azi nu are bucuria lucrului bine
împlinit; el nu e stăpânit de acel fior al conştiinţei superioare prin care se desăvârşesc
lucrurile, fie că învaţă litera, că sădeşte un pom, că face o spiţă la roată sau o poesie, că
1/2
are răspunderea unei opere personale sau colective.

Pe acest om febril consumat de ritmul unei vieţi trepidante, conştiinţa nu l-a mai cercetat,
aspiraţiile nobile nu l-au mai tulburat şi răspunderile nu l-au mai cutremurat.

Dacă e serios şi conştient, cucerit de munca lui ca de o misiune, omul e mare şi când
crede că e mic, în sforţarea sa modestă. Măestria sa în formă şi în sens, păstrează
continuu ceva din fiorul viu al creaţiei. Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă
ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor
însetată. În acest caz, meşteşugul şi fapta, în general, sânt în contact cu arta şi creaţia. Se
pare că, între noi, doar marii savanţi şi artişti mai păstrează profunzimea gândirii,
consumul interior şi creaţia aproape religioasă a operei lor. Cei mai mulţi dintre noi am
pierdut aceste simţuri şi ne irosim inutil şi trişti.”

Ernest Bernea

2/2