Sunteți pe pagina 1din 175

Marius Sorin ZAHARIA

TEHNOLOGIA CULTURILOR
DE CÂMP

Editura “Ion Ionescu de la Brad”

Iaşi – 2011
1
Referenţi ştiinţifici:

Prof. Dr. Mihail AXINTE


Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

Conf. Dr. Aglaia MOGĂRZAN


Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ZAHARIA, Marius Sorin


Tehnologia culturilor de câmp/ Marius Sorin ZAHARIA – Iaşi: Editura
“Ion Ionescu de la Brad”, 2011
175p.; 24 cm;
Bibliogr.
ISBN: 978-973-147-094-8

633

This work was supported by CNCSIS – UEFISCSU, project number


1098/2009 PN II – IDEI, cod 1117/2008.

ISBN: 978-973-147-094-8

© Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi

2
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE .................................................................................... 5

CAPITOLUL 1
PROBLEME GENERALE .........................................................................7
1.1. Metode de cercetare şi legătura fitotehniei cu alte ramuri………….….7
1.2. Fondul funciar şi structura principalelor culturi agricole în
România ..................................................................................................8
1.3. Factorii care condiţionează producţia la plantele de câmp .......................9

CAPITOLUL 2
CEREALE ..................................................................................................10
2.1. Generalităţi ...........................................................................................10
2.2. GRÂUL ...............................................................................................15
2.3. SECARA .............................................................................................40
2.4. TRITICALE .......................................................................................45
2.5. ORZUL................................................................................................49
2.6. OVĂZUL .............................................................................................58
2.7. PORUMBUL.......................................................................................63
2.8. SORGUL .............................................................................................78

CAPITOLUL 3
LEGUMINOASE PENTRU BOABE ......................................................82
3.1 Generalităţi ............................................................................................82
3.2. MAZĂREA .........................................................................................84
3.3. FASOLEA ...........................................................................................91
3.4. SOIA ....................................................................................................98

CAPITOLUL 4
PLANTE OLEAGINOASE ....................................................................106
4.1. FLOAREA-SOARELUI ..................................................................106
4.2. RAPIŢA ............................................................................................115
4.3. MUŞTARUL .....................................................................................120
4.4. INUL PENTRU ULEI ......................................................................123

CAPITOLUL 5
PLANTE TEXTILE .................................................................................129
5.1. INUL PENTRU FIBRE ...................................................................129
5.2. CÂNEPA ...........................................................................................134

3
CAPITOLUL 6
PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE ............................138
6.1. CARTOFUL .....................................................................................138
6.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR ...........................................................149

CAPITOLUL 7
TUTUNUL ...............................................................................................157
7.1. Importanţă, biologie, ecologie ............................................................157
7.2. Tehnologia de cultivare ......................................................................159

CAPITOLUL 8
HAMEIUL ...............................................................................................167
8.1. Importanţă, biologie, ecologie ............................................................167
8.2. Tehnologia de cultivare ......................................................................169

BIBLIOGRAFIE .................................................................................... 173

4
Cuvânt înainte

Tendinţa agriculturii contemporane este spre sustenabilitate, prin


aceasta înţelegându-se capacitatea sistemului productiv agricol de a utiliza
intensiv resursele naturale sau artificiale, pentru a susţine cu hrană şi alte
produse agricole nevoile crescânde ale populaţiei, fără epuizarea sau
deteriorarea resurselor şi factorilor de mediu în care funcţionează şi
implicit ale mediului în general.
Acest deziderat poate fi atins prin cunoaşterea modelului productiv al
actualelor ecosisteme agricole intensive şi integrate.
O agricultură modernă şi performantă nu se poate face fără
specialişti, fără un sector de cercetare-dezvoltare, fără tehnologii moderne
şi o bază tehnico-materială pe măsură.
Astfel, am considerat ca prin această lucrare să prezentăm
tehnologiile de cultivare, sintetic, la principalele culturi de câmp.
Cursul se adresează atât studenţilor şi masteranzilor agronomi cât şi
specialiştilor din agricultură interesaţi în cunoaşterea celor mai importante
elemente privind cultivarea plantelor de câmp.
Precizăm că multe dintre cunoştinţele necesare înţelegerii
problematicii sunt cele însuşite la o serie de discipline, pe parcursul
studiilor (mecanizare, agrotehnică, agrochimie, fitopatologie, entomologie
etc.) dar există şi o serie de informaţii noi, asupra cărora se va insista.
Considerăm necesare informaţiile critice asupra problematicii
abordate, menite să atragă atenţia asupra aspectelor susceptibile de
îmbunătăţire în viitor.

Autorul
5
6
CAP.1. PROBLEME GENERALE
Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv îl reprezintă studiul
biologiei, ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul
obţinerii unor producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de
eficienţă economică şi de păstrare a echilibrului ecologic şi conservării
mediului.
Fitotehnia include studiul culturilor de câmp, adică acele plante care
sunt cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice) şi
care deţin cca. 80% din suprafaţa arabilă a ţării noastre.
Aceste culturi asigură cea mai mare parte din produsele necesare
alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, precum şi materia primă
pentru diverse ramuri industriale.
Tehnologia culturilor de câmp este o parte a Fitotehniei care pune
accentul pe principalele verigi tehnologice şi mai puţin pe biologia şi
ecologia plantelor.

1.1. Metode de cercetare şi legătura fitotehniei cu alte


ramuri
Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta cultivată. Obţinerea de
producţii ridicate şi de calitate superioară se realizează numai prin aplicarea
în producţie a noilor descoperiri ale cercetării ştiinţifice.
Fitotehnia ca ştiinţă, are propriile metode de cercetare în vederea
stabilirii particularităţiilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a
plantelor în funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice.
Cercetările se efectuează prin: experienţe executate în câmp, în case
de vegetaţie, în laborator şi fitotroane, după tehnici specifice.
Cercetările executate în câmp au drept scop stabilirea rotaţiei
culturilor, fertilizării (doze, epoci, mod de aplicare a îngrăşămintelor),
lucrările solului, semănatul (epocă, densitate, normă, adâncime, etc.),
precum şi lucrările de îngrijire.
Fundamentarea anumitor aspecte, la care se cere dirijarea factorilor de
vegetaţie, se face prin cercetări în case de vegetaţie, laboratoare, precum şi
în fitotroane.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, fitotehnia foloseşte şi
cercetările ştiinţifice ale altor discipline.

7
În aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale
cum sunt: Fiziologia vegetală, Botanica, Ecologia, Pedologia, Biochimia,
Biofizica, Matematica, etc.
În ceea ce priveşte latura aplicativă, fitotehnia foloseşte rezultatele
cercetărilor majorităţii disciplinelor agronomice: Agrotehnica, Agrochimia,
Ameliorarea plantelor, Agrometeorologia, Protecţia plantelor, Mecanizarea
agriculturii ş.a.

1.2. Fondul funciar şi structura principalelor culturi


agricole în România

Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren aflate între


graniţele unei ţări, unei unităţi administrativ–teritoriale sau unei unităţi
agricole. Fondul funciar al României este de 23,9 mil ha, din care:
a) Agricol - 14,8 mil ha, din care:
- arabil – 9,3 mil ha
- păşuni
- fâneţe - 5,5 mil ha
- vii
- livezi
b) Fond forestier – 6,7 mil ha
c) Ape - 0,9 mil ha
d) Alte terenuri - 1,5 mil ha

Ponderea suprafeţelor cultivate cu principalele grupe fitotehnice:


- Cereale pentru boabe – 5,3 mil ha
- Leguminoase pentru boabe – 0,01 mil ha
- Oleaginoase – 1,40 mil ha
- Textile – 0,001 mil ha
- Sfeclă zahăr – 0,024 mil ha
- Cartof – 0,26 mil ha
- Tutun – 0,001 mil ha
- Plante medicinale – 0,004 mil ha

8
1.3. Factorii care condiţionează producţia la plantele de
câmp

Producţia vegetală totală reprezintă întreaga masă vegetală aeriană şi


subterană realizată la unitatea de suprafaţă.
Producţia agricolă reprezintă producţia utilă omului sau producţia
recoltabilă şi care, în funcţie de specie, este cuprinsă între 10 – 70%.
Producţia agricolă este formată la rândul ei din producţia principală
(boabe, tuberculi) şi producţia secundară (paie, pleavă, coceni etc.).
Nivelul producţiei vegetale totale precum şi raportul dintre producţia
secundară şi cea principală este condiţionat de următorii factori:
-factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică
a plantelor;
-factori biologici (soi, hibrid);
-factori tehnologici (rotaţie, lucrările solului, fertilizare, semănat,
lucrări de îngrijire, recoltare);
-factori social-economici.

9
CAP. 2. CEREALE

2.1. GENERALITĂŢI
2.1.1. Importanţă, răspândire
Cerealele reprezintă grupa cu cel mai mare areal de răspândire de pe
glob cât şi din România.
Boabele conţin circa 2/3 substanţe extractive neazotate şi 1/3 proteine,
grăsimi, vitamine, cu largi utilizări în hrana omului şi a animalelor sau ca
materie primă pentru diferite industrii.
Cerealele sunt cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul
mediteranian, Caucaz şi Asia Centrală.
Această grupă cuprinde plante din familia Poaceae (Graminaceae)
împărţite în:
-cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai
reduse, fructe alungite prevăzute cu un şanţ longitudinal şi care la germinare
emit 3-8 rădăcini embrionare (grâu, secară, triticale, orz şi ovăz);
-cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate,
având fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, la germinare formând o singură
rădăcină embrionară (porumb, sorg, orez şi mei).
În grupa cerealelor intră şi hrişca, din familia Polygonaceae, cu
importanţă redusă pentru ţara nostră.
Suprafaţa cultivată pe glob este de aproximativ 708 milioane ha
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă, cu o producţie medie de 3000
kg/ha.
În România cerealele se cultivă pe 5,5-6,5 mil ha (60-65% din terenul
arabil), cu o producţie medie de aproximativ 3000 kg/ha.
Suprafeţele cele mai mari sunt ocupate de grâu, porumb şi orz.

2.1.2. Particularităţile biologice ale cerealelor


Germinaţia reprezintă ansamblul proceselor fizice, biochimice şi
fiziologice care determină trecerea seminţelor de la viaţa latentă la cea
activă.
Pentru germinaţie seminţele au nevoie apă (aproximativ 45% din masa
uscată a seminţelor, 40-45% la grâu, 60% la ovăz iar la mei doar 25%).

10
Temperatura influenţează acest proces, fiecare plantă având un prag
minim, optim şi maxim.
La cerealele originare din zona temperată, temperatura minimă de
germinare este de 1-30C, optima 20-25o iar maxima 28-320C.
La porumb, temperatura minimă de germinare este de 8-10oC, optima
32-33 C, iar maxima 40oC.
o

În prezenţa factorilor de germinaţie, sistemul enzimatic din bob


transformă substanţele de rezervă în substanţe asimilabile care sunt
absorbite de embrion prin scutelum.
În procesul încolţirii, apare mai întâi radicula protejată de coleoriză şi
apoi muguraşul protejat de coleoptil.
Formarea sistemului radicular. În procesul germinaţiei, din bob apar
rădăcinile embrionare (una la cerealele din zonele calde şi 3-8 la cele din
zona temperată) care aprovizionează plantele în primele zile de vegetaţie.
La 3-4 săptămâni de la încolţire se formează rădăcinile coronare mult
mai viguroase şi numeroase decât cele embrionare.
La înfrăţire, fiecare frate formează şi rădăcini proprii.
Răsărirea. Muguraşul creşte protejat de coleoptil până ajunge la
suprafaţa solului. După ce creşte 2-4 (4-6) cm coleoptilul este străpuns de
prima frunză adevărată care începe fotosinteza.
Ritmul de răsărire este condiţionat de energia germinativă, puterea de
străbatere a plantei şi de condiţiile de vegetaţie.
Înfrăţirea sau ramificarea tulpinii cerealelor începe la aproximativ 3
săptămâni de la răsărire, formându-se fraţi de ordinul I de pe care pot porni
fraţi de ordinul II.
Nodurile de unde pornesc fraţii sunt foarte apropiate, de aceea acest
loc se numeşte nod de înfrăţire.
Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de fraţi de pe o
plantă. În ordine descrescândă amintim: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi
grâul (1-4 fraţi).
Formarea tulpinii (pai sau culm). Cerealele de toamnă au nevoie de
30-45 zile cu temperaturi de 1-5oC – proces numit vernalizare (fază de
iarovizare).
După parcugerea acestei faze, când temperaturile ajung la 14-16oC
plantele trec în faza de alungire a paiului. Tulpina cerealelor este alcătuită
din 5-7 internoduri separate prin noduri. Creşterea paiului durează 50-65
zile funcţie de specie şi condiţiile de vegetaţie.
În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de
reproducere şi dezvoltarea frunzelor de la fiecare nod.
Componenta foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă şi limb.
11
Teaca înveleşte internodul superior protejând zona de creştere a
acestuia. Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, se găsesc 2 formaţiuni
membranoase:
-urechiuşele – care reprezintă o prelungire a bazei limbului;
-ligula – dispusă în prelungirea epidermei inferioare a tecii.
Aceste două organe ajută la recunoaşterea cerealelor înainte de
înspicare, astfel:
-la orz urechiuşele sunt mari, ligula redusă;
-la ovăz urechiuşele lipsesc, ligula este bine dezvoltată;
- la grâu şi secară urechiuşele şi ligula sunt mijlocii ca mărime; la grâu
urechiuşele sunt pubescente iar la secară sunt glabre.
Căderea cerealelor. În anumite situaţii paiul cerealelor cedează sub
greutatea pe care o susţine şi cade. Acest lucru determină reducerea
producţiei, plantele sunt mai intens atacate de boli şi dăunători, se împiedică
fecundarea (secară), se reduc numărul şi masa boabelor, este împiedicată
recoltarea mecanizată. Fenomenul este mai dăunător cu cât apare în fazele
de vegetaţie mai timpurii.
Cauzele sunt în general de natură ereditară dar căderea este influenţată
şi de factorii de vegetaţie. Astfel, mai sensibile sunt orzul şi ovăzul apoi
grâul şi secara.
Factorii de vegetaţie care influenţează negativ rezistenţa la cădere
sunt:
-intensitatea mai redusă a luminii (creşterea etiolată a internodurilor
bazale);
-excesul de azot (slaba dezvoltare şi lignificare a ţesuturilor bazale);
-unii agenţi patogeni (Ophiobolus, Leptosphaeria, Fusarium);
-ploaia, vânturile puternice;
Prevenirea constă în evitarea situaţilor amintite şi stropiri cu clorură
de clorcolină (CCC, Cycocel).
Înspicarea. Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei
frunze (“burduf”).
Inflorescenţa cerealelor este sub formă de:
-spic la grâu, secară, triticale şi orz;
-spic modificat (spadix), inflorescenţa femelă la porumb;
-panicul la ovăz, orez, sorg, mei şi inflorescenţa masculă la porumb.
Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse
pe un rahis, la cele cu spic, sau în vârful ramificaţiei paniculului.
Spiculeţele sunt formate la exterior din 2-3 glume iar în interior din
una sau mai multe flori dispuse pe un rahis scurt.

12
Florile sunt formate din 2 palee (una inferioară, uneori aristată şi una
superioară), 2 lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul (3 stamine, la
orez 6) şi gineceul (monocarpelar cu stigmat bifidat şi plumos).
Înflorirea. Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodiculele
absorb apă şi-şi măresc volumul îndepărtând paleea superioară de cea
inferioară. După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce face ca paleele să
revină la poziţia iniţială, închizând floarea.
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz,
ovăz, orez) sau alogame (secară, porumb).
La câteva ore de la înflorire anterele eliberează polenul şi are loc
polenizarea. Aceasta se petrece de regulă dimineaţa şi seara când
temperatura aerului este de circa 14-16oC.
Fecundarea are loc imediat după polenizare (5-10 ore).
Formarea bobului şi maturarea plantei (coacerea).
Formarea şi maturarea bobului durează circa 20 de zile la cerealele
recoltate vara şi circa 40 de zile la cele recoltate toamna.
În perioada de coacere a bobului se disting 3 faze principale:
a) maturitatea verde (“în lapte”) - lanul este de culoare verde, bobul
de culoare verde, volumul mai mare decât normal, conţinutul lăptos,
umiditatea peste 50%. Această fază durează 7-10 zile.
b) maturitatea galbenă (“în pârgă”) – lanul este de culoare galbenă,
plantele sunt verzui numai în partea superioară, bobul are culoarea şi
volumul caracteristice soiului, consistenţă vâscoasă, umiditatea de circa
30%. Faza durează 5-8 zile.
c) maturitatea deplină – plantele sunt în întregime uscate. Bobul are
mărimea şi culoarea specifică soiului fiind tare în secţiune, umiditatea este
de circa 15% şi sticlozitatea după soi. Faza durează 3-6 zile. Peste această
fază se trece în “răscoacere”, pericolul de scuturare fiind mare.
Fructul cerealelor este cariopsa care la maturitate poate fi:
-golaşă la grâu, secară, triticale şi porumb;
-învelită în palee la ovăz, orz, orez, mei şi sorg.
Fructul cerealelor este alcătuit din 3 părţi:
a) înveliş (tegument) care este format din:
-pericarp (învelişul fructului) -6-14% din masa fructului
-testă (învelişul seminţei)
b) endosperm (ţesut de rezervă) – 80-86% din masa bobului. Este
alcătuit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă iar spre interior din
celule bogate în amidon.
c) embrion (viitoarea plantă în formă incipientă) – 1,5-15% din masa
bobului.

13
La rândul său, embrionul este alcătuit din: muguraş (protejat de
coleoptil), tulpiniţă (tigelă, hipocotil), rădăciniţa (protejată de coleoriză) şi
scutelum. Mai conţine şi un apendice mic numit epiblast, care este
considerat ca rudiment al celui de al doilea cotiledon.
Organogeneza cerealelor se referă la formarea şi dezvoltarea
organelor generative.

14
2.2. GRÂUL (Triticum sp.L.)
2.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.2.1.1. Importanţă
Grâul este cea mai importantă plantă cultivată datorită:
-conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi
raportului echilibrat dintre acestea;
-conservabilităţii îndelungate a boabelor şi transportului fără
dificultate;
-plasticităţii ecologice mari a plantelor;
-mecanizarea integrală a culturii;
-eliberează terenul devreme, fiind o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor.
Boabele sunt utilizate în primul rând pentru producerea făinii destinată
fabricării pâinii (pentru 35-40% din populaţia globului) care asigură circa
20% din totalul caloriilor consumate de către om.
Boabele se mai folosesc pentru fabricarea pastelor făinoase şi ca
materie primă pentru industrie. Se pot folosi şi ca furaj concentrat.
Tulpinile se folosesc ca materie primă pentru industria celulozei, ca
aşternut pentru animale, nutreţ grosier, îngrăşământ organic.
Tărâţele reprezintă un furaj concentrat, bogat în proteine, lipide şi
săruri minerale.

2.2.1.2. Compoziţia chimică


Glucidele reprezintă 62-75% din masa bobului fiind formate în
proporţie de peste 90% din amidon.
Proteinele reprezintă 10-16% din masa bobului fiind localizate în
stratul cu aleuronă, scutellum şi embrion (părţile periferice ale bobului).
Proteinele sunt alcătuite din prolamine, gluteline, albumine şi
globuline. Acestea formează, în principal, glutenul, care este un amestec de
substanţe proteice ce dau însuşirile de panificaţie grâului.
Grâul “dur” este destinat producerii pastelor făinoase şi conţine o
cantitate mai mare de proteine şi gluten dar de calitate inferioară.
Lipidele – 1,8-2,6% se găsesc în embrion.
Celuloza – 2,0-3,5% prezentă în pericarp.
Substanţele minerale – 1,5-2,3% sunt reprezentate de K, Ca, Mg, Si,
Na, Cu, Mo, Mn şi sunt localizate în pericarp.
Conţine şi vitamine din complexul B (B1,2,5,6) şi PP.
15
2.2.1.3. Răspândire
Grâul are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivat pe toate
continentele între 66o latitudine nordică şi 45o latitudine sudică şi până la
3500 m altitudine.
Suprafaţa pe glob este cuprinsă între 220-227 milioane ha cu o
producţie medie de 2700-3000 kg/ha.
Ţări mari producătoare sunt SUA, Canada, Australia, Argentina;
Ţări mari importatoare sunt Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud.
În România suprafeţele cultivate cu grâu sunt de aproximativ 2,14
milioane ha cu o producţie medie de 2500 kg/ha (anul 2009).

2.2.1.4. Sistematică. Origine


Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ord.
Graminalis, fam. Poaceae.
Genul Triticum cuprinde un număr mare de forme sălbatice şi
cultivate.
În prezent se foloseşte clasificarea după numărul de cromozomi (Mac
Key, 1963). Astfel se regăsesc 3 grupe:
-grupa diploida: 2n=14 cromozomi
Triticum monococcum ssp. boeoticum – alac sălbatic
Triticum monococcum ssp. monococcum – alac cultivat
-grupa tetraploidă: 2n=28 cromozomi
Triticum turgidum ssp. dicoccoides - specie sălbatică
Triticum turgidum ssp. dicoccum – tenchi cultivat (Mesopotamia,
Egipt)
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum – grâul “durum”
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum - grâul “englezesc”
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum - grâul “polonez”
-grupa hexaploidă: 2n=42 cromozomi
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul comun) cultivat pe circa 90%
din suprafaţa mondială. Există peste 10.000 de varietăţi şi soiuri. Soiurile
din ţara noastră aparţin varietăţilor erytrospermum, lutescens, ferrugineum,
milturum.
T. aestivum ssp. spelta – grâul “spelta”
T. aestivum ssp. macha – grâul “macha”
T. aestivum ssp. compactium – grâul “pitic”
T. aestivum ssp. sphaerococcum – grâul “pitic indian”
Originea grâului. S-au identificat 4 centre de origine:
-centrul asiatic central – India de NV, Afganistan, Tadjikistan;
-centrul din Orientul Apropiat – Asia Mică, Iran;
16
-centrul abisinian – Etiopia, Somalia;
-centrul mediteranean.

2.2.1.5. Particularităţi biologice


Perioada de vegetaţie a grâului în ţara noastră durează circa 9 luni
(270-290 zile). În această perioadă plantele de grâu trec prin anumite faze
fenologice: germinare, înrădăcinare, înfrăţire, formarea paiului, înspicare-
înflorire-fecundare, formarea şi coacerea boabelor. Aceste faze se împart la
rândul lor în două etape (perioade):
- perioada vegetativă (de la germinare la înfrăţire) când are loc
dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor;
- perioada generativă (de la începutul alungirii paiului la coacerea
deplină), caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea
boabelor.
Etapa vegetativă începe din toamnă şi continuă până la venirea
dezgheţului în primăvară.
Germinarea. Pentru ca sămânţa să germineze aceasta trebuie să aibă
facultatea germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal, cât
mai nouă, iar în sol să existe condiţii de umiditate, căldură şi oxigen.
De asemenea, seminţele trebuie să îşi fi parcurs perioada de repaus
seminal (40-45 zile).
Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. Enzimele,
în prezenţa apei, trec în soluţie, devin active şi transformă substanţele de
rezervă cu moleculă complexă în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de
transportat şi de asimilat de către embrion. Astfel, proteinele trec în
aminoacizi, amidonul în glucoză, grăsimile în acizi graşi. Transferul acestor
substanţe către embrion se face prin intermediul scutellumului după care
începe diviziunea celulară la nivelul celor 2 vârfuri de creştere – muguraşul
şi radicula.
Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în
dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Apar apoi şi celelalte
rădăcini embrionare (3-5), acestea se adâncesc în sol, fixează planta şi
absorb apa cu sărurile minerale.
Concomitent, muguraşul protejat de coleoptil, străbate învelişurile
bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut
de vârful primei frunze, marcând răsăritul.
În condiţii optime de temperatură şi umiditate, perioada de germinare-
răsărire durează 8-10 zile, dar în mod frecvent sunt necesare 15-20 zile.
Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire şi
apariţia primei frunze începe fotosinteza. În acest stadiu, la nivelul bobului,
se individualizează două internoduri scurte. Rădăcinile embrionare sunt
17
foarte active dar importanţa lor se reduce treptat odată cu dezvoltarea
rădăcinilor adventive ce apar concomitent cu formarea celei de a II a frunze.
Înfrăţirea. După apariţia celei de a treia frunze, creşterea plantei
aparent stagnează, aceasta pregătindu-se pentru o nouă fază de vegetaţie.
Are loc procesul de preînfrăţire - al doilea internod, care poartă mugurele
terminal se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului şi se
îngroaşă, fiind viitorul nod de înfrăţire.
La baza mugurelui terminal se găsesc de regulă 2 muguri din care se
vor dezvolta fraţii de ordinul I.
Odată ce primul frate devine vizibil, din nodul de înfrăţire apar
rădăcinile adventive cu rol principal în absorbţia apei şi sărurilor minerale.
În mod obişnuit, procesul de înfrăţire are loc toamna, iar la intrarea în
iarnă plantele de grâu trebuie să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze.
Călirea. Concomitent cu înfrăţirea, plantele trec printr-un proces de
adaptare la temperaturi scăzute numit călire. Acest proces durează
aproximativ 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin
acumularea de glucide cu rol în protejarea coloizilor din protoplasmă în
timpul iernii.
Repausul. Trecerea spre perioada de repaus se face în jurul datei de 5-
20 decembrie şi constă în reducerea proceselor vitale. Continuă procesul de
fotosinteză cu o intensitate foarte redusă iar până la temperatura de 0oC şi
absorbţia azotului.
Perioada de regenerare începe odată cu dezgheţul solului şi
corespunde calendaristic intervalului 10 februarie – 27 martie. Plantele îşi
reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive.
După această perioadă începe creşterea intensă când plantele
acumulează aproximativ 90-95% din biomasă, perioadă care durează circa
90 de zile.
Etapa generativă
Alungirea paiului. Se consideră începută când paiul are înălţimea de
5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat, încep să se îndepărteze prin
formarea internodurilor.
Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului
anterior. Paiul de grâu este format din 5-6 internoduri.
Concomitent are loc dezvoltarea rădăcinilor adventive şi se formează
majoritatea frunzelor.
Absorbţia apei şi a elementelor nutritive precum şi fotosinteza au loc
cu intensitate maximă.
Sub aspect fiziologic, în această fază, are loc şi diferenţierea organelor
generative. Conul de creştere se dezvoltă, se diferenţiază spiculeţele, florile,
organele mascule şi femele, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se
18
deplasează în sus şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de
“burduf”. Aceasta încheie faza de alungire a paiului.
Înspicatul. Înfloritul. După apariţia spicului, la câteva zile, are loc
înfloritul prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia staminelor.
Eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor,
astfel încât polenizarea este obligatoriu “autogamă”.
Formarea bobului începe după fecundare. În primele 3 săptămâni
bobul creşte mai ales în lungime şi apoi în grosime.
Acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează pe baza
procesului de fotosinteză la care participă toate părţile verzi. Pe măsură ce
se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei şi scade
cel al frunzelor bazale.

2.2.1.6. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Căldura. Pentru germinare este necesară o temperatură minimă de 1-
3oC, dar în perioada de semănat ea se situează în jurul valorii de 14-15oC,
mai aproape de optim.
Înfrăţirea se realizează la 8-10oC şi continuă până când temperaturile
scad sub 5oC.
Iarna, plantele de grâu rezistă la temperaturi de -15 -20oC la nivelul
nodului de înfrăţire.
Alungirea paiului se realizează la temperaturii de 14-18oC, înspicatul
la 16-18oC iar în celelalte faze temperaturile pot creşte până la 20oC.
Umiditatea. Faţă de apă, grâul are cerinţe moderate dar echilibrat
repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pentru germinaţie, boabele absorb aproximativ 40-50% din masa
acestora.
Până la intrarea în iarnă cerinţele faţă de apă sunt reduse dar trebuie
asigurată umiditate suficientă la nivelul rădăcinilor care sunt slab dezvoltate.
Primăvara, odată cu înaintarea în vegetaţie, cerinţele faţă de apă cresc,
fiind maxime în fazele de înspicat-fecundare-formarea boabelor.
De regulă, precipitaţiile căzute în iarnă acoperă prima parte a
vegetaţiei din primăvară.
În faza de umplere a bobului, seceta asociată cu temperaturi ridicate
(peste 30oC) determină fenomenul de "şiştăvire" a boabelor.
Solul. Grâul preferă soluri mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu
capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră-slab acidă,
valorile pH 6-7,5.
Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile şi
solurile brun-roşcate.

19
Nu sunt indicate solurile unde stagnează apa, cu apa freatică la
suprafaţă, solurile uşoare, cu permeabilitate ridicată precum şi cele prea
acide sau prea alcaline.

2.2.1.7 Zonele de cultură


În România pe aproximativ 20% din suprafaţa arabilă se întrunesc
condiţii foarte favorabile, iar pe 70% favorabile, ca urmare cele 2,1-2,4
milioane ha semănate cu grâu sunt amplasate numai în aceste condiţii.
Zona foarte favorabilă se situează în Câmpia de Vest, Câmpia
Dunării, Vestul Bărăganului. În Câmpia Transilvaniei şi nord-estul
Moldovei, zonele foarte favorabile sunt mai reduse.
Zona favorabilă se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile şi se
caracterizează fie prin soluri mai puţin fertile (podzoluri, lăcovişti, soluri
gleice) fie prin insuficienţa apei.

2.2.2. Tehnologia de cultivare


2.2.2.1. Rotaţia
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie
semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să
răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. De
asemenea, grâul are un sistem radicular slab dezvoltat, cu putere mică de
străbatere şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu
recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive,
permit lucrarea din timp a terenului, astfel încât, până la semănat, acesta să
acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite
şi încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac
parte: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, cartoful timpuriu şi de
vară, trifoiul. La acestea se mai adaugă şi alte specii, cultivate pe suprafeţe
mai restrânse: inul pentru ulei, inul pentru fibră, cânepa pentru fibră
muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde,
tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul etc.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a
zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională
deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate
suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre nu rămân pe
teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea.
Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta

20
se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de
întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme
cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare
excepţională pentru grâul de toamnă. În ultimul deceniu, dezvoltarea
creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la
extinderea culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După
recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi
cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine
apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în
substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al
grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate
suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini +
mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create
condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru
acumularea nitraţilor.
Cartoful (timpuriu şi de vară). Este o premergătoare excelentă pentru
grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.
În mod frecvent, după recoltarea cartofului timpuriu, suprafeţele
respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în
zonele umede cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul
rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu +
trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale
ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
În ţara noastră se pot însuma anual peste 500 - 650 mii hectare cu
premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 25 – 35 %
din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive
(imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării
insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori
se seamănă mai mult de 450 - 500 mii hectare de grâu, după premergătoare
foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre
acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr şi furajeră, cartoful de toamnă,
floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru
sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie,
pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul
grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia
să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima
21
jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile
vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt
respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare
pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine
întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla (pentru zahăr şi furajeră). Este o premergătoare bună pentru
grâu cu condiţia să elibereze terenul suficient de devreme. După recoltarea
sfeclei terenul rămâne nivelat, afânat, curat de buruieni, fără resturi vegetale,
bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate culturii.
În mod frecvent recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp
a lucrărilor de pregătire a terenului pentru semănat. Dacă sunt respectate
condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă
pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi
înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai
slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe
nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşitul lunii august - începutul
lunii septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite
lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari
în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-
soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor
vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind
obligatorie aplicarea îngrăşămintelor prin care este favorizată şi
descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu,
pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne
uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În
condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din
cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită
faptului că zonele importante de cultură coincid. Pentru aceasta trebuiesc
respectate anumite condiţii care pot transforma porumbul într-o bună
premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă scurtă de
vegetaţie; semănatul porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de
toamnă; administrarea de îngrăşăminte organice şi minerale; combaterea
foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului de resturile
vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În
primul rând trebuiesc cultivaţi hibrizi timpurii pentru a se putea efectua
lucrările la epoca optimă. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de
grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de
păgubitoare ambelor culturi.
22
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac
în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan şi meiul (unele
dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu).
Este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi
dăunătorilor comuni şi nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care
lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la
culturile destinate consumului. Nu se va amplasa grâul după grâu pe
suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate
puternic cu boli.
Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în ţara
noastră), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece
nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a
dăunătorilor, acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre
boli, se menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre
dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii
sârmă.
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după
grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o
leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea
de grâu. În această situaţie trebuie acordată o atenţie deosebită înlăturării
paielor care reprezintă un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.
La rândul său, grâul, este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi
vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

2.2.2.2. Fertilizarea
Grâul, deşi are consumul specific de elemente nutritive relativ redus
(23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 - 37 K2O pentru o tonă de boabe plus
producţia secundară aferentă), reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor minerale şi organice. Aceasta se datorează în primul rând
sistemului radicular slab dezvoltat, care explorează un volum redus de sol şi
are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive. De
asemenea, consumul maxim de elemente nutritive are loc într-o perioadă
scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care se
absoarbe circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu;
în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de
elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

23
Îngrăşămintele minerale
Azotul este principalul element nutritiv cu rol în dezvoltarea
vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine
înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizând procesul de
fotosinteză, formarea componentelor de producţie şi conţinutul boabelor în
substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab
dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin.
Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică,
înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum
mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul
de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în
cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu
azot. De aceea, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora
trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie,
cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei,
mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa
din precipitaţii.
La fertilizarea cu azot se disting 4 perioade:
- Toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul
administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de
înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe
terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să
nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul
eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi
vegetale), de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei
premergătoare. De asemenea, nu se aplică azot atunci când grâul urmează
după o leguminoasă.
- Primăvara, în „mustul zăpezii” este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu
necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului
(fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării
acestei fracţiuni depinde de mijloacele terestre sau avio cu care se face
împrăştierea. În cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat
sau zvântat. De aceea, pentru fertilizarea suprafeţelor mai mari, lucrarea se
începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat
subţire de zăpadă.
- În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă
administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se
acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
24
- În fazele de înspicat şi până la înflorit, o aplicare târzie, urmăreşte
creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că prin
aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale
boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Această fracţionare optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot este greu
de realizat în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni
sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei
(seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se mai greu şi fiind
absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la
întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total
şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde,
la rândul lui, de fertilitatea naturală a solului, planta premergătoare, sistemul
de îngrăşare aplicat în anii anteriori, caracteristicile climatice ale anului
anterior, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime
cu apa din precipitaţii, soiul cultivat, rezistenţa sa la cădere şi boli,
asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor,
aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor), recolta scontată şi consumul
specific.
Calcularea dozelor de N se face cu relaţia:
DN=Rp x Cs x c;
unde: Rp – recolta planificată (t/ha);
Cs – consumul specific – reprezintă cantitatea de îngrăşăminte,
substanţă activă, exprimată în kg, necesară pentru obţinerea unei tone
de producţie principală plus producţia secundară aferentă;
c – coeficient de corecţie care arată gradul de aprovizionare al
solului în elementul calculat.
Doza de N calculată suferă o serie de modificări astfel:
a) se măreşte cu:
-10-25 kg/ha când grâul urmează după premergătoare târzii;
-10-20 kg/ha dacă anul anterior a fost ploios;
-3 kg/ha pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în plus faţă de
media multianuală în perioada octombrie-martie;
-20-30 kg/ha când se cultivă soiuri intensive, rezistente la cădere şi
boli.
b) se micşorează cu:
-20-40 kg/ha când grâul urmează după leguminoase;
-30-40 kg/ha după un an secetos;
-3-4 kg/ha pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în minus faţă
de media multianuală în perioada octombrie-martie.
25
-1-2 kg/ha pentru fiecare tonă de gunoi administrată plantei
premergătoare
Cs – are valori cuprinse între 23-33 funcţie de producţie
c – are valori cuprinse între 0,9-1,2
0,9 – pentru soluri bine aprovizionate în azot;
1,2 – pentru soluiri sărace în azot.
În ţara noastră dozele de azot recomandate sunt cuprinse între 50-160
kg s.a./ha.
Pe terenurile bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în
principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; acestea
nu se vor aplica nici dacă premergătoarea este o leguminoasă.
Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea
totală (circa 30-40 kg N/ha) înainte de semănat, în special după
premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40-80 kg N/ha se
administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare.
În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai
poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea
paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii
în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al
solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca
urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în
funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se
obţine.
Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după
recomandările ICCPT Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul
A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte
de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea,
aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu aplicarea erbicidelor, în
doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs
comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv
concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor
foliare.
Fosforul. Alături de azot, aplicarea fosforului este obligatorie pe toate
tipurile de sol din ţara noastră. Grâul este considerată cereala cea mai
sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele
tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei,
plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia
mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului.
Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la
iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi
26
înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în
fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul
specific.
Doza de P2O5 se calculează cu aceeaşi relaţie ca şi pentru azot.
Cs – 11-18
c – 0,7-2,0
Dacă în anul anterior s-a aplicat gunoi de grajd, se scad circa 0,8 kg
fosfor pentru fiecare tonă de gunoi.
Dozele de P2O5 recomandate pentru ţara noastră sunt cuprinse între
60-120 kg/ha aplicate la fertilizarea de bază. Sub formă de îngrăşăminte
complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile
insuficient aprovizionate (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul
favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli.
Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor,
cloroza, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica
40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură (la fertilizarea de
bază) sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului
germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură,
pentru a obţine producţii mari, administrarea potasiului devine o măsură
obligatorie pe toate tipurile de sol.
Îngrăşămintele organice. Cele mai utilizate sunt gunoiul de grajd şi
mustul de gunoi. Acestea pot fi aplicate direct culturii, dar din motive
organizatorice se administrează plantei premergătoare (porumb, sfeclă),
urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe
solurile grele (acide, argiloiluviale), precum şi pe solurile erodate sau prea
uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc
proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate direct culturii sunt de circa 15 - 20 t/ha,
încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg
boabe/ha.
Amendamentele calcaroase. Aplicarea acestora este necesară pe
solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%.
Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca prin amendare să se
urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează
aproximativ 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea
uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub
arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.
27
2.2.2.3. Lucrările solului
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până
la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a
lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor
mari care trebuiesc pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de
timp.
Grâul are nevoie de un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu
suprafaţa nu prea mărunţită dar fără bulgări, aşezat, nivelat, fără resturi
vegetale, pentru a permite semănatul în bune condiţii.
La pregătirea terenului se întâlnesc mai multe strategii:
După premergătoare timpurii (mazăre, rapiţă de toamnă, borceag de
toamnă, fasole, porumb pentru siloz etc.). În condiţii de umiditate suficientă,
imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere), se execută
arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. Dacă solul este uscat şi arătura
nu iese de calitate (rezultă bulgări mari), se recomandă mai întâi o lucrare cu
grapa cu discuri şi apoi, după căderea unor precipitaţii se ară. Prin discuit se
urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea
stratului superficial al solului pentru a se împiedica pierderea apei prin
evaporare, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile
pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care
vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea
lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu
mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică
pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi
apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii
trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie
încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări.
În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20
cm adâncime.
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru
mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar.
Lucrările sunt efectuate, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu
grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări
să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura
nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se face chiar în ziua sau preziua
semănatului, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare. Se
28
recomandă ca această lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de
semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate
de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva
mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei
(spre seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece protejează suprafaţa
solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reduce eroziunea eoliană,
diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile
bogate în precipitaţii.
După premergătoare târzii. Atunci când grâul urmează după floarea-
soarelui, porumb sau soia, este necesară o lucrare cu grapa cu discuri pentru
mărunţirea resturilor vegetale.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm
adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea
resturilor, fără însă a scoate bulgări; până la semănat ar trebui să rămână cel
puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca solul afânat prin arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje
(grape cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea
patului germinativ.
După cartof de toamnă şi sfeclă, care lasă un sol afânat şi fără resturi
vegetale, pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate,
nivelate), precum şi în toamnele extrem de secetoase, când pot să apară
bulgări, arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea
sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm
adâncime, realizându-se concomitent şi încorporarea îngrăşămintelor
minerale. În continuare se fac lucrări de pregătire a patului germinativ (cu
grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior.
Pregătirea terenului prin discuit este uneori preferabilă arăturii şi
pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a
solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai
nivelat, economia pentru forţa de muncă şi de combustibil.

