Suport Curs DPPG Sem I 2017 2018 Forma Finala PDF

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de Drept
DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ (I)
- SUPORT de CURS -
pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă (I.F.R.)
Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI
Lect. univ. dr. Mihai DUNEA
Anul al II-lea de studii de Licenţă
Semestrul I
An universitar 2017-2018
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (I) / 2017-2018
La elaborarea acestui suport de curs s-au avut (în principal) în vedere:

1. Prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicată în M. Of. nr. 510 din 24
iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare).
2. Prevederile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
(publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).
3. Succinte comentarii din doctrina penală, însoţite de extrase de practică relevantă (obligatorie): decizii ale
Curţii Constituţionale a României; decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii – R.I.L. / Hotărâri prealabile pronunţate de Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – H.P. Comp. D.C.D. pen.).
Cuvântul autorilor
Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării cuprinse cu precădere
în Partea generală a Codului penal actual, adresându-se exclusiv studenţilor din anul al II-lea, studii de Licenţă,
Învăţământ cu Frecvenţă Redusă, de la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind
un îndrumar practic, conceput ca un instrument util în fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţii
cu apartenență la instituția fundamentală a infracțiunii. Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care
urmează a constitui obiectul evaluării studenţilor de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primului semestru de
studiu din anul universitar 2017-2018.
Ca atare, suportul de curs este focalizat pe expunerea materiei interesând dispoziţiile cuprinse în Titlul
II din Partea generală a Codului penal (corespunzător Capitolelor I-VI), fiind exceptate comentariile referitoare
la reglementarea corespunzătoare Titlului I din Partea generală a Codului penal - „Legea penală şi limitele ei de
aplicare” (ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că această parte a materiei nu prezintă importanţă pentru
studiu; prin urmare, se impune cu necesitate parcurgerea doctrinei de specialitate). De asemenea, sunt exceptate
aspectele legate de noțiunile introductive în materia dreptului penal (pornind de la premisa însușirii
cunoștințelor juridice de bază încă de la nivelul anului I de studii universitare de Licență; se impune cu
necesitate, prin urmare, parcurgerea / reluarea doctrinei de specialitate în această materie, pentru surprinderea
particularităților în domeniul de referință).
În ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, suportul de curs include, corespunzător raportării
acestui domeniu la instituțiile cu apartenență la instituția fundamentală a infracțiunii, unele extrase de practică
penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau ale Curţii Constituţionale a
României privind probleme de aplicare în timp a legii penale (astfel, menționăm Decizia nr. 265/2014 a C.C.R.)
De asemenea, suportul de curs include unele elemente de doctrină privitoare la: anumite elementele
constitutive ale conținutului infracțiunii; actele preparatorii; infracțiunea – fapt consumat / epuizat; unele forme
de manifestare a unității infracționale naturale / legale; persoana fizică - infractor major. În ceea ce privește
persoana juridică, menționăm că s-a tratat cu predilecție instituția recidivei, într-o expunere paralelă cu
reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, regimul de
sancționare incident în privința acesteia, particularități la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală /
executarea pedepsei / consecințele condamnării persoanei juridice urmează a fi regăsite în cadrul suportului de
curs corespunzător semestrului al II-lea. De altfel, avertizăm asupra faptului că întreaga problematică vizând
aspecte antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către subiectul activ persoană juridică urmează a face obiectul
evaluării în semestrul al II-lea de studiu.
Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea materiei de la
întâlnirile de studiu desfăşurate, pe parcursul semestrului I, cu studenţii, cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe de
lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri. Reiterăm observația că prezentul suport de curs include și
unele extrase de practică penală relevantă (sub rezerva modificărilor / completărilor anunțate în domeniul
dreptului penal, după cum și a posibilității intervenirii unor noi decizii obligatorii). Totodată, suportul de curs
vizează fixarea aspectelor teoretice principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea
prealabilă a doctrinei recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele
disponibile potrivit ofertei generoase existente pe piaţă.
Important: Comentariile cuprinse în suportul de curs asigură un minim de cunoștințe din domeniul de referință.
Pregătirea individuală nu trebuie limitată doar la parcurgerea prezentului material, sens în care recomandăm a
se vedea programa analitică și reperele bibliografice acolo indicate! Astfel, avertizăm că stăpânirea (doar) a
informațiilor aferente prezentării materiei din suportul de curs poate, în cel mai bun caz, să conducă la
obținerea unei note minime de promovare a disciplinei, în urma evaluării finale corespunzătoare de la finalul
semestrului I.
2
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
CUPRINS
Teoria generală a infracțiunii: preliminarii; obiective generale …………………………………….…...…p.4
I. Definiția infracțiunii. Trăsături esențiale………………………………………………...……………...p.5

Preliminarii ……………………………………...………………………….………………………….p.5
I.1. Tipicitatea. Înțelesul noțiunii de tipicitate …………………………………………………………….p.5
I.2. Caracterul nejustificat (antijuridic) ……………………………………………………………….…..p.7
I.3. Caracterul imputabil imputabilitatea) …………………………………………………………….…..p.7
II. Conținutul infracțiunii…………………………………………………………………..……………....p.10

Preliminarii ……………………………………...………………………….……………..………….p.10
II.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea conţinuturilor de
infracţiuni …………………………………..……………………...…………………….………….p.11
II.2. Elementele analitice ale infracţiunii………………………………………….…………..…………p.11
II.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii ………………………………………….………..……………….p.12
II.4. Latura obiectivă a infracțiunii………………………………….……………………….………….p.14
II.5. Latura subiectivă a infracțiunii………………………...….…………...………….…...…….…….p.17
III. Cauzele generale de excludere a infracțiunii ……………………………………………………….....p.22

Preliminarii ………………………………...…………………….………………...……………...p.22
III.1. Cauzele justificative……………………………………………….……………………………….p.23
III.2. Cauzele de neimputabilitate……………………………………….……..…………………...……p.27
IV. Formele infracțiunii intenționate ………………………..………………………………………..…....p.35

Preliminarii ………………………………...………………………….……….………………….p.35
IV.1. Tentativa……………………………………………….……………………….……………….….p.38
IV.2. Actele de pregătire……………………………………….……..……….….………...............……p.44
V. Unitatea de infracțiune ………………………..…………………………………………..……….…....p.47

Preliminarii ………………………………...………………………….…………………..……….p.47
V.1. Unitatea infracțională naturală……………………………………………….…………………….p.47
V.2. Unitatea infracțională legală……………………………………...………….…………………….p.50
VI. Pluralitatea de infracțiuni…………………………………………………………….………………....p.59

Preliminarii ………………………………...………………………….………………………..….p.59
VI.1. Concursul de infracțiuni……………………………………………….………………………..….p.61
VI.2. Recidiva……………………………………...……………………………….…………………….p.67
VI.3. Pluralitatea intermediară de infracțiuni …...……………………………….…………….……….p.73
VII. Participația penală……………………………………………………………………………….……....p.78

Preliminarii …………………………………...………………………….……………………….p.78
VII.1. Autorul și participanții…………………………………………….…………………………...….p.79
VII.2. Pedeapsa în cazul participanților…...……………………………….……………………...…….p.82
VII.3. Regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale ……………....…….p.83
VII.4. Cauza de impunitate / nepedepsire: Împiedicarea săvârşirii infracţiunii…………………………..p.84
VII.5. Participația improprie……………………………………………………………………………………...p.84
Anexă – Fișe de lucru ……………………………………………………………………………………...…p.87
Bibliografie ……………………………………………………………………….…………………..…...…p.110
3
TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII

Preliminarii
Infracţiunea, răspunderea penală şi ansamblul sancţiunilor de drept penal reprezintă cele trei instituţii
fundamentale de drept penal, adevăraţi piloni ai materiei / domeniului de referinţă. În doctrina de specialitate se
apreciază (pe drept cuvânt) că, dintre acestea, „piatra de temelie”, „vioara întâi” este configurată de instituţia
infracţiunii. La nivelul Părţii generale a Codului penal în vigoare, instituţiei fundamentale a infracţiunii îi este
rezervat un întreg titlu, mai exact, Titlul II – denumit in terminis: Infracţiunea.
Structura Titlului II din Partea generală a Codului penal include următoarele capitole: I – „Dispoziţii
generale” (art. 15 - art. 17); II – „Cauzele justificative” (art. 18 - art. 22); III – „Cauzele de neimputabilitate”
(art. 23 - art. 31); IV – „Tentativa” (art. 32 - art.34); V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” (art. 35 - art.
45) ; VI – „Autorul şi participanţii” (art. 46 - art.52).
Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale (înscrierea
definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I potrivit dispoziţiilor art. 15 C. pen.); cauze (generale) care exclud
infracţiunea (în legătură cu două dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, anume: caracterul nejustificat,
respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca prevederea lor să aibă loc imediat după înscrierea
definiţiei infracţiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV); de
asemenea, aspectele legate de unitatea infracţionala (două dintre formele de manifestare a unităţii legale de
infracţiune, anume: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă), respectiv pluralitatea infracţională
(formele reprezentate de concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară), care au o legătură
organică cu materia formelor de desfăşurare a infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată problema
pluralităţii de făptuitori, mai exact, instituţia participaţiei penale (Capitolul VI).
Ca atare, după cum s-a subliniat deja, se va focaliza pe expunerea materiei interesând (succinte)
comentarii privitoare la dispoziţiile cuprinse în Titlul II din Partea generală a Codului penal (corespunzător
Capitolelor I-VI). De asemenea, sunt incluse unele elemente de doctrină privitoare la: anumite elemente
constitutive ale conținutului infracțiunii; actele preparatorii; infracțiunea - fapt consumat / fapt epuizat; unele
forme de manifestare a unității infracționale naturale (infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea
deviată), dar şi forme de manifestare a unităţii infracţionale legale (infracţiune de obicei; infracţiune progresivă
– alături de cele care beneficiază de reglementare expresă); alte forme ale pluralităţii de infracţiuni (pluralitate
nenumită – alături de cele care beneficiază de reglementare expresă) ş.a. Le vom examina în continuare,
acordând prioritate – ceea ce este firesc – definiţiei acordate infracţiunii şi trăsăturilor sale esenţiale.
Obiective generale:
- Fixarea infracţiunii ca instituţie fundamentală a dreptului penal, în corelaţie cu celelalte instituţii
fundamentale ale domeniului de referinţă.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor instituţiilor juridico-penale cu
apartenenţă la instituţia fundamentală a infracţiunii, cu precădere a următoarelor: tentativa, unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni, participaţia penală, cauzele generale de excludere a infracţiunii ş.a.
- Dobândirea de către studenţi a aptitudinii de delimitare a cauzelor de excludere a infracțiunii în raport de alte
cauze cu efecte extinctive asupra instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (în principal: cauzele care
înlătură răspunderea penală şi cauzele de nepedepsire), dar şi a abilităţii studenţilor de a surprinde
particularităţile prezente la nivelul conţinutului normativ al fiecăreia dintre acestea.
- Dezvoltarea capacităţii de înţelegere a formelor infracţiunii intenţionate după fazele sale de desfăşurare
(actele preparatorii, tentativa, infracţiunea – fapt consumat, fapt epuizat), precum şi a formelor unităţii
infracţionale (unitate naturală şi unitate legală), cu dezvoltarea aptitudinii de a face corelaţii între acestea.
- Fixarea noţiunilor de baza în legătură cu formele pluralităţii de infracţiuni (în principal: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară); fixarea problemelor de delimitare între pluralitatea de
infracţiuni (în forma concursului ) şi anumite forme ale unităţii infracţionale (interesând, îndeosebi infracţiunea
continuată şi infracţiunea complexă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între formele pluralităţii ocazionale de făptuitori / infractori
(după contribuţia acestora: coautorat, instigare şi complicitate); înţelegerea corectă a problemelor pe care le
ridică instituţia participaţiei penale, inclusiv a celor privitoare la tratamentul penal aplicabil participanţilor.
4
I. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII. TRĂSĂTURI ESENŢIALE
Obiective specifice:
- Fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţiile cu apartenenţă la instituţia fundamentală a
infracţiunii, prin asimilarea corespunzătoare a explicaţiilor ce privesc definiţia generală, legală a infracţiunii,
trăsăturile sale esenţiale / fundamentale / generale, ca trăsături comune tuturor faptelor cu manifestare în
domeniul de referinţă.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de a distinge între fiecare dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
prin prisma conţinutului aferent fiecăreia dintre acestea.
- Stabilirea unui prim contact cu materia rezervată cauzelor de excludere a infracţiunii – în concordanţă cu
definiţia legală şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Preliminarii
În considerarea înscrierii definiţiei legale a infracţiunii în articolul de debut în materie (art. 15 din
Capitolul I, Titlul II al Părţii generale a Codului penal), înţelegem / preferăm să demarăm expunerea noastră,
prin reproducerea textului normativ de interes (care ne permite succinte comentarii).
Art. 15. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Textul legal (mai sus reprodus) consacră definiţia acordată noţiunii generale de infracţiune (alin. 1) şi
exprimă un principiu fundamental al materiei (alin. 2). Se poate constata modelul de reglementare pentru care a
optat legiuitorul nostru penal, anume: înscrierea definiției infracţiunii + un principiu fundamental ce guvernează
instituţia răspunderii penale (al cărei unic temei îl reprezintă fapta ce constituie infracţiune). Într-o atare optică,
prin inserarea unui text legal care cuprinde o definiţie acordată infracţiunii, se indică / evidenţiază acele
trăsături ridicate la rang de trăsături esenţiale, în considerarea acestora, de către însuşi legiuitorul penal, ca
fiind trăsături generale, fundamentale, comune, deci caracteristice infracţiunii „în general”. Altfel spus,
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt trăsături ce caracterizează toate faptele concrete reprezentând fapte
penale generatoare de răspundere penală, cât şi fiecare faptă penală / infracţiune concretă.
Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 15 C. pen.). Ceea ce este
esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea / reproşabilitatea).
Pornind de la definiţia legală (care este o definiţie apreciată drept formală), putem afirma că
infracţiunea este o faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Se poate observa că
primul loc în definiţia infracţiunii este ocupat de prevederea faptei în legea penala, trăsătură esenţială
(definitorie) ce decurge din principiul fundamental al legalităţii incriminării (consacrat de art. 1 C. pen.).
De reţinut: Care sunt / câte sunt (şi care este conţinutul propriu al fiecăreia dintre) trăsăturile apreciate
a fi trăsături esenţiale ale infracţiunii, reprezintă un subiect controversat în doctrina noastră penală. Sub acest
aspect, menţionăm că se manifestă, în principal, două curente de opinie. Astfel:
- fie se apreciază că infracţiunea are un număr de patru trăsături esenţiale: prevederea în legea penală (1) /
săvârşirea cu vinovăţie (2) / caracterul nejustificat al faptei (3) / caracterul imputabil al faptei (față de persoana
care a săvârșit-o) (4);
- fie se apreciază că infracţiunea are un număr de trei trăsături esenţiale: prevederea în legea penală (1) /
caracterul nejustificat al faptei (2) / caracterul imputabil (persoanei care a săvârşit-o) (3).
Trebuie subliniat faptul că un punct nevralgic al dezbaterilor doctrinare actuale rezidă în considerarea
locului ocupat în definiţia infracţiunii de conceptul de vinovăţie (semnificația vinovăției), mai exact, punându-se
problema dacă aceasta – vinovăţia – constituie (sau nu) o trăsătura esenţială autonomă, distinctă de cea a
prevederii faptei de legea penală.
I.1. Tipicitatea. Înţelesul noţiunii de tipicitate

„Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată
ca infracţiune, să corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului
activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). (...) În ceea ce priveşte
5
vinovăţia s-a introdus dispoziția din alin. (1) al art. 16 în scopul de a se sublinia importanţa elementului
subiectiv în structura infracţiunii.” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]
De reţinut: „Devenirea întru infracţiune” a unei fapte concret comise pleacă de la anumite premise:
1. (Pre)Existenţa unei norme de incriminare care descrie fapta interzisă sau (după caz) ordonată de legiuitor a se
comite, sub sancţiunea tipică asociată unei fapte prevăzute de legea penala ca infracţiune (anume: pedeapsa).
Indiferent de sediul incriminării, se remarcă o varietate de fapte, sub aspectul modului de manifestare – acţiune
(comisiune) / inacţiune (omisiune), al formei de vinovăţie ş.a.
2. Comiterea unei fapte concrete care să se regăsească în descrierea unei norme de incriminare. În baza unei
simple observaţii, este evident că, înainte de toate, infracţiunea se caracterizează prin aceea că este o faptă, un
fapt pozitiv – o faptă concretă – ca manifestare a unei persoane / a omului, în realitatea înconjurătoare, sub
forma unei acţiuni / inacţiuni, care atrage anumite consecinţe (urmări) dăunătoare, prin atingere efectivă sau
periclitare a valorilor sociale cărora legea penala le conferă protecţie. Fapta este, totodată, expresia unei
anumite atitudini psihice a făptuitorului (în considerarea incriminării acesteia).
3. Corespondenţa / concordanţa dintre fapta concret săvârşită şi fapta descrisă de legiuitorul penal, din punct
de vedere al trăsăturilor / elementelor caracteristice acesteia, astfel încât dimensiunile faptei comise în realitate,
să corespundă descrierii standard (tipice) din norma incriminatoare de referinţă, care conferă etalonul legal.
Această corespondenţă / concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile impuse prin etalonul legal
care reprezintă modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare, s-a încetăţenit în doctrina penală sub
denumirea de „tipicitate”.
După cum s-a precizat, doctrina nu este unitară în aprecierea numărului trăsăturilor esenţiale ale
infracțiunii. Rezultă două interpretări în legătură cu ceea ce acoperă conceptul de tipicitate, anume:
- dacă acoperă, deopotrivă, elementele de factură obiectivă şi cele de factură subiectivă din modelul legal de
reglementare;
- sau acoperă numai elementele de factură obiectivă din conţinutul normei de incriminare.
Prin urmare, ajunşi la acest stadiu al expunerii, reafirmăm că, într-o primă opinie se susţine că
infracţiunea prezintă patru trăsături esențiale, anume: 1) prevederea faptei de legea penală – concordanţa între
fapta concret săvârşită şi modelul legal de incriminare sub aspectul elementelor de factură obiectivă = tipicitate
(cu limitarea tipicităţii la elementele obiective); 2) săvârşirea cu vinovăţie – concordanţa între fapta concret
comisă şi modelul legal de incriminare sub aspectul elementelor de factură subiectivă; 3) caracterul nejustificat
al faptei; 4) caracterul imputabil al faptei. Într-o a doua opinie se susţine că infracţiunea prezintă trei trăsături
esenţiale, anume:1) prevederea faptei în legea penala – concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul legal
de incriminare sub aspectul elementelor de factură obiectivă, cât şi al elementelor de factură subiectivă =
tipicitate; 2) caracterul nejustificat al faptei; 3) caracterul imputabil al faptei.
În esenţă, desprindem concluzia potrivit căreia fie se apreciază ca prevederea faptei în legea penală se
referă doar la elementele obiective din conţinutul infracţiunii (tipicitatea are în vedere doar elementele de
factură obiectivă din conţinutul incriminării, elementul subiectiv – vinovăţia – constituind o trăsătură esențială
distinctă a infracțiunii, potrivit art. 15 C. pen.), fie se apreciază că, deşi vinovăţia este enumerată de legiuitor
printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esenţială distinctă, ci (doar)
elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (sub formă de intenţie, culpa sau intenție
depășită – după caz, conform art. 16 C. pen.). În această ultimă viziune, reiese că nu se acordă autonomie
vinovăţiei (prin excluderea acesteia din cuprinsul tipicităţii) şi nu se abandonează concepţia proiectului Codului
penal în vigoare (cu privire la trăsătura esenţială a tipicităţii, care integra prevederea faptei în legea penală și
vinovăția). Se impune precizarea potrivit căreia vinovăţia, ca trăsătură generală a infracţiunii (spre deosebire
de concepţia ilustrată de reglementarea anterioară: Codul penal din 1968) este denumită de legiuitorul actual
imputabilitate – trăsătură esenţială (distinctă) a infracţiunii.
În concluzie – şi în acord cu unii dintre autorii de specialitate – afirmăm că prevederea faptei în legea
penală şi vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă concretă şi faptă descrisă
în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective (prevederea faptei în legea penală, înţeleasă ca
tipicitate obiectivă) şi al formei de vinovăţie cerută de legea penală (vinovăţia, în sensul dispoziţiei din art. 16
C. pen. – tipicitate subiectivă).
Important: Orice infracţiune este (trebuie să fie), înainte de toate, o faptă prevăzută de legea penală,
dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune! Nu se pune semn de egalitate – trebuie să se
facă distincţie – între formulările: „faptă prevăzută de legea penală” şi „infracţiune” (= faptă penală, ilicit penal).
Prevederii faptei de legea penala (în sens larg) – tipicităţii – trebuie să i se adauge și celelalte două trăsături
esenţiale (anume: caracterul nejustificat al faptei şi caracterul imputabil persoanei care a săvârşit-o), pentru ca
fapta concret comisă să poată fi calificată drept infracțiune.
6
I.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

„Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de
ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea
penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Împrejurările care înlătură
caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un capitol
distinct.” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]
În ordinea de reglementare, potrivit prevederilor art. 15 alin. (1) C. pen. – şi indiferent de aprecierile
doctrinare asupra sa, ca fiind cea de-a doua ori cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii –, se evidențiază
caracterul nejustificat impus faptei pentru a constitui infracțiune, încetăţenit în literatura de specialitate (şi) sub
denumirea de antijuridicitate. Potrivit aprecierilor doctrinare, noţiunea de antijuridicitate exprimă existenţa unei
contradicţii între fapta săvârşită şi exigenţele ordinii juridice. Modul sub care se verifică antijuridicitatea, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge din constatarea lipsei anumitor împrejurări reglementate de lege,
indispensabile pentru existenţa infracţiunii, anume: cauzele justificative. Este de precizat faptul că existenţa
tipicităţii faptei (caracterul faptei săvârşite de a întruni toate condiţiile prevăzute în norma incriminatoare, deci
calificarea sa drept tipică) constituie doar un indiciu de antijuridicitate. Astfel, caracterul nejustificat
(antijuridic) al faptei tipice există în lipsa constatării incidenţei vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute
de lege, deci în urma unei aprecieri „la negativ”. Anticipând materia, avansăm cu titlu de exemplu: actul de
ucidere a unei persoane în legitimă apărare, deși corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul
care incriminează omorul (art. 188 C. pen.), reprezintă o faptă care nu are (de fapt) caracter ilicit, pentru că
legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile cauzei justificative ilustrate (conform art. 19 C. pen. – legitima
apărare).
Fără a intra acum (şi aici) în detalii, menţionăm că, în concordanţă cu definiţia acordată infracţiunii, în
Capitolul II din Titlul II al Părţii generale a Codului penal îşi găsesc reglementare cauzele (generale) de
excludere a infracţiunii, denumite in terminis - cauze justificative. Dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate), fapta prevăzută de legea penală comisă nu constituie
infracţiune [conform art. 18 alin. (1) C. pen.]. Incidenţa acestora înlătură caracterul nejustificat al faptei, altfel
spus, „se loveşte” (direct) în trăsătura esenţială a antijuridicităţii faptei. Aspectele comune tuturor acestor
cauze conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu
constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă (licită)” -
[Dicţionar de drept penal şi procedură penală].
Important: Cauzele (generale) justificative se vor examina într-un capitol distinct din prezentul suport
de curs.
I.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

Pentru ca o faptă să atragă calificarea drept infracțiune și să genereze răspunderea penală, nu este
suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie (în plus)
nejustificată, ci trebuie (pe deasupra) să poată fi și imputată făptuitorului / persoanei care a săvârșit-o. După
cum se poate (lesne) observa – privind definiţia acordată infracţiunii [art. 15 alin. (1) C. pen.] –, ultima dintre
trăsăturile esenţiale ale acesteia este cea privitoare la caracterul imputabil al faptei.
Imputabilitatea, ca o caracteristică generală (trăsătură esenţială a infracţiunii), presupune posibilitatea
de reproşare a săvârşirii faptei în sarcina persoanei implicate în comiterea acesteia (nefiind suficientă, pentru a
fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi a antijuridicităţii). Alăturându-se
caracterului nejustificat al faptei tipice – tot ca o trăsătură esenţială nou introdusă în definiţia legală acordată
infracţiunii –, caracterul imputabil, subliniem că acesta din urmă se impune a fi analizat doar după ce s-a
stabilit că fapta comisă este tipică şi nejustificată. Atragem atenţia asupra următorului aspect: daca existenţa
tipicităţii faptei constituie doar un indiciu de antijuridicitate, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în legătura cu
raportul dintre caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al faptei. Mai precis, existenţa / verificarea
caracterului nejustificat (ilicit) al faptei nu constituie un indiciu al imputabilităţii acesteia. O faptă tipică şi
antijuridică, după caz, poate fi imputabilă, sau nu, persoanei care a săvârşit-o.
Trăsătura esenţială a imputabilităţii faptei există doar dacă, pe caz concret, nu este incidentă o cauză
de neimputabilitate prevăzută de lege. Astfel, (şi) caracterul imputabil al faptei există în lipsa constatării
incidenţei anumitor cauze reglementate de lege, indispensabile pentru existenţa infracţiunii, denumite cauze de
neimputabilitate, așadar (tot) în urma unei aprecieri „la negativ”. Asupra acestor aspecte (asupra cărora vom
reveni într-un capitol distinct), există consens în doctrina noastră penală.
Este de precizat faptul că, în privinţa conceptului de imputabilitate, a sensurilor acordate acesteia,
doctrina penală înregistrează o diversitate de opinii, definiţia legală acordată infracţiunii nefiind la adăpost de
critici. Astfel, în considerarea faptului că noţiunea de imputare a unei fapte exprimă atât ideea că făptuitorul a
7
comis fapta în mod obiectiv, cât şi subiectiv (cu vinovăţie), se apreciază, de către unii autori de lucrări
specialitate, că enumerarea conţinutului imputabil al faptei – în lumina prevederilor art. 15 alin. (1) C. pen. –
apare ca o tautologie: se vizează atât faptul că vinovăţia a fost deja menționată în definiţie, cât și împrejurarea că
imputabilitatea obiectivă este definită implicit prin raportare la conţinutul obiectiv al faptei prevăzute de legea
penală, care include şi legătura de cauzalitate între acţiune / inacţiune şi urmarea imediată.
În opinia noastră, singura interpretare a noţiunii analizate – caracterul imputabil al faptei –, care să nu
conducă la aprecierea drept redundantă a noii definiţii legale a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea
este apreciată drept o premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al laturii subiective a
conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică drept parte componentă a conceptului mai larg de tipicitate
(alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea penală). Viziunea este susţinută de împrejurarea că
stabilirea existenţei imputabilităţii se realizează printr-un examen negativ, prin constatarea lipsei incidenţei
vreunei cauze de neimputabilitate prevăzute de lege. [Asumându-ne opinia avansată în această chestiune
deosebit de complexă şi nuanţată, cantonaţi fiind şi de limitele expunerii, recomandăm consultarea / parcurgerea
doctrinei de specialitate (care tratează acest amplu subiect de dezbatere). Nu putem decât să apreciem o
asimilare corespunzătoare a explicaţiilor conferite noţiunii de imputabilitate, prin prisma sursei (accesibile) de
documentare.]
Revenind (pe scurt) asupra unora dintre cauzele de excludere a infracţiunii, specificăm că, în
concordanţă cu definiţia acordată infracţiunii, în Capitolul III din Titlul II al Părtii generale a Codului penal îşi
găsesc reglementare cauzele (generale) de excludere a infracţiunii, denumite in terminis – cauze de
neimputabilitate. Dacă există vreuna dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de lege (constrângerea fizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea,
cazul fortuit), fapta prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune – conform art. 23 alin. (1) C.
pen. Incidenţa acestora înlătură caracterul imputabil al faptei, altfel spus, „se loveşte” (direct) în trăsătura
esenţială a imputabilităţii.
După cum se va vedea, verificarea îndeplinirii trăsăturii imputabilităţii faptei presupune constatarea –
potrivit aprecierilor doctrinare – aşa-numitelor sub-condiţii ale imputabilităţii, anume: responsabilitatea,
cunoașterea antijuridicităţii faptei şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Fără a insista aici,
anticipând materia, avansăm cu titlu de exemplu: actul deliberat de ucidere a victimei de către un minor
nerăspunzător penal (de pildă, un copil în vârstă de 13 ani la data comiterii faptei), deși corespunde întru-totul
descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul (art. 188 C. pen.) și reprezintă o faptă care are
caracter ilicit (nefiind comisă în condiţiile unei cauze justificative prevăzute de lege), nu este, totuși, imputabilă
persoanei care a săvârşit-o, neconstituind – prin urmare – infracțiune (în raport de respectivul făptuitor) [a se
vedea: art. 27 coroborat cu art. 113 alin. (1) C. pen.].
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări,
cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală determină imposibilitatea
imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului.
Important: Cauzele (generale) de neimputabilitate se vor examina într-un capitol distinct din prezentul
suport de curs.
*
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale, lipsa uneia
dintre acestea ducând la inexistenţa / excluderea infracţiunii (înlăturarea caracterului penal al faptei), şi – deci –
pe cale de consecinţă, la excluderea răspunderii penale. Ajungând în acest punct al expunerii, apreciem asupra
importanţei reliefării unor aspecte de ordin procesual penal.
Potrivit dispoziţiilor din art. 16 alin. (1) lit. a) – d) Cod procedură penală, se prevede că: „Acţiunea
penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu
există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu
există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”.
Soluţiile ce pot fi date în toate aceste cazuri, în urma constatării lor, sunt: clasarea (în cursul urmăririi penale),
respectiv achitarea (în cursul judecăţii).
De reţinut: În elaborările teoretice (lucrări de specialitate: cursuri, manuale, tratate), comentariile
referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, se regăsesc într-un amplu capitolul intitulat Teoria
generală a infracţiunii, iar introducerea în problematica teoretică pe care o dezvoltă este (invariabil) marcată de
secţiunea rezervată definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Dispoziţia generală din art. 15 C. pen.
constituie punct de plecare pe căile controverselor pe care le ridică probleme teoretice privitoare la chestiuni de
bază: care sunt / câte sunt trăsăturile generale / fundamentale ale infracţiunii, respectiv ce implică acestea sub
aspectul conţinutului pe care îl prezintă, neajungându-se la concordanţa explicaţiilor privitoare la trăsăturile
8
esenţiale ale infracţiunii, la o viziune unitară în materie; astfel, se dă contur unei doctrine eterogene, se lăsă
(încă) loc de interpretare, inclusiv în activitatea de aplicare a legii penale.
*
Revenind la prevederile art. 15 C. pen., se evidențiază şablonul legal construit pe: definiţie acordată
infracţiunii + exprimarea unui principiu fundamental (potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale). Referindu-ne la art. 15 alin. (2) C. pen., se instituie regula (lipsită de derogare!) potrivit
căreia doar existenţa infracţiunii atrage răspunderea penală, evidenţiindu-se legătura strânsă (de tip organic)
dintre fapta penală şi răspunderea juridico-penală, ale cărei consecinţe sunt reprezentate (dintre sancţiunile de
drept penal) de pedepse şi măsuri educative (sancțiuni penale propriu-zise).
Aşadar: infracţiune – răspundere penală – sancţiune penală!
Prin excepţie de la regulă, deși fapta reprezintă infracțiune, se va înlătura răspunderea penală în
ipoteza incidenţei unor cauze expres indicate de lege (Titlul VII din Partea generală, art. 152 - art. 159 C. pen.,
anume: amnistia; prescripţia răspunderii penale; lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile -
în cazul unor infracţiuni pentru care se prevede că acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate; împăcarea dintre infractor şi victima unor infracţiuni).
Important: Cauzele care înlătură răspunderea penală vor constitui obiect de studiu în semestrul al II-
lea. În contextul discuţiei întreprinse pe marginea dispoziţiilor art. 15 C. pen., semnalăm diferenţierea /
departajarea care se impune a fi făcută între cauzele care înlătură răspunderea penală şi alte categorii de
cauze operante în materie juridico-penală, așa cum sunt, cauzele de excludere a infracţiunii. Astfel, după cum
rezultă din însăşi denumirea atribuită – cauze de înlăturare a răspunderii penale – acestea „lovesc” (direct) în
consecinţa atrasă / efectul atras ca urmare a comiterii unei fapte ce constituie infracţiune, aptă a genera
răspunderea penală. Cu alte cuvinte, incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală nu afectează existenţa
infracţiunii / nu alterează caracterul infracţional al faptei (fapta concret comisă este o faptă penală),
înlăturându-se, însă, în mod indirect, posibilitatea luării / stabilirii / aplicării de sancţiuni penale (pedepse sau
măsuri educative).
***
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite

(din materia aferentă trăsăturilor esențiale ale infracțiunii):
1) Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii? Ce puncte de vedere principale s-au formulat în această
materie în doctrina penală?
2) La ce se referă noţiune de „tipicitate”? Ce discuţii pot fi surprinse în doctrina penală autohtonă cu privire la
semnificația și conținutul acesteia?
3) Ce presupune caracterul nejustificat (ilicit) al faptei – trăsătură esenţială a infracţiunii?
4) Ce presupune caracterul imputabil al faptei – trăsătură esenţială a infracțiunii?
5) Cum se verifică existenţa trăsăturii esenţiale a antijuridicității faptei?
6) Cum se verifică existenţa trăsăturii esenţiale a imputabilităţii faptei?
7) Noțiunea de infracțiune este, sau nu, sinonimă cu aceea de faptă prevăzută de legea penală?
8) Ce se înțelege prin conceptul de definiție legală materială a infracțiunii? Dar prin acela de definiție legală
formală a infracțiunii?
9) Care este, în lumina definiției legale actuale a infracțiunii, relația (raportul) dintre vinovăție și
imputabilitate?
10) Care sunt instituțiile penale fundamentale ale dreptului penal?
9
II. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
- Fixarea noţiunii de „conţinut al infracţiunii” prin prisma delimitărilor care trebuie operate în raport cu
definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere corespunzătoare a dimensiunilor conţinutului
constitutiv al infracţiunii, configurat pe cele două laturi indispensabile (latura obiectivă şi latura subiectivă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a distinge factorii infracţiunii: obiectul şi subiecţii infracţiunii, cu fixarea
aspectelor esenţiale referitoare la clasificări în materie (tipuri de obiect al infracţiunii; subiect activ al
infracţiunii şi subiect pasiv al infracţiunii; condiţii cerute subiecților infracţiunii, cu precădere condiţii generale /
speciale cerute subiectului activ al infracţiunii – persoană fizică).
Preliminarii
Conţinutul infracţiunii şi definiţia infracţiunii nu sunt identice! Definiţia generală (din art. 15 C. pen.)
relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ceea ce permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit
juridic, extrapenal. Legislaţia noastră penală cuprinde (însă) un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o
mare varietate, care prezintă, toate (în comun), aceleași trăsături esențiale. Astfel, se ajunge la necesitatea
operării de distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală,
de alte infracţiuni. În această operațiune, definiția infracțiunii / trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu permit
respectivele delimitări, care sunt posibile, însă, prin raportare la conținutul juridic particular al fiecărui tip de
infracțiune în parte.
Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea / ansamblul condiţiilor obiective şi subiective
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni, care determină un
anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni, prin trăsăturile proprii pe care le prezintă,
permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia, cu
noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care dezvoltă o vastă problematică cu
privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce se integrează în conţinutul infracţiunii, interesând
în principal: latura obiectivă, latura subiectivă, obiectul şi subiecţii infracţiunii. [Pentru alte aspecte privitoare
la conţinutul infracţiunii, recomandăm parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate].
Evidenţiem că, prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui infracţiuni. Toate aceste
elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite infracţiuni, formează conţinuturile acestor
fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate, abstracte, tipare legale în care se încadrează faptele
concrete ce se comit în realitate, care trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o
infracţiune sau alta, spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 C. pen., infracţiunea de omor se realizează atunci când o persoană ucide cu
intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 C. pen., infracţiunea de furt se realizează atunci când o persoană sustrage un
bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe
nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 C. pen., infracţiunea de delapidare se realizează prin însuşirea, folosirea sau
traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau administrează.
Rezultă că, prin norme speciale de incriminare, sunt prevăzute infracţiuni determinate şi – deci –
conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale a dreptului penal).
După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice; definiţia generală
din art. 15 alin. (1) C. pen. relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite delimitarea ilicitului penal de
alte forme de ilicit juridic (contravenţii, abateri disciplinare etc.). Conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare
infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând-o să se deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de
studiu se examinează noţiunea de conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun
tuturor conţinuturilor de infracţiuni.
10
II.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea conţinuturilor de infracţiuni
Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:

a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări
dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de intenţie, culpă sau intenție depășită
(praeterintenţie), ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura obiectivă şi latura subiectivă.
b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc obiectul faptei (spre
exemplu: la infracţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat în posesia sau detenţia altuia), sau
condiţii ce privesc subiectul activ (spre exemplu: la infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie
funcţionarul public, gestionar sau administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate).
c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de comitere, un anumit scop
sau mobil [spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe - art. 336 C. pen., ultraj contra bunelor moravuri - art. 375 C. pen., distrugere în formă agravată - art.
253 alin. (4) C. pen., ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă - art. 200 C. pen., furt - art.
228-230 C. pen. ş.a.].
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al infracţiunii şi
conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor cerute
de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite infracţiuni. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce
compun latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru
orice infracţiune.
În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii. Ne reţine aici atenţia
(şi) clasificarea operată după importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale,
constitutive, necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii, accidentale,
circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele agravate / calificate ale infracţiunilor.
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut de bază, simplu sau tipic, care
cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor - art. 188 C.
pen., sau furt - art. 228 C. pen.) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care corespunde variantelor
agravate ale anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte
circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate sporită [spre exemplu: omor calificat - art.
189 C. pen., furt calificat - art. 229 C. pen., viol agravat - art. 218 alin. (3) şi alin. (4) C. pen. etc.].
Totodată, se distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor atenuate ale anumitor
infracţiuni, care – în principiu – conţine, pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază, şi alte circumstanţe
obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate (mai) redusă. Spre exemplu: uciderea la cererea
victimei, ca formă atenuată a infracţiunii de omor - art. 190 C. pen.; furtul în scop de folosinţă, ca formă
atenuată a infracţiunii de furt / furt calificat - art. 230 C. pen.; omisiunea sesizării comisă din culpă, formă
atenuată a omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie - art. 267 alin. (2) C. pen.; înlesnirea evadării comisă din
culpă, formă atenuată a faptei intenţionate - art. 286 alin. (4) C. pen.
II.2. Elementele analitice ale infracţiunii
Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie (în forma cerută /
impusă de lege). Fapta, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi
vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul său, constituind
părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă.
În conţinutul infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii. Pe lângă obiect,
infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv persoana care săvârşeşte faptă
incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă
actul de conduită interzis, ca titulară a valorii ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive, ale infracţiunii, care se integrează în
conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără de care infracţiunea nu este posibilă, a
reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în doctrina penală.
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se referă la conţinutul
constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au valoarea unor elemente constitutive,
lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa infracţiunii sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza
conţinutului specific al fiecărei infracţiuni se prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă,
11
prin prisma trăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de pe
poziţia elementelor analitice ale infracţiunii.
Important: Din punct de vedere didactic, unii autori tratează distinct obiectul şi subiecţii infracţiunii
(drept factori / condiţii preexistente oricărei infracţiuni săvârşite), față de conţinutul constitutiv propriu-zis al
infracţiunii – latura obiectivă şi latura subiectivă – spre deosebire de alţi autori care, considerând toate cele
patru categorii de elemente (obiect, subiect, latură obiectivă şi subiectivă) drept elemente componente ale
tipicităţii, le tratează cu ocazia prezentării tipicităţii ca trăsătură definitorie a infracţiunii.
II.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii
II.3.1. Obiectul infracţiunii

Obiectul infracțiunii este reprezentat, în cazul oricărei infracțiuni, de valorile şi relaţiile sociale
apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau puse în pericol
prin săvârşirea acestora (obiectul juridic al infracţiunii).
Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [reiteram trimiterea la parcurgerea / consultarea
doctrinei de specialitate]. Dintre acestea, ne reţin atenţia următoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate de o grupă de
infracţiuni, care serveşte la sistematizarea Părţii speciale a Codului penal (XII titluri).
- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală, căreia i se aduce
atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin existenţa unui obiect
material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia / căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea /
inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii
infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei în viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului
etc.). Având în vedere faptul că nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie
exprimată în doctrină – la care achiesăm – se susţine că acesta (obiectul material) stă la baza clasificării
infracţiunilor în: infracţiuni materiale şi infracţiuni formale. Infracţiunile materiale sunt faptele caracterizate de
existenţa unui obiect material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea / inacţiunea (spre exemplu: omor, vătămare
corporală, furt, distrugere), spre deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun existenţa unui obiect
material, în cazul cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns legată de un anumit lucru corporal (spre
exemplu: trădare, divulgarea secretului profesional, ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără permis de
conducere).
II.3.2. Subiecţii infracţiunii