2.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi
zonat, să provină din loturi semincere, din categoriile biologice C1 sau C2, să
aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi
MMB-ul cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele
se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare.
În prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu
spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi
29
fuzarioza (Fusarium sp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în
interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se
recomandă tratamente la sămânţă cu preparate pe bază de:
- Lamardor 400FS, 0,15l/t (protioconazol + tebuconazol)
- Vincit F, Vincit Nova, 1,5 l/ha (flutriafol + thiabendazol)
- Vitavax 200, 2,0 l/t (carboxin)
- Quinolate 15 PUS, 2 kg/t (oxichinoleat de cupru)
- Prelude SP, 2,0 kg/t (prochloraz + carbendazin)
- Savage 5 FS, 1,5 kg/t (imazalil + tebuconazol)
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura
comună, fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă
tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste
tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a
solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea
grâului pe acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă,
îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul
cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides)
sau viermi sârmă (Agriotes sp.) este puternică, se recomandă tratarea
seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi:
- Yunta 246 FS, 2-2,25 l/t (imidacloprid + tebuconazol)
- Tirametox, 3,0 kg/t (lindan + tiophanat methyl + thiuram)
- Chinodintox PTS, 2,5 kg/t (lindan + oxichinoleat de cupru + lindan)
- Vitalin 85 PTS (lindan + carboxin + thiuram)
- Gaucho 600 FS, 0,6 l/t (imidacloprid)
Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care
atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, afidele).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se
cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea
iernii, să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal şi să se
acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive. Astfel, la intrarea în iarnă,
plantele de grâu trebuie ca să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze
(fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în
iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o
desime mică şi se va îmburuiena mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se
prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea,
boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar
neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
30
Dacă se seamănă prea devreme, plantele se dezvoltă prea puternic,
sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide,
muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată
face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în
primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi
sensibile la boli, boabele rămân mici din cauza desimii ridicate.
Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este între
20 septembrie şi 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia
Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10
octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se
recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.
Desimea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure
la recoltare circa 500 - 700 spice/m2. Pentru aceasta trebuie să fie semănate
350 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, desimea de semănat se
stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului
(faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea
solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie
luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de
semănat, de 85-97% (din boabele germinabile semănate). Procentul de
răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de tratamentele efectuate
la sămânţă, starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a
calităţii patului germinativ şi care depinde de utilajele cu care s-a lucrat.
Grâul are capacitatea ca prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite
limite, densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea
îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează
dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente. Prin
administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte
bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie
compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicat.
Totodată, combaterea chimică a buruienilor trebuie efectuată cu mai mare
atenţie în culturile rare pentru a elimina concurenţa acestora.
La desimi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt
exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea
puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în
toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros,
se poate mări desimea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut că
erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ
defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea desimii de semănat.

31
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din
calcul (pe baza desimii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este
cuprinsă, de regulă, între 170 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat la grâu depinde de umiditatea solului, textură,
soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În
condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe
terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa
pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă
este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi
textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă
să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după
arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat în mod
frecvent prea adânc. Consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au
timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă sau înfrăţesc târziu şi
puţin.
În România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34,
Lovrin 41, Fundulea 4) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil
mai scurt. La aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4
cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până
la suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10
şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa
dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de
semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat în mod obişnuit
la 12,5 - 15 cm (distanţe pentru care sunt construite semănătorile universale
existente frecvent în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de
semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura
înmulţirea mai rapidă a seminţelor.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura
grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent pe
suprafeţe mari şi în România, a apărut din necesitatea de a asigura
efectuarea cu mijloace terestre a lucrărilor de fertilizare, a tratamentelor
fitosanitare, pentru prevenirea căderii, de combatere chimică a buruienilor
etc., fără a mai fi necesară jalonarea şi se evită distrugerea plantelor de către
roţile utilajelor. Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge
până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea
diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări. Schema poate
fi adaptată de fiecare fermier la setul de maşini agricole pe care îl are la
32
dispoziţie. La semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute
prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului. Lăţimea
unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este
suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două
cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se
vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile
de cărări trebuie să fie un multiplu al lăţimii de lucru a maşinilor cu care se
fac tratamentele.
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrări în vegetaţie cu
mijloace “avio“, se recomandă să se lase la semănat urme de orientare, de
30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt
vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor. Distanţa dintre
două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru
aplicarea tratamentelor.

2.2.2.5. Lucrările de îngrijire


Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă. În funcţie de o
serie de factori (calitatea patului germinativ, starea culturii la intrarea şi
ieşirea din iarnă, mersul vremii, rezerva de seminţe de buruieni, infestarea
cu boli şi dăunători, dotarea tehnico-materială ş.a.) la cultura grâului se pot
efectua între 1-2 şi până la 7-8 lucrări de îngrijire.
Tăvălugitul semănăturilor se face imediat după semănat, atunci când
semănatul s-a efectuat într-un sol uscat şi afânat pentru a pune sămânţa în
contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii, atunci când temperaturile scad
sub -20….-25oC şi eliminarea excesului de apă de pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare. La amplasarea culturilor de grâu
trebuiesc evitate, pe cât posibil, terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare se face în special pe solurile
argiloiluviale şi după perioade de îngheţ ce au alternat cu perioade de
dezgheţ. În această situaţie poate să apară fenomenul de dezrădăcinare
(descălţare) iar lucrarea se face pentru a pune în contact rădăcinile plantelor
cu solul.
Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată
pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a
nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura
grâului. Pierderile de recoltă cauzate de concurenţa buruienilor sunt, în mod
obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în anumite situaţii până la 60 - 70%.
Ca urmare, reducerea rezervei de seminţe de buruieni şi împiedicarea apariţiei
acestora trebuiesc urmărite prin toate mijloacele: preventive, agrotehnice
33
(rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu desimea optimă) şi chimice.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
obligatorie.
Există mai multe strategii:
a) Culturi infestate cu buruieni dicotiledonate sensibile la 2,4D şi
MCPA (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris,
Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp.,
Chenopodium album, Rubus caesius etc.).
Pentru combaterea acestora, se recomandă erbicidele:
- SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha (2,4-D)
- Dicotex, 1,5-2,5 l/ha (MCPA)
- Basagran, 2-4 l/ha (bentazon).
Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de
înfrăţire şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de
cotiledoane sau rozetă. Temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C,
vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos.
b) Culturi infestate şi cu buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4D şi
MCPA (Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostema githago, Sonchus
arvensis, Galium aparine, Galeopsis tetrahit, Papaver rhoeas, Stellaria
media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum sp. etc.).
În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea următoarelor erbicide:
Icedin Super 1l/ha (2,4 D + dicamba)
Granstar 20-25 g/ha (tribenuron metil)
Glean 15-20 g/ha (clorsulfuron)
Rival 15-20 g/ha (clorsulfuron)
Oltisan 1 l/ha (2,4 D + dicamba)
Sansac 1 l/ha (metosulam + 2,4D)
Lancet 1 l/ha (fluroxipir + 2,4 D)
Sekator Progress OD 100-150 ml/ha (amidosulfuron + iodosulfuron-
metil-Na + mefenpyr dietil) - combate şi iarba vântului
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie
ale grâului şi ale buruienilor, menţionate mai sus, tratamentele putând
începe mai devreme, când temperatura aerului a depăşit 6°C.
c) Culturi infestate cu Apera spica-venti şi Avena fatua
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în
anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti
(iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de
dezvoltare în zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicidele:
- Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha (tralkoxidim)
- Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha (fenoxapropetil)
34
- Illoxan CE, 2,5 l/ha (diclofopmetil)
Acestea se aplică primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze.
Se mai pot utiliza Avadex BW, 5-6 kg/ha (trialat), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol sau Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha (terbutrin),
aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit sau primăvara în
faza de 1 - 3 frunze ale buruienii.
Pentru combaterea odosului se utilizează erbicide pe bază de trialat,
aplicate înainte de semănat (ppi), şi încorporate cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm
adâncime sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările
prezentate la iarba vântului.
Pentru o infestare şi cu dicotiledonate se fac tratamente combinate.
Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin
măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile
infestate şi se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când
în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se
recomandă tratamente cu insecticide (Actara 25WG, 0,07kg/ha, Dursban
480 EC sau Pirimex 48 EC, 2,5 l/ha, Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare.
Pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.) se
efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un
PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de
ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a
lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva
larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au
trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară
repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 - 10 zile, dacă după
primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile
semincere).
Se recomandă folosirea insecticidelor Biscaya 240 OD, 0,2 l/ha,
Calypso 480 SC, 0,1 l/ha, Cipertrin 10 EC, 0,1 l/ha, Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha,
Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha, Fastac 10, 0,15 l/ha, Faster 10 CE, 0,1 l/ha, Karate 2,5
EC, 0,3 l/ha etc.
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător
periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,
argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt;
se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor
atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6
larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de
zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la
combaterea ploşniţelor.
35
Gândacul bălos al ovăzului (Lema melanopa) extins mult în ultimele
decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente
repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când
temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii
aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul
atacului în vetre. Tratamentele se fac cu aceleaşi insecticide ca şi pentru
ploşniţe.
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente
efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de
3 exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea
ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa -
Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este
cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost
semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt
măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,
administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea
metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Blumeria graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă
îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt
foarte sensibile. Atacul este favorizat de o desime prea mare a lanului, de
aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu
nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente,
respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea unei desimi optime,
fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se
fac cu produse ca Bavistin DF, 0,6 kg/ha, Bravo 500SC, 1,5 l/ha, Bumper
Forte 1,0 l/ha, Tilt 250 EC, 0,5 l/ha, Fademorf 20 EC, 2 l/ha, Bayleton 25
WP, 0,5 kg/ha, ultimile două preparate speciale pentru făinare. Pragul
economic de dăunare este considerat la 25% pete pe ultimele trei frunze,
după înfrăţit şi 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae)
se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a
coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile
preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unor
seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată,
respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii dar parţial
eficiente iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente dar costisitoare.
36
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii
(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se
transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea
samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată. În situaţii
extreme se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se
transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile
preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea
rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru
limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă
(Vitavax 75, 2,5 kg/t, Chinodin, 2,5 kg/t), precum şi tratamente în vegetaţie,
în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele
recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este
apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Se face pe suprafeţe mari în culturile de
grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte
cu azot. Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru
evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind
anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite
produsele pe bază de clorură de clorcolină (Stabilan – Austria, Cycocel –
Germania, CCC - Franţa, Belgia, Chlormequat - Anglia). Se efectuează
stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm
înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit
seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1000 l apa, în
cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţine reducerea înălţimii plantelor cu 25 -
30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului
sclerenchimatic şi mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor
între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului
de boabe în spic, a MMB-ului şi a producţiei. Se obţin culturi cu rezistenţă
sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de
ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care
pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au
extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la
grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de
rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii ploioase şi cu vânturi
puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor
de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 -
37
4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în
proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului, la semănat şi din
precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care solul este
prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate
pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire,
cu norme de 400 - 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea patului
germinativ s-a făcut corespunzător dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu
răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500
m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din
primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în
primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de
alungirea paiului (în luna aprilie mai rar, numai în primăverile secetoase şi
după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea
bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată la grâu, în ţara noastră, este
aspersiunea.

2.2.2.6. Recoltarea
Momentul optim de recoltare al grâului este la maturitatea deplină,
atunci când boabele ajung la 14 - 15% umiditate. La această umiditate
combinele lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii,
fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. Dacă suprafeţele sunt mari şi
avem combine puţine, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile
de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile)
recoltarea se începe mai devreme, când boabele au 18% umiditate. În acest
caz este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea
de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa
12 - 13% umiditate. Mai târziu, grâul trece în faza de supracoacere şi se
amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan
de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de
a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii),
cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu
combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform,
neîmburuienate şi necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la
recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea)
plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă
38
câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu
ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare, paiele pot fi
tocate sau rămân pe teren în brazdă continuă.
În primul caz, la combină sunt montate dispozitive speciale pentru
tocarea şi împrăştierea paielor pe lăţimea de lucru a acesteia, concomitent cu
recoltatul. Ulterior, se realizează încorporarea prin arătură a paielor bine
mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru
a facilita descompunerea acestora.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în
cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între
boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere
la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare. În
tehnologia frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje,
încărcare şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul
de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3%
cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat
pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi
căpiţat). Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă
pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material
pentru prepararea composturilor.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea
grâului) nu este justificată. Această soluţie este acceptată numai în cazuri
extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur
de 3100 kg boabe/ha (2007-2009). Prin comparaţie, producţia medie în
Europa a fost 4100 kg/ha, din care 6000-7500 kg/ha în ţările Uniunii
Europene. Numeroase ţări europene realizează peste 8.000 kg boabe/ha
(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie).
Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe
plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de
2000 - 3000 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1760 kg/ha şi 3500 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia,
îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1990 (3301 kg/ha), 2006 (3477
kg/ha) şi 2008 (3422 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care
recoltează, în anii favorabili, 7000 - 8500 kg boabe/ha, în medie pe mii de
hectare.

39
2.3. SECARA (Secale cereale L.)
2.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.3.1.1. Importanţă
Secara a fost luată în cultură mai târziu şi se cultivă în primul rând
pentru hrana omului, fiind considerată "a II-a cereală panificabilă".
Prezintă avantajul că se poate cultiva în condiţii care sunt improprii
grâului, valorificând majoritatea terenurilor agricole.
Secara se poate folosi singură sau în amestec la prepararea pâinii.
Pâinea are o culoare mai neagră dar cu un conţinut mai ridicat în substanţe
proteice.
Urluiala este un nutreţ concentrat valoros având un conţinut proteic
ridicat (14 – 15%).
Ca plantă de nutreţ se poate cultiva singură sau în amestec cu
măzărichea (borceag) dând un furaj ce se poate valorifica sub formă de masă
verde, păşune sau fân. Boabele se pot folosi în industria alcoolului,
amidonului, glucozei etc. Culturile infectate artificial determină apariţia
scleroţilor de cornul secarei (Claviceps purpurea) cu utilizări în industria
farmaceutică.
Paiele se utilizează ca furaj grosier, aşternut, împletituri, în industria
celulozei şi hârtiei.

2.3.1.2. Compoziţia chimică


Boabele de secară conţin circa 80% hidraţi de carbon, 13,5% proteine,
1,9% grăsimi şi 1,8% substanţe minerale şi vitamine.

2.3.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire


Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale var. vulgare. Este
originară din Asia de sud-vest, Asia Mică şi Caucaz.
Pe plan mondial se cultivă pe circa 6,6 mil. ha (anul 2009), producţia
medie fiind în jur de 2800 kg/ha.
Este răspândită în special în nordul Europei, Canada şi China, unde
grâul dă rezultate mai slabe.
În ţara noastră se cultivă în zonele umede şi răcoroase, pe soluri acide,
pe solurile nisipoase, precum şi în alte zone, suprafaţa fiind de aproximativ
15444 ha.
Producţia medie este în jur de 2134 kg/ha.

40
2.3.1.4. Particularităţi biologice
Secara prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, ce ajunge până la
1,5 – 2 m adâncime şi cu o capacitate mare de solubilizare. Astfel se explică
cerinţele reduse ale acestei specii faţă de sol.
La răsărire, prima frunză este protejată de un coleoptil de culoare roşie
– violacee.
Înfrăţirea începe la 8-10 zile de la răsărire iar nodul se găseşte mai
aproape de suprafaţă.
Tulpina are 5-6 internoduri, iar înălţimea este de 120 – 180 cm.
Frunzele au culoare roşie – violacee apoi devin verzi-albăstrui.
Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi glabre. Limbul
frunzei este mai mare decât la grâu.
Spicul prezintă 10 – 35 spiculeţe, fiecare cu 2 – 3 flori din care 2
fertile.
Paleea externă este carenată şi terminată cu o aristă de 1 – 3 cm.
Spicul apare la 40 – 50 zile de la desprimăvărare, cu circa 10 – 15 zile
înaintea grâului.
Înflorirea are loc la 5 – 7 zile de la înspicare.
Polenizarea este alogamă şi anemofilă, floarea fiind autosterilă.
Perioada de vegetaţie a secarei este de 280 – 290 zile.

2.3.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol


Germinaţia se realizează la o temperatură minimă de 1 – 2oC, cea
optimă de circa 25o iar maxima de 30oC. Pentru germinaţie are nevoie de
aproximativ 50% apă, raportată la masa bobului.
Înfrăţirea se realizează la 6 – 12oC, formarea paiului la 14oC, la
înflorire 14 – 16oC iar pentru formarea şi umplerea bobului 18 – 20oC.
Secara este foarte rezistentă la iernare, depăşind grâul şi orzul.
Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Reuşeşte bine în
zonele mai umede şi reci.
Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă de
sol. Reuşeşte pe solurile unde grâul nu dă rezultate cum ar fi solurile acide,
nisipoase, uşor pietroase şi cele moderat alcaline.

2.3.1.6. Zonele ecologice


Secara se cultivă în Europa până la paralela 65o (Finlanda) iar ca
altitudine, până la 2000 m (Alpi).
În ţara noastră se cultivă pe solurile nisipoase din sudul Olteniei,
vestul Transilvaniei şi nord-estul Bărăganului şi în zonele submontane din
Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.
41
2.3.2. Tehnologia de cultivare
2.3.2.1. Rotaţia
Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta
premergătoare. Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare
de absorbţie.
Premergătoarele cele mai bune pentru secară, în diferite zone de
cultură, sunt: pe solurile nisipoase, leguminoasele, porumbul timpuriu,
pepeni verzi; pe solurile acide, cartoful timpuriu; pe solurile din zona de
stepă, borceagul de toamnă, rapiţa, floarea soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o foarte bună premergătoare pentru toate
culturile deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi
permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

2.3.2.2. Fertilizarea
Consumul specific, apropiat de cel al grâului, este redus: N – 20-30;
P2O5 – 10-15 ; K2O – 20-30.
Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin
faptul că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează
bine la îngrăşăminte.
Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul
2.3.1.
Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul,
fie în întregime primăvara, pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna, la arătură,
iar diferenţa, primăvara, la pornirea în vegetaţie.
Tabelul 2.3.1
Dozele de îngrăşăminte chimice la secară

Dozele de substanţă activă (kg/ha)


Fertilitatea solului
N P2O5 K2O
Ridicată 40-50 40-60 -
Mijlocie 50-60 50-70 40-50
Scăzută 60-80 70-90 60-80

2.3.2.3. Lucrările solului


Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul
de toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi
mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi
pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi
zăpezii) este mai mare decât la grâu.
42
2.3.2.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul
secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi
pentru grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea
grâului, deoarece pentru înrădăcinare şi înfrăţire are nevoie de 45 – 50 zile
de vegetaţie şi pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În zonele
subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele sudice
între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la formarea
unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii sau
epuizării sub stratul gros de zăpadă.
Desimea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe
germinabile / m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5-15 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe
solurile mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează
nodul de înfrăţire mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime
mai mare. Un semănat mai adânc de 2 - 3 cm pe soluri mai grele şi umede,
duce la întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de
fuzarioză.
Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de desimea stabilită, de
MMB-ul şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La
secara poliploidă (cu MMB-ul de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai
mare. Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15% când secara se seamănă
mai târziu sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

2.3.2.5. Lucrările de îngrijire


Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi
tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă
la iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,
deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub
zăpadă, plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi
autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă
vegetativă prea bogată. De asemenea, la secară, nodul de înfrăţire fiind mai
la suprafaţă, plantele sunt mai expuse dezrădăcinării. În primul caz se
impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar în al doilea
caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.
Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un
ritm de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşă chiar şi
pălămida), obţinându-se în general, culturi curate.
43
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la
grâul de toamnă.

2.3.2.5. Recoltarea
Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă
umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare,
pentru a putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea
prezentată la grâu, cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte toamna, ritmul de creştere, primăvara, fiind
rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform şi cu 5 - 7 zile mai repede decât
grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de
scuturare este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la
sfârşitul coacerii în pârgă.
Având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina şi a
lucra cu o viteză mai mare, miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm
din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie
mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial,
cât şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii
pedoclimatice mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al
actualelor soiuri de secara este de peste 6000 kg/ha (400 spice/m2 cu 1,5 - 2
g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă
producţii de 3000 – 5000 kg/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică
(circa 2400 kg/ha). Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai
mare decât cea de boabe.

44
2.4. TRITICALE (Triticosecale Wittm.)
2.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.4.1.1. Importanţă
Triticale este o cereală nou creată prin hibridarea dintre grâu şi secară,
urmărindu-se transmiterea însuşirilor favorabile ale grâului (producţia) dar
şi cele ale secarei (precocitate, valorificarea condiţiilor mai vitrege de
cultură).
Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor şi a omului,
producerea de nutreţ, în industria spirtului şi amidonului. De asemenea, ca
masă verde sau însilozată, planta se poate folosi ca furaj.

2.4.1.2. Compoziţia chimică


Principalele componente chimice sunt între valorile grâului şi cele ale
secarei. Randamentul la făină este mai redus ca la grâu iar procentele de
tărâţe sunt mai mari (34 – 42% faţă de 28% la grâu). Făina este inferioară
celei de grâu.

2.4.1.3. Sistematică. Răspândire


Triticale (Triticosecale) aparţine familiei Gramineae, cu forme octo,
hexa şi tetraploide.
Pe plan mondial, suprafaţa ocupată de triticale depăşeşte 4,28
milioane de hectare, cu o producţie medie de 3660 kg/ha, iar în ţara noastră
se cultivă aproximativ 38 mii ha, cu o producţie medie de 2540 kg/ha
(2009).

2.4.1.4. Particularităţi biologice


Perioada de vegetaţie este de 220 – 260 zile. Sistemul radicular este
bine dezvoltat, asemănător cu cel al secarei.
Tulpina are înălţimea cuprinsă între 40 – 150 cm.
Înfrăţirea începe la 12 – 15 zile de la răsărire şi este apropiată de cea a
secarei. Înspicarea are loc la aproximativ 190 zile de la răsărire iar înflorirea
la 7-10 zile de la înspicare.
Spicele au forme şi dimensiuni diferite. Boabele au MMB-ul de 32 –
60 g iar MH 76 - 78 kg.
Triticale regenerează bine după cosire, putându-se obţine două coase
sau o coasă şi chiar o recoltă de boabe.

45
2.4.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Germinaţia are loc la 1-3 oC. Înfrăţirea se face la 10-14oC iar alungirea
paiului de la 10 – 15oC. Rezistenţa la iernare este similară cu cea a secarei.
La înspicare şi înflorire, plantele de triticale nu suportă temperaturi
scăzute iar pentru formarea şi umplerea bobului are nevoie de temperaturi
moderate.
Faţă de apă, cerinţele sunt mai ridicate comparativ cu cele ale secarei,
mai ales în fazele critice.
Triticale valorifică aceleaşi soluri ca şi secara.

2.4.1.6. Zone ecologice


Zonele foarte favorabile sunt cele colinare, de podiş, intramontane,
submontane şi pe terenuri nisipoase.
În zonele secetoase (stepă), se cultivă pe suprafeţe reduse şi numai ca
furaj.

2.4.2. Tehnologia de cultivare


2.4.2.1. Rotaţia
Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează
în rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai devreme:
leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi porumb
timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă
pentru fibre etc. Triticale nu se cultivă după cerealele de toamnă sau de
primăvară din cauza sensibilităţii la fuzarioză.

2.4.2.2. Fertilizarea
Triticale are un consum specific de 28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O.
Deoarece soiurile actuale de triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la
cădere inferioară grâului (având talia mai înaltă), un sistem radicular bine
dezvoltat şi cu putere mare de valorificare a elementelor nutritive din sol,
dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în funcţie de fertilitatea solului
(tab. 2.4.1).
Tabelul 2.4.1
Dozele de îngrăşăminte chimice la triticale

Dozele de substanţă activă (kg/ha)


Fertilitatea solului
N P2O5 K2O
Ridicată 60 – 70 40 – 60 -
Mijlocie 70 – 80 60 – 70 40 – 50
Scăzută 80 – 100 70 – 90 50 – 60

46
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură iar azotul se fracţionează în
două reprize - 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).

2.4.2.3. Lucrările solului


Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ
pentru triticale sunt similare cu cele care se efectuează pentru grâul de
toamnă.

2.4.2.4 Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia de minimum 85% şi
puritatea de minimum 98%. Înainte de semănat sămânţa se tratează cu
produsele şi în dozele folosite la grâul de toamnă.
Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele
mai reci (colinare) ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde, din sudul
şi vestul ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar
întârzierea semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor,
având efecte negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de
producţie.
Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
Desimea de semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5-15 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în
funcţie de desime, mărimea seminţelor şi sămânţa utilă.

2.4.2.5. Lucrările de îngrijire


Lucrările de îngrijire pentru triticale sunt similare celor prezentate la
grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să se acorde prevenirii căderii
plantelor, respectării dozelor de erbicide şi momentului optim de aplicare în
timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului internod),
pentru a preveni efectele fitotoxice ale acestora.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în
toamnele secetoase o udare de răsărire (300 - 400 m3/ha), iar în timpul
vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al
I.U.A. cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice.

2.4.2.6. Recoltarea
Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu
se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi.
Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi),
se recoltează înainte ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.
47
Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triti-
calele se treieră ceva mai greu decât grâul şi secara, boabele fiind mai
sensibile la fisurare. Producţiile realizate în ţara noastră sunt de 3000 – 6000
kg boabe/ha.

48
2.5. ORZUL (Hordeum vulgare L.)
2.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.5.1.1. Importanţă

Orzul se consideră una din cele mai vechi plante luate în cultură.
Deţine încă un rol important în zonele cu condiţii extreme (Cercul Polar,
cele de la mare altitudine sau în nordul Africii).
Crupele se folosesc la prepararea diferitelor mâncăruri, ca înlocuitor
de cafea, prafuri de copt etc. De asemenea, deţine un rol important în
furajarea animelelor.
Paiele se folosesc ca nutreţ grosier iar colţii de malţ au o valoare
furajeră ridicată. Orzul de foloseşte la fabricarea berii, în industria
alcoolului, amidonului.

2.5.1.2. Compoziţia chimică


Conţinutul boabelor în substanţe proteice este de 9,5–13% la orzoaică
şi de 11–14% la orz iar în amidon de 57–62% la orzoaică şi 55-60% la orz.
Orzul furajer trebuie să aibă un conţinut ridicat în proteină, amidon şi
grăsimi şi scăzut în celuloză.
Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină (10-
12%) şi un conţinut ridicat în amidon.

2.5.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire


Orzul aparţine genului Hordeum, specia Hordeum vulgare (sativum).
Cuprinde mai multe convarietăţi, în ţara noastră cultivându-se convarietatea
distichum (orzoaica) şi hexastichum (orzul comun).
Din centrul est-asiatic este originar H. v. conv. hexastichum, din
centrul vest-asiatic, H. v. conv. distichum, iar din centrul etiopian, H. v.
conv. hexastichum şi H. v. conv. distichum.
Pe plan mondial suprafaţa cultivată cu orz a fost în 2009 de 54,1 mil.
ha cu o producţie medie de 2800 kg/ha.
Suprafeţe mari deţin: Federaţia Rusă, Ukraina, Australia, Canada,
SUA, Turcia, Spania, Germania, Franţa.
În România se cultivă aproape 515 mii ha cu o producţie medie de
2300 kg/ha.

49
2.5.1.4. Particularităţi biologice
Rădăcinile embrionare (în număr de 5-8) ajung la 15-30 cm în sol iar
cele coronare pătrund până la 60-100 cm.
Sistemul radicular este mai slab dezvoltat decât la grâu şi cu o putere
mică de solubilizare.
Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a III-a şi durează aproximativ 2-
3 săptămâni la 8-12oC. Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât
orzoaica.
Există şi forme "umblătoare" care se pot însămânţa atât toamna cât şi
primăvara.
Tulpina are 5-7 internodii şi o înălţime de 50-100 cm.
Ligula este redusă iar urechiuşele foarte bine dezvoltate, înconjurând
tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Spicul prezintă la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore. La
convarietatea hexastichum toate trei sunt fertile iar la distichum doar
spiculeţul central.
Cerinţele pentru fiecare etapă de vegetaţie sunt similare cu ale grâului.
Polenizarea este autogamă.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei cu MMB-ul 25-50 g. De
asemenea, prezintă trei straturi cu aleuronă.
Perioada de vegetaţie este de 250-270 zile, ajungând la maturitate cu
7-10 zile înaintea grâului.
Orzoaica de primăvară are perioada de vegetaţie de 90-120 zile.

2.5.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol


Cerinţele climatice ale orzului sunt mai reduse decât la grâu. Orzul
este mai rezistent la temperaturi ridicate.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-5oC, optima de 20oC iar
maxima 28-30oC.
Necesarul de apă este de 48% din masa boabelor.
Orzul de primăvară, având perioadă de vegetaţie scurtă, reuşeşte în
climate aspre sau uscate.
Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă
în zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai
scăzut.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul, rezistând
până la -15oC la nivelul nodului de înfrăţire. Sub strat de zăpadă, orzul
rezistă până la -28...-30oC.
Faţă de umiditate cerinţele sunt reduse. Consumul maxim îl are în
fazele critice, de la alungirea paiului şi până la înspicare.

50
Faţă de sol cerinţele sunt mai ridicate decât la grâu. Preferă solurile cu
textură mijlocie, permeabile, pH 6,5 – 7,5 şi fertile.
Orzoaica este în general mai puţin pretenţioasă faţă de sol, putându-se
cultiva în limitele pH-lui de 5,0 – 7,5.

2.5.1.6. Zone ecologice


Orzul şi orzoaica de toamnă au ca zone foarte favorabile Câmpia de
Vest, sudul Câmpiei Române, estul Bărăganului, sud-estul Dobrogei,
Câmpia Jijiei. Zonele favorabile se învecinează cu precedentele.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în
depresiunea Bârsei, Sfântu Gheorghe, Tg. Secuiesc, bazinele Oltului,
Someşului, Mureşului şi Podişul Sucevei.

2.5.2. Tehnologia de cultivare


2.5.2.1. Rotaţia
La alegerea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz
cultivată şi scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare, fără
cheltuieli suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare faţă de planta
premergătoare cu cele ale grâului. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă,
trebuie să revină după plante care eliberează terenul devreme (în prima parte
a verii).
Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt leguminoasele
anuale şi perene, borceagul, rapiţa, inul pentru fibre şi cel pentru ulei.
Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate
aceleaşi premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat
de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi
(prăşitoare). Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a
orzoaicei de primăvară (zonele subcarpatice), bune premergătoare sunt
cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate. Se poate cultiva şi după in pentru
fibre sau după porumb, dacă resturile organice au fost tocate şi bine
încorporate în sol pentru a nu îngreuna semănatul.
După orzul si orzoaica de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte
devreme (decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru
furaj (porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi
este asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are
umiditate suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere,

51
deoarece trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea
plantelor şi deprecierea însuşirilor tehnologice ale boabelor.