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, deosebind
două categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau juridică care
săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al infracţiunii, când este reprezentat
de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă,
responsabilitate, libertate de hotărâre şi acţiune.
Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac obiectul
dispoziţiilor din art. 113 C. pen. care prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit
faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. (1) C. pen. – legea instituie prezumţia absolută de
incapacitate penală; art. 113 alin. (2) C. pen. – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate penală.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător penal) este o
cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii (acesta nu este infractor, ci
doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
comis fapta penală cu discernământ – capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa
în raport cu faptă concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii [art. 113 alin.
(3) C. pen.), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o prezumţie în sensul
existenţei discernământului).
12
De reţinut: Trebuie eliminată orice confuzie între starea de minoritate a făptuitorului şi starea de
minoritate a infractorului. Starea de minoritate a infractorului – cu referire la minorii răspunzători penal, cu
vârsta cuprinsă între 14-18 ani la data comiterii faptei – reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele răspunderii lor
penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în cazul acestora (şi nu pedepse).
Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită limită de vârstă,
legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea vârstei de 16 ani, înţelegând prin
aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi
urmările acestora, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu
defineşte noţiunea de responsabilitate a persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care,
din punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de
excludere a infracţiunii (art. 28 C. pen.). Revenind asupra responsabilităţii, menţionăm că responsabilitatea se
prezumă (prezumţie relativă), putând fi răsturnată prin dovada / proba contrară, că persoana nu şi-a dat seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu şi le-a putut stăpâni.
Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea persoanei de a
delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în afara oricărei constrângeri
manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de legea penală, dar rezultă implicit din
prevederile art. 24 şi art. 25 C. pen., care consacră constrângerea fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul
naturii juridice reprezintă cauze de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.
Important: În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste (trei) condiţii generale mai sus
menţionate, atunci când se abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe
poziţia persoanei fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite faptă
prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, fapta neconstituind infracţiune. Astfel, curentul majoritar de
opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a
cerinţelor referitoare la limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi acţiune. S-a opinat şi în sensul
că subiectul activ este considerat a face parte dintre elementele de factură obiectivă ale incriminării-tip, spre
deosebire de discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar drept elemente ale tipicităţii, acestea
fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră de tratare a
problematicii abordate. Într-o atare optică, se consideră că atribuirea calităţii de subiect activ se face
independent de orice apreciere cu privire la capacitatea persoanei şi la posibilitatea sancţionării penale a
acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise
drept infracţiune sau simplă faptă prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană
lipsită de discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre exemplu: iresponsabilul care comite un
omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de drept penal [a se
vedea prevederile art. 107 alin. (2) C. pen.].
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect activ general şi
infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt cele ce pot fi comise de orice
persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile
generale mai sus-menţionate. În cazul unor infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care
coautoratul este posibil) mai trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială
prevăzută în norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ special /
calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară). Spre exemplu: calitatea de funcţionar public,
pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art. 289 C. pen.; delapidarea, art. 295 C. pen.
etc.), calitatea de militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate (dezertarea, art.
414 C. pen..; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 C. pen. etc.) ş.a.m.d.
Precizare importantă: Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al infracţiunii / condiţiile
răspunderii penale a persoanei juridice urmează a se realiza în cadrul materiei repartizată studiului în semestrul
al II-lea! De altfel, întreaga problematică vizând aspecte antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către subiectul
activ persoană (pornind de la condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice), la care se vor adăuga: regimul
de sancționare incident în privința acesteia, particularități la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală /
executarea pedepsei / consecințele condamnării persoanei juridice se vor regăsi în cadrul suportului de curs
corespunzător semestrului al II-lea, urmând a face obiectul evaluării tot în semestrul al II-lea de studiu. În
aceeaşi ordine de idei, specificăm că în prezentul suport de curs sunt incluse unele comentarii privind formele
pluralităţii de infracţiuni în cazul persoanei juridice, menționând că s-a tratat cu predilecție instituția recidivei,
într-o expunere paralelă cu reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; excede, de asemenea, pregătirii pe
13
durata semestrului I, în considerarea ideii potrivit căreia se impune fixarea formelor pluralităţii de infracţiuni, în
mod prioritar, în cazul persoanei fizice).
Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv statul), împotriva
căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin săvârşirea faptei, titulară a valorii
sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei
anumite infracţiuni, o calitate specială prevăzută expres în norma de incriminare (exemplu: ultrajul, art. 257 C.
pen.).
În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect pasiv general
(infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei persoane) şi infracţiuni cu subiect
activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă cuprinse în denumirea de infracţiune proprie,
rezervată doar faptelor incriminate cu subiect activ special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate
specială subiectului pasiv al infracțiunii.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic [spre exemplu: o persoană vătămată în urma realizării
acţiunii de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 C. pen. – sau de ucidere din culpă, art. 192 alin. (1) C. pen.), sau
plural [spre exemplu: omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. – sau uciderea din culpă – art. 192 alin. (3)
C. pen.].
Este de precizat faptul că, în cazul anumitor infracţiuni, calitatea specială a subiecţilor implicaţi în
săvârşirea faptei – activ sau / şi pasiv – atrage atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Spre exemplu:
- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat [art. 218 alin. (3) lit. a) C. pen. - comis
de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află victima].
- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen. - comis
asupra unei femei gravide].
- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă (art. 200 C. pen.).
II.4. Latura obiectivă a infracțiunii
Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include / cuprinde trei elemente componente
obligatorii, respectiv: elementul material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de
cauzalitate. Latura obiectiva este una dintre cele două laturi din conţinutul constitutiv al oricărei infracţiuni (nu
se confundă cu latura subiectiva, inseparabilă acesteia). După cum se va vedea, latura obiectivă include în
structura sa cele trei elemente obligatorii (mai sus enunţate), la care se adaugă, în unele cazuri, anumite cerinţe
(esenţiale) cu privire la elementul material. Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii
obiective, atrăgând, pe cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii. Le vom examina pe rând.
II.4.1. Elementul material

Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor (actus reus), prin descrierea legală
a faptei ca infracţiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate realiza prin acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni comisive (care se
săvârşesc prin comiterea de acţiuni interzise de legea penală) – spre exemplu: furt, viol, fals material în
înscrisuri oficiale, delapidare – şi infracţiuni omisive (care se săvârşesc prin inacţiune, în raport de o obligaţie
legală de a face ceva) – spre exemplu: nedenunţare, omisiunea sesizării, aflarea fără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate. Prin această din urmă enumerare s-au evidenţiat aşa-numitele infracţiuni omisive proprii,
infracţiuni în cazul cărora inacţiunea este prevăzută explicit potrivit normei de incriminare a faptei.
Referindu-ne la infracţiunile omisive, amintim şi categoria infracţiunilor denumite în doctrină omisive
improprii, sau comisiv-omisive, caz în care inacţiunea este asimilată acţiunii, omisiunea nefiind expres
prevăzută în norma de incriminare. Potrivit art. 17 C. pen. se prevede ca: „Infracţiunea comisivă care presupune
producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:a) există o obligaţie legală sau
contractuală de a acţiona;b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.
Potrivit prevederilor articolului precitat – care reglementează săvârşirea infracţiunii comisive prin
omisiune – sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune numai infracţiunile comisive care presupun
producerea unui rezultat de ordin material (potrivit unei părţi a doctrinei, un rezultat material explicit prevăzut),
ca rezultat tipic, potrivit normei de incriminare. Prin urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare
14
comisivă, dar rezultatul poate fi uneori – în mod concret – produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie
prevăzută explicit în norma de incriminare. Îndreptând atenţia asupra prevederilor art. 17 C. pen, săvârşirea
infracţiunii comisive prin omisiune se poate realiza în două tipuri de cazuri, anume:
a) Când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona, caz ce se caracterizează prin obligaţia juridică a
subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului, obligaţie denumită în doctrină obligaţie
de garanţie. Aceasta subzistă doar atunci când între persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială ocrotită
– care nu îi aparţine – există o legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privinţa
evitării rezultatului vătămător pentru valoarea socială protejată / ocrotită de norma de incriminare. În acest
sens, doctrina oferă mai multe exemple, dintre care reţinem / reproducem: obligaţia legală a părinţilor de a
asigura cele necesare supravieţuirii copilului – cum ar fi cazul mamei care trebuie să hrănească sau să
protejeze pe noul-născut, astfel încât, dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi
în prezenţa unei infracţiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpă; sau, obligaţia
contractuală a prestatorului întreţinerii unei persoane în vârstă, sau a bonei faţă de copilul minor, de a acorda
acestora asistenţă activă sau ajutor în condiţiile în care le-ar fi periclitată viaţa etc.
b) Când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată
o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezultatului. În acest sens, doctrina oferă mai multe exemple,
dintre care reţinem / reproducem: atunci când o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii pentru a
remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, iar prin acţiunea sa creează o stare de pericol pentru
integritatea fizică a celor care trec prin zonă; dacă ulterior desfăşurării acestei activităţi, persoana lasă (peste
noapte) groapa nesemnalizată şi neacoperită, iar un trecător cade în groapă, cel care a săpat-o va răspunde
pentru vătămările corporale sau pentru decesul victimei. Sau: persoana care deţine un câine, dacă nu
utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în locuri publice, răspunde pentru vătămarea corporală
cauzată de câine unei alte persoane.
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta într-o singură acţiune / inacţiune (a se vedea
în acest sens, unitatea naturală de infracţiune – cazul infracţiunii simple sau al infracţiunii continue), sau în două
sau mai multe acţiuni / inacţiuni (a se vedea în acest sens, unitatea legală de infracţiune – cazul infracţiunii
continuate sau al infracţiunii complexe), ori atât într-o acţiune cât şi într-o inacţiune (spre exemplu:
infracţiunea de violare de domiciliu - art. 224 C. pen.).
II.4.2. Urmarea imediată