2.5.2.2 Fertilizarea
Consumul specific al orzului este apropiat de cel al grâului: N – 24-
29; P2O5 – 11-13; K2O – 21-28.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este
valorificat economic de orzul de toamnă şi nici de orzoaică. Deoarece
gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul se fertilizează cu îngrăşăminte
chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, dozele de azot şi fosfor substanţă
activă recomandate sunt prezentate în tabelele 2.5.1 şi 2.5.2.
Tabelul 2.5.1
Date orientative privind stabilirea dozelor de azot
la orzul şi orzoaica de toamnă (kg/ha)

Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot funcţie de


planta premergătoare, fertilizarea din anii anteriori şi
fertilitatea naturală a solului
Foarte bună Mijlocie
Cultura şi (după Bună (după Slabă
rezistenţa la leguminoase (după cartof prăşitoare, (după
cădere a soiului anuale şi perene fertilizat numai porumb, floarea premergătoare
sau cartof bine organic, după soarelui, mediu târzii,
fertilizat cu azot sfecla pentru fertilizată; după insuficient
şi gunoi de zahăr şi in) cereale păioase fertilizate)
grajd) în primul an)
Orz de toamnă,
soiuri cu rezistenţă 20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
bună la cădere
Orz de toamnă,
soiuri cu rezistenţă 10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
mijlocie la cădere
Orzoaică de
toamnă, soiuri cu
10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
rezistenţă mijlocie
la cădere

Notă: În cadrul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri


uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai
mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se


poate da o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care
sărăcesc solul (floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se
52
aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase, luto-nisipoase), unde este uşor
levigat în timpul iernii şi nici atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70
kg N/ha).
Tabelul 2.5.2
Date orientative privind stabilirea dozelor de fosfor
la orzul şi orzoaica de toamnă (kg/ha)

Aprovizionarea cu fosfor mobil


Bună Mijlocie Slabă
Producţia
(6-8 mg P2O5 /100 g (4-6 mg P2O5 /100 g sol) (<4 mg P2O5 /100 g sol)
de boabe
sol) Sole fertilizate în Sole fertilizate în anii Sole nefertilizate în anii
(q/ha)
anii anteriori cu gunoi anteriori cu fosfor anteriori cu gunoi de
de grajd şi cu fosfor grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110

Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate
pentru orzoaica de toamnă iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.


Îngrăşămintele cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în
acest element, dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 –
120 kg/ha pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul
la pregătirea patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK sunt prezentate în tabelul
2.5.3. La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi
potasiu se face sub arătură iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,
primăvara. Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu
potasiu, chiar şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o
mai bună rezistenţă la cădere a orzului.
Tabelul 2.5.3
Dozele orientative de NPK recomandate
la orzoaica de primăvară (kg/ha)

Specificare N P2O5 K2O


După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri
65-75 70-80 40-50
mai slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente
30-40 30-40 20-30
nutritive

Amendamentele, atât pentru orz cât şi pentru orzoaică, se recomandă


să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură necesară pentru a asigura
53
producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului, se aplică 3 - 6 tone/ha
amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de bază (de
preferinţă în anii anteriori cultivării orzului).

2.5.2.3. Lucrările solului


La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi de
pregătire a patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă,
cu menţiunea că au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea
acestora.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ
influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi implicit rezistenţa la iernare.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea
producţiei.

2.5.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minim 98%, germinaţia de minim
90% şi MMB cât mai mare. Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra
bolilor produse de Fusarium sp., Ustilago sp. etc., precum şi împotriva
dăunătorilor, utilizând aceleaşi produse ca şi pentru grâul de toamnă.
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile
înaintea grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să
intre în iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o
dezvoltare prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând
atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea
rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca
optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul
lunii septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă (1-3oC),
imediat ce se poate ieşi în câmp. Întârzierea semănatului orzoaicei de
primăvară reduce producţia şi dimensiunea boabelor, scade conţinutul în
amidon şi creşte conţinutul în proteină, diminuând calitatea produsului.
Desimea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m2
iar la orzoaica de primăvară 450 – 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are
o înfrăţire bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca
optimă, desimea trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 - 15 cm.
Reducerea distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de
resturi vegetale şi foarte bine pregătite, caz în care se seamănă la 8 – 10 cm
54
sau chiar 6 – 8 cm şi se asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de
nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5
cm, iar la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului.
Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate,
deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o
mai slabă putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât
intervalul semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor.
Cantitatea de sămânţă la hectar, la desimea amintită, este între 160 –
200 kg/ha, funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

2.5.2.5. Lucrările de îngrijire


La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi
iarna, eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte
lucrări de întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii
(fertilizare, tăvălugire în cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc.), sunt similare cu cele prezentate la
grâul de toamnă. Combaterea buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se
face cu erbicidele redate în tabelul 2.5.4, folosite şi la grâu şi secară (dozele
de erbicid, la orz şi orzoaică, sunt mai reduse cu 10 – 20 % decât la grâu şi
secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare produse de către
Blumeria graminis f. sp. hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea
frunzelor), Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc
fungicidele Tilt 250 EC (0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5
l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc. Acestea se aplică în două faze: primul
tratament la apariţia atacului (odată cu combaterea buruienilor sau mai
târziu), iar al doilea în faza de burduf şi până la înspicare.
Tratamente asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate,
până în faza de umplere a boabelor, asigurând sporuri de producţie în
special în anii favorabili dezvoltării bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor, la orz, se fac şi
tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului
(Lema melanopa), se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35
(1/ha), Decis 2,5 CE (0,3 l/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se
limitează şi atacul de afide, tripşi, muşte etc.

55
Tabelul 2.5.4
Erbicidele utilizate în culturile de orz şi orzoaică

Doza de
produs
Erbicidul Perioada aplicării
comercial
(l sau kg/ha)
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D şi MCPA
Sare de dimetil În faza de înfrăţire până la începutul formării
2,0 - 2,5
amină (2,4 D) paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până la începutul formării
Dikotex 2,0 – 3,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până la începutul formării
Acetadin 4,0 – 6,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D şi MCPA
În faza de înfrăţire până la începutul formării
Icedin forte 1,5 – 2,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până la începutul formării
Basagran 2,0 – 4,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate inclusiv Avena fatua
Erbicidul se încorporează în sol odată cu
Avadex BW 4,0 – 6,0
pregătirea patului germinativ
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Avadex BW 10 G 3,0 – 5,0
are 2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Illoxan 2,0 – 3,0
are 2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Sufix BW 3,0 – 3,5
are 2-3 frunze
4. Combaterea speciei Apera spica-venti
Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire
Puma 0,8 – 1,0 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze
Illoxan 2,0 – 2,5 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze

Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în


anii cu deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are
o mare importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt
secetoase. Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m3/ha),
asigurând şi pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru
răsărire (300 – 400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără
irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări cu 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din
intervalul umidităţii active.

56
2.5.2.6. Recoltarea
Recoltarea orzului se face cu combina, la coacerea deplină, când
umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului provoacă
mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor. Orzoaica
pentru bere nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%, deoarece
numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor. Dacă
recoltarea se face la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la
uscarea acestora până la umiditatea de păstrare de 14%.
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte
repede în „răscoacere”, astfel încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie
recoltarea, este mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate
în ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de
5000 – 7000 kg/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură
producţii medii de 4000 – 6000 kg/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe : paie la orz este de circa 1 : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în
multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât
a porumbului, deci producţia obţinută este mai ieftină. Trebuie remarcat însă
că extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri
mai puţin favorabile.

57
2.6. OVĂZUL (Avena sativa L.)
2.6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.6.1.1. Importanţă
Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât grâul şi orzul.
Importanţa ovăzului este ca furaj. Boabele se folosesc ca furaj
concentrat pentru hrana cabalinelor şi a animalelor de reproducere.
Ovăzul singur sau în amestec cu leguminoasele (borceagul) constituie
un furaj foarte apreciat sub formă de masă verde, siloz sau fân.
În alimentaţia omului se foloseşte mai puţin, sub formă de fulgi, în
alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi.
Prezintă avantajul că valorifică mai bine terenurile cu fertilitate redusă
din zonele umede precum şi solurile nisipoase.

2.6.1.2 Compoziţia chimică


Boabele îmbrăcate au un conţinut de aproximativ 11% substanţe
proteice, 5% grăsimi, 60% substanţe extractive neazotate şi circa 10%
celuloză.

2.6.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire


Specia Avena sativa aparţine genului Avena.
Centrele de origine ale speciei de ovăz sunt Bazinul Mediteranean,
Asia şi Europa Centrală.
Pe glob, în anul 2009, s-au cultivat circa 10,2 milioane de hectare, cu
o producţie medie de 2280 kg/ha. Suprafeţe mari se cultivă în Federaţia
Rusă, Australia, Canada, SUA, Polonia, Spania, Ukraina.
În ţara noastră s-au cultivat, în anul 2009, aproximativ 202 mii hectare
cu o producţie medie de 1500 kg/ha.

2.6.1.4. Particularităţi biologice


Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează de regulă trei rădăcini
embrionare după care apar şi cele coronare.
Sistemul radicular este bine dezvoltat, depăşind secara, profund şi cu
mare putere de solubilizare a elementelor nutritive. Tulpina este formată din
5-8 internoduri, având o înălţime de 80-150 cm.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit şi răsucit de la dreapta spre
stânga. Urechiuşele lipsesc, ligula este mare, triunghiulară.

58
Inflorescenţa este un panicul cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje.
Spiculeţele sunt dispuse în vârful ramificaţiilor şi sunt formate din 2-3 flori,
din care două sunt fertile. Polenizarea este autogamă dar se pot manifesta şi
fenomene de alogamie.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palee. Procentul de pleavă este de
26-28%. Ovăzul este o cereală de primăvară.

2.6.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol


Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase dar
suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile mai secetoase.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2-3oC, plantele tinere
suportând şi temperaturi de -7oC.
În prima parte a vegetaţiei are nevoie de 5-12oC, apoi de 12-15oC. La
înflorire şi fecundare sunt necesare temperaturi de 15-17oC iar pentru
maturizare 17-20oC.
Perioada de vegetaţie este de 100-140 zile.
Cerinţele faţă de apă sunt destul de ridicate, consumul maxim fiind în
fazele de formare a paiului şi la înspicare-înflorire.
Faţă de sol, cerinţele sunt reduse. Preferă terenuri cu pH 5,5-7,0. Nu
da rezultate pe soluri argiloase, compacte, neaerate iar pe nisipuri suferă de
secetă.

2.6.1.6. Zonare
Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45o-65o latitudine nordică şi
până la altitudinea de 1800 m.
În România întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest,
Valea Someşului şi Oltului; condiţii favorabile întâlneşte în Podişul
Transilvaniei, Getic, Depresiunea Jijiei, Valea Siretului.

2.6.2. Tehnologia de cultivare


2.6.2.1. Rotaţia
Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este
bine fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase, însă în practică,
după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare cum ar fi grâul,
porumbul, sfecla.
Ovăzul se cultivă de obicei după prăşitoare (cartof, porumb, floarea-
soarelui).
Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de furaj,
decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi, comuni
ambelor culturi.

59
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoase etc. Nu se practică
cultivarea trifoiului în cultură ascunsă deoarece este umbrit mult mai
puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.

2.6.2.2. Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive al ovăzului este în medie de 27,2 N;
13,4 P2O5; 27,4 K2O şi 6,5 CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte
până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşămintele organice şi chimice, pe
toate tipurile de sol. În mod obişnuit însă, se fertilizează cu îngrăşăminte
chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi
planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori
medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi
N75P60 pe solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide), sărace în
potasiu (sub 15 ppm K2O), se aplică 40 - 60 kg K2O.

2.6.2.3. Lucrările solului


În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru
orzoaica de primăvară, o atenţie deosebită trebuind fi acordată reţinerii apei
în sol.

2.6.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%,
iar masa a 1000 boabe cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai
viguroase şi mai productive. Seminţele mari, având un procent mai mare de
pleavă, sunt preferabile pentru semănat iar cele mici, cu un procent de
pleavă mai redus, sunt mai indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu Vitavax 200 (2
kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune la tratamentele cu formaldehidă, prin
cufundare, cufundare şi sudaţie sau sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,14% formaldehidă
(350 ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10
minute, amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la
umbră. Cu 100 l soluţie apoasă de formaldehidă 0,14% se pot trata 300 -
350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,14%
formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp
seminţele se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu o prelată umectată
60
cu aceeaşi soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă
în strat subţire, la umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de
formaldehidă în concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l de formaldehidă 40% la
80 l apă. Cu aceasta se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi
se acoperă cu o prelată umectată, ţinându-se astfel 4 ore. Seminţele se usucă
apoi în strat subţire, la umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie
apoasă de formaldehidă în concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în epoca I, urgenţa I,
când se poate ieşi în câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a
profita de umiditatea din precipitaţiile de peste iarnă. Ovăzul de toamnă se
însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie.
Desimea de semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 -15 cm, iar în terenuri bine
pregătite la 10 cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului
relativ redusă; semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi
înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, în funcţie de valoarea culturală, este cuprinsă
între 120 - 140 kg/ha.

2.6.2.5. Lucrările de îngrijire


Acestea sunt asemănătoare cu cele prezentate la cultura orzoaicei de
primăvară (tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
Pentru combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar
în cea de Icedin forte de 1 - 1,5 l/ha.
Pentru combaterea gândacului bălos (Lema melanopa) se tratează la
avertizare cu Sinoratox R35 (1,5 - 3,5 l/ha), care combate şi alţi dăunători ca
musca suedeză (Oscinella frit) şi alte diptere, afide şi tripşi.

2.6.2.6. Recoltarea
Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât
alte cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul
trebuie să aibă tijele uscate iar boabele să fie la începutul maturităţii depline.
În acest caz seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se
pierd. Dacă se recoltează cu combina când tijele plantelor nu sunt uscate
(deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se
înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul
ovăzului pierderile sunt foarte mari.

61
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu
combina sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta
în două faze: tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5
zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de
cultură. Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (6000
kg/ha), însă producţiile realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în
cultură terenuri sărace, slab fertile. Din producţia de boabe, la ovăz, circa
28% este pleavă.
Sunt unităţi agricole care obţin peste 2500 kg/ha, însă producţia medie
pe ţară, în ultimii ani, a fost de 15 - 20 /ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1: 1,5 până la 1 : 2.

62
2.7. PORUMBUL (Zea mays L.)
2.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.7.1.1. Importanţă
Porumbul ocupă locul 3 în lume ca importanţă.
Această poziţie se justifică printr-o serie de particularităţi cum ar fi:
1. prezintă o mare capacitate de producţie (cu circa 50% mai mare
decât la celelalte cereale);
2. are o mare plasticitate ecologică;
3. este o plantă prăşitoare fiind bună premergătoare pentru majoritatea
plantelor de cultură;
4. suportă bine monocultura;
5. are un coeficient mare de înmulţire (de 150-400 de ori);
6. semănându-se primăvara mai târziu, permite eşalonarea mai bună a
lucrărilor agricole;
7. cultura este mecanizabilă 100%;
8. recoltarea se face fără pericol de scuturare.
Din 100 kg boabe se pot obţine 77 kg făină sau 63 kg amidon sau 44 l
alcool sau 71 kg glucoză şi 1,8-2,7 l ulei şi 3,6 kg turte.
De asemenea, boabele consituie un excelent furaj.
Planta (tulpinile) se utilizează în hrana animalelor sub diferite forme.

2.7.1.2. Compoziţia chimică


Boabele de porumb conţin aproximativ 10% proteine, 70% glucide,
4% grăsimi, 1,4% săruri minerale, vitaminele B1, B2, E şi PP. Vitamina C
lipseşte.

2.7.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire


Porumbul (Zea mays) aparţine familiei Poaceae (Graminaceae),
subfamilia Panicoidae. Cuprinde mai multe varietăţi cum ar fi: indurata,
identata (dentiformis), aorista, saccharata (rugosa), everta, tunicata,
amylacea etc.
Ca origine, se menţionează 2 centre, în America, la nord şi sud de
Ecuator. În prezent, soiurile de porumb sunt foarte puţin răspândite în
cultură, fiind introduşi hibrizii. Aceştia au un spor de producţie mai mare cu
50-70% faţă de soiuri.

63
După modul de obţinere, hibrizii pot fi:
-simpli (HS), obţinuţi din două linii consangvinizate;
-dubli (HD), obţinuţi din doi hibrizi simpli;
-triliniali (HT), obţinuţi din un hibrid simplu şi o linie consangvinizată.
Aceşti hibrizi sunt grupaţi în sistemul FAO, în funcţie de perioada de
vegetaţie, în 9 grupe, importanţă prezentând doar 7 grupe (nr. cod 100 – 700).
În ţara noastră prezintă importanţă grupele 100 – peste 600.
Grupa 100-200 reprezintă hibrizii foarte timpurii (800-1000 U.T.),
200-300 - timpurii (1001-1100 U.T.), 300-400 - semitimpurii (1001-1100
U.T.), 400-500 - semitârzii (1101-1200 U.T.), 500-600 - hibrizii târzii
(1201-1350 U.T.) şi peste 600 - foarte târzii (1351-1400 U.T.).
Porumbul ocupă locul III pe glob, fiind cultivat în anul 2009 pe o
suprafaţă de aproximativ 159 milioane ha. Cele mai importante ţări
cultivatoare sunt SUA, China, Brazilia, Mexic, India. Producţia medie
mondială este de 5,2 t/ha.
În ţara noastră, porumbul deţine o pondere însemnată, cultivându-se pe 2,5
milioane ha cu o producţie medie de 4700 kg/ha.

2.7.1.4. Particularităţi biologice


Sistemul radicular temporar este alcătuit dintr-o rădăcină embrionară
şi 3-7 rădăcini adventive seminale, care asigură planta cu apă şi elemente
nutritive în primele 2-3 săptămâni. După acest interval se formează 8-16 şi
chiar 20 rădăcini adventive permanente, de la nodurile subterane, care pot
pătrunde până la 2,5 m adâncime.
De la primele 2-3 noduri de la suprafaţa solului se formează rădăcinile
adventive supraterane, care pot pătrunde în sol şi au rol în absorbţia apei şi a
elementelor nutritive (în principal fosfor) şi de ancorare a plantelor (în
special contra vânturilor puternice).
Tulpina este formată din 7-15 şi uneori până la 21 internoduri pline cu
măduvă şi are o înălţime de 1,5-3 m.
Ca specie, porumbul poate avea talia cuprinsă între 0,30 şi 9,0 m.
Frunzele au lungimea de 50-80 cm, lăţimea de 4-12 cm, sunt în număr
de 18-20 la hibrizii extratimpurii şi pot ajunge la peste 22 la hibrizii foarte
tardivi.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat monoică. Florile
mascule sunt grupate într-o inflorescenţă de tip panicul iar cele femele în
inflorescenţe de tip spadix (ştiulete).
Polenizarea este alogamă, anemofilă. Porumbul este o plantă protandră.
Fructul este o cariopsă, MMB-ul 200-400 g, MH 72-88 kg.

64
2.7.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Porumbul are o plasticitate ecologică foarte mare fiind cultivat între
42olatitudine sudică şi 58o latitudine nordică (din Noua Zeelandă şi până în
Suedia).
Temperatura. Seminţele germinează la o temperatură minimă de 8-
10 C. În luna mai temperaturile trebuie să fie de de 16-20oC, iunie 19-21oC,
o

iulie 20-23oC, august 19-22oC şi septembrie 14-17oC.


Temperaturile foarte ridicate la înflorire (peste 24oC) accentuează
fenomenul de protandrie iar cele mai mari de 28oC duc la scăderea
viabilităţii polenului.
Umiditatea. Porumbul rezistă foarte bine la secetă, mai ales în prima
parte a perioadei de vegetaţie. Perioada critică se situează între 10-20 iunie
şi până pe 10-20 august când porumbul consumă aproximativ 70% din
necesarul de apă.
Repartizarea optimă a precipitaţiilor, în ţara nostră, pentru cultura
porumbului, ar fi: mai 60-80 mm, iunie 100-120 mm, iulie 100-120 mm,
august 20-60 mm.
Lumina. Porumbul fiind o plantă de zi scurtă are cerinţe ridicate faţă
de lumină. Energia chimică din întreaga biomasă poate reprezenta 5-6% din
energia solară incidentă pe sistemul foliar.
Extinderea în cultură a hibrizilor cu poziţia frunzelor mai aproape de
verticală şi care se pretează la desimi mari va conduce la ridicarea coeficien-
tului de convertire a energiei solare.
Solul. Porumbul asigură recolte pe soluri foarte variate însă rezultatele
cele mai bune se obţin pe solurile adânci, fertile, luto-nisipoase.
Pe solurile cu pH sub 5,8 este necesară amendarea. Mai puţin
favorabile sunt solurile argiloase, tasate, compacte, cu hardpan etc.

2.7.1.6. Zonele ecologice


Stabilirea zonelor de favorabilitate în ţara noastră are la bază suma
gradelor utile (temperaturi mai mari de 10oC).
Astfel se disting trei zone:
Zona I – cu suma temperaturilor biologic active de 1400 – 1600oC.
Este caracteristică Câmpiei de Vest, Câmpia din sudul României, Dobrogea
şi sudul Podişului Moldovei.
Se recomandă să se cultive peste 75% cu hibrizi tardivi.
Zona a II-a – cu resurse termice cuprinse între 1200 – 1400oC.
Aceasta cuprinde Podişul Moldovei, Câmpia de Nord-Vest a ţării şi trecerea
de la Câmpia de Sud la regiunea colinară.
În această zonă aproximativ 50% din suprafaţă va fi cultivată cu
hibrizi semitimpurii.
65
Zona a III-a – cu suma temperaturilor de 800-1200oC, este răspândită
în zonele subcolinare ale Carpaţilor, Podişul Transilvaniei şi Maramureş.
Ponderea hibrizilor timpurii creşte la 75%, diferenţa revenind celor
semitimpurii.

2.7.2. Tehnologia de cultivare


2.7.2.1. Rotaţia
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe
şi furajere, după care urmează cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa,
cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi
de azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, din cauza
consumului mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită
pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie din cauza ponderii de circa 60%
a celor două culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat
după o premergătoare timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală
comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe 4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan deoarece
sunt foarte mari consumatoare de apă.
Monocultura, în ţara noastră, s-a extins pe solurile fertile, mai joase,
cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase
excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în
aceeaşi măsură ca porumbul. Se poate aprecia însă că prin monocultura
prelungită se reduce conţinutul de humus, se degradează structura, are loc o
acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în macroelemente şi unele
microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, impunându-se
deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele mai eficiente producţii
se realizează în rotaţiile de 4 - 6 ani.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de
primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi
cu perioadă de vegetaţie mai scurtă.

2.7.2.2. Fertilizarea
Datorită cantităţii ridicate de biomasă la hectar, porumbul este o mare
consumatoare de elemente nutritive.
Consumurile de NPK în kg/tona de boabe plus producţia secundară
aferentă, în funcţie de nivelul recoltei, sunt prezentate în tabelul 2.7.1.

66
Se constată astfel că porumbul este o mare consumatoare de azot şi
potasiu.

Tabelul 2.7.1
Consumul specific de elemente nutritive (kg/t)
în funcţie de nivelul producţiei

Elementul Producţia de boabe (t/ha)


chimic 3-4 5–6 7-8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că pe toate


tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri
semnificative de recoltă. Potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile
luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare.
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie
de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, cultivaţi
intensiv pe agrofond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii
dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere tipul de sol,
nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat şi planta premergătoare.
Azotul este principalul element nutritiv care asigură formarea unei
mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil
acumularea substanţelor proteice.
Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază,
de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân fi-
rave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea este
luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă şi boli şi se întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de
vegetaţie.
În tabelul 2.7.2 sunt prezentate dozele optime economice de azot.
Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt
cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.
În funcţie de producţia planificată, consumul specific se modifică,
determinarea dozei putându-se realiza calculând 24 kg N pentru fiecare tonă
de boabe la o producţie sub 5 t/ha, 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha
şi respectiv 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.

67
Tabelul 2.7.2
Dozele optime economice de azot la porumb apreciate după
indicele de azot – I.N. (Gh. Bâlteanu, 1999)

Producţia planificată Doza de N (kg/ha) la IN al solului


(boabe kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5.000 144 134 122 113 106 100 94 80
6.000 168 157 146 138 130 124 118 114
7.000 191 180 169 160 153 147 141 137
8.000 211 201 190 181 173 167 161 157
9.000 231 220 209 200 193 186 180 176
10.000 248 238 226 217 210 204 199 194
11.000 265 254 213 234 227 221 216 210
12.000 280 269 258 249 242 236 230 226
13.000 294 284 272 264 256 250 244 240
14.000 308 297 286 277 270 264 258 254

Dozele de azot se reduc cu:


- 20 - 50 kg/ha când porumbul urmează după leguminoase;
- 2 kg pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului;
- 1 kg pentru fiecare tonă de gunoi când aplicarea acestuia s-a făcut la
planta premergătoare;
- 5 kg pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în minus faţă de
media multianuală, în perioada octombrie-martie;
- 20 kg/ha în primăverile secetoase;
- 20 - 30 kg/ha în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.
Dozele de azot se majorează cu:
- 20 kg/ha când porumbul urmează după floarea soarelui;
- 5 kg pentru fiecare 10 mm de precipitaţii căzute în plus faţă de media
multianuală, în perioada octombrie-martie;
- 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în
primăveri umede;
- 25 kg/ha după cartoful târziu sau în al III-lea an de monocultură.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30-40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat
de amoniu, concomitent cu semănatul;
- 30-70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşă-
minte lichide la praşilele a II-a şi a III-a mecanice;
- 10-20 kg/ha concomitent cu irigarea, corelate cu dozele aplicate
anterior şi starea culturii.

68
Fosforul joacă un rol important în creşterea şi fructificarea porumbu-
lui. Insuficienţa se manifestă prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază,
sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se
accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.
În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a
solurilor cu fosfor, se recomandă dozele economice înscrise în tabelul 2.7.3.
Doza se poate calcula expeditiv, plecând de la un consum de 9 kg
P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu
conţinut sub 6 mg P2O5 /100 g sol, doza se va majora cu 15 - 20 kg P2O5
pentru fiecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când
aplicarea s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5 pentru fiecare tonă de
gunoi aplicată plantei premergătoare.
Tabelul 2.7.3
Dozele optime economice de P2O5 în funcţie de producţia
planificată şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
(Gh. Bâlteanu, 1999)

Producţia planificată PAL (ppm)


(boabe kg/ha) 10 20 30 40 50 60
5.000 82 61 42 27 14 -
6.000 95 74 55 40 27 18
7.000 106 85 66 50 38 28
8.000 115 93 75 59 47 37
9.000 122 101 82 67 54 45
10.000 129 107 89 73 61 51
11.000 134 113 94 79 66 57
12.000 139 117 99 83 71 61
13.000 143 121 103 87 75 65
14.000 146 125 106 91 78 69

Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de


bază. Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara, la
pregătirea patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri,
sau în benzi, concomitent cu semănatul.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se
manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârf spre bază, iar sistemul
radicular rămâne slab dezvoltat.
În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a
solului cu potasiu mobil, se recomandă dozele economice înscrise în tabelul
2.7.4.

69
Tabelul 2.7.4
Doza optimă economică K2O în funcţie de producţia planificată
şi starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil
(Gh. Bâlteanu, 1999)

Producţia planificată KAL (ppm)


boabe kg/ha 60 100 140 180 220 260
5.000 120 86 54 26 - -
6.000 141 107 75 47 21 -
7.000 160 125 94 65 39 17
8.000 178 141 110 81 56 33
9.000 190 155 124 95 70 47
10.000 203 168 137 108 82 60
11.000 214 179 148 119 94 71
12.000 224 190 158 129 104 81
13.000 233 199 167 139 113 91
14.000 242 207 175 147 121 99

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O când


gunoiul se aplică direct şi cu 1 kg K2O când gunoiul s-a aplicat plantei
premergătoare. Sporuri de recoltă ridicate s-au obţinut pe solurile luvice,
erodate, nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se
impune şi aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară celor cu fosfor.
Fertilizarea organică. Cele mai utilizate sunt gunoiul de grajd şi
resturile organice (paie, coceni, tulpini etc.).
Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol din ţară, aplicat
în doze de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate,
luvisoluri, la culturile irigate etc.
Cele mai eficiente s-au dovedit a fi dozele de 20 t/ha. Gunoiul se
administrează proaspăt sau fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-
se şi în anul al III lea de la aplicare, în condiţii de monocultură. Se poate
administra direct porumbului sau plantei premergătoare, dacă aceasta are
perioada lungă de vegetaţie şi cerinţe ridicate faţă de însuşirile fizice ale
solului (cartof, sfeclă, cânepă), în rotaţia grâu - porumb rezervându-se
întotdeauna porumbului.
Resturile organice daca sunt aplicate fără îngrăşăminte chimice şi în
special azot, nu măresc, iar în unele situaţii chiar micşorează producţia de
porumb, deoarece este imobilizată o anumită cantitate de azot total din sol,
scade conţinutul în azot al plantelor şi conţinutul de nitraţi din sol şi plantă.
Ele se mărunţesc cu grapa cu discuri şi se încorporează sub arătură,
concomitent cu aplicarea a 10 kg azot substanţa activă pentru o tonă de

70
resturi, cu efect favorabil asupra producţiei porumbului şi asupra însuşirilor
solului.
Fertilizarea organică şi minerală. Mineralizarea materiei organice
prin procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la
obţinerea unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile
nisipoase cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de
gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru
care sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice
când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi
ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se
recomandă lupinul alb.
Microelementele
În condiţii de temperaturi scăzute, monocultură şi exces de fosfor şi
azot poate să apară carenţa în zinc. Aceasta se manifestă prin apariţia
dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor până la
necrozare.
De asemenea, pe cernoziomurile fertilizate mai mulţi ani la rând cu
azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a
sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3
stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze, cu
soluţie de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu
gradul de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu
calciu, o dată la 4 - 5 ani, în doze de 4-6 t/ha, este obligatorie.

2.7.2.3. Lucrările solului


Există mai multe strategii.
După premergătoare timpurii (cereale de toamnă), imediat după
eliberarea terenului, se execută arătura de bază, la 20 - 25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele utilizând
plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă arătura se menţine afânată
şi curată de buruieni prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi reglabili şi lama nivelatoare.
După premergătoare târzii (cartof, sfeclă etc.) se efectuează arătura
cu plugul în agregat cu grapa stelată la aceleaşi adâncimi.
În condiţii de soluri grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,
pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la
50 - 80 cm, o dată la 4 ani.

71
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în
funcţie de grosimea acestuia. Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa
numai de-a lungul curbelor de nivel.
Primăvara, dacă terenul este nivelat, fără crustă, buruieni sau resturi
vegatale la suprafaţă, se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul.
Dacă terenul este denivelat şi îmburuienat sau dacă se utilizează
erbicide volatile, se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi reglabili după zvântarea acestuia.
Înainte de semănat se face pregătirea patului germinativ, ultima
trecere fiind perpendiculară pe direcţia de semănat.
Un pat germinativ corespunzător trebuie să fie afânat şi mărunţit pe
adâncimea de 3-6 cm iar dedesubt aşezat pentru a favoriza ascensiunea apei.
Primăvara, până la semănat, se va evita trecerea repetată cu agregatele
pentru a nu favoriza pierderea apei din sol.
Pentru a economisi combustibil şi a se evita tasarea solului se
recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni:
administrarea îngrăşămintelor, erbicidelor, insecticidelor, odată cu lucrările
de pregătire a patului germinativ.
În prezent se practică sistemul de lucrări minime – "minimum tillage".
Se poate realiza în două variante:
- arat – semănat (printr-o singură trecere se execută fertilizarea, aratul,
discuitul, grăpatul, aplicarea erbicidelor şi semănatul);
- cultivat – semănat (la prima trecere se execută fertilizarea şi aratul
iar la a II a discuitul, grăpatul, aplicarea erbicidelor şi semănatul);
În prezent, la nivel mondial, s-au obţinut rezultate bune în sistemul
fără arătură ("no tillage"), adică prin semănatul porumbului în miriştea
plantei premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la
noi la cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţarea în mirişte cu
semănători speciale care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în
zona rândurilor, semănatul şi aplicarea erbicidelor.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care
arătura nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele
cu discuri sau cizelul. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul re-
coltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul
cu arături obişnuite.

2.7.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa pentru semănat trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi
germinaţia minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,
Aspergillus, Sorosporium holci-sorghi) sămânţa se tratează cu Altiram 80
72
PUS (3 kg/t), Cruiser 350 FS (9 l/t), Tiradin 75 (3 kg/t), Metoben 70 (2
kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn astfel fenomenele de „clocire a
seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus
dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Gaucho 600FS (6-8
l/t), Poncho 600FS (4 l/t), Seedox 80 WP (12,5 kg/t).
Epoca de semănat. Semănatul porumbului se face primăvara, atunci
când la ora 7, la adâncimea de 10 cm, temperatura este de 8 oC iar vremea
este în curs de încălzire. Calendaristic corespunde perioadei de 1 – 30
aprilie. Cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă
între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării,
iar încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la
răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor
reducându-se perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se
prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere,
existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi
prin întârzierea semănatului, când umiditatea solului este mai scăzută.
Perioada de înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi
ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul
plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile
scăzute şi pe solurile cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Desimea de semănat constituie factorul tehnologic de bază pentru
realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest
element tehnologic decât alte prăşitoare. Intensivizarea tehnologiei de
cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor
de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin
corelarea acestor verigi cu desimea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei
foliare la unitatea de suprafaţă. La desimi prea mari frunzele de la bază
ajung la un randament fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria şi
se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea
desimii sunt hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi
cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii, care au talie mai joasă şi un număr de
frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii, se vor cultiva la o desime mai
mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1
73
asigură producţii ridicate la desimi mai mari decât cei cu raportul favorabil
aparatului vegetativ.
Fertilitatea şi umiditatea modifică desimea doar la acelaşi hibrid.
În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut,
factorul limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare.
La stabilirea desimii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de
aprovizionare cu apă pe toată perioada de vegetaţie. În zonele cu precipitaţii
reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea
desimii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă –
primăvară, până la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, desimea se
reduce cu 3 - 5 mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate desimea se măreşte cu
10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se
practică desimile menţionate în tabelul 2.7.5.
Tabelul 2.7.5
Desimea la recoltare în funcţie de perioada de vegetaţie
a hibrizilor şi tipul de cultură

Desimea la Culturi neirigate Culturi irigate


maturitate (mii plante/ha) (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii 55 – 65 65 – 80
Hibrizi mijlocii 50 – 60 60 – 65
Hibrizi târzii 50 – 55 55 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de


puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea desimilor dorite la recoltare,
la semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15%, reprezentând
pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor
sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se
realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea
solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele, semănatul se va realiza la 5-
6 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie,
adâncimea de semănat se măreşte la 6-8 cm. Fiecare centimetru în plus la
adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5-30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu
SPC-8 pe terenurile plane şi cu SPC-4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru
este de 5 - 11 km/oră.
74
2.7.2.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,
porumbul având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie şi o
desime redusă la unitatea de suprafaţă. Cercetările efectuate în 15 staţiuni
experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent,
pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt cuprinse între 30% şi 90%,
ceea ce înseamnă 3 – 10 t/ha boabe.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează măsuri preventive,
agrotehnice şi chimice.
Astfel, combaterea buruienilor, se poate realiza prin lucrări mecanice
şi manuale, prin utilizarea erbicidelor sau combinat, prin lucrări mecanice şi
folosirea erbicidelor.
Atunci când nu se folosesc erbicide, pentru combaterea buruienilor se
execută următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru
distrugerea buruienilor şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după
ce se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice; lucrarea se execută
perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze, executată
cu viteză mare a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12 cm, cu
viteza de 4 - 5 km/h, pentru a nu acoperi plantele cu sol;
- praşila a doua se execută după 10 -14 zile, la adâncimea de 7-8 cm, cu
viteza de 8-10 km/h;
- praşila a treia, după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 -
6 cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de praşile manuale, economic fiind
doar două, după primele două praşile mecanice.
În zonele cu multe precipitaţii este motivată bilonarea porumbului.
Când se aplică erbicide se folosesc următoarele strategii:
1. Pentru combaterea mono şi dicotiledonatelor anuale se utilizează:
Diizocab 6-10 l/ha, Eradicane 6-10 l/ha, Dual 3-5 l/ha, Lasso 4-6 l/ha,
Guardian 2-3 l/ha etc.
Acestea se administrează de obicei înainte de semănat şi sunt
încorporate în sol printr-o lucrare cu grapa cu discuri sau combinatorul, în
funcţie de volatilitate.
2. Pentru combaterea dicotiledonatelor, pe vegetaţie, se administrează
unul din erbicidele Icedin 1 l/ha, SDMA 1,5-2 l/ha, Harmony 15g/ha,
Starane 1-2 l/ha precum şi alte erbicide aplicate la cultura grâului, când
buruienile sunt în faza de rozetă iar porumbul are 3-5 frunze.
75
3. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale inclusiv
Sorghum halepense din rizomi se utilizează pe vegetaţie erbicidele Titus,
Tell – 40 g/ha, Mistral 1-1,5 l/ha, când costreiul are 13-35 cm h.
Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, presupu-
nând executarea doar a 1 – 3 praşile mecanice.
Combaterea dăunătorilor în vegetaţie poate să apară ca necesară dacă
nu s-au efectuat tratamente la sămânţă sau când porumbul urmează după
păşuni, fâneţe, leguminoase perene, care favorizează atacul viermilor sârmă.
Este preferabil ca astfel de terenuri să fie evitate.
Tratamentele împotriva răţişoarei porumbului (Tanymecus dilaticollis)
şi a viermilor sârmă (Agriotes lineatus) trebuie să fie efectuate la sămânţă
sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada de
vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul
de apă al porumbului variază între 4800 şi 5800 m3/ ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20
- 30 iunie şi 20 - 30 august.
Necesarul de apă zilnic este cuprins între 15 - 25 m3/ha în luna mai şi
până la 35 - 45 m3/ha în august.
Este recomandat ca pe tot parcursul vegetaţiei să se menţină
umiditatea peste plafonul minim (1/3 - 2/3 I.U.A.) pe adâncimea de 60 - 80
cm. Astfel, se va aplica o udare în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha, apoi
cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după
fecundare, în perioada umplerii boabelor.

2.7.2.6. Recoltarea
Recoltarea mecanizată sub formă de ştiuleţi începe când umiditatea
boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-
26%. Ştiuleţii depănuşaţi sunt încărcaţi în remorcă iar tulpinile tocate în alte
remorci sau sunt împrăştiate pe sol.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe se face când umiditatea
acestora scade sub 25%. Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de
14%.
Recoltarea manuală se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi
sau se recoltează plantele cu totul, atunci când trebuie eliberat terenul mai
devreme.
Raportul dintre boabe şi tulpini este de 0,5- 1 ÷ 1 iar randamentul de
boabe este cuprins între 78 - 85%.
Producţiile sunt cuprinse între 10 – 14 t /ha boabe stas.

76
2.7.3. Cultura succesivă de porumb
Porumbul pentru boabe se poate cultiva în cultură succesivă în zonele
din sudul ţării, pe terenuri irigate.
Trebuie utilizaţi hibrizi extratimpurii (perioada de vegetaţie mai mică
de 110 zile) iar semănatul să se facă până la 1-5 iulie. Desimea trebuie să fie
65-70 mii plante/ha.
După semănat şi pe vegetaţie se aplică 4-6 udări cu norme de 500-800
m3/ha.
În anii normali, porumbul ajunge la maturitate spre sfârşitul lunii
octombrie. Dacă între timp cade o brumă, se valorifică ca furaj sau siloz.

77
2.8. SORGUL (Sorghum vulgare Mönch.)
2.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
2.8.1.1. Importanţă
Sorgul este o cultură veche, cultivată pentru boabe, mături, sirop bogat
în zahăr, furajarea animalelor.
Din boabe se obţine făină, care este folosită în alimentaţia oamenilor
în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt. Are o
largă utilizare în industrie, unde se foloseşte la fabricarea amidonului,
alcoolului şi a berii în amestec cu boabele de orz. Sorgul se foloseşte şi în
hrana animalelor sub formă de siloz sau masă verde, furaj fibros sau boabe,
caz în care are o valoare nutritivă asemănătoare porumbului.

2.8.1.2. Compoziţia chimică


Sorgul are o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de porumb
(aproximativ 75% amidon, 12% proteine, 4% grăsimi, 2% celuloză).
Sorgul zaharat conţine circa 16-18% substanţe dulci, predominantă
fiind zaharoza.

2.8.1.3. Sistematică. Origine. Răspândire


Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare sin. S. bicolor, fam.
Poaceae (Graminaceae). Există 4 grupe: pentru boabe (var. eusorghum),
pentru mături (var. tehnicum), sorgul zaharat (var. saccharatum) şi pentru
furaj (var. sudanense).
După unii autori originea sorgului ar fi în India, după alţii în Africa
ecuatorială. În Europa cultura este cunoscută din sec. al XV-lea.
Sorgul este cultivat pe circa 40,0 milioane ha (2009) în special în
Africa şi Asia cu o producţie medie de 1400 kg/ha.
În România, în 2009, sorgul se cultiva pe circa 6100 ha cu o producţie
medie de boabe de aproximativ 2400 kg/ha.

2.8.1.4. Particularităţi biologice


Planta formează o singură rădăcină embrionară la germinare. Sistemul
radicular este foarte bine dezvoltat, ajungând la peste 2 m adâncime şi având
un număr dublu de perişori absorbanţi comparativ cu porumbul.

78
Tulpina are 7-20 internoduri pline cu măduvă şi o înălţime de 1,5-3 m
(0,3 – 4,5m). Are o capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită la sorgul
pentru boabe.
Frunzele au 50-80 cm lungime, sunt acoperite cu pruină şi prezintă un
număr de stomate redus, care îşi reiau funcţia şi după o perioadă de secetă
mai lungă.
Inflorescenţa este un panicul cu 1000-5000 flori.
Fructul este o cariopsă cu MMB-ul 20-60 g şi MH 65 - 75 kg.

2.8.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol


Sorgul are cerinţe ridicate faţă de temperatură. Temperatura minimă
de germinare este de 10oC iar cea optimă pentru creştere şi dezvoltare de 27-
28oC. Creşterea încetează la temperaturi mai mici de 15oC.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul fiind numit şi
"cămilă vegetală".
Valorifică bine terenurile nisipoase şi sărăturate, cu pH-ul de 4,5–8,5.

2.8.2. Tehnologia de cultivare a sorgului


2.8.2.1. Rotaţia
Sorgul, având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie şi
deci pericol de îmburuienare, se recomandă a se amplasa după prăşitoare,
care lasă terenul curat de buruieni.
Deoarece este o mare consumatoare de apă şi elemente nutritive, după
sorg se vor amplasa doar culturi de primăvară.

2.8.2.2. Fertilizarea
Consumul specific al sorgului este de 23,5 N, 7,2 P2O5 şi 6,9 K2O.
În condiţii de umiditate suficientă, sorgul reacţionează bine la
fertilizarea cu azot. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul.
Dozele recomandate sunt: N50-150P36-100 iar în condiţii de irigare,
N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt
pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri
fertile. Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare
fertilizarea se poate efectua cu N90-120P70-80.
Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei premergătoare, cu
excepţia sorgului pentru mături de pe solurile nisipoase, unde se recomandă
aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.

79
2.8.2.3. Lucrările solului
Sunt aceleaşi ca şi pentru porumb. Patul germinativ trebuie bine
mărunţit şi curat de buruieni.

2.8.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritatea minimă de
97% şi germinaţia de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 –
50% faţă de laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide
şi insecticide la fel ca la porumb.
Epoca de semănat este atunci când temperatura solului se ridică
dimineaţa la ora 8, la 14 - 15°C la suprafaţă. Scăderea temperaturii la 12C
după semănat reduce numărul plantelor răsărite cu peste 50%.
Desimea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii
plante recoltabile/ha iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile/ha.
Norma de sămânţă este de 10-15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi 6-8
kg/ha la cel pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănă-
tori ca şi pentru porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe
cele cu umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele cu
deficit de umiditate.

2.8.2.5. Lucrările de îngrijire


Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor.
Pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează
atât înainte cât şi după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa
rotativă. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se pot executa 2-3 praşile
mecanice şi 1-2 manuale.
Combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale mono şi
dicotiledonate, se realizează prin tratamente înainte de semănat cu Satecid 2
– 5 kg/ha, Atred 50 WP, Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP, 5 – 10 kg/ha.
Buruienile dicotiledonate se combat pe vegetaţie cu produse utilizate
şi la cultura porumbului.
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1-3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) folosind
Carbetox 2 l/ha etc.
La culturile pentru mături, în faza de 4-5 frunze, se execută răritul şi
înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi irigarea determină producţii ridicate.

80
2.8.2.6. Recoltarea
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitatea deplină a boabelor,
fără a exista pericolul de scuturare, cu combinele pentru cereale, tăierea
facându-se sub panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu
faza de coacere în lapte şi până la coacerea deplină. Recoltarea se poate face
prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură ultimul internod sărac
în zahăr dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă în snopi şi sunt
transportate la staţiile de presare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge la 10 t /ha, la sorgul
pentru mături 3-4 t/ha, la sorgul pentru sirop 80-100 t/ha, din care se pot
obţine 3000 l alcool.

81
CAP.3. LEGUMINOASE PENTRU BOABE
3.1. Generalităţi
3.1.1. Importanţă. Răspândire
Importanţă. Plantele din această grupă au ca produs principal boabele
bogate în proteină.
Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură odată cu
începuturile agriculturii. Astfel, pe teritoriul actual al Elveţiei, acum 5000
ani î.H., se cultiva mazăre, măzăriche ş.a. iar în China, acum 3000 ani î.H.,
se cultiva soia.
În afară de conţinutul ridicat în proteină, unele leguminoase (soia,
arahidele), au şi un conţinut ridicat în ulei.
De asemenea, leguminoasele se folosesc şi în hrana animalelor sub
diverse forme.
În cadrul asolamentului, leguminoasele au un rol important datorită
simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic,
îmbogăţind solul cu 100-300 kg s.a./ha.
Unele leguminoase (lupin, mazăre), au putere mare de solubilizare a
fosfaţilor. De asemenea, unele leguminoase valorifică bine terenurile
nisipoase (fasoliţa, arahidele) şi acide (bobul, lupinul).
Răspândire. Pe plan mondial, leguminoasele pentru boabe, se cultivă
pe aproximativ 10% din suprafaţa arabilă (145 milioane ha). În ţara noastră
leguminoasele pentru boabe ocupă circa 100 mii ha.

3.1.2. Particularităţi biologice


Germinaţia–răsărirea. Temperatura minimă pentru germinaţie este
cuprinsă între 1-2oC la mazăre şi 12oC la arahide. Cantitatea de apă
absorbită de seminţe pentru a germina este de aproximativ 75% la năut şi
ajunge la 116-120% la lupin (raportată la masa lor).
Răsărirea leguminoaselor poate fi epigeică, atunci când hipocotilul se
alungeşte mult ridicând cotiledoanele la suprafaţă (fasole, soia, fasoliţă,
lupin) sau hipogeică, la care cotiledoanele rămân în sol (mazăre, bob, linte,
latir, arahide, năut).
După răsărire plantele intră într-o perioadă critică până când pătrund
bacteriile simbiotice în rădăcină.
Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. După raportul între pivotul
principal şi ramificaţiile secundare se disting 3 tipuri de rădăcini:

82
Tipul I – pivotul principal gros, puternic iar rădăcinile laterale sunt
puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (lupin).
Tipul II – pivotul principal subţire, cu putere de pătrundere mai
redusă iar ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se apropie de
lungimea pivotului principal (mazăre, linte, latir, bob, năut, arahide).
Tipul III are rădăcina asemănătoare cu tipul II, dar ramificaţiile
secundare sunt foarte numeroase, uneori depăşind în lungime axul principal
(fasole, soia, fasoliţă).
Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului. Pe rădăcinile
leguminoaselor se formează nişte nodozităţi ca urmare a simbiozei cu
bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii fixează azotul atmosferic,
oferindu-l plantei gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţie bacteriei hidraţii
de carbon.
Există mai multe specii de Rhizobium după cum urmează:
R. leguminosarum – pentru mazăre, linte, latir, năut;
R. lupini – pentru lupin;
R. phaseoli – pentru fasole;
Bradirhizobium japonicum – pentru soia, fasoliţă, arahide.
Procesul de fixare biologică a azotului este determinat de un sistem
enzimatic complex numit nitrogeneză. Speciile de Rhizobium sunt aerobe,
adaptate la diferite valori ale pH-ului şi sunt sensibile la secetă. Infecţia cu
bacterii specifice se face şi artificial folosindu-se preparatul Nitragin.
Tulpina poate fi erectă la fasolea oloagă, soia, lupin; volubilă la
fasolea urcătoare sau culcată la mazăre şi latir.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse şi pot fi: paripenate –
mazăre, bob etc, imparipenate – năut, trifoliate – fasole, soia, fasoliţă şi
palmate – lupin.
Florile sunt grupate în inflorescenţe pe tipul 5. Florile sunt herma-
frodite, majoritatea cu polenizare autogamă.
Un caracter comun al leguminoaselor îl reprezintă înfloritul eşalonat
(de la bază spre vârf) şi un procent redus de legare (15-20%).
Fructul este o păstaie.
Seminţele sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având forme, culori
şi mărimi diferite.
Fazele de coacere sunt:
-coacerea în lapte (verde) – păstăile şi seminţele sunt verzi, continuând
să crească;
-coacerea în pârgă (galbenă) – lanul devine galben, păstăile sunt
îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara;
-coacerea deplină - lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt
tari, la păstăile dehiscente manifestându-se fenomenul de scuturare.
83
3.2. MAZĂREA (Pisum sp. L.)
3.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
3.2.1.1. Importanţă
Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare verde sau ca
boabe uscate.
Plantele de mazăre cât şi boabele au întrebuinţări furajere multiple
(nutreţ verde, fân, nutreţuri concentrate).
Mazărea are o importanţă agronomică deosebită deoarece este complet
mecanizabilă, are perioada de vegetaţie scurtă, lasă terenul curat de
buruieni, cu o umiditate suficientă şi bogat în azot. Ca urmare a recoltării
timpurii, mazărea este o excelentă premergătoare pentru culturile succesive
şi grâul de toamnă.

3.2.1.2. Compoziţia chimică


Boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excelentă
deoarece conţin aproximativ 25-28 % proteine, 50% amidon, 1,2% lipide,
6,1% celuloză, 3,5% săruri minerale.

3.2.1.3. Sistematică. Răspândire


Mazărea aparţine genului Pisum, cu 2 specii cultivate: Pisum sativum
(mazărea comună) şi Pisum arvense (mazărea furajeră).
Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera
nordică, fiind cultivată îndeosebi între 400 şi 500 latitudine.
Suprafaţa cultivată pe glob în 2009 a fost de 6,2 milioane ha cu o
producţie medie de. 1700 kg/ha. Suprafeţe mai mari sunt în Canada,
Federaţia Rusă, China, India.
În România suprafeţele cultivate au fost de aproximativ 100 mii ha
între 1952 şi 1987 şi de doar 22 mii ha în 2009, cu o producţie medie de
1370 kg/ha.

3.2.1.4. Particularităţi biologice


Perioada de vegetaţie a mazării este de 100-200 zile, iar germinaţia
hipogeică.
Rădăcina este pivotantă, ramificată şi ajunge până la 1 m adâncime.
Pe rădăcină se formează nodozităţi mici, numeroase, de Rhizobium
leguminosarum.

84
Tulpina înaltă de 60-150 cm are creştere nedeterminată. În primele
faze de vegetaţie este erectă sau semierectă după care planta se culcă pe sol.
Frunzele sunt paripenat compuse, cu 1-3 perechi de foliole, cu stipele
la bază şi cârcei la partea superioară.
Florile, grupate câte 2-3, în raceme, la un nod (etaj). Fecundarea este
autogamă.
Fructul este o păstaie uşor dehiscentă ce conţine 3-6 boabe.
Seminţele au MMB-ul de 200-350 g şi MH 75-80 kg.

3.2.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol


Pentru germinaţie, mazărea are nevoie de temperaturi minime de 1-
3oC şi cerinţe mari faţă de apă (100-120% din masa bobului).
După răsărire plantele suportă şi temperaturi negative de -4…-6oC.
Dezvoltarea mazării este favorizată de temperaturi moderate şi umiditate
suficientă. Înfloritul începe la 30-50 zile de la răsărire. Temperatura optimă
este de 15-18oC iar după fecundare 15-20oC.
Mazărea preferă soluri cu textură mijlocie (luto-nisipoase, nisipo-
lutoase), bine drenate, bogate în humus, P, K şi Ca, valoarea pH-ului de 6,5-
7,5, bine structurate, cum sunt cernoziomurile, specifice zonelor favorabile
pentru grâu.

3.2.1.6. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă se află în Câmpia de Vest, iar zona favorabilă
în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor etc.

3.2.2. Tehnologia de cultivare


3.2.2.1. Rotaţia
Mazărea preferă să urmeze după culturi care eliberează terenul
devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care
trebuie să fie nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele
mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după unele culturi
prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute
bine buruienile.
În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea
mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr,
cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune).
Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte
leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe
de altă parte, din cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli.

85
Mazărea este o plantă care nu se autosuportă, monocultura fiind
exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare
fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă prin tulburări bruşte de
creştere, absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi
a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul
de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură
se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că
producţiile scad considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni
pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia tratării seminţelor
înainte de semănat.
La rândul ei, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe
culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, deoarece se
recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul
este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate
apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 -
100 kg N/ha).
În condiţiile din România mazărea trebuie cultivată pe solele în care
urmează să fie semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când după mazărea
recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care
folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

3.2.2.2. Fertilizarea
Mazărea are un consum specific, în medie, de 60 kg N, 8 kg P2O5, 30
kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul. În condiţii normale de cultură, s-a constatat că necesarul de
azot se asigură din activitatea bacteriilor fixatoare (42 - 75%) şi din rezerva
solului. Prin urmare, pe solurile fertile nu se aplică azot. Administrarea
azotului are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a
conţinutului boabelor în proteine. Administrat în cantităţi mari, are o serie
de efecte nefavorabile, printre care, favorizarea dezvoltării vegetative în
detrimentul formării păstăilor şi a boabelor, amplificarea problemelor legate
de buruieni, impiedicarea formării nodozităţilor şi fixarea azotului de către
bacterii.
Administrarea îngrăşămintelor cu azot este recomandată numai pe
solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă
condiţii mai puţin favorabile pentru activitatea bacteriilor fixatoare, după
premergătoare care sărăcesc solul în azot. Administrarea îngrăşămintelor cu
azot se face la semănat, în doze de 20-50 kg/ha.
Fosforul. Este important pentru mazăre deoarece favorizează
formarea nodozităţilor, determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună

86
a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, mazărea reacţionează
puternic la insuficienţa fosforului.
Se recomandă administrarea a 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile
şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace, odată cu lucrarea
de bază.
Potasiul. Se aplică pe solurile uşoare, superficiale, în doze de 40-60
kg/ha odată cu fosforul.
Uneori sunt necesare şi îngrăşăminte cu microelemente, îndeosebi bor,
molibden, mangan (pentru formarea nodozităţilor) aplicate la/pe sol sau pe
vegetaţie.

3.2.2.3. Lucrările solului


Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii
deosebite faţă de lucrările de pregătire a terenului.
Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele efectuate pentru grâul de
toamnă.
Arătura efectuată după premergătoare cu recoltare târzie (porumb,
cartof, sfeclă) trebuie grăpată şi nivelată încă din toamnă, oferind avantajul
că la desprimăvărare terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate
semăna mai devreme.
În zonele cu deficit hidric (Bărăgan, Dobrogea) arătura poate fi lăsată
negrăpată pentru a reţine zăpada în timpul iernii. În această situaţie,
primăvara terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce
apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea prin trecerea
agregatelor.
Primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, se pregăteşte patul
germinativ prin 1-2 lucrări cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare, pentru mobilizarea
solului pe adâncimea de semănant.
Prin lucrările solului, trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine
nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuiţie a
seminţelor şi realizarea unei culturi dezvoltate uniform.

3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să provină din culturi
certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă
puritatea de minimum 98% şi capacitatea de germinaţie de minimum 80%.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva
agenţilor patogeni care produc fuzarioza (Fusarium sp.) şi antracnoza
(Ascochyta pisi) se recomandă Tiradin 4 kg/t sau Metoben 2 kg/t,

87
tratamentele făcându-se cu minimum două săptămâni înainte de semănat
pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene (Nitragin-mazăre) în doză de 2-4
flacoane/ha sau cu produse similare, se face în ziua semănatului sau
concomitent cu acesta.
Semănatul se face primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, când
temperatura solului este de 1-3oC. Calendaristic corespunde lunii martie.
Semănatul timpuriu oferă avantajul că sunt folosite bine cele 100 -
120 zile cu vreme favorabilă mazării sub aspectul condiţiilor de umiditate,
temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). Astfel, este valorificată
în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi care
asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
Întârzierea semănatului determină o scădere importantă a producţiilor
(chiar până la 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de
semănat). Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi
numărul de boabe formate pe o plantă.
Desimea de semănat este de 125-140 boabe germinabile/m2 pentru a
se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod obişnuit, la mazăre, se
estimează un procent de răsărire în câmp de aproximativ 75%.
Norma de sămânţă este de 250-300 kg/ha.
Distanţa între rânduri este de 12,5-15,0 cm.
Adâncimea de semănat este de aproximativ 6 cm datorită cerinţelor
mari faţă de apă la germinare.
Semănatul superficial nu este recomandat deoarece conduce la o
răsărire neuniformă şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor.

3.2.2.5. Lucrările de îngrijire


În condiţiile în care terenul a fost bine pregătit şi semănatul s-a
efectuat la epoca optimă, nu sunt probleme cu buruienile. Totuşi mazărea
fiind sensibilă la concurenţa acestora, mai ales în primele faze de vegetaţie,
se fac 2 tratamente pentru combaterea buruienilor mono- şi dicotiledonate:
-primul, la sol (ppi) se face folosind Dual (metolaclor), Lasso (alaclor)
3-5 l/ha ş.a.
-al doilea tratament, pe vegetaţie, pentru combaterea speciilor
dicotiledonate şi a unor monocotiledonate se face folosind erbicide pe bază
de imazamox (Pulsar 40 0,75-1,0 l/ha), 2,4D + MCPA (Dicotex 1,5-2,0
l/ha), bentazon (Basagran 2-3 l/ha).
Tratamentele se execută când mazărea are înălţimea de 8-10 cm iar
buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.

88
Dacă lanul este infestat şi cu costrei (Sorghum halepense) sau odos
(Avena fatua), se face un tratament cu Fusilade 1-3 l/ha, Furore S 2-3 l/ha,
când acestea au 15-30 cm înălţime.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător este gărgăriţa
mazării (Bruchus pisorum) atât în câmp dar mai ales în depozite.
Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle
pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere,
larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi
străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere, se fac tratamente la începutul înfloritului cu
produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10
zile, în scopul distrugerii larvelor.
Înainte de depozitare, este obligatorie gazarea seminţelor în spaţii
ermetic închise, timp de 48 ore. Se folosesc sulfura de carbon (1 - 1,5 l/t de
sămânţă) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de
sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de sămânţă sub prelate).
Combaterea bolilor se realizează prin măsuri preventive (rotaţie,
tratamente la sămânţă) şi curative.
Pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală
răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare
tratamente pe vegetaţie. Tratamentele se fac începând cu răsărirea şi până la
formarea primelor păstăi, folosind benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb
(Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe bază de cupru (Turdacupral 50 PU
sau oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).

3.2.2.6. Recoltarea
Recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia mazării, din
cauza coacerii eşalonate a boabelor şi păstăilor, dehiscenţei păstăilor,
culcării tulpinilor la maturitate, spargerii uşoare a boabelor la treierat.
Recoltarea se face atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au
uscat, circa 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase, iar boabele sau
întărit.
Calendaristic, corespunde celei de a-II-a jumătăţi a lunii iunie, mai rar
începutul lunii iulie.
În ţara noastră recoltarea se face divizat: în prima fază plantele sunt
tăiate şi lăsate în brazdă continuă, pentru uniformizarea coacerii, iar în cea
de-a II-a fază, se treieră cu combina de cereale prevăzută cu ridicător de
brazdă. Umiditatea optimă a boabelor la recoltare trebuie să fie de 18-20%,
sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu
dificultate.
89
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se
culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de
mazăre dintr-o singură trecere, cu combina. În acest caz se practică
montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere
al combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii, se
recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).
Imediat după recoltare şi înainte de depozitare, boabele de mazăre
trebuie supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei,
eliminarea impurităţilor, uscarea boabelor până la 14% umiditate).
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme
deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor,
prin presare, folosind presa pentru furaje. Din producţia totală, boabele
reprezintă 35 - 50%. Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot
obţine producţii de peste 3 t boabe/ha şi 1,5 - 3 t vreji/ha.

90
3.3. FASOLEA (Phaseolus sp. L.)
3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
3.3.1.1. Importanţă
Boabele de fasole sunt utilizate în alimentaţia umană, sub diferite
forme. Aproximativ 500 milioane de oameni consumă curent preparate din
boabe de fasole.
Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar bucătăria
chinezească şi japoneză folosesc lăstarii tineri.
Vrejurile şi tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi
caprine.
De asemenea, boabele şi tecile, sunt folosite sub diferite forme, în
tratarea unor boli.
Fasolea se recoltează destul de devreme, lasă terenul îmbogăţit în azot,
curat de buruieni şi resturi vegetale, fiind considerată o bună premergătoare
pentru alte culturi agricole şi în special pentru grâul de toamnă.

3.3.1.2. Compoziţia chimică


Boabele de fasole conţin în jur de 50,8-58,0% glucide, 23-27%
proteine, 0,8–2,8% lipide, 2,1-2,3% săruri minerale şi 3,8-7,9% celuloză.
Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie ridicată (lizină,
triptofan, tirozină), a carotenului şi a acidului ascorbic (vitamina C), conferă
o valoare nutritivă excepţională boabelor de fasole.
Durata de fierbere este un indice important de apreciere a soiurilor de
fasole şi este influenţat printre altele de grosimea învelişului şi de vechimea
boabelor.

3.3.1.3. Sistematică. Răspândire


Fasolea aparţine genului Phaseolus cu mai multe specii: Ph. vulgaris
(fasolea comună), Ph. multiflorus (fasolea de Spania), Ph. lunatus (fasolea
de Lima), Ph. aureus sin. Ph. mungo (fasolea Mungo), Ph. angularis
(fasolea de Adzuki) ş.a.
În ţara noastră se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună
(circa 90%).
Fasolea este una din cele mai vechi plante cultivate. Unele specii îşi
au originea în Peru şi Mexic iar altele în sudul Asiei.

91
În Europa ea a fost introdusă pentru prima dată în anul 1542 şi apoi s-
a extins foarte mult.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în anul 2009 a fost de circa
25,6 milioane ha, cu o producţie medie de 810 kg/ha. Ţări mari cultivatoare:
India, Brazilia, Myanmar, Tanzania, Mexic, China. În Europa – Belarus şi
România.
În România, în anul 2009, se cultivau 29,6 mii ha cu o producţie de
760 kg/ha.

3.3.1.4. Particularităţi biologice


Rădăcina este mai puţin dezvoltată comparativ cu a celorlalte legumi-
noase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul 0-25 cm.
Nodozităţile sunt mici, rotunde şi situate pe extremităţile rădăcinii.
Tulpina, la fasolea oloagă, cu creştere determinată, are port erect, de
30-50 cm înălţime şi este ramificată.
La formele urcătoare, cu creştere nedeterminată, tulpina poate ajunge
la 3-6 m înălţime.
După răsărire, fasolea formează primele 2 frunze adevărate care sunt
simple, următoarele fiind trifoliate.
Florile au culori diferite (predomină culoarea albă), sunt situate la
subsuoara frunzelor şi grupate în raceme.
Fecundarea este autogamă.
Înflorirea este eşalonată iar deschiderea florilor are loc de la bază spre
vârful plantei.
Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, ce conţine seminţe
(boabe) de diferite culori – domină culoarea albă. MMB-ul, în mod frecvent
este de 150-500 g.

3.3.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol


Fasolea este o plantă termofilă, necesitând pentru o perioadă de
vegetaţie de 90-120 zile temperaturi de 1400-1900oC.
Boabele germinează la minim 8-10oC şi absorb o cantitate de apă de
circa 110-120% din masa uscată a bobului.
Germinaţia este epigeică, excepţie făcând Ph. multiflorus la care este
hipogeică.
Răsărirea are loc la 10-12 zile de la semănat.
După răsărire plăntuţele sunt distruse şi de temperaturi de -1…-2oC.
Pentru creştere şi dezvoltare fasolea are nevoie de temperaturi
cuprinse între 22-25oC.
La înflorire, temperaturile mai mari de 25oC determină avortarea
florilor.
92
Deşi nu este o mare consumatoare de apă, fasolea este foarte sensibilă,
mai ales la germinare-răsărire şi la înflorire - formarea păstăilor şi boabelor.
Fasolea necesită soluri afânate, fără să formeze crustă şi cu un pH 6-
7,5. Preferă soluri cu textură mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor,
soluri brun roşcate şi aluviunile fertile.

3.3.1.6. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă se întâlneşte în Câmpia de Vest şi în
Transilvania unde condiţiile de temperatură şi precipitaţii sunt favorabile şi
solurile sunt fertile.
Zona favorabilă se întinde pe majoritatea terenurilor arabile din ţara
noastră unde fie solurile sunt slab productive fie precipitaţiile sunt în deficit.
În sudul ţării fasolea se va cultiva cu prioritate în zonele irigate.

3.3.2.Tehnologia de cultivare a fasolei


3.3.2.1. Rotaţia
Fasolea are cerinţe moderate faţă de planta premergătoare. Preferă
terenuri lucrate încă din toamnă, afânate, fără resturi vegetale şi buruieni.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă (grâul şi orzul
de toamnă) şi prăşitoarele bine întreţinute (porumbul, sfecla pentru zahăr,
cartoful).
Nu se va amplasa fasolea după floarea-soarelui, soia, alte leguminoase
şi nici după ea însăşi, decât după 3-4 ani, din cauza bolilor comune.
La rândul ei, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

3.3.2.2. Fertilizarea
Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în
primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta
reacţionează moderat la îngrăşăminte deoarece îşi asigură cea mai mare
parte din necesarul de azot (aproximativ 75%) pe cale simbiotică şi poate
valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate plantei
premergătoare.
Azotul. Administrarea îngrăşămintelor cu azot se face în funcţie de
planta premergătoare, fertilitatea solului, eficacitatea bacterizării.
De regulă, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu
preparate bacteriene nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de
semănat.
La 20-25 zile de la răsărire, se face controlul asupra dezvoltării
nodozităţilor. În funcţie de rezultatul controlului se pot aplica 30-50 kg N

93
s.a./ha, doza mărindu-se până la 50-90 kg N/ha dacă bacterizarea nu a reuşit.
Administrarea se face concomitent cu praşilele mecanice.
Fosforul se administrează pe soluri mijlociu aprovizionate (2-5 ppm
P2O5), în doze de 30-40 kg s.a./ha iar pe cele slab aprovizionate (sub 2 ppm
P2O5), în doze de 40-60 kg s.a./ha.
Dacă se utilizează superfosfat, acesta se aplică înainte de arat iar dacă
se utilizează îngrăşăminte complexe, se aplică la pregătirea patului
germinativ.
Potasiul se aplică în doze de 40-60 kg s.a./ha, concomitent cu
fosforul, numai pe solurile slab aprovizionate, cu un conţinut sub 14 mg
K2O/100 g sol.
Dacă apare carenţa în microelemente (bor, zinc sau molibden), se
recomandă aplicarea pe vegetaţie, prin stropiri foliare, a îngrăşămintelor cu
microelemente.
Pe solurile cu reacţie acidă se vor administra amendamente calcaroase.

3.3.2.3. Lucrările solului


Deoarece fasolea are o putere mică de străbatere şi cerinţe ridicate faţă
de apă la germinaţie, trebuie acordată o atenţie deosebită la pregătirea
terenului.
După eliberarea terenului şi până la intrarea în iarnă, se efectuează
aceleaşi lucrări ca şi pentru grâul de toamnă. Foarte importantă este evitarea
denivelării terenului prin lucrările de pregătire.
Primăvara, până la semănat, se lucrează terenul cu un câmp de grape
cu colţi reglabili sau combinator, pentru distrugerea crustei şi a buruienilor
în curs de răsărire.
Pregătirea patului germinativ se face în preziua semănatului cu
combinatorul, superficial, la 6 - 7 cm adâncime. Pe terenurile tasate, insuficient
nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează
erbicide uşor volatile şi care necesită încorporare adâncă, ultima lucrare
înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi
lamă nivelatoare, perpendicular pe direcţia de semănat.

3.3.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă o puritate de minim 98%
şi o facultate germinativă de minim 75%.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie, folosindu-se
produse pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de sămânţă), benomil
(Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil (Metoben 70 PU, 3
kg/t de sămânţă).

94
În preziua sau ziua semănatului, fasolea se tratează cu preparate
bacteriene (Nitragin-fasole ce conţine Rh. phaseoli) folosind o suspensie
formată din 4 flacoane Nitragin + 2 l apă pentru sămânţa necesară la un ha.
Preparatul se poate administra şi prin pulverizare concomitent cu semănatul.
Semănatul
Epoca optimă este atunci când temperatura atinge 8-10oC la
adâncimea de încorporare a seminţelor iar vremea este în curs de încălzire.
Calendaristic corespunde intervalului 10 aprilie - 15 mai.
Desimea optimă la recoltare este de 25-35 plante/m2 la neirigat şi 40-
45 plante/m2 la irigat. Pentru aceasta, este necesar să fie semănate 35-45
boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50-55 boabe germinabile/m2 la irigat.
Norma de semănat, în funcţie de desime şi MMB, este cuprinsă între
80-200 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri. În ţara noastră fasolea se seamănă în benzi a
câte 3 rânduri distanţate la 45 cm şi lăsând 60-70 cm între benzi. Se folosesc
semănatori cu 9 secţii.
Există şi posibilitatea de a semăna în rânduri echidistante, la 50 cm
între rânduri, folosind semănătoarea cu 8 secţii.
În condiţii de irigare prin brazde, se seamănă în benzi cu distanţa
dintre acestea de 80 cm.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 3-6 cm, în funcţie de tipul
de sol şi umiditatea existentă.

3.3.2.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor reprezintă cea mai importantă lucrare de
îngrijire deoarece fasolea luptă foarte greu cu acestea.
În afară de metodele preventive şi agrotehnice, folosirea erbicidelor
asociate este obligatorie. De regulă, se administrează înainte de semănat un
erbicid antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în
vegetaţie.
Pentru combaterea monocotiledonatelor şi a unor dicotiledonate
anuale se aplică la sol erbicide pe bază de alaclor şi metholaclor (Dual,
Lasso 4-5 l/ha, Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6 - 9 l/ha).
Pe vegetaţie, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, se
utilizează erbicide conţinând bentazon (Basagran, 2 - 4 l/ha) sau fomesafen
(Flex, 1 - 1,5 l/ha). Tratamentele se efectuează când fasolea are o pereche de
frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de rozetă.
Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă
tratamente cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul
are 10-30 cm înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit,
pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a
95
nu diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu
efect similar şi aceeaşi fază de aplicare: quizalofopetil (Targa Super EC, 2 -
3 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha).
Tratamentele chimice se pot completa cu 1-3 praşile mecanice, pentru
a combate buruienile rezistente la erbicide.
Combaterea bolilor. În afară de tratamentele la sămânţă, sunt situaţii
când se fac şi tratamente pe vegetaţie.
În zonele umede, cea mai frecventă boală este antracnoza
(Colletotrichum lindemuthianum) care se combate cu produse pe bază de
captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha),
oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha), aplicate, de regulă,
imediat după răsărit, la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor.
Pentru bacterioză (Xanthomonas phaseoli) se utilizează produse
cuprice aplicate la aceleaşi epoci.
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei
(Acanthoscelides obtectus) care atacă boabele şi în care roade galerii
numeroase. În câmp este necesar un singur tratament la apariţia adulţilor (a
doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau
malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). De asemenea, sunt obligatorii tratamente
preventive la depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex
25 WP, 20 g/t de sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de
sămânţă).
Irigarea este o lucrare obligatorie în zonele din sudul ţării. Sunt
necesare 2-3 udări în fazele critice.

3.3.2.6. Recoltarea
Recoltarea fasolei impune o serie de probleme datorate coacerii
neuniforme a păstăilor şi boabelor, dehiscenţei păstăilor, portul culcat la
maturitate, inserţiei joase a păstăilor bazale, boabele se sparg uşor la treierat.
Se recomandă ca recoltarea să se facă atunci când 75% din păstăi s-au
maturizat, iar boabele au o umiditate sub 17%.
Recoltarea se face divizat ca şi la mazăre. În prima fază se dislocă sau
se smulg plantele cu maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare sau
manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3
zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici, apoi se treieră cu
combina. În timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin
montarea ridicătoarelor de brazdă sau, manual, cu furca. Pentru a limita
spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de
treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător.
Problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată în România,
fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate.
96
Producţiile medii în România sunt în jur de 1000 kg/ha, dar în condiţii
de irigare pot ajunge şi la 2000.
Potenţialul de producţie este însă de 4-6 mii kg/ha.

3.3.3. Cultura intercalată


Se practică în mod tradiţional în ţara noastră prin porumb.
Prezintă avantajul că plantele sunt protejate de vânt şi arşiţă
asigurându-se astfel un climat favorabil.
Semănatul porumbului se efectuează mecanizat iar după răsărire se
seamănă fasolea manual, în cuiburi (3-4 boabe/cuib).
Combaterea buruienilor se face prin praşile mecanice.
La sol se pot aplica doar erbicidele Eradicane 6-10 l/ha, Mecloran 8-
13 l/ha, Dual, Lasso 4-5 l/ha.
Recoltarea se face manual, urmată de treieratul la staţionar.
Producţiile sunt cuprinse între 150-400 kg/ha.

3.3.4. Cultura succesivă


Se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării.
Cultura se amplasează obligatoriu în condiţii de irigare, după premer-
gătoare care eliberează terenul devreme (culturi furajere, orz etc.).
Pregătirea terenului se face, de regulă, printr-o lucrare cu grapa cu
discuri grea.
Se vor aplica îngrăşăminte cu azot în doze moderate.
Semănatul se va face cât mai repede posibil fără a se depăşi data de 1-
5 iulie.
Lucrările de îngrijire sunt aceleaşi, punându-se accentul pe aplicarea
erbicidelor antigramineice pentru distrugerea buruienilor monocotiledonate
şi a samulastrei.
Aplicarea udărilor după semănat şi în fazele critice este obligatorie.
Recoltarea se face, de obicei, în jurul datei de 15 octombrie,
producţiile fiind uneori mai mari decât în cultura principală (datorită
temperaturilor mai scăzute în faza de înflorire-fecundare).

97
3.4. SOIA (Glycine hispida Max.)
3.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
3.4.1.1. Importanţă
Soia se cultivă datorită conţinutului ridicat al boabelor în substanţe
proteice (27-50%) şi grăsimi (17-27%).
Seminţele se pot utiliza în hrana oamenilor, sub diferite forme, în
obţinerea de furaje concentrate şi pentru extragerea uleiului.
Uleiul de soia se utilizează pentru consum, la prepararea margarinei, a
biodieselului, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice
iar şroturile şi turtele, în furajarea animalelor.
Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde, uscat, conservat sau ca
îngrăşământ verde, combustibil şi pentru prelucrările industriale.
Fiind plantă leguminoasă, este o bună premergătoare chiar şi pentru
cerealele de toamnă, dacă se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol cantităţi
mari de azot (80-120 kg/ha).

3.4.1.2. Compoziţia chimică


Compoziţia chimică este diferită, în funcţie de cultivar, condiţiile
pedoclimatice, tehnologia folosită.
Compoziţia chimică (după Cowan, 1976) este de aproximativ 41%
proteine, 21% grăsimi, 25% hidraţi de carbon ş.a.
Proteina caracteristică soiei este glicina, cu un grad ridicat de
digestibilitate. De asemenea, are un conţinut ridicat în lecitină (2-4%) cu
întrebuinţări farmaceutice.
În producţia mondială de ulei vegetal, soia deţine locul al II lea, cu
peste 25%.
Seminţele sunt bogate în vitaminele A, B1, B2, D, E, şi K.

3.4.1.3. Răspândire
Pe plan mondial, soia se cultivă pe o suprafaţă de aproximativ 99,5
milioane ha (2009) cu o producţie medie de 2240 kg/ha. Ţări mari
cultivatoare: SUA, Brazilia, Canada, Argentina, China.
În ţara noastră soia se cultivă pe o suprafaţă de circa 49 mii ha (2009)
cu o producţie medie de 1780 kg/ha.

98
3.4.1.4. Sistematică
Soia aparţine genului Glycine cu specia cea mai importată G. hispida
sinonim G. max.
G. hispida are 4 subspecii: chinensis, indica, japonica şi manshurica,
ultima cultivându-se şi în ţara noastră.
Soia este originară din China

3.4.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice


Sistemul radicular bine dezvoltat, pivotant, de tipul III, cu putere
mare de solubilizare, pătrunde în sol până la 2 m adâncime. Formează
simbioză cu bacterii din genul Bradyrhizobium japonicum.
Tulpina este erectă, cu grad diferit de ramificare, având înălţimi
cuprinse între 40-150 cm.
Frunzele de la primul nod provin din cotiledoane, de la al doilea nod
sunt simple, iar celelalte sunt trifoliate.
Florile grupate câte 3-9 sunt dispuse în raceme. Sunt hermafrodite cu
fecundare autogamă.
Fructul este o păstaie cu 1-5 seminţe. Pe o plantă se formează în mod
obişnuit 30-60 păstăi.
Sămânţa este de culoare galbenă, uneori brună, neagră, are formă
sferică, MMB-ul 50-400 g (frecvent 100-200) şi MH 65-80 kg.

3.4.1.6. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Soia are o capacitate ridicată de adaptare dar cele mai bune rezultate
se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate suficientă şi soluri propice.
Căldura. Temperatura minimă de germinare este de 7oC, cea optimă
de 30oC iar maxima 38-44oC. Plantele tinere suportă şi temperaturi negative
de -2…-3oC.
Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când
germinarea–răsărirea se desfăşoară la temperatura de 20-22oC, formarea
organelor de reproducere la 21-23oC, înflorirea la 22-25oC, formarea
fructelor şi seminţelor la 21-23oC, iar maturarea la 19-20oC.
Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate. La germinare
necesită 120-150% apă din masa uscată a seminţelor. Perioada critică se
înregistrează în faza de formare a organelor de reproducere, înflorire şi
formare a boabelor (10-15 iunie – 15-20 august). Insuficienţa apei în această
perioadă determină căderea florilor şi a păstăilor, producţia reducându-se cu
până la 50%.
Lumina. La o iluminare intensă planta ramifică mult, se formează mai
multe păstăi pe plantă iar primele păstăi se formează mai sus pe tulpină,
favorizând recoltarea mecanizată.
99
Solul. Soia are pretenţii ridicate faţă de sol, necesitând terenuri cu
textură mijlocie (luto-nisipoase spre lutoase), cu reacţie neutră-slab acidă,
bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.
Rezultate bune se obţin pe cernoziomuri, soluri brun-roşcate şi
aluviale.

3.4.1.7. Zonarea ecologică


Zona foarte favorabilă pentru soia ocupă partea de vest a ţării, în
Moldova (Depresiunea Jijia - Bahlui şi Lunca Siretului) şi Transilvania.
Potenţialul mediu de producţie a zonei este de 2000 – 2400 kg/ha.
Zona favorabilă se situează în sudul ţării (Câmpia Română) şi pe
solurile bălane din Dobrogea.
Zona puţin favorabilă cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide.
În această zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, zona
subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, estul Bărăganului.

3.4.2.1. Rotaţia
Soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi nici la durata
rotaţiei. Preferă totuşi, ca premergătoare, cerealele păioase, gramineele
furajere şi unele prăşitoare (sfecla, cartoful şi porumbul).
Nu se va amplasa după alte leguminoase şi nici după floarea soarelui
şi rapiţă deoarece au boli comune (Sclerotinia sclerotiorum).
La rândul ei, soia este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor neleguminoase deoarece lasă în sol cantităţi de azot cuprinse între
60-170 kg/ha iar soiurile mai timpurii pot constitui premergătoare bune
pentru cerealele păioase de toamnă.

3.4.2.2. Fertilizarea
Consumul specific al soiei este de: 71-110 kg N, 16-40 kg P2O5 şi 18-
40 kg K2O.
Azotul. Aprovizionarea plantelor cu azot se face prin absorbţia
nitraţilor din sol şi prin fixarea bacteriană a azotului atmosferic cu ajutorul
bacteriei Bradyrhizobium japonicum. Cele două căi se completează reciproc,
azotul din sol fiind indispensabil plantei în primele faze de vegetaţie, până
ce funcţionează sistemul simbiotic.
Pe solurile sărace se aplică 30-40 kg N/ha înainte de semănat. Pe
celelalte soluri fertilizarea cu azot se face în funcţie de reuşita bacterizării.
Se aplică doze de până la 100 kg/ha odată cu efectuarea praşilelor mecanice,
în funcţie de numărul de nodozităţi pe plantă şi de sistemul de cultură (irigat
sau neirigat).

100
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot,
contribuind la sporirea numărului de nodozităţi.
Cerinţele mari faţă de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la
înflorire până la maturarea boabelor.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor,
frunzele au culoarea albastră-verzuie, apar pete brune pe frunze după
înflorit, se reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creş-
terea şi productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având
nuanţe alb-transparente până la brune-cenuşii, necroze care avansează
bazipetal. Frunzele cad în scurt timp.
Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi
potasiul, mărind producţia.
Îngrăşămintele cu fosfor se aplică numai pe solurile cu un conţinut sub
5 mg/100 g sol, în doze de 30-90 kg/ha, funcţie de sistemul de cultură (irigat
sau neirigat). Administrarea se face sub arătură.
Potasiul are rol în formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a
azotului, creşterea rezistenţei la boli şi în sinteza grăsimilor şi depunerea lor
în seminţe.
Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi fiziologice
ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se
extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenţa la
cădere şi la secetă a plantelor.
În ţara noastră se aplică doze de până la 120 kg/ha, în funcţie de
aceleaşi criterii ca şi fosforul.
Soia consumă şi cantităţi mari de sulf, calciu şi magneziu.
Pe solurile acide apare şi carenţa în microelemente ca molibden, zinc,
bor, cupru.
Pe solurile alcaline, cu un conţinut ridicat în fosfor, apare carenţa în
zinc.
3.4.2.3. Lucrările solului
Lucrările solului se execută ca şi pentru grâul de toamnă.
Primăvara, până la semănat, se execută o lucrare cu combinatorul sau
grapa cu discuri pentru distrugerea crustei şi a buruienilor în curs de
răsărire.
O condiţie obligatorie înainte de semănat este ca terenul să fie foarte
bine nivelat, soia având primul etaj de păstăi foarte aproape de sol iar la
recoltarea mecanizată apar pierderi însemnate.
Pregătirea patului germinativ se face în ziua sau preziua semănatului
cu grapa cu discuri sau combinatorul, în funcţie de volatilitatea erbicidelor,
ultima trecere fiind perpendiculară pe direcţia de semănat.
101
3.4.2.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să
aibă puritatea de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%
iar MMB-ul cât mai mare.
Tratarea seminţelor cu fungicide se execută cu minimum două
săptămâni înainte de semănat sau când bacterizarea se face la sol. Pentru
tratarea seminţelor se foloseşte produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau
Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia se face la adăpost de razele
solare, mai bine direct în câmp, chiar înainte de semănat, utilizând 4
flacoane/ha.
Când seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se
introduce direct în brazdă, în zona destinată seminţelor, cu ajutorul unui
dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat. Epoca optimă este primăvara când în sol sunt 7-
80C, temperatura aerului este de 14-15oC iar vremea este în curs de
încălzire. Calendaristic, epoca coincide cu intervalul 1-30 aprilie.
Desimea de semănat trebuie să fie de 35-45 plante/m2 în condiţii de
irigare şi 30-40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru aceasta, se
seamănă 50-55 boabe germinabile/m2 respectiv 45-50 boabe
germinabile/m2.
Norma de sămânţă este cuprinsă între 70-100 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a
terenului şi posibilităţile de combatere a buruienilor. Pe terenurile slab sau
mijlociu îmburuienate şi în condiţiile combinării combaterii chimice a
buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate
sau irigate prin aspersiune se efectuează semănatul în rânduri echidistante la
50 cm sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La
irigarea prin brazde se utilizează distanţa dintre benzi de 80 cm.
În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor, soia se poate
semăna şi la distanţe de 15-25-30 cm, sporul de producţie fiind de 10-15%.
Trebuie remarcat faptul că, la schimbarea distanţei între rânduri, nu se
modifică şi desimea semănatului.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 2,5 - 3,5 cm pe solurile mai
grele, la semănatul timpuriu şi în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi
între 2,5 - 5,0 cm pe solurile mijlocii.

3.4.2.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor se face prin mijloace mecanice şi chimice.
Se pot efectua lucrări cu sapa rotativă, înainte şi imediat după răsărire, iar în
timpul perioadei de vegetaţie 1-3 praşile mecanice.
102
Combaterea chimică a buruienilor este o măsură obligatorie, mai ales
la semănatul în rânduri apropiate (tab. 3.4.1).
Tabelul 3.4.1
Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor

Doza - kg,
Erbicide, produs comercial
l/ha produs Observaţii
(substanţă activă)
comercial
A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără
Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.
Lasso CE (48% Alaclor) sau 4-6
Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4-6 Erbicidele fiind nevolatile se
Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) 1 - 1,5 încorporează în sol cu
Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4-5 combinatorul la adâncimea
Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) 1,5 - 2 de 3 – 4 cm. În condiţii de
irigare se aplică imediat
Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) 1,75 - 2,5
după semănat
Sencor 70 EP (70% Metribuzin) 0,25 - 0,5
(preemergent).
Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv
Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. Se efectuează un prim tratament cu
erbicide antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu
următoarele erbicide antidicotiledonate:
Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5
Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu +
2 - 2,5
surfactant) sau
Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2
Basagran forte (48% Bentazon + 15%
2 - 2,5
Wettol)
Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu
C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus
Sorghum halepense din rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar
pentru combarerea costeiului din rizomi erbicidele:
Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Pentru combaterea
Furore super 75 EW (12,5 fluazifop- costreiului din rizomi se
2,5 - 3,0
butyl) aplică al treilea tratament în
Targa 10 CE (Quizalofop-etil) 2-3 momentul în care plantele
Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2-3 de costrei au 15 - 25 cm
Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 înălţime. Stabilirea dozei se
Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 face în funcţie de gradul de
infestare, precum şi de
Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10 înălţimea plantelor de
costrei.
D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip
Roundup Ready
Se poate aplica până la o
Roundup C.S. (36% Glifosat) 2-4 săptămână înainte de
înflorire a plantelor de soia

103
Pentru combaterea mono- şi dicotiledonatelor anuale fără Solanum,
Xanthium şi Abutilon, se folosesc tratamente cu erbicide asociate. Împotriva
monocotiledonatelor se utilizează: Mecloran 8-10 l/ha, Stomp 4-5 l/ha etc.
iar pentru dicotitedonate se folosesc Sencor sau Lexone 0,2 – 0,3 kg/ha.
Acestea se aplică înainte de semănat.
Pentru combaterea dicotiledonatelor pe vegetaţie, inclusiv Solanum,
Xanthium şi Abutilon, se fac 2 tratamente: primul când soia are o pereche de
frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de rozetă şi al II-lea la apariţia
celei de-a II-a generaţii de buruieni.
Se folosesc erbicide ca Basagran 1,5-2 l/ha, Flex 0,75-1 l/ha etc.
Dacă soia este infestată şi cu Sorghum halepense, se aplică unul din
erbicidele Fusilade, Targa etc., în doze de 1,5 – 3 l/ha, când acesta are 15-30
cm înălţime şi se evită efectuarea praşilelor.
Pentru soia – Roundup Ready se aplică 2 tratamente, primul când
buruienile au 10-15 cm înălţime şi al II lea la reinfestare folosind erbicidul
Roundup 2-4 l/ha, care este un erbicid total.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai periculoase boli la soia
sunt: mana (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas
glycine), fuzarioza (Fusarium sp.), rizoctonia (Rizoctonia sp.), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum) care se transmit prin sol şi resturi vegetale iar în
condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii.
Pentru prevenirea bolilor produse de Fusarium sp. şi Pythium
debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu Beret 1,25 l/t iar pentru
Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t.
Dacă bolile sunt semnalate în câmp, se fac 2-3 tratamente cu
Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordoleză 1% ş.a.
Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar
celelalte tratamente la interval de 8 - 10 zile.
Păianjenul roşu (Tetranycus urticae), care produce defolierea
prematură, se combate la semnalare cu Sintox 2 l/ha, musca cenuşie
(Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele la germinaţie, cu Lindatox 25-30
kg/ha, aplicat la sol, iar molia păstăilor (Etiella zinkenella), se combate prin
tratamente la depozitare folosind Delicia 30 g/t.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se
manifestă perioade de secetă.
Udările se aplică de la apariţia primelor flori şi până la umplerea
boabelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lui august.
Se aplică 4-5 udări cu norme de 400-800 m3/ha în funcţie de tipul de sol.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă
de 200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor
aplicate în sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.
104
3.4.2.6. Recoltarea
La recoltarea soiei pot să apară probleme legate de inserţia joasă a
păstăilor. Pentru reducerea pierderilor se iau măsuri de nivelare a terenului
înainte de semănat, folosirea soiurilor cu inserţia primelor păstăi la peste 10-
12 cm de la nivelul solului, executarea praşilelor fără denivelarea solului.
Momentul optim de recoltare este atunci când frunzele s-au îngălbenit
şi cad, s-au brunificat minim 70% din păstăi, seminţele au capătat culoarea
specifică soiului, s-au întărit şi au umiditatea de sub 16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltare, înălţimea de tăiere va fi
coborâtă la 4-6 cm iar viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 5-7
km/h.
Producţiile oscilează între 2 şi 4,5 t/ha în funcţie de zona de cultură şi
condiţiile de irigare.

3.4.3. Cultura succesivă


Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării
după premergătoare ce eliberează terenul devreme (orz, borceag).
Se folosesc soiuri foarte timpurii (Precoce 90, Diamant).
Se administrează 40-50 kg N/ha concomitent cu praşilele mecanice
sau în apa de irigaţie.
Bacterizarea este obligatorie. Se aplică o udare de răsărire, iar în
timpul vegetaţiei încă 3-5 udări. Lucrările de îngrijire şi recoltare se fac la
fel ca şi pentru cultura principală, obţinându-se producţii apropiate ca
mărime.

105
4. PLANTE OLEAGINOASE
În această grupă sunt cuprinse specii uleioase (care au însuşirea de a
acumula sub formă de substanţă de rezervă grăsimi – uleiuri) aparţinând
diferitelor familii botanice, unele fiind arborescente (măslinul, palmierul de
ulei, cocotierul), iar altele sunt anuale (floarea soarelui, rapiţa, ricinul, inul
pentru ulei, soia, arahidele, macul, muştarul, şofrănelul, dovleacul, etc).

4.1. FLOAREA SOARELUI (Helianthus annuus L.)


4.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
4.1.1.1. Importanţă
Floarea soarelui este una din cele mai importante plante uleioase de pe
glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă
uleioasă pentru România.
Uleiul este semisicativ, are un conţinut ridicat în vitaminele A, D, E,
K şi substanţe aromatice; de asemenea, uleiul se conservă foarte bine pe o
perioadă îndelungată.
Uleiul se extrage uşor prin presare, randamentul fiind de circa 45%.
La un hectar se pot obţine 900-950 kg ulei folosit direct în alimentaţie sau în
industrie.
Turtele se situează printre cele mai valoroase, datorită conţinutului
ridicat în substanţe proteice (45-55%), vitamine din complexul B etc.
Calatidiile pot fi folosite ca furaj, conţinând circa 7% proteine şi până
la 57% glucide.
Tulpinile bogate în K se pot folosi la extragerea K2CO3, ca sursă de
căldură sau în industrie.
Floarea soarelui este şi o excelentă plantă meliferă putându-se obţine
30-130 kg miere/ha.
Din punct de vedere agricol, floarea soarelui eliberează terenul
devreme permiţând o bună pregătire a patului germinativ pentru grâul de
toamnă.

4.1.1.2. Răspândire
Floarea soarelui şi-a făcut apariţia în Europa pe la mijlocul sec. al XVI
lea, cultivată în principal ca plantă ornamentală şi abia prin aniul 1830 s-a
utilizat pentru extragerea uleiului.
106
În 2009 pe glob s-au cultivat circa 23,7 milioane hectare, cu o
producţie medie de 1370 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare: Federaţia Rusă, Ukraina, Argentina, India,
SUA etc.
În ţara noastră, floarea soarelui se cultivă pe circa 762 mii de hectare
(2009) cu producţii medii de 1500 kg/ha.

4.1.1.3. Compoziţia chimică


Seminţele de floarea soarelui conţin circa 33-56% ulei, cu valoare
alimentară ridicată, conferită de prezenţa acizilor graşi nesaturaţi. Aceştia
sunt reprezentaţi, în cea mai mare parte, de acizii linoleic (44-75%) şi oleic
(14-43%). De asemenea, uleiul conţine mai puţin de 15% acizi graşi saturaţi
(mai ales palmitic şi stearic) şi lipsa aproape totală a acidului linolenic, fapt
ce-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de conservare.
Proteinele din seminţele de floarea soarelui au valoare biologică
ridicată, în compoziţia lor chimică intrând toţi aminoacizii esenţiali.
Turtele rezultate după extragerea uleiului (cca. 30%) reprezintă un
furaj valoros conţinând în medie 19-22% glucide, 6-10% ulei, 15-20%
celuloză, 5-10% săruri minerale şi 30-35% proteine.

4.1.1.4. Sistematică. Origine


Floarea soarelui este originară din America de Nord şi aparţine
ordinului Compositales, fam. Asteraceae, genul Helianthus.
Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus
var. macrocarpus.

4.1.1.5. Particularităţi biologice


Floarea soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă,
tulpină de 1,5-4 m înălţime şi frunze mari.
Sistemul radicular este pivotant, ajungând în sol până la 2 m
adâncime. Pivotul rădăcinii se caracterizează printr-o slabă putere de
penetrare, de aceea trebuie acordată o atenţie deosebită lucrărilor solului,
evitându-se mai ales formarea hardpanului.
Tulpina creşte foarte încet la începutul vegetaţiei, apoi într-un ritm
intens până la înflorit după care încetează.
Se consideră valorase formele care au înălţime de 140-160 cm şi
diametru de circa 2,5 cm la 1 m înălţime, pentru a rezista mai bine la
frângere şi cădere.
Frunzele, în număr de 25-40, dispuse altern, sunt cordiforme, cu
marginea dinţată, acoperite de perişori, bine dezvoltate.

107
Inflorescenţa este un calatidiu cu diametrul de 12-40 cm cuprinzând
600-10000 flori (frecvent 600-2500).
Planta este autofertilă, alogamă şi entomofilă.
Fructul este o achenă.
Ciclul de vegetaţie este format din 5 perioade: perioada semănat-
răsărit; răsărit – 4-5 perechi de frunze; 4-5 perechi de frunze - început de
înflorire; înflorire – formarea achenelor; maturare.

4.1.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea soarelui
este o plantă mezotermă. Seminţele încep să germineze la 40C dar semănatul
se face la temperaturi minime de 70C în sol.
De la răsărire la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15-170C.
În perioada de înflorire şi formarea fructelor temperaturile optime sunt de
22-240C dar plantele pot rezista şi la 300C fără ca florile să avorteze.
Umididatea. Floarea soarelui este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de
apă dar datorită sistemului radicular bine dezvoltat îşi asigură o mare parte
din rezerva acumulată în sol în sezonul rece.
Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate. Fazele critice sunt
înainte şi după înflorit pe o durată de aproximativ 40 zile.
Lumina. Floarea soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în special
după formarea inflorescenţei.
Solul. Floarea soarelui preferă soluri profunde, fără hardpan, mediu
aerate, textură lutoasă, luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmagazinare a
apei, fără exces de umididate, pH-ul 6,4-7,2.
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate,
solurile aluviale etc. Se vor evita terenurile nisipoase, solurile erodate şi cele
acide.

4.1.1.7. Zone ecologice


Zona I – cuprinde terenurile irigate din Câmpia Română, Podişul
Dobrogei precum şi Câmpia de Vest;
Zona a II-a - Lunca şi Delta Dunării;
Zona a III-a - terenurile neirigate din Câmpia Română şi Podişul
Dobrogei;
Zona a IV-a - Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi
Câmpia Pleniţa;
Zona a V-a - Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei;
Zona a VI-a - Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi
Piemontul Sudic;

108
4.1.2. Tehnologia de cultivare a florii soarelui
4.1.2.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare pentru floarea soarelui sunt culturile cu
recoltare timpurie (cerealele păioase şi în primul rând grâul de toamnă),
porumbul dar să fie făcute tratamentele contra răţişoarei. Rezultate bune se
obţin şi după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare culturile cu boli comune, ca
putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), cum ar fi soia, fasolea şi rapiţa. De
asemenea trebuiesc evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza
atacului de lupoaie).
În cazul unor atacuri puternice de putregai cenuşiu nu se recomandă
amplasarea după floarea soarelui a cartofului şi inului.
Floarea soarelui poate reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren după
minimum 5 ani din cauza atacului de boli (pătarea brună şi frângerea
tulpinilor, mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), precum şi din cauza
atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului).
După floarea soarelui se cultivă cu rezultate bune toate culturile
neafectate de boli comune.

4.1.2.2. Fertilizarea
Consumul specific la floarea soarelui este de 18-35 kg azot, 20-27 kg
fosfor, 46-58 kg potasiu. Absorbţia elementelor nutritive este foarte rapidă.
Astfel, în circa 2 luni de la apariţia butonului floral şi până la înflorire, este
absorbit 66% din necesarul de azot, fosfor şi calciu, 75% din potasiu şi 90%
din magneziu.
Azotul. Floarea soarelui este o cultură sensibilă la carenţa în azot.
Deficitul de azot determină frunze îmbătrânite, de culoare galbenă iar la
recoltare, plantele au calatidii mici şi cu multe seminţe seci.
Excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei,
creşterea luxuriantă, prelungirea vegetaţiei în detrimentul producţiei şi
scăderea rezistenţei la atacul de boli şi la secetă.
Bine înrădăcinată, planta de floarea soarelui este capabilă de a absorbi
azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea
se constată că floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din
îngrăşăminte.
Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea soarelui se stabilesc, în
primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al
solului.

109
Dozele calculate se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare târzii ca
porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în
primăvară apă la nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg
pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare sau direct
la cultura de floarea soarelui şi cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă
relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Dozele recomandate sunt cuprinse între 70-120 kg/ha. Azotul se
administrează, jumătate la pregătirea patului germinativ şi jumătate
concomitent cu praşilele mecanice 1-2.
Fosforul influenţează puternic procentul de ulei iar în anumite
condiţii determină şi o sporire a producţiei de sămânţă. Cele mai indicate
sunt îngrăşămintele complexe administrate sub arătură. Circa 1/3 din doză
poate fi administrată concomitent cu semănatul, sub formă de îngrăşăminte
NP, favorizând astfel înrădăcinarea şi creşterea iniţială a plantei şi
conferindu-i rezistenţă la secetă.
Dozele de fosfor recomandate sunt cuprinse între 60-150 kg/ha.
Potasiu. Floarea soarelui este o plantă pretenţioasă la consumul de
potasiu, pe care îl restituie în proporţie de 90% prin resturile vegetale
rămase după recoltare.
Potasiul are rol în utilizarea mai bună a apei, sporirea rezistenţei la
frângere şi la atacul de boli.
Insuficienţa potasilui determină plante mici, cu aspect de tufă,
suprafaţă foliară redusă etc.
Se recomandă administratea a 60-80 kg/ha doar pe solurile sărace, cu
un conţinut mai mic de 15 mg K2O /100 g sol. Pe terenurile irigate aplicarea
potasiului este obligatorie.
Ca îngrăşăminte cu potasiu se recomandă sarea potasică, administrată
toamna (sub arătură) şi îngrăşămintele complexe de tip NPK aplicate înainte
sau concomitent cu semănatul.
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie de 700-800 kg/ha, în
special pe solurile alcaline şi acide. Gunoiul este mai bine valorificat dacă se
administrează la planta premergătoare (porumb, cartof, sfeclă).
Poate să apară carenţa în molibden, în primăverile secetoase şi pe
solurile acide şi cea în bor, în primăverile secetoase, situaţii care se rezolvă
prin administrarea odată cu lucrările solului a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de
amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu.

4.1.2.3. Lucrările solului


Floarea soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat
care să permită o răsărire rapidă şi uniformă şi o înrădăcinare profundă.

110
După ce planta premergătoare eliberează terenul se face arătura cu
plugul în agregat cu grapa stelată la 22-25 cm adâncime. Se poate lucra mai
adânc pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantităţi mai mari de
resturi vegetale precum şi pe solurile compactate.
Până în toamnă, terenul se menţine curat de buruieni, nivelat şi fără
crustă prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi
lama nivelatoare.
Primăvara se recomandă cât mai puţine lucrări şi treceri pentru
evitarea pierderilor de apă şi a tasării excesive.
Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul, pe terenurile
fără resturi vegetale şi nivelate. În cazul celora care prezintă denivelări şi
unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri
uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare, ultima trecere fiind
perpendiculară pe direcţia de semănat.

4.1.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă o puritate de minimum
98%, facultatea germinativa de minimum 85%, să aparţină unor categorii
biologice superioare în cazul soiurilor şi să fie din F1 în cazul hibrizilor.
Seminţele trebuie să fie mari şi omogene.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie.
Contra manei (Plasmopara helianthi), se recomandă să se efectueze
tratamente cu metalaxil (Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânţă) sau oxadixil
(Wakil PTS, 2 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (Fundulea 206,
Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a
putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre
produsele: procimidon (Sumilex 50 PU, 1 kg/t de sămânţă), iprodione
(Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de sămânţă), vinclozolin + carbendazim (Konker
SC, 1,25 l/t de sămânţă), mancozeb + tiofanat metil (Mancoben 60 PTS, 2
kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de
sămânţă).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus
dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu
imidacloprid (Gaucho 600 FS 10 l/t de sămânţă), clotianidin (Poncho 600
FS 9 l/t de sămânţă), thiamethoxam (Cruiser 350 FS 10 l/t) etc.
Epoca de semănat. Semănatul florii soarelui începe atunci când în sol
se realizează minim 70C la adâncimea de încorporare a seminţelor şi vremea
este în curs de încălzire. Calendaristic, corespunde intervalului 25 martie –
15 aprilie. În primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul
intervalului iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.

111
Desimea. În condiţii optime de vegetaţie se recomandă desimi de 45-
55 mii plante/ha în cultură neirigată şi 50-60 mii plante/ha în cultură irigată.
La semănat se vor asigura desimi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în
seminţe germinabile/m2) faţă de desimile de recoltare.
Norma de semănat este de 4-5,5 kg la hectar.
Distanţa dintre rânduri este de 70 cm iar la irigarea prin brazde este
de 80 cm.
Adâncimea de semănat este de 5-7 cm. Se poate semăna şi la 4-5 cm
adâncime pe soluri mai grele şi umede.

4.1.2.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor. Floarea soarelui este foarte sensibilă la
concurenţa bururienilor în primele 30-40 de zile până în faza de 5 perechi de
frunze.
La combaterea chimică a buruienilor se adoptă următoarele strategii:
Culturi infestate cu specii mono şi dicotiledonate anuale. Se fac
tratamente înainte de semănat cu erbicide pe bază de EPTC + antidot
(Eradicane 5-8 l/ha), butilat (Diizocab 6-10 l/ha), încorporate la 8-10 cm. Se
mai folosesc erbicide pe bază de acetolaclor + antidot (Guardian 1,5-2 l/ha),
dimetenamid (Frontier 1,5-2 l/ha) aplicate înainte de semănat sau
preemergent.
Culturi infestate şi cu Sorghum halepense (costrei). Pentru speciile
anuale se folosesc erbicidele menţionate anterior iar pentru combaterea
costreiului se pot utiliza erbicide pe bază de fuazifop-p-butil (Fusilade 1,5
l/ha), fenoxapropetil (Furore S 2,5 l/ha), cicloxidim (Focus 3-4 l/ha).
Tratamentele se fac când costreiul are 15-35 cm înălţime după care nu
se fac praşile pentru ca erbicidele să se transloce în rizomi.
În prezent se aplică şi sistemul de producţie Clearfield. Acesta
utilizează o combinaţie de genetică superioară – hibrizi adaptaţi la condiţiile
locale de mediu + erbicidul Pulsar.
Erbicidul Pulsar asigură controlul postemergent al buruienilor atât
dicotiledonate cât şi monocotiledonate (chiar şi al celor mai dificil de
combătut, cum sunt Ambrosia sp., Xanthium sp., Orobanche sp.), pe
parcursul întregii perioade de vegetaţie, printr-o singură aplicare, iar prin
acţiunea sa reziduală are şi efect asupra buruienilor care germinează mai
târziu.
Erbicidul Pulsar 1,2 l/ha (imazamox) se foloseşe numai la hibrizii de
floarea soarelui de tip Clearfield, toleranţi la acesta şi se aplică atunci când
plantele au între 4 şi 8 frunze adevărate.
Praşilele. Au un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în
numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor)
112
şi de a ameliora structura solului. Se execută 2-3 praşile mecanice şi 2-3
manuale, pe rând, la adâncimea de 6-10 cm. Prima praşilă se efectuează
când rândurile se disting şi apoi la intervale de circa două săptămâni.
Polenizarea suplimentară a florii soarelui prin instalarea de stupi de
albine (1,5-2 stupi /ha) în vecinătatea culturilor aduce sporuri de 300-600
kg/ha.
Combatearea bolilor aduce sporuri de 30-56%.
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) se transmite prin intermediul
solului, unde se conservă timp de 7-8 ani, atacul fiind favorizat de umiditate.
Combaterea putregaiului alb cât şi a celui cenuşiu (Botrytis cinerea) se face
prin tratamente la sămânţă şi două tratamente pe vegetaţie, de la
diferenţierea calatidiului şi până la apariţia florilor ligulate. Se pot utilize
produsele: iprodione (Rovral 50 PU, 1 kg/ha), vinclozolin (Ronilan 50 WP, 1
kg/ha), procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha), benomil (Benlate 50 WP, 1,5
kg/ha), carbendazin (Bavistin 50 WP, 2 kg/ha; fusilazol (Punch 40 EC, 0,4
l/ha); iprodione + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).
Cultivarea hibrizilor rezistenţi la putregaiul alb este o soluţie pentru
limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) se combate prin evitarea amplasării
florii soarelui pe terenuri cu exces hidric precum şi aplicarea pe vegetaţie a
două tratamente (în faza de 6-8 perechi de frunze şi la diferenţierea
calatidiului). Se folosesc preparate pe bază de fusilazol, carbendazin,
vinclozolin + carbendazim, iprodione + carbendazim (după recomandările
de la combaterea putregaiurilor), sau produse conţinând trifumizol (Trifmine
30 WP, 1 kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, 1 l/ha), bioxazol (Baycor 300
EC, 2 l/ha).
Mana (Plasmopara helianthi) prezintă o importanţă mai redusă în
prezent datorită măsurilor preventive care se iau ca respectarea rotaţiei şi
cultivarea hibrizilor rezistenţi. De asemenea trebuie distrusă samulastra şi
resturile vegetale.
Combaterea dăunătorilor. Răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi
viemii sârmă (Agriotes sp.) se combat prin tratamente la sămânţă precum şi
la răsărirea florii soarelui cu dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha),
sau dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha) în amestec cu deltametrin (Decis
2,5 EC, 0,25 l/ha). Atacul de răţişoară este mai puternic în sudul şi estul
ţării, după porumb şi în primăverile calde şi secetoase
Irigarea. Consumul de apă al florii soarelui este asemănător cu cel al
porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la
desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.

113
Cerinţele maxime faţă de apă sunt în perioada înfloritului (pe o durată
de circa 40 zile). În condiţii de secetă, în perioada iunie-iulie, se recomandă
aplicarea a 2-3 udări cu norme de 400-800 m3/ha.

4.1.2.6. Recoltarea
Recoltarea se face atunci când 80-85% din calatidii au ajuns la
maturitate şi au culoarea brună iar frunzele de la baza şi mijlocul tulpinii
sunt uscate. Perioada de recoltare corespunde calendaristic sfîrşitului lunii
august şi începutul lunii septembrie.
Recoltarea mecanizată a culturii începe la o umiditate de minim 15%
şi trebuie să se încheie la 9-10% deoarece creşte pericolul scuturării.
Recoltarea se poate face şi manual, pe suprafeţe restrânse şi în
anumite condiţii.
Producţii. Hibrizii actuali au un potenţial de producţie de peste 4500
kg/ha. Producţiile medii în ţara noastră sunt de 1500 kg/ha dar în multe
unităţi agricole acestea depăşesc 2500-3000 kg/ha.

114
4.2. RAPIŢA (Brassica sp. L.)
4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
4.2.1.1. Importanţă
Rapiţa ocupă un loc important în economia mondială pentru
conţinutul ridicat al boabelor în ulei (42-48%) utilizat în alimentaţie, la
prepararea unor margarine şi în industrie (obţinerea biodieselului).
Rapiţa prezintă şi o serie de avantaje fitotehnice cum ar fi:
-se seamănă şi se recoltează în afara perioadelor aglomerate;
-reacţionează bine la fertilizare;
-utilizează aceeaşi gamă de maşini ca şi cerealele;
-este o excelentă premergătoare pentru cerealele de toamnă;
-este o bună plantă meliferă.
Turtele au un conţinut în proteine de 38-42%, glucide 32-37% şi săruri
minerale 8-10%.
Rapiţa poate fi utilizată şi ca nutreţ verde.
Cultivarea rapiţei prezintă şi unele dezavantaje ca:
-seceta din perioada de semănat;
-alternanţa între îngheţ şi dezgheţ primăvara;
-brumele din perioada de îmbobocire-înflorire.

4.2.1.2. Compoziţia chimică


Soiurile cultivate în ţara noastră au un conţinut în ulei de 43,3-48,3%.
Uleiul conţine aproximativ 60% acid oleic şi 21% acid linoleic. Seminţele
conţin 19,6-23,8% substanţe proteice.

4.2.1.3. Răspândire
Pe plan mondial (2009), rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de circa 31,1
milioane hectare cu o producţie medie de 1981. Ţări mari cultivatoare sunt:
China, India, Canada şi Australia.
În ţara noastră rapiţa ocupă în jur de 414 mii ha cu o producţie medie
de 1380 kg/ha.

4.2.1.4. Sistematică. Origine


Rapiţa aparţine familiei Brassicaceae, genul Brassica. Pentru ulei se
cultivă B. napus ssp. oleifera (rapiţa colza) şi B. campestris ssp. oleifera
(rapiţa naveta).

115
Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, cele de toamnă
fiind mai productive.
În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos. Literatura
japoneză menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2000
de ani în urmă. În Europa, în anul 1700, singura ţară cultivatoare a fost
Olanda de unde a trecut în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.

4.2.1.5. Particularităţi biologice


Rapiţa este o plantă anuală, cu rădăcina pivotantă, slab ramificată, ce
pătrunde în sol la 70-100 cm adâncime, masa principală de rădăcini fiind
răspândită la 25-45 cm adâncime.
Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2-2 m, rezistentă la cădere.
Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat sectate, cele mijlocii şi de
la vârf sunt sesile şi lanceolate.
Inflorescenţa este un racem. Florile sunt alcătuite pe tipul 4.
Polenizarea este predominant alogamă, entomofilă.
Fructul este o silicvă cu 10-30 seminţe.
Seminţele sunt rotunde, MMB-ul este de 3,5-5,6; MH este de 61-68
kg. Germinaţia este epigeică.
Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270-300 zile iar a
soiurilor de primăvară de 110-130 zile.

4.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura minimă de germinare este de 1-3 0C. În faza de rozetă,
soiurile actuale de toamnă, rezistă peste iarnă până la -15...-18 0C. Odată cu
desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă
la îngheţ. Alternanţele îngheţ-dezgheţ pot produce descălţarea culturii.
Umiditatea. Rapiţa este pretenţioasă faţă de apă. Favorabile sunt
zonele unde cad anual 450-650 mm precipitaţii, din care 100-150 mm în
intervalul august– septembrie.
Fazele critice pentru apă sunt de la răsărire la formarea rozetei şi de la
înflorire la fructificare.
Solul. Rapiţa este pretenţioasă faţă de sol, preferând terenurile
profunde, permeabile, cu textură mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu
reacţie neutră, cum sunt solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile brun
roşcate de pădure.

4.2.1.7. Zone ecologice


Zona I de cultură cuprinde partea de vest şi est a ţării, Podişul
Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite.
Zona a II a cuprinde câmpia de sud a ţării în condiţii de irigare.
116
4.2.2. Tehnologia de cultură
4.2.2.1. Rotaţia
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la
începutul lunii august cum ar fi: cerealele de toamnă, cartoful timpuriu,
mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă.
Nu se cultivă după soia şi floarea soarelui pentru a preveni atacul de
Sclerotinia ssclerotiorum.
Nu va reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după trei ani, iar în
caz de atac de sclerotinia după 7-8 ani.

4.2.2.2. Fertilizare
Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare
de elemente nutritive. Consumul specific este de 50-60 kg azot, 30-60 kg
fosfor, 40-50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante
cantităţi de microelemente.
Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive sunt absorbite în
perioada de la desprimăvărare şi până la începutul fructificării. Dozele
optime economic în funcţie de recolta scontată şi gradul de aprovizionare a
solului sunt de 80-180 kg s.a. azot, 40-80 kg s.a. fosfor, 40-80 kg s.a.
potasiu. Întraga cantitate de fosfor şi potasiu precum şi 1/3 din cea de azot
se aplică în toamnă iar restul de 2/3 din doza de azot va fi administrată
primăvara devreme.
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă, în doze de 20-30 t/ha,
determină sporuri economice atât la rapiţă cât şi la cultura postmergătoare.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH-
ului 6,5 - 7,5, se aplică amendamente cu calciu.

4.2.2.3. Lucrările solului


Acestea se execută ca şi pentru grâul de toamnă, adâncimea de
efectuare a arăturii fiind de 20-25 cm. Până la semănat, arătura se menţine
curată de buruieni, mărunţită şi afânată, prin lucrări cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi.
Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat.
Dacă terenul este prea afânat, se tăvălugeşte înainte de semănat,
pentru a asigura încorporarea seminţelor la adâncimea optimă.
La data semănatului terenul trebuie să fie bine mărunţit şi aşezat.

117
4.2.2.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de rapiţă trebuie să aibă puritatea minimă de 97% şi
germinaţia minimă de 85% şi să fie din anul însămânţării
Sămânţa se tratează cu Rapco T7 - 60 kg/t sau cu alte produse similare.
Rapiţa de toamnă se seamănă în perioada 5-15 septembrie în sudul
ţării şi între 1-10 septembrie în celelalte zone. Semănatul mai devreme, în
toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere avansată a plantelor până în
iarnă, cu început de alungire a tulpinii, determină scăderea rezistenţei la
iernare şi dispariţia unui număr mai mare de plante sau a tulpinilor florifere
principale.
Rapiţa de primăvară se seamănă în epoca I, urgenţa I, când temepratura
solului este de 1-3oC.
Desimea de semănat este de 60-100 boabe germinabile/m2.
Norma de semănat este de 1,5-3,5 kg/ha.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, 25 cm sau alte variante.
Adâncimea de semănat este de 2,5-3,5 cm în funcţie de umiditatea
solului şi textură.

4.2.2.5. Lucrări de îngrijire


Combaterea chimică a buruienilor. Erbicidele volatile Balan 6-8 l/ha
(benefin), Ro-Neet 6-8 l/ha (cycloate) aplicate înainte de semănat combat
foarte bine samulastra de grâu sau orz precum şi monocotiledonatele anuale
inclusiv Sorghum halepense din sămânţă.
Pentru combaterea speciilor monocotiledonate pe vegetaţie se pot
utiliza erbicidele fuazifop-p-butil (Fusilade 1 l/ha), fenoxapropetil (Furore S
2 l/ha), cicloxidim (Focus 2-3 l/ha).
Combaterea dăunătorilor.
Puricii de pământ (Phyllotreta sp.) se combat prin tratarea seminţelor
cu Chinook 20 l/t.
Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) şi gărgăriţa tulpinilor
(Ceuthorrynchus sp.) se combat prin tratamente cu Sinoratox 1,5-3 l/ha.
Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac
0,075 l/ha.
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă, cu
300-400 m3/ha pentru stimularea răsăririi iar în primăvară, două udări, la
începutul legării şi la încheierea înfloritului, cu norme de 400-500 m3/ha.

4.2.2.6. Recoltare. Producţii


Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor.
Recoltarea mecanizată se poate face fazial sau printr-o singură trecere.

118
Recoltarea fazială constă în tăierea plantelor cu vindroverul când
acestea au culoarea galbenă, seminţele au început să se brunifice şi
umiditatea este de 25-30% şi apoi se treieră cu combina când umiditatea
scade la 12-14%.
Recoltarea directă se face la circa o săptămână după aplicarea
desicantului Reglone 2-3 l/ha sau a polimerilor (adjuvant Flexi), când
silicvele au devenit galben-liliachii şi umiditatea este de circa 16%, printr-o
singură trecere cu combina.
Producţiile sunt cuprinse între 2000-4000 kg/ha. Producţia medie în
Europa este de 3000 kg/ha. În ţara noastră, producţia medie este de 1500
kg/ha.
Raportul seminţe-paie este de 11,5-2.

119
4.3. MUŞTARUL (Sinapis sp. L.)
4.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
4.3.1.1. Importanţă
Muştarul alb, negru şi vânăt sunt specii cultivate pentru seminţele lor
care conţin 30-40% ulei nesicativ, 20% mucilagii, 25% proteine, substanţe
minerale etc.
Uleiul este utilizat cu precădere în industria alimentară.
Turtele rezultate se utilizează la prepararea muştarului alimentar iar
făina în medicină.
Muştarul, având perioadă de vegetaţie scurtă, este o bună
premergătoare pentru culturile de toamnă.

4.3.1.2. Răspândire
Pe plan mondial (2009) se cultivă pe circa 861 mii ha cu o producţie
de 795 kg/ha.
În ţara noastră se cultivă pe circa 17000 ha, cu o producţie medie de
630 kg/ha.

4.3.1.3. Sistematică
În culturi sunt următoarele specii:
Sinapis alba (Brassica alba) – muştarul alb;
Sinapis nigra (Brassica nigra) – muştarul negru;
Sinapis juncea (Brassica juncea) – muştarul vânăt.
În ţara noastră mai răspândit este muştarul alb.

4.3.1.4. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura minimă de germinare este de 1-20C.
Faţă de apă, muştarul este pretenţios, în special imediat după semănat
şi la formarea seminţelor.
Faţă de sol, muştarul are cerinţe ridicate. Rezultate bune se obţin pe
solurile cu reacţie neutră, cu textură luto-nisipoasă, bogate în humus şi
calciu.

4.3.1.5. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă este în Câmpia Transilvaniei şi a Crişurilor.
Zona favorabilă este în toate regiunile unde se cultivă cereale.

120
4.3.2. Tehnologia de cultivare
4.3.2.1. Rotaţia
Muştarul este pretenţios faţă de planta premergătoare, cultura reuşind
pe terenuri curate de buruieni, după prăşitoare şi cereale păioase.
Nu se cultivă după mac şi crucifere din cauza bolilor şi dăunătorilor
comuni. Nu se cultivă nici după fasole, soia şi floarea soarelui din cauza
Sclerotiniei.
Muştarul nu va reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după minim 4 ani.

4.3.2.2. Fertilizarea
Azotul, în doze de 40-50 kg/ha, favorizează creşterea rapidă în prima
parte a perioadei de vegetaţie.
Fosforul, în doze de 40-60 kg/ha, favorizează formarea unui număr
mai mare de seminţe şi grăbeşte maturarea.

4.3.2.3. Lucrările solului


Lucrările solului sunt ca şi la rapiţa de primăvară.
Arătura se execută la 20-22 cm adâncime.
La intrarea în iarnă terenul trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat.
Primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, se pregăteşte patul
germinativ cu combinatorul, ultima trecere fiind perpendiculară pe direcţia
de semănat.

4.3.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa de muştar trebuie să aibă o puritate minimă de 98%, iar
germinaţia de minimum 80%.
Muştarul alb se seamănă în epoca I, urgenţa I (1-3oC) iar muştarul
negru în epoca I, urgenţa a II-a (4-7oC).
Distanţa dintre rânduri este cuprinsă între 12,5-18,0 cm.
Desimea la recoltare trebuie să fie cuprinsă între 500-550 plante/m2.
Norma de semănat este de 10-15 kg/ha.
Adâcimea de semănat este de 2-3 cm.

4.3.2.5. Lucrări de îngrijire


Combaterea buruienilor şi a dăunătorilor se realizează ca şi la cultura
rapiţei.

4.3.2.6. Recoltarea
Momentul optim de recoltare este atunci când plantele sunt
îngălbenite iar seminţele s-au întărit şi au culoarea caracteristică.

121
Pentru uniformizarea coacerii se poate utiliza desicantul Reglone 2-3
l/ha sau a polimerilor (adjuvant Flexi).
Producţiile oscilează între 1600-2000 kg/ha.

122
4.4. INUL PENTRU ULEI (Linum usitatissimum L.)
4.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
4.4.1.1. Importanţă
Inul pentru ulei se cultivă pentru seminţele sale din care se extrage un
ulei sicativ necesar la fabricarea vopselelor, lacurilor, linoleumului,
muşamalelor, în tipografie.
Turtele au un conţinut de circa 34-37% substanţe proteice, 30%
glucide, 8% lipide, fiind folosite în furajarea animalelor.
Tulpinile pot fi folosite la fabricarea celoluzei şi hârtiei, pentru
extragerea câlţilor sau chiar pentru fibre.
Având perioadă de vegetaţie scurtă, inul reprezintă o bună
premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole.

4.4.1.2. Compoziţia chimică


Inul conţine circa 39-44% ulei sicativ şi 22-25% substanţe proteice.
Acesta are în compoziţia sa acid oleic (2,3-17,6%), linoleic (21,6-69,6%),
linolenic (18,5-40,5%), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%).

4.4.1.3. Răspândire
Suprafaţa mondială cultivată cu in pentru ulei (2009) se situează la 2,1
milioane ha şi cu o producţie medie de 1000 kg seminţe/ha. Ţări mari
cultivatoare: Canada, India, Etiopia, Federaţia Rusă. În România suprafeţele
au scăzut de la 80.000 ha la 838 ha cu producţii de aproximativ 1300 kg/ha.

4.4.1.4. Sistematică. Origine


Inul cultivat – Linum usitatissimum- aparţine familiei Linaceae, genul
Linum.
Zona de origine a inului este considerată a fi centrul şi vestul Asiei de
unde s-a răspândit, în sud, dând naştere la plante cu tulpini ramnificate şi
scunde, caracteristice inului pentru ulei, iar în nord, la tulpini înalte, slab
ramificate care caracterizează inul pentru fibre.

4.4.1.5. Particularităţi biologice


Sistemul radicular este mai slab dezvoltat comparativ cu partea
aeriană, posedând o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive.

123
Inul pentru ulei are un sistem radicular ceva mai dezvoltat comparativ cu cel
pentru fibre ceea ce-i conferă o mai mare rezistenţă la secetă.
Tulpina are până la 60 cm înălţime, portul erect şi este ramificată.
Frunzele sunt mici, alungite, numeroase. Ele cad la maturitate, ceea
ce poate favoriza îmburuienarea târzie.
Inflorescenţa este o cimă bipară cu 15-40 ramificaţii.
Floarea este pe tipul 5, hermafrodită şi autogamă, albastră şi violet.
Fructul este o capsulă cu 5 loji, conţinând maximum 10 seminţe.
Sămânţa este netedă, lucioasă, comprimată, de culoare cafenie sau
galbenă, cu MMB-ul de 7-9,5 g şi MH de 64-75 kg.

4.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Inul germinează la 1-40C. Temperatura optimă de
creştere şi înflorire este de 18-200C. La maturitate, temperaturile mai mari
de 200C influenţează negativ acumularea substanţelor de rezervă şi
producţia.
Umiditatea. Inul pentru ulei şi mixt are cerinţe reduse faţă de
umiditate. Consumul maxim de apă se situează în perioada creşterii rapide şi
până la înflorire. Vremea însorită şi durata mare de iluminare favorizează
ramificarea tulpinilor, formarea unui număr mare de seminţe şi acumularea
uleiului.
Solul. Inul este pretenţios faţă de sol, preferând soluri cu textură
mijlocie, bine structurate, permeabile, cu o bună capacitate de reţinere a
apei, fertile, pH-ul 6-7,2.
Nu sunt potrivite solurile grele, cu exces hidric, cele prea uşoare,
erodate, prea acide sau prea alcaline.

4.4.1.7. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă cuprinde silvostepa vestică, sudică şi a
Moldovei.
Zona favorabilă se extinde în zona colinară a Crişurilor, Banatului,
Olteniei, Munteniei.

4.4.2. Tehnologia de cultivare a inului pentru ulei


4.4.2.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase şi leguminoasele
anuale dar şi unele prăşitoare, cu condiţia să fie recoltate toamna timpuriu.
Porumbul poate fi o bună premergătoare dacă resturile vegetale au fost
bine mărunţite şi încorporate.

124
Sfecla şi cartoful sunt bune premergătoare dacă nu au fost atacate de
Rhizoctonia şi Botrytis.
Inul nu poate reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren mai devreme de 6-7
ani din cauza dezvoltării agenţilor patogeni şi apariţiei fenomenului de
”oboseală a solului”.
La rândul său, inul pentru ulei, este o bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor agricole, în primul rând pentru orzul şi grâul de
toamnă.

4.4.2.2. Fertilizarea
Consumul specific este de 50-70 N, 18-25 P2O5 şi 32-55 K2O.
Inul este pretenţios la aplicarea îngrăşămintelor datorită sistemului
radicular slab dezvoltat, cu capacitate redusă de absorbţie a formelor mai
greu solubile şi perioadei scurte de creştere intensă, când consumă mari
cantităţi de elemente nutritive.
Azotul favorizează creşterea plantelor în înălţime şi ramificarea
tulpinilor. Dozele de azot substanţă activă, în ţara noastră, sunt cuprinse
între 40-120 kg/ha.
Fosforul favorizează conţinutul în ulei al seminţelor. Dozele optime,
faţă de nivelul producţiei şi gradul de aprovizionare al solului, sunt cuprinse
între 40-120 kg/ha.
Potasiul se administrază în doze de 30-100 kg/ha.

4.4.2.3. Lucrările solului


Pregătirea terenului trebuie făcută cu mare atennţie deoarece inul se
seamănă primăvara devreme şi la adâncime mică.
După eliberarea terenului, se execută o lucrare de dezmiriştire sau
distrugere a resturilor vegetale (dacă este cazul), după care se execută
arătura la 18-22 cm adâncime. Până la intrarea în iarnă arătura se menţine
afânată, nivelată şi curată de buruieni prin lucrări superficiale.
Primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, se pregăteşte patul
germinativ cu combinatorul.

4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă o puritate minimă de
99%, germinaţia de minimum 85%, MMB-ul cât mai mare şi liberă de
cuscută.
Împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium
lini) seminţele se tratează cu produse pe bază de tiram (Tiradin 3,5 kg/t).

125
Împotriva atacului puricelui inului (Aphtona euphorbiae) se
recomandă tratamente pe bază de betaciflutrin + imidacloprid (Chinook 20
l/t de sămânţă).
Semănatul
Epoca optimă de semănat este primăvara timpuriu când la adâncimea
de semănat s-au înregistrat de 4-5 zile temperaturi de 5 0C.
Desimea este de 800-900 boabe germinabile/m2 la soiurile pentru ulei
şi de 1400-1600 boabe germinabile/m2 la soiurile mixte.
Distanţa dintre rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat de 2-3 cm.

4.4.2.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor. Inul este o cultură foarte sensibilă la
îmburuienare. În afara măsurilor preventive şi agrotehnice, combaterea
chimică este obligatorie.
La aplicarea erbicidelor se întâlnesc următoarele strategii:
1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA
(acid 2 metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis
arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-
pastoris şi altete, se utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (MCPA) în doze de
1,5 – 2,0 l/ha, aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10
cm înălţime, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă, iar
temperatura aerului mai mare de 14°C.
2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la MCPA
(Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus arvensis,
Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.) se
utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (bromoxynil+
MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (bromoxynil + MCPA), 1 l/ha; Basagran
(bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.
Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”,
de la 4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se
află în faza cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de
la 8 - 10°C, până la 25°C.
3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate
(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la
aplicarea erbicidelor antigramineice: Eradicane (EPTC + antidot) 5-6 l/ha
pentru combaterea costreiului din seminţe, Diizocab (butylate), în doză de 4
- 6 l/ha, sau Lasso (alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500
(metolchlor), în doză de 3 - 6 l/ha. Aceste erbicide se încorporează în sol prin
două treceri perpendiculare cu combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm
(Diizocab şi Eradicane) şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi Dual.
126
4. Culturile de in infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotile-
donate, printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium
remotum), mohorul (Setaria sp.), se tratează cu următoarele erbicide:
Avadex BW EC (triallte) în doză de 5,0 - 6,5 l/ha care se aplică înaintea
semănatului şi se încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan
(diclofop) + Buctril M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (sethoxydim) +
Buctril M în doze de 1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când
odosul are 3 - 4 frunzuliţe, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de
rozetă; Fusilade Super (fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0
l/ha se aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea
acestuia, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super sau
Targa 10 CE (quizalofop-etil) în doze de 4 - 5 l/ha, în momentul când
lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu erbicide
antidicotiledoneice (Buctril M, Basagran, Glean).
6. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe
terenurile îmburuienate se practică două tratamente postemergente: primul
se efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4
l/ha sau în faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) sau Dikotex 40 EC în doză de 1,5 -
2 l/ha, iar al II lea tratament când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu
erbicide asociate: Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1
l/ha), Brominal flax (1,5 l/ha) sau Glean (10 g/ha).
Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în
momentul răsăririi plantelor, când produc cele mai mari pagube utilizându-
se insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha. Aceste
tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cu insecticide la
însămânţare.
Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile uscate şi
călduroase, din faza de 30 cm înălţime a inului şi până la înflorire, se
combate cu insecticidele Fastac 100 - 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.
Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,
putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza -
Colletotrichum lini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini,
septorioza - Septoria linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul
vegetaţiei, la avertizare, cu Fundazol sau cu alte fungicide.
Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub
formă de vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard
după ce s-au uscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea
cuscutei.

127
4.4.2.6. Recoltarea
Momentul optim de recoltare este la maturitatea târzie, când 80-90%
din capsule sunt de culoare brună iar umiditatea seminţelor este de 11-12%.
Recoltarea se face cu combine autopropulsate, cuţitele aparatului de
tăiere fiind lise (netede), pentru a nu se înfunda cu fibrele din tulpină.
Dacă lanul este îmburuienat sau coacerea este neuniformă se
admninistrază erbicidul Reglone (diquat) 2-3 l/ha, cu efect desicant.
Producţiile sunt cuprinse între 800-1000 kg/ha dar sunt unităţi în
care se obţin şi 1500-1700 kg/ha. Inul mixt asigură pe lângă seminţe şi circa
3000 kg/ha tulpini.

128
CAP. 5 PLANTE TEXTILE

5.1. INUL PENTRU FIBRE (Linum usitatissimum L.)


5.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
5.1.1.1. Importanţă
Fibrele de in (fuiorul) reprezintă circa 20-26%, sunt foarte valoroase,
au o mare rezistenţă la rupere şi putrezire, luciu mătăsos, fiind utilizate la
fabricarea lenjeriei, haine, feţe de masă, pânze pentru pictură, paraşute, vele,
aţă, dantele etc.
Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la fabricarea hârtiei pentru ţigarete, a
sacilor, prelate.
Pleava se foloseşte la furajarea ovinelor şi ca materie primă în
fabricarea furfurolului.
Seminţele se folosesc pentru extragerea uleiurilor iar şroturile în
furajarea animalelor.
Inul pentru fibre este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi în special pentru cerealele de toamnă.

5.1.1.2. Compoziţia chimică a fibrei


Fibra de in conţine celuloză 84-90%, substanţe pectice 1-2%, lignină
2-4%, substanţe ceroase 1,5-2,5% şi cenuşă 1-3%.

5.1.1.3. Răspândire
Inul pentru fibre se cultivă pe plan mondial pe circa 322 mii ha (2009)
cu o producţie medie de 1420 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare sunt: China, Belarus, Federaţia Rusă, Franţa.
În ţara noastră se cultivă pe circa 35 ha (2009) cu o producţie medie
de 2860 kg/ha.

5.1.1.4. Sistematică
Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L., ssp.
eurasiaticum proles elongata.

5.1.1.5. Particularităţi biologice


Sistemul radicular al inului pentru fibre este mai slab dezvoltat decât
la inul pentru ulei.
129
Tulpina, înaltă de 70-150 cm, este cilindrică, fistuloasă, neramificată
pe o porţiune mare. Fasciculele de fibre lungi, paralele, constitue “fuiorul”
cu luciu mătăsos, iar fibrele scurte constitue câlţii. Fuiorul reperezintă cam
20-26% iar câlţii 50% din masa totală a fibrei.
Frunzele, în număr de pâna la 100, sunt îngust lanceolate, sesile şi cad
la maturitate.
Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, au culoare albă sau albastră.
Fructul este o capsulă cu 5-10 seminţe.
Perioada de vegetaţie este de 84-115 zile.

5.1.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Inul pentru fibre este o plantă de climat umed şi răcoros.
Temperatura minimă de germinare este de 2-30C. Creşterea intensă a
tulpinii se realizează la 16-170C iar formarea capsulelor şi maturarea se
realizează la 18-200C.
Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de apă din cauza
numărului mare de stomate, desimii mari a plantelor şi sistemului radicular
slab dezvoltat. Pentru germinare seminţele necesită 120-180% apă faţă de
masa lor uscată. Consumul maxim de apă se înregistrează în faza de
îmbobocire-înflorire. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70-80%.
Lumina. Zilele noroase şi semănatul timpuriu determină o lungime
tehnică mai mare a plantelor de in.
Solul. Inul pentru fibre necesită soluri plane, cu textură luto-nisipoasă,
nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde, permeabile, structurate, fertile, cu
capacitate mare de reţinere a apei, curate de buruieni şi cu pH-ul 6-6,8.

5.1.1.7. Zone ecologice


Cele mai favorabile zone de cultură sunt situate în depresiunile
montane (Suceava, Rădăuţi, Gheorgheni, Topliţa, Maramureş, Sălaj).

5.1.2. Tehnologia de cultivare


5.1.2.1. Rotaţia
Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare.
Cele mai bune premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele
anuale, borceagul, precum şi cartoful şi sfecla dacă nu au fost atacate de
Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Bune premergătoare sunt orzoaica şi
porumbul netratat cu triazine.
Nu vor fi folosite ca premergătoare şi postmergătoare cânepa şi rapiţa.
Inul nu va reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren decât după minimum 6
ani din cauza “oboselii solului” cauzată de un complex de factori cum ar fi

130
secreţiile autotoxice ale rădăcinilor (lineina), acumularea germenilor unor
boli (septorioza, antracnoza, rugina, fuzarioza), acidifierea şi acumularea
unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul unor microelemente (mai ales
bor), înmulţirea unor buruieni specifice, care elimină în sol secreţii ce inhibă
germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).
După in pot urma toate plantele de cultură cu excepţia celor cu boli
comune (cartoful, sfecla).

5.1.2.2. Fertilizarea
Consumul specific pentru o tonă de substanţă uscată recoltată este de
12 kg azot, 4,9 kg fosfor şi 18 kg potasiu.
Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente nutritive, inul pentru fibre
este foarte pretenţios la ferilizare din următoarele considerente: are perioadă
de vegetaţie scurtă, sistem radicular slab dezvoltat şi cu putere mică de
solubilizare a elementelor nutritive, coeficientul de valorificare al îngrăşă-
mintelor scăzut iar absorbţia intensă a elementelor nutritive se face într-un
termen scurt.
Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi
calitatea acesteia.
Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică
asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.
Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului,
scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre
elementare în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor,
influenţează favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.
Potasiul, în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor
compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor.
Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi,
planta premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Astfel,
pentru ţara noastră, dozele de îngrăşăminte recomandate sunt: N 32-64; P
48-80; K 64-96, aplicat numai pe solurile sărace.
Dintre microelemente, manganul a determinat creşterea randamentului
de fibre şi mărirea rezistenţei acestora.
Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce
la căderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de
asemenea, îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei
scurte de vegetaţie, reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora
la rupere, recomandându-se aplicarea lui la planta premergătoare.

131
5.1.2.3. Lucrările solului
Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi
este sensibil la îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de
planta premergătoare şi grosimea stratului arabil. Astfel, se ară la 23 - 25 cm
după premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm după cele
târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale,
terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea
iernii.
Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie
(grădinăreşte), fără a pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu
ajutorul combinatorului se pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l pe
adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul tebuie să fie tasat.

5.1.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu
puritatea minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare,
să fie lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva
antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75
- 3,5 kg/t, Oftanol T - 2 kg/t şi contra bolilor şi dăunătorilor (puricelui
inului) se recomandă tratamente pe bază de betaciflutrin + imidacloprid
(Chinook 20 l/t de sămânţă).
Tratamentele se efectuează numai pe cale uscată.
Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2-30C
dar semănatul se face când la adâncimea de 4-5 cm se realizează, 2-3 zile la
rând, 4-50C.
Desimea la semănat trebuie să fie de 2400-3000 boabe germinabile
/m2 astfel încât la recoltare să se obţină 1800-2000 plante/m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea semănatului este de 1,5-2 cm pe terenurile mai grele şi de
2-3 cm pe cele uşoare, structurate.

5.1.2.5. Lucrările de îngrijire


Combaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente, în primele faze de
vegetaţie, inul este foarte sensibil la îmburuienare, pagubele provocate de
buruieni putând ajunge la 25 - 50% din valoarea producţiei.
Se utilizează aceleaşi strategii ca şi la inul pentru ulei.
Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat cu
insecticide ca Decis 0,3 l/ha, Fastac 0,1 l/ha iar tripsul inului (Thrips
linarins) cu Fastac 0,1 l/ha sau Sinoratox 2 kg/ha.

132
Combaterea bolilor. Făinarea, rugina, antracnoza, pătarea brună,
fuzarioza, septorioza, se combat prin tratarea seminţelor, iar pe vegetaţie cu
Fundazol sau alte fungicide.
Cuscuta (C. epilinium) se combate prin tratarea vetrelor cu Reglone 3-
4 l/ha sau cosire.
Irigarea inului este necesară în zonele secetoase. Se aplică o udare de
răsărire cu 200-250 m3 apă/ha şi 2-3 udări în timpul creşterii intense
folosind 600-700 m3/ha.

5.1.2.6. Recoltarea
Înainte de recoltare se evaluează producţia. Pentru aceasta, pe
diagonale, în 5-7 puncte echidistante se recoltează plantele de pe 1m2, se
usucă până la o umiditate de 18% şi se cântăresc.
qx10000
Producţia se determină cu relaţia Q = (kg/ha)
Sxi
unde: q – masa tulpinilor
S – suprafaţa unui punct
i – numărul de puncte
Fazele de maturare ale inului
Maturarea galbenă - timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a
plantelor, la care rămân verzi numai frunzele superioare. Recoltat în această
fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţii mici de seminţe.
Maturarea galbenă - deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea
plantei galbenă - închis iar frunzele au căzut. Fibrele sunt rezistente dar mai
puţin elastice. Plantele se recoltează prin smulgere.
Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoare castanie–brună,
fibrele s-au lignificat, fără elasticitate, rezultând fuior puţin şi inferior.
Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere
manuală sau mecanizată. Plantele se leagă în snopi iar aceştia se aşează în
piramidă pentru uscare.
Producţiile oscilează între 4500-8000 kg/ha din care 70% sunt tulpini,
10% seminţe şi 20% pleavă.
După topirea inului se obţin circa 14-27% fibre din care 40-70% fuior
şi 24-60% câlţi.

133
5.2. CÂNEPA (Cannabis sativa L.)
5.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
5.2.1.1. Importanţă
Tulpina reprezintă 60-65% din biomasă, fiind formată din fibre 18-
28%. Fibrele se folosesc la fabricarea albiturilor de pat, feţe de masă,
frânghii, saci, vele, covoare, sfoară etc.
Frunzele reprezintă 18-20% şi se utilizează ca furaj, pentru obţinerea
de medicamente, ceai, haşiş.
Fructele se utilizează ca hrană pentru păsări, extragearea uleiului, iar
turtele în hrana animalelor.
Puzderiile se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate, celuloză,
hârtie.
Pleava are valoare fertilizantă de 3-4 ori mai mare decât gunoiul de
grajd.
Cânepa este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă,
valorifică solurile turboase şi cu apă freatică la suprafaţă, este o plantă
indicatoare a fertilităţii şi se foloseşte pentru uniformizarea câmpurilor de
experienţe.

5.2.1.2. Răspândire
Cânepa se cultivă pe circa 49000 ha (2009). Ţări mari cultivatoare
sunt R.P.D. Korea, China, Chile, Federaţia Rusă, România etc. În ţara
noastră se cultivă pe circa 1600 ha.

5.2.1.3. Sistematică
Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură specia
pentru fibre (Cannabis sativa) şi pentru obţinerea substanţelor narcotice
(Cannabis indica).

5.2.1.4. Particularităţi biolocice


Cânepa este o plantă anuală având perioada de vegetaţie cuprinsă între
50-165 zile.
Rădăcina este pivotantă, pătrunzând până la 2 m adâncime.
Tulpina are înălţimea de 1,5-5 m şi este formată din 8-25 internoduri.
Frunzele sunt peţiolate şi compus palmat sectate.

134
Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat monoică sau dioică.
La cânepa dioică, florile mascule se găsesc grupate în cime pe cânepa de
vară. Florile femele se găsesc pe cânepa de toamnă, grupate în spice false.
Polenizarea este alogamă, anemofilă.
Fructul este o nuculă cu MMB-ul de 15-25 g şi MH de 45 kg.

5.2.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol


Căldura. Cânepa germinează la 2-40C. Are nevoie de temperaturi de
150C până la apariţia butonilor florali, de peste 180C de la butonizare la
sfârşitul înfloririi şi de 20-240C la formarea fructelor şi maturare.
Umiditatea. Faţă de apă, cânepa are cerinţe mari în perioada de la
apariţia butonilor florali şi până la sfârşitul înfloririi când se consumă 65-
70% din necesarul total. Condiţii bune se întrunesc în zonele în care cad 250
mm cu repartiţia relativ uniformă între 1 mai şi 15 iulie.
Solul. Cânepa are cerinţe ridicate faţă de sol, care trebuie să fie bogat în
humus şi elemente nutritive, pH 6,8-7,5, textură lutoasă sau luto-argiloasă.
Cele mai indicate sunt cernoziomurile, lăcoviştile, solurile aluvionale fertile etc.

5.2.1.6. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, a Someşului,
Mureşului, Tîrnavelor, Câmpia Siretului şi a râului Moldova.
Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, Podişul
Transilvaniei, Moldova, Podişul Getic etc.

5.2.2. Tehnologia de cultivare a cânepei


5.2.2.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele anuale, cartoful,
sfecla, porumbul etc.
Cânepa nu se amplasează după floarea soarelui şi tutun (din cauza
plantei parazite comune Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează
larvele moliei cânepei (Grapholita delineana).
Cânepa se poate cultiva şi în monocultură.
După cânepă se cultivă cu bune rezultate cerealele de toamnă ş.a., cu
excepţia florii soarelui şi tutunului.

5.2.2.2. Fertilizarea
Cânepa are un consum specific ridicat, fiind pretenţioasă la fertilizare.
La o producţie de o tonă de tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 -
4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul
ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre.

135
Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară
deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat, cu capacitate mică de
absorbţie a rădăcinilor, capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este
relativ redusă şi perioada de vegetaţie scurtă.
Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre. Se
administrează circa 70-140 kg/ha s.a. la pregătirea patului germinativ.
Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi
îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora. Se recomandă 50-80
kg/ha P2O5 şi 30-80 kg/ha K2O, administrate sub arătura de bază. Sub formă
de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ.
Gunoiul de grajd se poate aplica direct culturii, în doze de 20-30 t/ha,
sau plantei premergătoare dacă aceasta este porumb, cartof, sfeclă.
Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată
microelementelor bor, mangan, cupru.

5.2.2.3. Lucrările solului


După eliberarea terenului se face arătura la 22-25 cm. Arătura se
menţine curată de buruieni, mărunţită şi nivelată prin lucrări cu grapa cu
discuri + grapa cu colţi reglabili.
Patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul la adâncimea de 5 - 6
cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele.

5.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate
şi minimum 75% capacitate de germinaţie iar MMB-ul cât mai mare.
Materialul de semănat se tratează cu Tiradin sau Tiramet 2,5 kg/t şi cu
produse corbifuge
Epoca de semănat este atunci când la adâncimea de 5-7 cm
temperatura solului este de 7-80C.
Desimea de semănat este de 400-450 boabe germinabile/m2 astfel
încât să se obţină 330-380 plante recoltabile /m2.
Norma de sămânţă este de 80-95 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm; pe soluri mai uşoare sau în
primăverile secetoase, se poate semăna la 5 - 6 cm.
După semănat se trece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi
în spate), pentru a nu lăsa vizibile rândurile şi a evita astfel pagubele
produse de păsări, care ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.

136
5.2.2.5. Lucrările de îngrijire
Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte
bine fără alte lucrări de îngrijire.
Dacă terenul este uscat sau prea afânat se aplică o lucrare cu
tăvălugul imediat după semănat.
La apariţia crustei se execută o lucrare cu un câmp de grape cu colţi.
Cânepa pentru fibre, prin semănatul des şi creşterea rapidă, are
capacitatea de a lupta bine cu buruienile.
Speciile perene (Cirsium, Sonchus) se combat prin pliviri selective
manuale.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă
aplicarea la sol a unuia din erbicidele: Diizocab (butylate) în doză de 4 - 6
l/ha, Dual 500 (metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (alachlor) în doză
de 4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează
Patoran (metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (linuron) în doză
de 1,5 - 2,5 kg/ha aplicate concomitent cu primele.
Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb (Sclerotinia
sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor (Septoria cannabina), mucegaiul alb
(Bothrytis infestans) şi mana (Peronoplasmopara cannabina).
Lupoaia (Onobanche sp.) se combate prin asolamente de 5-6 ani,
utilizarea de seminţe sănătoase, soiuri rezistente, smulgerea plantelor de
lupoaie şi arderea lor.
Puricele (Psylliodes attenuata) se combate prin tratarea seminţelor cu
insectofungicide iar după răsărire, tratamente cu Sinoratox 2 l/ha.
Molia cânepei (Grapholita delineana) se combate cu Sinoratox 2 l/ha
sau Decis 0,4 l/ha.
Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nibilalis) se combate prin
tratamente cu Decis 0,4 l/ha.

5.2.2.6. Recoltarea
Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul
înfloririi plantelor mascule (în a II-a decadă a lunii august). În această fază
se realizează cea mai bună calitate a fibrelor.
Recoltarea se poate realiza manual sau mecanizat prin tăierea
tulpinilor de la bază. Tulpinile se lasă pe sol în mănunchiuri pentru uscare.
Producţia de tulpini este de 8-12 t/ha. Din masa tulpinilor uscate rezultă
circa 16-25% fibre (2,8-3,2 t/ha) din care aproximativ 60% o reprezintă
fuiorul şi 40% câlţii.

137
CAP. 6. PLANTE TUBERCULIFERE ŞI
RĂDĂCINOASE

6.1. CARTOFUL (Solanum tuberosum L.)


6.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
6.1.1.1. Importanţă
Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în
furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau
sub formă de produse uscate şi semipreparate, fiind alimentul de bază sau
complementar pentru o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări
ale lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate,
cartoful se consumă sub diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind
folosit ca aliment dietetic.
În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se
utilizează tuberculii răniţi la recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi
reziduurile rămase de la industrializare.
În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită,
congelată etc.
În industria amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin
140 kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase,
nisipo-lutoase, din zonele umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în
cultură.
Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue o
excelentă premergătoare pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă.
Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi:
degenerarea materialului de plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli
ridicate cu înfiinţarea culturii, conservabilitatea mai dificilă etc.

6.1.1.2. Compoziţia chimică


Tuberculii de cartof conţin în jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă
uscată. Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71-80%.
Amidonul este constituit din amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%.
Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa proaspătă.
138
Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B2, PP şi C precum şi elemente
minerale (K, P, Na, Ca, Fe).
În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină
care imprimă tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului
digestiv.

6.1.1.3. Răspândire
Pe glob, suprafeţele cultivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha
(2009) cu o producţie medie de 17,7 t/ha
Ţări mari cultivatoare:
-Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa;
-Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud;
-SUA în America de Nord;
-China, India, Japonia în Asia.
În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 260 mii ha (2009), cu o
producţie medie de 15,4 t/ha.
Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov,
Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Maramureş.

6.1.1.4. Sistematică. Origine


Cartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae.
Se cunosc două centre de origine: unul în Peru şi Ecuador şi al II-lea
în sudul statului Chile.
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se
împart în:
- timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile;
- semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile;
- semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile;
- târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile.
În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru
clase:
- clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru
salate;
- clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite
preparate culinare;
- clasa C – tuberculi făinoşi;
- clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru
industria amidonului.
După modul de utilizare soiurile se grupează astfel:
- soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut;
- soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive;
139
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină;
- soiuri mixte, folosite în toate scopurile.

6.1.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice


Cartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar
prin sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi
fasciculată când planta se dezvoltă din tuberculi.
Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare şi rădăcini
stolonifere, grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în
sol până la 70-100 cm şi pe o rază de 30-60 cm.
La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini: aeriene şi subterane.
Tulpinile aeriene (vrejuri) sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei
şi apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm. Numărul acestora
este de 4-8.
Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi
stolonii.
Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală
îşi îngroaşă ultimele 10-12 internodii, transformându-se în tuberculi.
Tuberculul are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon
şi o parte coronoară (apicală) care poartă mugurul terminal.
Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi în
spirală.
În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali,
ovali-lungi şi lungi.
După greutate tuberculii se împart în: mari, peste 120g, mijlocii 80-
120 g, mici 40-80 g şi foarte mici , sub 40 g.
Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind
compuse şi imparipenat-sectate.
Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea
autogamă.
Fructul este o bacă ce conţine 150-200 seminţe.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb-
gălbuie.
Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele
înmulţirii generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi
subterane.
Se întâlnesc mai multe faze:
1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15-30 zile iar în acest interval
are loc creşterea intensă a rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor
subterane ale lăstarilor.
140
2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea
rădăcinilor, mai ales a celor stolonifere, tuberculilor şi frunzelor.
3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc
organele aeriene dar în ritm foarte intens, tuberculii.
4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile).
Tuberculii cresc în ritm din ce în ce mai încetinit.
Cunoaşterea acestor faze ne ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire
(fertilizare, irigare, combaterea buruienilor).

6.1.1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol


Căldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor
medii zilnice de 1500-30000C.
Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la
plantare cu o sumă a temperaturilor medii zilnice de 1000-13000C.
Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 70C, iar cea
optimă pentru răsărire de 12-150C.
Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19-210C iar cea de
formare şi creştere a tuberculilor de 16-180C.
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-70C deoarece sub
aceste valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.
Umiditatea. Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţe
negative asupra creşterii plantelor şi producţiei.
Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de
vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai
puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul.
Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul
sau îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite,
neuniformi etc.
Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii
biologice a plantelor. Lipsa oxigenului opreşte formarea tuberculilor şi
stinghereşte creşterea celor formaţi. Se reduce rezistenţa la păstrare şi scade
conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C.
Consumul specific de apă este cuprins între 170-660 mm. În timpul
perioadei de vegetaţie sunt necesare 250-550 mm precipitaţii pentru solurile
luto-nisipoase şi nisipo-lutoase.
Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o
importanţă majoră. Astfel, pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate
le determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru cele semitimpurii şi
tardive, precipitaţiile din lunile iunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile
din lunile iunie, iulie şi august.
141
Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă),
este de zi scură. Ziua scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi
internodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară, permiţând mecanizarea
lucrărilor de întreţinere.
Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc
în condiţii de zi scurtă (10-12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi
lungă.
Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece
stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane iar sistemul radicular este slab
dezvoltat.
Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să
prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive
necesare (să fie bine aprovizionat în humus, N, P, K, şi microelemente).
Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă,
luto-nisipoasă şi lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%.
Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5-7,5 (optim 6-6,5).

6.1.1.7 Zone ecologice


Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane
unde temperaturile nu depăşesc 250C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual
şi sunt bine repartizate (câte 80-100 mm în iulie şi august).
Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului
muntos. Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde
relieful de câmpie şi colinele joase.

6.1.2. Tehnologia de cultivare


6.1.2.1. Rotaţia
Înfiinţarea culturilor de cartof se face în funcţie de textura solului, pe
soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Culturile se vor amplasa în
apropierea unor drumuri corespunzătoare iar pentru mecanizarea integrală a
lucrărilor, panta nu trebuie să depăşească 9-11%.
Cele mai bune rezultate se obţin în rotaţiile de 4 ani, dar se pot
practica şi rotaţii de 3 sau chiar de 2 ani.
Rezultate bune se obţin după graminee şi leguminoase perene,
leguminoase anuale, cereale păioase, porumb siloz etc.
După in şi floarea soarelui, se poate amplasa doar dacă acestea nu au
fost atacate de putregaiul cenuşiu (Botrythis cinerea).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla şi porumbul
pentru că se recoltează mai târziu.

142
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici după
el însuşi (datorită bolilor şi dăunătorilor comuni). După cartoful timpuriu se
pot amplasa culturi succesive – porumb pentru boabe şi siloz, fasole,
castraveţi, iar după cartoful de vară, grâu, secară, orz, rapiţă.

6.1.2.2. Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg
tuberculi, este de 5,6 kg N, 1,8 kg P2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg
MgO.
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof, sporul
de producţie fiind de 40-110 kg tuberculi/1 kg substanţă activă.
Excesul de azot este dăunător deoarece partea aeriană creşte luxuriant
frânând tuberizarea şi creşterea tuberculilor.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care
este necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a
tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor
de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful
foloseşte mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai
mari de azot, comparativ cu cele semitimpurii.
Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte
după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar
producţia de tuberculi creşte.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici, până la 40-50 kg
tuberculi/1 kg s.a.
Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu
fosfor. Acesta favorizează numărul de tuberculi în cuib, creşterea
procentului de amidon şi a conţinutului de amilopectină care imprimă
rezistenţă la fiebere, vătămări mecanice şi păstrare.
Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi
timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă,
şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare,
determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună
la păstrare.
Potasiul determină sporuri de 10-15 kg tuberculi / 1 kg s.a., valori mai
mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai
sărace în acest element.
Potasiul măreşte rezistenţa la secetă, randamentul fotosintezei, o mai
bună rezistenţă a plantei la boli, creşterea conţinutului de amidon şi a
rezistenţei la păstrare.

143
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie, atât
prin aportul de elemente nutritive dar şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
hidrofizice şi biologice ale solului.
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere pe solurile cu textură
nisipoasă sau luto-argiloasă precum şi la la soiurile tardive şi la cele timpurii
(creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive
neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile
succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
Fertilizarea organică şi minerală determină cele mai bune rezultate.
Gunoiul de grajd se administrază în doze de 30-40 t/ha, reducându-se dozele
de îngrăşăminte/ha cu 60-80 kg N, 30-40 P2O5, 75-100 K2O. Pe solurile
nisipoase se pot folosi îngrăşămintele verzi (lupin, trifoi).
Dozele de îngrăşăminte recomandate în funcţie de scopul culturii sunt:
N 80-140 kg/ha, K2O 40-120 kg/ha, P2O5 60-125 kg/ha.
Aceste doze suferă modificări în funcţie de planta premergătoare, doza
de gunoi şi textura solului.
Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă, sub arătură.
Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara, la
pregătirea patului germinativ sau în două etape - la pregătirea patului
germinativ şi în vegetaţie, concomitent cu lucrările de îngrijire (prăşit
mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire).
Îngrăşămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu
plantatul.
În cultura cartofului şi-au dovedit eficienţa microelementele: bor,
mangan, cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10
kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică extraradicular, în
concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.

6.1.2.3. Lucrările solului


Au rolul de a asigura un substrat cât mai afânat şi cu un regim
aerohidric corespunzător.
Solul se mobilizează la adâcimea de 28-30 cm, uneori utilizându-se
plugul cu subsolier care afânează solul sub adâncimea de efectuare a
arăturii, pe 10-15 cm adâncime.
Arătura se execută imediat după eliberarea terenului. Terenul trebuie
să fie nivelat, în special pentru culturile mecanizate, influenţând pozitiv
uniformitatea adâncimii de plantare, recoltare etc.
Până la venirea iernii, arătura se menţine curată de buruieni, nivelată,
fără crustă, permiţând zvântarea mai timpurie şi plantatul mai devreme în
primăvară.

144
Primăvara, patul germinativ se pregăteşte după ce solul s-a zvântat,
evitând formarea bulgărilor. Se utilizează cultivatorul CPC echipat cu cuţite
tip săgeată, pentru adâncimi de până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru
adâncimi de 14 - 18 cm. Gradul de mărunţire trebuie să fie de 92-95%.

6.1.2.4. Materialul de plantat şi plantarea


Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătos,
iar mărimea tuberculilor să fie cuprinsă între 40-70 g.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de 3,5-7 t/ha prin
încolţirea tuberculilor cu 30-40 zile înainte de plantare. Pentru aceasta,
tuberculii sortaţi se tratează cu formalină 0,5% şi apoi se aşează în strat de
circa 40 cm în camere încălzite la 16-180C. Colţii trebuie să aibă 1-2 mm şi
durează 8-10 zile.
Tuberculii, aşezaţi în lădiţe, se introduc în solarii la temperaturi de 12-
0
15 C şi se menţin la lumină până cad colţii ajumg la 1-1,5 cm.
Dacă tuberculii sunt prea mari, cu circa 3-8 zile înainte de plantare se
secţionează longitudinal după care se dezinfectează materialul folosind 10-
20 kg praf de cretă şi 2-3 kg Mancozeb / t tuberculi.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi, epoca
optimă este atunci când pe adâncimea de plantare plus 3-4 cm solul este
zvântat.
Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 70C deoarece tuberculii nu
pornesc în vegetaţie până când nu se realizează această temperatură.
Epoca optimă este între 20 martie şi 10-15 aprilie.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă
a ultimelor îngheţuri ce survin după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18-
25 zile). Calendaristic, se plantează între 5-15 martie pe nisipurile din sudul
Olteniei şi 5-25 martie în celelalte zone.
Desimea plantatului. Pentru cartoful care se recoltează la maturitate
trebuie asigurată o desime de 45-55 mii tuberculi/ha la o greutate de 40-60 g
tuberculul.
Pentru culturile extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65-
75 mii tuberculi/ha cu câte 3-4 colţi.
Cantitatea de tuberculi la ha oscilează între 1270-4100 kg/ha, în
funcţie de mărimea tubercului şi desimea de plantare.
Distanţa dintre rânduri. La culturile extratimpurii şi timpurii, cu
tuberculi încolţiţi, se folosesc distanţe între rânduri de 55-60 cm, plantarea
făcându-se semimecanizat. Astfel, se deschid rigole cu ajutorul
cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care tuberculi se plantează
manual, iar acoperirea se face fie manual, fie mecanizat.

145
Cartoful destinat celorlalte scopuri se plantează cu diverse maşini: 4
SaBP – 62,5 care asigură distanţe de 50 - 62,5 şi 70 cm, 6 SAD-75, la
distanţe de 75 cm între rânduri etc.
Pe rând, distanţa este de 19-27 cm.
Adâncimea de plantare. La plantarea în biloane, grosimea stratului de
deasupra părţii superioare a tuberculilor trebuie să fie de 12-25 cm, astfel ca
după aşezarea solului, tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8-
19 cm. Această metodă este obligatorie în cazul irigării prin brazde, în
zonele cu precipitaţii abundente şi pe pante mai mari de 4-5%.
În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, tuberculii find
încorporaţi la 6-8 cm adâncime.

6.1.2.5. Lucrări de îngrijire


Combaterea buruienilor
a)Atunci când nu se folosesc erbicide, prima lucrare se face la 10-14
zile de la plantare, după ce au răsărit buruienile.
Dacă plantarea s-a făcut în biloane, combaterea buruienilor se face cu
grapa plasă care distruge crusta şi buruienile de pe coama biloanelor dar şi
de pe intervale. După 1 - 4 zile se lucrează cu cultivatorul echipat cu piese
tip rariţă, distrugându-se buruienile şi crusta de pe intervale, ocazie cu care
se refac şi biloanele.
Aceste lucrări se repetă de 1-2 ori la intervale de 2 săptămâni.
La plantarea fără biloane, buruienile şi crusta sunt distruse prin 2-3
treceri cu un câmp de grape cu colţi reglabili.
După răsărire, la plantarea fără biloane, se execută o praşilă mecanică
la adâncimea de 8-10 cm şi apoi încă 2-3 lucrări de bilonare.
La plantarea în biloane se vor executa doar lucrări de bilonare.
La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta),
înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare.
Dacă apar şi buruieni perene, acestea se combat printr-o praşilă
manuală.
b)Combaterea chimică. La combaterea chimică a buruienilor se
întalnesc mai multe strategii.
Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp.,
Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex
sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum,
Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua,
Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria
sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.).
Se pot utiliza erbicide simple ca Sencor (metribuzin) 1-2 kg/ha,
Lexone (metribuzin) 0,75-2 kg/ha.
146
Acestea se aplică imediat după plantare-rebilonare şi până la răsărirea
cartofului. Erbicidul Sencor se poate aplica şi când cartoful are 10-12 cm
înălţime.
Erbicidele asociate Dual 3-7 l/ha + Sencor sau Lasso 4-8 l/ha +
Sencor, Afalon (linuron), Lexone, se aplică în primele 10 zile după
rebilonare sau plantarea cartofilor, de preferat înainte de răsărirea
monocotiledonatelor anuale. Tot ca erbicid asociat se poate utiliza produsul
Codal (metholachlor + prometryn) 6-10 l/ha.
Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum
halepense. Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil),
Targa (quizalofop-ethyl) în doze de 2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi
4-6 l/ha pentru combaterea pirului.
Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de
faza de creştere, dar în momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar
pirul are 10-15 cm.
Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului
Basagran (bentazon) 3 l/ha, care se aplică în faza de rozetă a buruienilor.
Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şi
extratimpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multă
atenţie.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor, se mai execută
1 - 2 lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de
refacere a bilonului.
Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia
carotovora pvar. carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans
(mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza),
Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia
comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc. Acestea se
combat cu unul din fungicidele: Turdacupral 2 kg/ha, Dithane, Vandozeb,
Ridomil 2,5 kg/ha etc. Se fac 4 - 8 tratamente la avertizare.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos este gândacul din
Colorado (Leptinotarsa decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis
2,5 EC - 0,3 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha;
Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace
terestre de aplicare, iar cu mijloace avio se utilizează Dimevur (3 l/ha) sau
Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament.
Se fac 2 - 4 tratamente la avertizare.
Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cerinţele
maxime pentru apă sunt după începerea tuberizării şi până la maturitate. În
anii cu primăveri secetoase se poate aplica o udare de aprovizionare sau
după răsărire.
147
În perioada de vegetaţie se pot face 3-12 udări cu norme de 300-600
3
m /ha prin aspersiune sau prin brazde.

6.1.2.6. Recoltarea
Cartoful extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând cu luna mai,
când masa tuberculilor a depăşit 30g.
Pe terenurile nisipoase, recoltarea se face manual, prin smulgere, iar
pe celelalte, folosind sapa sau plugul.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor cu
combina E 649, ocazie cu care se face şi sortarea.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi cel pentru
industrializare se recoltează când circa 2/3 din vrejuri s-au uscat iar restul
sunt galbeni. Se cosesc mai întâi vrejurile, recoltarea făcându-se cu combina
E 649.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi
mai mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul
de vătămare a tuberculilor.
Tuberculii se separă în trei categorii: mai mari de 80 g pentru consum,
40-80 g pentru sămânţă şi mai mici de 40 g, vătămaţi etc. ca furaj.
Producţiile sunt de 10-25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15-25 t/ha la
soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25-50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii.

148
6.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR (Beta vulgaris L.)
6.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
6.2.1.1. Importanţă
Sfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând
circa 30% din producţia mondială.
Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi
tăieţei.
“Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţine circa 92,5% CaCO3 şi
2,2% Mg(OH)2 şi este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacţiei
acide a solului.

6.2.1.2. Compoziţia chimică


Sfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,5-
21,5% zaharoză şi 3,5-7,5% substanţe nezaharoase.
Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză.
În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade
de la mijloc spre extremităţi iar în secţiune transversală scade spre treimea
centrală şi exterioară.

6.2.1.3. Răspândire
Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o
producţie medie de 53 t/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: Federaţia Rusă,
Germania, Franţa, SUA, Polonia etc.
În România se cultivă (2009) 22 000 ha cu o producţie medie de 38,6
t/ha.
6.2.1.4. Sistematică. Origine
Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae.
Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri după masa corpului
sfeclei şi conţinutul în zahăr:
- tipul E, rădăcină mare, conţinutul în zahăr peste 18%;
- tipul N, rădăcini mai mici, conţinutul în zahăr 18,5%;
- tipul Z, rădăcini conice, alungite, conţinutul în zahăr 20%;
- tipul ZZ, rădăcini conice alungite, subţiri, conţinutul în zahăr peste 20%.
Cultivarele pot fi diploide, triploide şi tetraploide, cu fructe
monogerme sau plurigerme.

149
6.2.1.5. Particularităţi biologice
Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală, în primul an formându-se
“corpul sfeclei” iar în anul al II lea tulpina floriferă, florile şi fructele.
Corpul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din
epicotil (coletul), hipocotil şi rădăcina propriu-zisă.
Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30-40 (80-90).
Ramurile florifere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea
an din mugurii de pe epicotil, având o putere mare de ramificare.
Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă
anemo- şi entomofilă.
Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g
la sămânţa plurigermă şi 15-20 g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg.
Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.
Faze de vegetaţie
1. De la semănat la răsărit sunt necesare 12-15 zile cu temperaturi de 7-
100C şi umiditate de 120-150% din masa glomerulelor.
2. De la răsărit la începutul îngroşării puternice a rădăcinei durează 60-70
zile, până la începutul lunii iulie.
3. Faza de îngroşare a rădăcinii se desfăşoară în lunile iulie-august (60-
70 zile), rădăcinile depăşind 500 g în greutate.
4. Faza de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârşitul lunii august
şi durează 35-50 zile (până în jurul datei de 15-20 octombrie). Are loc
scăderea conţinutului în substanţe azotoase şi cenuşă şi intensificarea
acumulării zaharozei.

6.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Sfecla este o plantă mezotermă, necesitând circa 2400-
0
2900 C în primul an de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este
de 3-40C iar cea optimă de 9-100C.
Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură medie
zilnică de 10,70C în perioada 15 aprilie - 15 iunie, 18,80C în 15 iunie - 15
august şi 16,50C în 15 august - 15 octombrie.
Acumularea zahărului încetează la 5-60C iar la temperaturi de -10C
sfecla îngheaţă, producându-se fenomenul de învertire a zahărului.
Umiditatea. Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de apă, producţii
mari obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500-600 mm/an
repartizate astfel: 240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea
răsăririi, 50-60 mm în mai, 70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august
pentru creşterea în greutate şi volum a sfeclei şi 40 mm în septembrie.

150
Lumina. Sfecla este o plantă de zi lungă, care valorifică bine energia
luminoasă, în special în perioada august-septembrie, când se acumulează
mari cantităţi de zahăr.
Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol din cauza
consumului ridicat de apă şi elemente nutririve.
Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă),
profunde, bine structurate, cu o capacitate ridicată de reţinere a apei,
pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8.
Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică.
Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-
nisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure.

6.2.1.7. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a
Transilvaniei, Câmpia de Nord-Vest (Satu Mare - Timiş) cu precipitaţii de
630-740 mm, temperaturi medii de 18-210C, potenţialul de producţie fiind
de 35-50 t/ha în condiţii de neirigare şi 50-90 t/ha în condiţii de irigare.
Tot zonă foarte favorabilă este şi câmpia de nord a Moldovei, Sascut-
Roman, Botoşani, Dorohoi.
Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi
corespunde Câmpiei Dunării, a Dobrogei, Câmpia şi sudul Moldovei.

6.2.2. Tehnologia de cultură


6.2.2.1. Rotaţia
Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc
terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor
solului.
Premergătoarele cele mai indicate sunt cerealele de toamnă, legumi-
noasele anuale şi cartoful.
Cele mai bune rezultate se obţin în rotaţiile de 4-5 ani cum ar fi:
-pentru sudul ţării: sfeclă pentru zahăr - porumb - floarea soarelui -
cereale de toamnă;
-pentru zonele mai umede: sfeclă pentru zahăr - orzoaică + trifoi -
trifoi - cartof - grâu.
Nu se va cultiva sfeclă după crucifere sau ovăz din cauza nematozilor,
după floarea soarelui şi cânepă din cauza consumului ridicat de apă şi
potasiu, după sorg şi iarba de Sudan din cauza epuizării solului în apă.
Sfecla poate reveni pe aceeaşi suprafaţă de teren după minim 4 ani.
La rândul ei, sfecla, este bună premergătoare pentru orzoaică, orz,
grâu, porumb şi alte culturi fără dăunători comuni.

151
6.2.2.2. Fertilizarea
Sfecla este o mare consumatoare de elemente nutritive.
Consumul specific este de 4-5 kg azot, 1,7-2,9 fosfor, 5,8-8,2 potasiu,
1,4-2,6 calciu, sodiu, magneziu.
Perioadele critice pentru elementele nutritive sunt, la apariţia perechii
a II-a şi a III-a de frunze, la începutul îngroşării rădăcinii şi în faza
tuberizării şi acumulării zahărului.
Azotul este cel mai important element nutritiv. Insuficienţa azotului
determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează
acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea
conţinutului de azot vătămător.
Consumul maxim este în perioada iunie-iulie (70% din întregul
necesar).
Dozele de azot sunt cuprinse între 120-180 kg/ha. Fiind mai uşor
solubil, se aplică fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului
germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua
mecanică.
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi aparatului foliar, sporind
conţinutul de zahăr cu 0,6-2%.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici, fără luciu, cu o
coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, precum şi prin
prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr.
Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte
maturarea, influenţând negativ producţia.
Consumul maxim este înregistrat în intervalul iulie-august.
Dozele optime sunt de 70-150 kg/ha.
Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, migrarea
zahărului în rădăcini, conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli.
Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea
lor prematură iar excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în
detrimentul producţiei de rădăcini.
Dozele de potasiu sunt cuprinse între 50-110 kg/ha.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută odată
cu efectuarea arăturii adânci, de vară sau de toamnă.
Microelementele. În anii cu veri secetoase poate să apară carenţa în
bor, pe cernoziomuri cu reacţie neutră, ceea ce determină putrezirea “inimii
sfeclei”. Se fac tratamente cu borax, 13-26 kg/ha, la fertilizarea de bază.
Gunoiul de grajd asigură sporuri optime economic pe toate tipurile de
sol. Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat,
încorporat în sol sub arătura de vară sau toamnă.
Dozele recomandate sunt de 20-30 t/ha.
152
În cazul fertilizării organice şi minerale, pentru fiecare tonă de gunoi
încorporat, doza de îngrăşămint se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha
P2O5, şi 2,5 kg/ha K2O, dacă îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla
pentru zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat
plantei premergătoare.
În prezent se utilizează şi îngrăşăminte complexe foliare care asigură
sporuri de până la 30%.

6.2.2.3. Lucrările solului


S-a constatat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în
solurile cu densitatea aparentă de 1,00-1,45 g/cm3 şi o porozitate totală de
48-60%.
După premergătoarele timpurii se execută dezmiriştirea şi apoi arătura
de vară la 28-30 cm cu plugul cu subsolier în agregat cu grapa stelată.
Nivelarea arăturii din toamnă asigură pregătirea terenului mai devreme
în primăvară, printr-o singură trecere.
Pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul, fără a depăşi 4
cm adâncime. Se interzice folosirea grapei cu discuri.
Cele mai bune rezultate se obţin când solul are bulgări cu diametrul de
2-5 cm iar semănatul se face la 2 cm adâncime.

6.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii
biologice superioare, să provină din loturi semincere certificate, cu puritatea
minimă de 99% şi germinaţia minimă de 85%.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.
Bothynoderes punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu
Seedox 10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t etc.
Pentru prevenirea atacului de ciuperci (Pythium, Aspegillus, Fusarium)
sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.
În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică acoperită cu un liant, în
care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori.
Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare
precizie şi cu o germinaţie ridicată.
Epoca de semănat este primăvara timpuriu când temperatura solului
este de 3-40C iar terenul zvântat. Calendaristic, semănatul trebuie încheiat
până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării.
Desimea. Cele mai mari producţii se realizează când se asigură la
recoltare 100-110 mii plante/ha la neirigat şi 110-120 mii plante/ha la irigat.
Din cauza germinaţiei mai scăzute, desimea se asigură prin mărirea
numărului de seminţe cu 20-40%.
153
Distanţa de semănat. Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă
în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45-50 cm între rânduri iar dacă
se face semimecanizat, distanţele sunt de 45 cm între rânduri şi 60-70 cm
între benzi.
Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme şi de 8-
12,5 kg/ha la cele plurigerme.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de
3-4 cm la cea plurigermă.
Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de
adâncime.

6.2.2.5. Lucrări de îngrijire


Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de
aceea creşte pericolul de îmburuienare. Pentru aceasta, se face o praşilă
mecanică la 8-10 zile după semănat, înainte de răsărire, numită şi praşilă
“oarbă”, la adâncimea de 5-7 cm. Celelalte praşile mecanice se execută la
intervale de circa două săptămâni astfel: a doua praşilă la 8-10 cm
adâncime, a III-a la 10-12 cm şi 12-15 cm la praşila a IV-a. Viteza de lucru
creşte de la 3,8 km/h, la prima praşilă, la 7-8 km/h la ultima.
Pe rând, se pot executa 2-3 praşile manuale.
Răritul se execută doar pentru sămânţa plurigermă, când plantele au
2-3 frunze adevărate, la distanţe pe rând de 18-22 cm.
Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea
de erbicide asociate (tab. 6.2.1).
Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care
combat monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1-
1,5 kg/ha pentru combaterea dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face
înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7 cm adâncime.
Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se
aplică pe vegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai
multe reprize.
Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când
buruienile au 20-30 cm înălţime.
În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena
fatua, se vor aplica erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului
dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se fac când plantele au 10-35 cm
înălţime şi au răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru a se
transloca erbicidele în rizomi.
Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două;
de asemenea, uneori, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.

154
Tabelul 6.2.1
Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr

Doza de
produs
Nr.
Erbicidul comercial Buruieni combătute
crt.
(l/ha sau
kg/ha)
Erbicide aplicate la sol
Monocotiledonate şi unele
1 Pyramin WP 4-6
dicotiledonate
2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate
3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
5 Diizocab 80 CE +Venzar 80WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
6 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
7 Eradicane 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
8 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 +11,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
9 Dual 960 EC 2-3 Mono- şi unele dicotiledonate
10 TCA 10-15 Monocotiledonate
11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate
12 Duacil 6,5 G 30 Mono- şi unele dicotiledonate
Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie
Monocotiledonate inclusiv
1 Fusilade super 2-3
Sorghum halepense
Monocotiledonate inclusiv S.
2 Nabu S 6-8
halepense
Monocotiledonate inclusiv S.
3 Targa 10 CE 2-3
halepense
Monocotiledonate inclusiv S.
4 Furore 90 CE 2-3
halepense
4,5
Dicotiledonate anuale şi unele
6 Betanal Quattro (1,5+1,5+1
monocotiledonate
,5)
3,6
Dicotiledonate anuale şi unele
7 Betanal Expert (1,2+1,2+1
monocotiledonate
,2)
8 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale
9 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate
10 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale
11 Nortron Super 2,4 - 3 Monocotiledonate şi dicotiledonate
12 Tangem 8 (4+4) Mono- şi unele dicotiledonate
Monocotiledonate inclusiv S.
13 Focus Ultra 3-4
halepense
* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur,
Elbatan, Adol.
** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense.

155
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în anii ploioşi putând
provoca pierderi de 30-40 %. Se controlează prin două-trei tratamente cu
Brestan, Sumi 8, 0,5 l/ha, Benlate 0,3 l/ha, Kasumin 2, Baycor 300, în doză
de 2 l/ha etc.
Făinarea (Erysiphe betae) se combate prin tratamente cu Tilt 0,3 l/ha
sau produse similare.
Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp.,
Tanymecus dilaticollis, Chaetocnema tibialis) se combat prin tratamente cu
Decis 0,5 l/ha, Sinoratox 3l/ha sau alte insecticide. Larvele defoliatoare
(Mamestra brassicae, Plusia gamma) se combat prin tratamente cu Fastac
0,1 l/ha, Decis 0,5 l/ha, Sumialfa 0,3 l/ha.
Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr
este posibilă, în zonele cu deficit de umiditate, numai prin irigare. O primă
udare se face la începutul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe,
cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 4-7 udări cu norme de 500-700 m3/ha
în perioada iunie-septembrie.
Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de
zile în anii normali din punct de vedere hidric şi numai circa 5 - 10 zile în
anii secetoşi.

6.2.2.6. Recoltarea
Epoca optimă este când sfecla a ajuns la maturitate, rădăcinile au
greutatea maximă şi conţinutul ridicat în zahăr. Calendaristic, corespunde
intervalului 15 septembrie – 15 octombrie.
Recoltarea începe când temperaturile scad sub 100C.
Recoltarea se poate face manual, când se folosesc furci speciale,
semimecanizat, când sfecla se dislocă cu maşina şi decoletarea se face
manual şi mecanizat, în două faze, cu diverse maşini sau într-o singură fază,
cu combinele pentru recoltat sfeclă.
La recoltarea mecanizată, terenul trebuie să fie nivelat, semănatul
echidistanţat şi în rânduri drepte, fără goluri.
În ţara noastră producţiile pot ajunge la 50-60 t/ha. Frunzele şi coletele
reprezintă circa 38 % din recolta de rădăcini.

156
7. TUTUNUL (Nicotiana tabacum L.)
7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
7.1.1. Importanţă
Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor
pentru fumat şi prizat.
Din frunzele bogate în nicotină se prepară soluţia de tutun, folosită ca
insecticid, se poate extrage acidul nicotinic (vitamina PP) utilizată în
industria farmaceutică şi acidul citric.
Seminţele de tutun conţin 35-45 % ulei semisicativ, folosit în alimentaţia
oamenilor sau în industrie.
Tutunul valorifică economic unele soluri cu potenţial productiv mai
redus (solurile nisipoase, erodate).

7.1.2. Compoziţia chimică a frunzelor


Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75-92 % compuşi
organici şi 8-15 % compuşi minerali.
Compuşii organici. Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită
importanţă raportul dintre hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide,
raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este mai mare (1,8-
3,0), cu atât calitatea tutunului este mai bună.
Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun (0,3-5,0 %),
influenţând în cea mai mare măsură calitatea tutunului şi sănătatea
organismului.
Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire foarte
importantă pentru calitatea frunzelor.
Substanţele minerale sunt reprezentate în principal din CaO şi K2O cu
influenţă pozitivă asupra arderii.

7.1.3. Răspândire
Suprafaţa mondială (2009) a fost de 3,87 mil. ha, cu o producţie medie
de 1856 kg/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Brazilia, India, Indonezia,
SUA etc.
În ţara noastră se cultivă 850 ha, în judeţele din sudul ţării, cu o
producţie medie de 1842 kg/ha.

157
7.1.4. Sistematică. Origine
Tutunul aparţine familiei Solanaceae. Genul Nicotiana are mai multe
specii din care doar două prezintă interes: Nicotiana tabacum – tutunul cu
frunze sesile şi N. rustica – “mahorca”, cu frunze peţiolate, cultivat în Rusia
şi Polonia.
N. tabacum are centrul de origine în America de Sud (Peru, Ecuador,
Bolivia) iar N. rustica provine din centrul sud-mexican şi central american.
Soiurile de tutun sunt grupate în mai multe tipuri: oriental,
semioriental, Virginia, Burley, de mare consum şi pentru ţigări de foi.

7.1.5. Particularităţi morfoligice şi biologice


Rădăcina este pivotantă, groasă, profundă, pătrunde în sol până la
150-200 cm, cu rădăcini laterale puternic ramificate.
Tulpina este erectă, 75-150 (200) cm înălţime, cilindrică, păroasă,
uneori muchiată. La partea superioară tulpina emite copili de la subsuoara
frunzelor.
Frunzele sunt simple, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase.
Culoarea frunzelor, din verde gălbui la recoltare, se schimbă în timpul
prelucrărilor în diferite nuanţe de galben până la brună.
Florile sunt dispuse în raceme terminale, pe tipul 5, de culoare albă,
roză, roşie sau verde-gălbuie.
Fructul este o capsulă biloculară, de culoare cafenie, cu 2000-4000
seminţe.
Sămânţa este mică, MMB-ul de 70-250 mg.

7.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Tutunul, deşi este o plantă termofilă, se cultivă în zona
temperată, deoarece o parte din perioada de vegetaţie o petrece în spaţii
protejate.
N. tabacum germinează la minimum 120C, temperatura optimă de
creştere fiind de 270C. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, tutunul are
nevoie de 2500-29000C, provenite din însumarea temperaturilor mai mari de
50C.
Climatul cald determină frunze cu dimensiuni mai mici dar cu o
aromă excelentă.
Apa. Faţă de umiditate, tutunul are cerinţe reduse. Consumul specific
este de 300-500 mm, repartizat câte 70-80 mm în lunile mai, iunie şi iulie.
Lumina. Pentru ţigările de foi, care trebuie să aibă frunze subţiri, fine,
elastice, lumina trebuie să fie mai redusă. În celelalte cazuri, plantele trebuie
să dispună de lumină mai multă.

158
Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului provocând ruperea
plantelor şi a frunzelor.
Solul. Sunt favorabile solurile uşoare, lutoase, calde, permeabile, cu
pH-ul 6,4-7,3.
Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel:
-soiurile de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase,
superficiale, slab fertile, permeabile, cu expoziţie sudică;
-soiurile de tip semioriental preferă solurile aluvionale, cernoziomuri
puternic levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică;
-soiurile de tip Virginia necesită soluri profunde, uşoare (cernoziomuri
nisipoase şi nisipuri eoliene);
-soiurile de mare consum reuşesc pe soluri lutoase, fertile, profunde,
calde, din categoria cernoziomurilor;
-soiurile pentru ţigări din foi realizează frunze de calitate pe soluri
aluviale, luto-nisipoase, profunde, umede, bogate în humus şi elemente
nutritive.

7.2. Tehnologia de cultivare a tutunului


7.2.1. Rotaţia
Tutunul se poate cultiva cu rezultate bune în monocultură, dar
trebuiesc luate măsuri pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor specifici.
Alegerea celei mai bune premergătoare se face în funcţie de tipul de
tutun cultivat:
-pentru soiurile de tip oriental, semioriental şi Virginia, cele mai bune
premergătoare sunt cerealele păioase (grâu, orz, ovăz), după recoltarea
cărora există timp suficient pentru efectuarea lucrărilor solului, fertilizare
etc.
-soiurile tipului de mare consum precum şi pentru ţigări de foi, pot fi
cultivate după leguminoase (borceag, mazăre) care lasă solul bogat în azot.
Nu sunt recomandate ca premergătoare prăşitoarele, care prin lucrările
de întreţinere contribuie la distrugerea structurii şi permit dezvoltarea unor
dăunători specifici (viermii sârmă).
Nu se recomandă ca plante premergătoare cele din fam. Solanaceae,
pepeni, castraveţi, varză, dovlecei, fasole, cânepă, floarea soarelui din cauza
unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, insecte).
Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cu excepţia
celor care au dăunători comuni şi a solanaceelor, deoarece eliberează terenul
destul de devreme, îl lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate.

159
7.2.2. Fertilizarea
Tutunul are cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât cantitativ, cât
şi a raportului dintre ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de
zona ecologică de cultură.
Consumul specific al tutunului, pentru 1000 kg frunze uscate, este de
76 kg N, 16 kg P2O5, 124 kg K2O şi 104 kg CaO.
Azotul influenţează creşterea frunzelor şi a conţinutului în nicotină. În
funcţie de tipul de tutun şi gradul de aprovizionare al solului se aplică doze
cuprinse între 20-120 kg/ha. Aplicarea se face în momentul plantării,
localizat (pe rând), în apropierea sistemului radicular, mărindu-se astfel
coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive, precum şi în timpul
perioadei de vegetaţie (până la înflorire), prin aplicarea îngrăşămintelor pe
sol sau tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive.
Fosforul are influenţă atât asupra producţiei cât şi a calităţii acesteia,
sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Cerinţele sunt încă din
faza de răsadniţă, influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. Dozele
recomandate sunt cuprinse între 40-160 kg/ha, aplicate la fertilizarea de
bază, sub arătură.
Potasiul ameliorează însuşirile de calitate ale tutunului: gust, aromă,
culoare, ardere, măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili. Se
administrază în doze de 40-160 kg/ha la fertilizarea de bază.
Dozele orientative de NPK în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de
tutun sunt redate în tabelul 7.1.1.
Calciul are rol în formarea de frunze drepte, subţiri, de calitate
superioară.
Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd, în doze de
20 - 40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum
şi pentru ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, în
special pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din vestul ţării.
Pe aceste soluri se pot utiliza şi îngrăşămintele verzi (trifoi roşu,
lupin, secară etc.).
La soiurile din tipul oriental nu se aplică.
Amendamentele. Tutunul se dezvoltă bine la un pH de 5,6-6,6. Dacă
pH-ul scade sub aceste valori, se administrează circa 6 t/ha amendamente
calcaroase o dată la 4 ani, sub arătură, crescând totodată conţinutul calciului
în frunze, cu consecinţe favorabile.

160
Tabelul 7.1.1
Dozele orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului
şi tipul de tutun

Fertilitatea solului Doza (kg/ha s.a.)


Indice Ele- Tipuri de tutun
Aprovi- P2O5 K2O
azot mente Semi- Mare
zionare (ppm) (ppm) Oriental Virginia Burley
(IN) oriental consum
F. slabă -  0,8 - P2O5 70 90 120 160 120
N 40 50 50 120 80
Slabă  2 8,1-18,0  66,0 P2O5 60 80 100 140 100
K 2O 70 90 120 160 120
N 30 40 40 80 70
Mijlocie 2,1-4,0 18,1-36,0 66,1-132,0 P2O5 50 60 80 100 80
K 2O 60 70 100 140 100
N 20 30 20 70 50
Bună 4,1-6,0 36,1-72,0 132,1-200,0 P2O5 40 50 70 80 60
K 2O 40 50 70 100 60
P2O5 - - 50 60 -
F. bună -  72,1  200,0
K 2O - - 50 60 -

7.2.3. Lucrările solului


Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie să fie afânat, profund,
mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi păstra umiditatea şi pentru a se
combate buruienile.
Se execută arătura, imediat ce planta premergătoare eliberează terenul,
la adâncimea de 22-25 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până în
toamnă, se menţine curat de buruieni şi se distruge crusta prin una - două
lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Pe solurile nisipoase (zona de cultură a tutunului de tip Virginia)
arătura se face toamna târziu sau primăvara devreme, la o adâncime ceva
mai mare (25-28 cm), ocazie cu care sunt încorporate şi îngrăşămintele
organice şi chimice. Primăvara, până la plantat, terenul se menţine curat de
buruieni şi fără crustă prin 1-2 lucrări cu cultivatorul, la 10-12 cm adâncime.

7.2.4. Producerea şi plantarea răsadului


Tutunul nu se seamănă direct în câmp deoarece germinează la cel puţin
12°C, are o mare sensibilitate la temperaturile scăzute din primăvară,
perioadă de vegetaţie relativ lungă şi seminţe de dimensiuni mici. Din aceste
considerente, tutunul trebuie ca să se însămânţeze şi să crească o anumită
perioadă de timp în răsadniţe.

161
7.2.4.1. Producerea răsadului
Răsadniţile cele mai indicate sunt cele încălzite cu gunoi de grajd bine
tasat şi aşezat în platformă de 40-60 cm gosime.
Se introduce în tocul răsadniţei amestecul nutritiv, sub forma unui
strat de 15 - 20 cm grosime, amestec format din o parte pământ de ţelină,
două părţi mraniţă şi o parte nisip. Acesta se dezinfectează în prealabil cu
formalină 4% sau alte produse similare.
Se introduce amestecul nutritiv şi se acoperă tocurile cu geamuri timp
de 8 - 12 zile. În această perioadă, prin procesele fermentative din gunoi se
degajă căldură, temperatura ridicându-se la 60°C după 4 - 5 zile. După 8 -
12 zile temperatura scade şi se stabilizează la circa 40°C, când se poate trece
la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65 de zile înainte de plantarea
tutunului.
Sămânţa pentru semănat este produsă în unităţi specializate pentru
fiecare soi şi se expediază la producători tratată cu Merpan 5 g/kg.
În răsadniţele calde se obţin 2000 de fire bune de plantat/m2
utilizându-se 0,4-0,6 g sămânţă /m2.
Epoca de semănat este între 25 februarie şi 10 martie şi sunt necesare
40-100m2 de răsadniţă pentru un hectar de tutun.
Semănatul se face manual, prin împrăştiere, după ce în prealabil
sămânţa a fost amestecată cu nisisp uscat (1 kg nisip/6m2).
După semănat, se împrăştie deasupra seminţelor un strat de mraniţă de
3-4 mm grosime, se tasează uşor cu o scândură apoi se udă cu apă călduţă şi
se acoperă tocul de la răsadniţă cu geamuri.
În răsadniţe, semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a
scăzut la 30-350C.
Îngrijirea răsadului
Asigurarea şi reglarea temperaturii. Până la răsărire este necesară o
temperatură de 30-320C după care aceasta se păstrează în jurul valorilor de
18-250C. În zilele prea călduroase se foloseşte umbrirea.
Aerisirea răsadului se face la început numai la orele amiezii, când
temperaturile sunt foarte ridicate, iar pe măsură ce înaintează în vegetaţie
acesta se acoperă numai noaptea.
Udarea răsadului. La început răsadurile se udă mai des şi cu norme
mai mici, apoi mai rar şi cu norme mai mari de apă.
Combaterea buruienilor se face prin plivire, ori de câte ori este nevoie,
sau cu ajutorul erbicidelor (Enide 50 WP 1,5 g/m2 sau Dymid 0,5 g/m2,
aplicate preemergent).
Răritul răsadului se face în faza de cruciuliţă, atunci când se constată
că desimea este prea mare.

162
Terotatul constă în cernerea peste răsad a unui strat de 0,2-0,5 cm
grosime de mraniţă cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de rădăcini
laterale de la baza tulpiniţei. Terotatul se repetă la intervale de 3 - 5 zile,
având şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şi
formarea crustei.
Fertilizarea suplimentară se face de 3-4 ori în timpul perioadei de
vegetaţie în răsadniţă cu soluţii pe bază de NPK (2 l/m2) sau pe bază de
gunoi de pasăre (diluţie 1:10) în aceeaşi doză.
Combaterea bolilor. Căderea răsadului, produsă de Rhizoctonia solani
şi Pythium sp., şi mana tutunului, produsă de ciuperca Peronospora
tabacina, se combat cu Tiuram sau Captadin 0,3% folosindu-se 30 l soluţie
la 100 m2 răsadniţă, repetându-se tratamentul după 7 zile.
Putrezirea neagră a rădăcinilor provocată de Thieloviopsis basicola se
combate cu fungicidul Chinoin - Fundazol în doză de 2 g/m2, folosindu-se
200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, tratamentul repetându-se după 7 zile.
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt:
coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).
Coropişniţa se combate prin aplicarea înainte de semănat a unor insecticide
sau cu ajutorul momelilor otrăvite.
Tripsul se combate prin două tatamente pe vegetaţie cu Carbetox,
Sinoratox 0,15 %, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2 răsadniţă.
Călirea răsadului se face cu 7-10 zile înainte de plantare. Răsadul se
lasă descoperit ziua şi noaptea iar cu 3-4 zile înainte de plantare nu se mai
udă.
O plantă de tutun bună pentru plantat trebuie să aibă tulpina elastică,
8-18 cm înălţime şi 4-8 frunze.
Un sistem mai nou de producere a răsadului este sistemul flotant cu
casete celulare.

7.2.4.2. Plantarea tutunului


Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează
în cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se la locul de plantare.
Plantarea răsadului se face dimineaţa, după amiaza şi pe timp noros.
Epoca optimă este cuprinsă între 1-10 mai pentru toate soiurile şi în
toate zonele.
Desimea plantatului. În cazul mecanizării totale a culturii tutunului,
desimea de plantare rămâne nemodificată. Dacă plantarea se face manual,
desimea este cuprinsă între 22-28 mii plante/ha la tipul Virginia şi până la
160-240 mii pl/ha la cel de tip oriental.

163
Distanţa dintre rânduri este de 35-110 cm şi pe rând 12-60 cm.
Plantarea manuală se face cu plantatorul iar cea mecanizată cu diverse tipuri
de maşini (MPR-5, Balthes etc.).

7.2.5. Lucrările de îngrijire


Completarea golurilor se realizează în primele 3-4 zile de la plantare
cu răsad de aceeaşi vârstă şi calitate.
Combaterea buruienilor. Buruienile se combat prin praşile mecanice
şi manuale sau cu ajutorul erbicidelor (tab. 7.1.2.), completate cu praşile.
Prăşitul. Se execută 3-4 praşile mecanice şi manuale, prima la 7-8 zile
de la plantare şi la 6-8 cm iar următoarele la circa două săptămâni între ele.
Combaterea chimică. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate
anuale se aplică înainte de plantare unul din erbicidele: Dual 3-6 l/ha, Stomp
4-6 l/ha. Pentru combaterea mono- şi dicotiledonatelor se folosesc erbicidele
Patoran 2,5-4 l/ha sau Devrinol 3-6 l/ha asociate cu unul antigramineic.
Pe vegetaţie, dacă apar şi specii monocotiledonate perene, se aplică
unul din erbicidele Fusilade, Targa în doze de 1,5-3 l/ha, tratamentele
executându-se ca şi la celelalta culturi.
Tabelul 7.1.2
Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun

Doza l, kg/ha,
Denumirea comercială a
Humus Modul de aplicare
erbicidului (s.a.)
0,5-2; 3- 4,5%
Se încorporează imediat în sol
Balan (benefin) 5,0 - 8,0
fiind volatile, la 8 – 10 cm
adâncime prin două lucrări cu
Tillam (pebulate) 5,0 - 6,0
combinatorul.
Dual 500 (metolaclor) 3,0 - 6,0 Se încorporează cu combinatorul
Stomp 330 EC (pendimetalin) 4,0 - 5,0 la 3 – 5 cm adâncime.
Se încorporează la 8 – 10 cm
Devrinol 500 WP (napropamide) 2,0 - 4,0
adâncime fiind volatil
Patoran 50 (metobromuron) 2,5 - 4,0 Se încorporează la 4 – 5 cm
Tobacron (metolaclor + adâncime la pregătirea terenului
3,0 - 6,0
metobromuron) pentru transplantare
Fusilade super (fluazifop-p-butyl) 1,5 - 3,0 Postemergent, când gramineele
Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0 au 3 – 6 frunze.
Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0 Postemergent, când gramineele
anuale au 2 – 6 frunze, iar cele
Kusagard 75 SP (aloxydium sodium) 1,5 - 3,0 perene 4 – 5 frunze

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente sunt:


înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana (Peronospora tabacina),
făinarea (Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum).
164
Acestea se combat prin tratarea seminţelor, plantarea la epoca optimă
şi tratamente pe vegetaţie cu produse chimice ca Ridomil 0,25%, Captadin
0,2%, Dithane 0,2%, Turdacupral 0,3 - 0,4% etc., iar pentru făinare, sulf
muiabil 0,5%.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Trips tabaci) care se
combate prin 2-4 tratamente cu unul din produsele Carbetox 3,5-4 l/ha, Fastac,
Sinoratox 1,0-1,5 l/ha ş.a.
Politul constă din înlăturarea frunzelor, pe o înălţime de 20 cm de la
sol, care se dezvoltă neuniform din cauza lipsei de lumină sau sunt lovite în
timpul lucrărilor de îngrijire.
La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu frunze
mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face
după praşila a treia, manuală.
Cârnitul constă în înlăturarea inflorescenţelor împreună cu un număr
de frunze în scopul creşterii producţiei şi a calităţii acesteia.
Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă un număr de 15 -
20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un conţinut mai ridicat
de nicotină şi hidraţi de carbon.
Soiurile de tutun din tipul oriental şi semioriental se cârnesc mai târziu,
la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze (cârnit înalt).
Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley se
cârnesc timpuriu şi adânc, pe terenurile mai puţin fertile şi în condiţii de
secetă şi înalt, pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate
suficientă. În anii mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu
se cârnesc.
Copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care cresc la subsuoara
frunzelor în urma cârnitului.
Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi
când au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori.
Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu
substanţe inhibitoare de creştere (hidrazidă maleică). Copilii au importanţă
în cazul când trebuie regenerată o cultură de tutun afectată de grindină.
Recepatul constă în retezarea plantelor afectate de grindină de la cel
de al II-lea nod de la suprafaţa solului. Din tulpina rămasă vor porni mai
mulţi copili, dintre care se alege unul singur care va continua creşterea
plantei, obţinându-se astfel o oarecare producţie de frunze.
Irigarea se face în special pe solurile nisipoase. Se aplică 6-8 udări cu
norme de 300-500 m3/ha. Prima udare se aplică înainte de plantare, a doua
udare după ce plantele s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În continuare,
până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire, de 2 - 3 ori.

165
7.2.6. Recoltarea
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci
când au ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de
substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face treptat,
înregistrându-se o diferenţă de 20-23 zile între maturarea frunzelor de la
bază şi a celor din vârf, deci şi recoltarea va fi eşalonată în 3-6 etape.
Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere
morfologic, prin culoarea verde mai deschisă, prin pierderea luciului,
apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea
perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului devenind
lipicioasă, iar uneori se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică
frunzele se rup cu uşurinţă de pe tulpină.
Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai
avansat de maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de
culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se
face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip
Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de
culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate pentru aroma lor
caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde de
culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se
recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează
mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu fertilitate mai
redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare
galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi
recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători,
recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.
Recoltarea se poate face manual, rupând frunză cu frunză în direcţia
laterală şi în jos pentru a nu vătăma tulpina apoi acestea se lasă la marginea
lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire sau mecanizat, cu maşini
speciale. Pentru aceasta, se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se
maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind
tocate şi încorporate în sol.
Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari
(Virginia, Burley, de mare consum).
Producţiile sunt cuprinse între:
- 1100-1400 kg/ha frunze uscate la tipul oriental;
- 1500-2000 kg/ha frunze uscate la tipul semioriental;
- 1800-2400 kg/ha frunze uscate la tipul Virginia şi de mare consum;
- 2000 kg/ha frunze uscate la tipul Burley.

166
8. HAMEIUL (Humulus lupulus L.)
8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie
8.1.1. Importanţă
Hameiul este una din cele mai importante plante tehnice deoarece
inflorescenţele femele (conurile) sunt indispensabile în industria berii.
Conurile imprimă berii o serie de însuşiri ca spuma, gustul şi aroma
specifică, culoarea şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceasta
se datorează unui alcaloid (lupulină) bogat în substanţe amare, uleiuri
volatile şi taninuri.
Conurile uscate se folosesc în cantităţi de 150-1500 g/hl bere, sub
formă de pulbere, extract sau combinaţii.
Conurile de hamei se pot utiliza şi în scop medical.
Lăstarii tineri se folosesc la prepararea supelor şi a salatelor.
Frunzele şi coardele tocate, amestecate cu porumb, constitue un furaj
bogat în proteine şi amidon.

8.1.2. Compoziţia chimică a conurilor


Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin circa 75-80%
apă şi 20-25 % substanţă uscată.
Din cantitatea de substanţă uscată, 10-20% reprezintă compuşi azotaţi,
20-25% substanţe extractive neazotate, 8-12% celuloză, 0,2-2,5% ulei
volatil.
Substanţele amare, uleiul volatil şi răşinile conferă berii însuşirile
specifice.

8.1.3. Răspândire
În anul 2009, suprafaţa cultivată cu hamei pe glob a fost de 83,3 mii
ha cu o producţie medie de 1700 kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în
Etiopia, Germania, SUA, Cehia, R.P.D. Coreea.
Suprafeţele în ţara noastră au scăzut în ultimii ani de la 2400 ha la sub
500 ha cu o producţie medie de aproximativ 540 kg/ha.

8.1.4. Sistematică. Origine


Hameiul cultivat (european) – Humulus lupulus ssp. europaeus, var.
culta aparţine familiei Cannabaceae. Provine din hameiul spontan (var.
spontanea) prin luarea în cultură a acestuia.

167
Locul de origine al hameiului cultivat se pare a fi văile fertile din
Caucaz şi litoralul Mării Negre.

8.1.5. Particularităţi biologice


Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (cca. 40 ani) fiind
asigurată de planta subterană (rădăcini, butuc, stoloni). Organele aeriene
apar şi dispar în fiecare an.
Sistemul radicular al hameiului este puternic, ramificat, pătrunzând în
sol până la 2-4 m adâncime.
Butucul (tulpina) are 30-40 cm lungime, 10-15 cm grosime şi este
menţinută la 10-15 cm sub nivelul solului prin tăierile la butuc.
Înmulţirea. Hameiul se înmulţeşte prin sămânţă (în procesele de
ameliorare) şi prin butaşi (la înfiinţarea plantaţiei).
Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi minime de 50C şi
formează în primul an o rădăcină de 1-1,5 m şi coarde de 2-4 m iar în anul al
II-lea ajung la dezvoltarea celor provenite din butaşi.
Butaşii emit primăvara, când temperatura este de 4-50C, la partea
bazală, rădăcini adventive iar la cei 2-3 ochi apar lăstari. În primul an
lăstarii ajung la 4-8 m înălţime.
În fiecare an, de pe mugurii dorminzi de pe butuc, se vor forma lăstari.
Lăstarii care pornesc din butuc în luna aprilie sunt dirijaţi pe suporţi.
Lăstarii principali emit câte doi lăstari de la fiecare nod, de 0,5-2 m lungime,
pe care se vor forma inflorescenţele (conurile).
Frunzele se formează câte două la fiecare nod, sunt diferit lobate şi cu
marginile dinţate.
Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite.
Inflorescenţele mascule sunt raceme axilare, cu lungimea de 80-100 cm, cu
numeroase flori pe tipul 5. Florile femele sunt dispuse în amenţi
pedunculaţi, care devin conuri ovate de 2-6 cm lungime şi 1-3 cm diametru
şi se compun dintr-un peduncul, un rahis şi numeroase bractei care poartă
florile propriu-zise şi fructele.
Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a
mugurilor de pe butuc şi până la maturitatea tehnologică, este de 100-170 zile.
Fructul are diametrul de 2,5-3,5 mm şi MMB-ul de 3-4 g, de culoare
galbenă-cenuşie. Polenizarea, fecundarea şi apariţia fructelor este un
fenomen nedorit în plantaţii, determinând deprecierea însuşirilor calitative
ale conurilor.
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri),
dispuse la baza bracteelor. Perii glandulari secretă lupulina, un produs
făinos, de culoare galbenă-aurie, în formă de clopot dublu, cu diametrul de
100-200 , având un miros specific.
168
8.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
Hameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată dar
pentru cultivarea lui pretinde anumite condiţii de climă şi sol.
Căldura. Lăstarii pornesc în vegetaţie la 4-50C iar în timpul perioadei
de vegetaţie sunt potrivite temperaturile moderate (13-14 0C media lunii
mai, 16-17 0C media lunii iunie şi 17-19 0C în perioada formării conurilor).
Umiditatea. Cerinţele hameiului faţă de apă sunt ridicate. În perioada
aprilie-august sunt necesare 350-450 mm precipitaţii şi în special la
înflorirea - formarea conurilor (iunie-iulie).
Lumina. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în
perioada vegetativă şi o durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul
înfloritului şi formării conurilor.
Ceaţa favorizează răspândirea manei, de aceea se vor evita terenurile
din văile cu ceaţă frecventă.
Solul. Hameiul preferă soluri profunde, cu textură lutoasă, luto-
nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu, pH-ul 6,5-7,8.

8.1.7. Zone de cultură


Actualele plantaţii de hamei se întâlnesc în judeţele Maramureş,
Braşov, Cluj, Sibiu, Alba şi Hunedoara.

8.2. Tehnologia de cultivare a hameiului


8.2.1. Amplasarea şi rotaţia
Deoarece investiţiile pentru înfiinţarea plantaţiei sunt mari, hameiul se
va amplasa în microzone cu climat umed şi răcoros, pe terenuri mecanizabile,
ferite de vânturi puternice, ceaţă şi grindină frecventă.
Hameiul fiind o cultură perenă, dă rezultate bune după leguminoase
perene şi anuale iar după eliberarea terenului se pot amplasa culturi furajere
perene.

8.2.2. Amenajarea şi sistematizarea terenului


Amenajarea terenului constă în efectuarea tuturor lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare (terasare, nivelare, drenare etc.) înainte de construirea
sistemului de susţinere.
Sistematizarea constă în delimitarea parcelelor, suprafaţa fiind
cuprinsă între 1-10 ha, amplasarea construcţiilor în zona centrală din cadrul
fermei etc.

169
8.2.3. Sistemul de susţinere pe spalieri
Spalierul se compune din următoarele:
Stâlpi de susţinere, cu lungimea de 8-9 m, fixaţi la 12-15 m între
rânduri şi 15-30 m pe rând.
Ancorele care fixează stâlpii marginali.
Reţeaua de sârme principale sub formă de caroiaj, fixează stâlpii,
asigurând verticalitatea şi soliditatea întregului sistem de susţinere.
Reţeaua de sârme orizontale secundare care constă în amplasarea de-a
lungul fiecărui rând a câte două sârme la 60-70 cm între ele.
Sârmele verticale sau firele din mase plastice se prind la capătul
superior de sârmele orizontale secundare iar la capătul inferior se fixează de
un ţăruş din sârmă.

8.2.4. Pregătirea terenului înainte de plantare


Înainte de plantarea hameiului se face desfundarea terenului la 50-80
cm adâncime, aplicarea a 50-70 t/ha gunoi de grajd şi 60-70 kg/ha fosfor
care se încorporează printr-o arătură la 25-30 cm.
Înainte de plantare se face nivelarea terenului, combaterea buruienilor
şi afânarea solului printr-o lucrare cu grapa cu discuri.

8.2.5. Plantarea
Butaşii înrădăcinaţi în biloane sau pungi din polietilenă se plantează
toamna (15 octombrie-15 noiembrie) sau primăvara (15 martie-15 aprilie).
Distanţa de plantare este de 3 m între rânduri şi 1 m pe rând, asigurând
o desime de 3333 pl/ha.
După pichetarea terenului, se execută gropile de 35 cm/35cm în care
se introduc 5-6 kg gunoi foarte bine fermentat şi un pic de sol reavăn.
Groapa se poate dezinfecta cu diverse fungicide sistemice iar plantarea
butaşilor se face astfel încât să rămână 10-12 cm până la nivelul solului.

8.2.6. Fertilizarea
Hameiul consumă mari cantităţi de elemente nutritive datorită masei
vegetative ridicate la hectar. Consumul maxim de elemente nutritive are loc
în lunile iulie-august (circa 70% din necesarul de N, 96% P2O5, 80% K2O).
Azotul este consumat în cantitate mare de către hamei având un rol
important în asigurarea producţiei de conuri.
Fosforul este consumat în cantitate mică însă influenţează nivelul
producţiei şi calitatea.
Potasiul măreşte rezistenţa la secetă şi boli precum şi calitatea
conurilor.

170
Consumul specific al hameiului, pentru o tonă de conuri plus producţia
secundară aferentă este de: N90 P30 K90.
Gunoiul de grajd se administrează o dată la 3-4 ani în doze de 30-40 t/ha.
Îngrăşămintele verzi se pot utiliza pentru a înlocui gunoiul de grajd.
Dintre plantele cultivate, mazărea, lupinul alb, bobul şi rapiţa au dat
rezultate comparabile cu administrarea a 20 t gunoi/ha.
Amendamentele cu calciu se aplică la 4-5 ani pentru menţinerea
reacţiei neutre a solului.

8.2.7. Lucrările de îngrijire


În primul an de vegetaţie se efectuează următoarele lucrări de
îngrijire:
-completarea golurilor;
-combaterea buruienilor prin praşile manuale şi mecanice;
-întinderea sârmelor;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor;
-recoltarea conurilor;
-fertilizarea cu fosfor şi potasiu;
-executarea arăturii de acoperire a butucilor toamna.
Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod
Lucrările solului toamna constau în efectuarea arăturii pentru îngroparea
butucilor ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi chimice
(fosfor şi potasiu).
Lucrările solului primăvara constau în:
- grăparea imediat ce se poate intra pe teren;
- arătura de dezgropare a butucilor sau discuit.
Tăierile la butuc pentru înlăturarea surplusului de lăstari, suprimarea
drajonilor şi a rădăcinilor adventive. Poate fi manuală şi mecanică.
Întinderea sârmelor şi îndrumarea coardelor.
Combaterea buruienilor se poate face prin 3-4 lucrări mecanice şi 1-3
manuale.
Combaterea chimică - buruienile de pe rând se combat prin aplicarea
o dată la 2 ani pe sol a erbicidului Gesatop (simazin) 2 kg/ha.
Pe vegetaţie, pentru combaterea speciilor mono- şi dicotiledonate se
aplică erbicidele asociate SDMA 0,6 l/ha + Fusilade 1 l/ha.
Combaterea bolilor
Mana (Pseudoperenospora humuli) se combate cu unul din produsele:
Ridomil 0,2%, Zineb 0,3%, Turdacupral 0,2%, ş.a.
Făinarea (Sphaeroteca humuli) se combate cu Tilt 0,02%, sulf muiabil
0,4%.
Înroşirea conurilor (Botrytis sp.) se combate cu Topsin 0,1%.
171
Combaterea dăunătorilor
Păduchele verde al hameiului (Phorodon humuli) se combate printr-un
tratament cu Birlane sau Ultracid 0,1% iar următoarele, folosind Decis,
Fastac 0,025%.
Păianjenul roşu comun (Tetramycus urticae) se combate la avertizare
cu Mitac 0,15%.
Omida de pădure a hameiului (Triodia sylvina) şi larvele cărăbuşului de
mai (Melolontha melolontha) se combat cu biopreparatul Beauverin 0,2%.
Irigarea se face doar în anii secetoşi. Perioada critică este de la
formarea lăstarilor secundari la formarea conurilor (15 iunie-1 august).

8.2.8. Recoltarea
Recoltarea conurilor se face la maturitatea tehnologică, când conurile
au culoare verde-gălbuie, bracteele se întăresc şi devin lipicioase, lupulina
trece de la culoarea argintie la galbenă. Aceasta corespunde celei de-a II-a
jumătăţi a lunii august şi prima jumătate a lunii septembrie.
Recoltarea manuală constă în desprinderea capătului de sus al sforii
(sârmei) verticale care cade la pământ împreună cu coardele prinse pe ea şi
culegerea conurilor cu circa 1 cm din peduncul.
Recoltarea mecanică cu maşini staţionare (LCCH) constă în tăierea
coardelor la înălţimea de 1-1,5 m de la sol, desprinderea capătului de sus al
sforii (sârmei) şi transportul coardelor la maşina de cules. Aceasta separă
conurile şi frunzele de pe coarde şi apoi, cu ajutorul unui dispozitiv special,
se separă conurile de frunze.
Conurile sunt aduse de la umiditatea de 75-80% la 6-7% pentru păstrare.
Conurile, depozitate în grămezi de până la două tone, se clasifică pe
clase de calitate (superioară, I, II) şi se ambalează în saci.
Producţiile sunt cuprinse între 1000-1500 kg/ha la soiurile cu lăstari
roşii şi până la 2000-3500 kg/ha la soiurile cu lăstari verzi, mai tardive şi
mai viguroase.

172
BIBLIOGRAFIE

1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi.
2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice,
Edit. Academiei, Bucureşti.
3. Berindei, M., 1977 – Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres, Bucureşti.
4. Beukema, H.P. şi D.E. Van der Zaag, 1990 – Introduction to potato production.
Wageningen : Pudoc III.
5. Bhowmik N. N., Sarkar R. K., Raul N. M., 1994 – Response of sunflower to
phosphorus and potassium application, Indian Agriculturist, 38 (2), 141.
6. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 –
Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
6. Bîlteanu Gh., 1999 – Fitotehnie, vol. I, Ed. Ceres, Bucureşti.
7. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti.
8. Bodescu F., Negrilă E., Şarpe N., 1997 – Cercetări privind combaterea
buruienilor dicotile şi monocotile anuale din cultura florii-soarelui, Proplant
97, Călimăneşti, vol. III – Erbicide, pag. 91.
9. Bondarev I., Sin Gh. şi colab., 1981 – Elemente noi în tehnologia de cultură a
inului, Prod. Veget., Cereale şi plante tehnice, nr. 2, pag. 19.
10. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor din
sfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ.,
Sfeclă şi zahăr, vol. 12.
11. Ceapoiu N., 1994 – Grâul, Ed. Academiei, Bucureşti.
12. Constantin D. şi colab., 1997 – Influenţa unor măsuri agrofitotehnice şi
chimice asupra îmburienării şi producţiei la floarea soarelui, Proplant 97,
Călimăneşti, vol. III – Erbicide, pag. 101.
13. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped.,
Bucureşti.
14. Drăghici L. şi colab., 1983 – Orzul, Ed. Academiei, Bucureşti
15. Florea Nuţa, 2000 – Cultura rapiţei, Cereale şi plante tehnice, nr. 8, pag. 9.
16. Gaşpar I., Reichbuch L., 1978 – Secara, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti.
17. Gaşpar I., Butnaru Gallia, 1985 – Triticale, o nouă cereală, Ed. Acad. R.S.R.,
Bucureşti
18. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4,
pag. 9.
19. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed.
Ceres, Bucureşti.
20. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte
asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127.
21. Hera Cr., Sin Gh., Toncea I., 1989 – Cultura florii soarelui, Ed. Ceres,
Bucureşti.
22. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu
de la Brad, Iaşi.

173
23. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelor
organo-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentru
zahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol.
37, Iaşi.
24. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de
la Brad” Iaşi.
25. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru
lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
26. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie,
partea a doua.
27. Morar G., 1999 – Cultura cartofului, Edit. Risoprint, Cluj Napoca.
28. Mureşan T. şi colab., 1975 – Cultura porumbului, Edit. Ceres, Bucureşti.
29. Olaru C., 1982 – Fasolea, Edit. Scrisul Românesc, Craiova.
30. Onisie T. şi colab., 1993 – Cercetări privind comportarea rapiţei de toamnă în
diferite asolamente pe teren în pantă, Cercetări agronomice în Moldova,
vol. 1-2, pag. 78.
31. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia
de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317.
32. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.
Universal, Bucureşti.
33. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres,
Bucurşti.
34. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed.
Helicon, Timişoara.
35. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit.
Ceres, Bucureşti.
36. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova.
37. Ştefan V. şi colab., 2008 – Floarea-soarelui, Ed. Alpha MDN, Bucureşti.
38. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat
pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti.
39.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener organischer
Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf Ertragund Qualität von
Zuckerrüben, Winterweizen und mäis, Arch. Acker., Pfl. Boden, vol. 44,
pag. 93.
40. Vrînceanu A. V., 2000 – Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres, Bucureşti.
41. Zaharia M., 2006 – Cultura tutunului, Ed. MAST, Bucureşti.
42. Zaharia M., Mogârzan Aglaia, Robu T., 2011 – Fitotehnie – Lucrări de
laborator, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
43. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică,
Bucureşti.
*** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti
*** 2011 – http://faostat.fao.org
*** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

174
Consilier editorial: Vasile VÎNTU
Tehnoredactor: Marius ZAHARIA
Corector: Marius ZAHARIA

Bun de tipar: 10.11.2011


Apărut: 2011;
Editura: “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi
Aleea M. Sadoveanu nr. 3
Tel. 0232-407471
e-mail: editura@uaiasi.ro

ISBN: 978-973-147-094-8
633

This work was supported by CNCSIS –UEFISCSU, project number


1098/2009 PNII – IDEI, cod 1117/2008

PRINTED IN ROMANIA

175