Săvârşirea acţiunii sau inacţiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege, prin
lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul sau urmarea produsă –
element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea element obligatoriu pe latură obiectivă mai este denumit
în doctrină şi urmare imediată, în vederea deosebirii acestuia de eventualele consecinţe subsecvente ale
infracţiunii. Astfel, dacă urmarea imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia,
consecinţele subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infracţiuni, la agravarea răspunderii penale (spre ex.,
producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183 C. pen. – în cazul anumitor
infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 C. pen.).
În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de
pericol. Este de subliniat faptul că o parte din doctrină foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de
rezultat, expresia - infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune formală sau
infracţiune de atitudine. În acest sens, reamintim că în opinia altor autori de specialitate – pe care o împărtăşim
– clasificarea infracţiunilor în materiale şi formale se realizează potrivit criteriului dat de existenţa (sau
inexistenţa) obiectului material.
Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit sau implicit,
urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat); acestea produc un rezultat material, o modificare fizică,
perceptibilă, în realitatea înconjurătoare. Spre exemplu: prevedere explicită a rezultatului există în conţinutul
infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, înşelăciune; prevedere implicită
a rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de omor / omor calificat.
Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una materială, constând
(doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma de incriminare. În cazul acestor
infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei modificări efective în realitatea (concretă,
obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din
punct de vedere material, aceasta fiind lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de
natură să provoace tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.
Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în norma de incriminare, a valorii sociale
15
periclitate. Spre exemplu: fapta incriminată de art. 329 alin. (1) C. pen. (Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă) – identificându-se potrivit normei de incriminare, înscrierea potrivit
căreia „dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată” – ilustrează o infracţiune de pericol social concret. Dimpotrivă, fapta incriminată de
art. 335 alin. (1) C. pen. (Conducerea unui vehicul fără permis de conducere) – ilustrează o infracţiune de
pericol abstract. [Nu sunt deloc de neglijat nu sunt nici alte clasificări, din punct de vedere al elementului
material, sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate, în vederea reţinerii şi a altor tipuri de
infracţiuni.]
De reţinut: Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu
doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului consumării.
Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a activităţii infracţionale,
care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz concret), iar consumarea unei
infracţiuni de pericol are loc când, în urma realizării integrale a actului de conduită interzis, este generată
starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect –
şi în cazul formei atipice a tentativei (a se vedea materia rezervată prezentării formelor infracţiunii intenţionate).
II.4.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă se întregeşte prin existenţa unui alt element component obligatoriu, denumit legătura
de cauzalitate, prin care se înţelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul material (acţiunea / inacţiunea) şi
urmarea imediată. Raportul de cauzalitate caracterizează toate infracţiunile, deşi nu apare menţionat explicit în
norma de incriminare.
Problema constatării acestuia şi a stabilirii sale cu exactitate se ridică îndeosebi în cazul infracţiunilor
de rezultat. În cazul infracţiunilor de pericol concret, starea de pericol – urmare a faptei – se impune dovedită,
trebuind să decurgă în mod necesar din acţiune / inacţiune, probarea acestora determinând prezumarea existenţei
legăturii de cauzalitate; în cazul infracţiunilor de pericol abstract, odată stabilită existenţa elementului material,
se prezumă atât urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate care le uneşte pe acestea.
În unele cazuri, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică dificultăţi – spre exemplu: uciderea victimei
prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori prin împuşcare în cap, de la mică distanţă, cu o armă de foc. În
alte situaţii, se pot ridica unele probleme, dificultăţi, în corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv
atunci când urmarea a fost precedată de acţiuni plurale, concomitente sau succesive, desfăşurate de mai multe
persoane, sau atunci când anumite împrejurări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de
momentul manifestării acţiunii – au influenţat într-o anumită măsură producerea rezultatului. Nu de puţine ori
practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al cauzei supuse soluţionării
(spre exemplu: o persoană este victima unui accident de trafic rutier, suferind vătămări serioase ale integrităţii
corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire, însă, pe drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt
accident, în urma căruia pacientul decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu
declanşat de un piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii, subsumate celor
două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se consideră că producerea rezultatului faptei
se datorează unei singure cauze sau unui concurs de cauze.
Important: Situându-ne (aproape) în afara oricărui comentariu cu privire la teoriile privind raportul de
cauzalitate, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma
elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii! În urma studiului individual, atenţia trebuie îndreptată, cu
precădere, asupra meritelor şi limitelor teoriilor vehiculate (acestea nu sunt adăpost de critici). La rândul nostru,
specificăm că, dintre teoriile privitoare la raportul de cauzalitate, de largă îmbrăţişare se bucură teoria (clasică a)
echivalenţei condiţiilor (denumită şi teoria condiţiei sine qua non), în doctrina autohtona fiind semnalată şi o
teorie care se bucură de audienţă în doctrina străină, anume teoria imputării obiective a rezultatului.
II.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

În cazul unor infracţiuni legiuitorul înscrie cerinţe referitoare la loc, timp, mod, mijloace de săvârşire a
faptei, care, atunci când se figurează pe conţinutul constitutiv de bază (al infracţiunii-tip) sunt, de asemenea,
cerinţe obligatorii ale laturii obiective. Menţionăm, cu titlu de exemplu, cazul infracţiunii de tulburare a ordinii
şi liniştii publice (art. 371 C. pen.), sau cazul infracțiunii de trădare prin ajutarea inamicului (art. 396 C. pen.).
În alte cazuri, cerinţele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective, ca împrejurări în
care se săvârşesc unele infracţiuni, atrag o agravare sau o atenuare a răspunderii penale în raport de anumite
incriminări-tip. Menţionăm, spre exemplu, cazul infracțiunii de furt calificat [art. 229 alin. (1) lit. a), b) ş.a. C.
16
pen.], ori cel al infracțiunii de omorul calificat [art. 189 alin. 1 lit. h) C. pen.) etc., respectiv cazul infracțiunii de
ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C. pen.).
II.5. Latura subiectivă a infracțiunii
Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi însoţesc
acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element obligatoriu, esenţial, îl
reprezintă întotdeauna vinovăţia. Aceasta reprezintă atitudinea psihică a persoanei, constând într-un act de
conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de faptă şi urmările acesteia: vinovăţia în
forma cerută potrivit normei de incriminare. Această atitudine psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă
sau intenție depășită (praeterintenţie), constituie latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o
strânsă legătură cu latura obiectivă, formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.
Alături de vinovăţie, ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate), elementul subiectiv
este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor cerinţe subiective referitoare la un anumit
scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. (1) C. pen. – articol cu denumirea marginală „Vinovăţia” – se prevede că: „Fapta
constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”. Menţionăm
că, prin înscrierea acestei dispoziţii legale, legiuitorul penal a dorit să evidenţieze faptul că formele vinovăţiei ţin
de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de imputabilitate. În reglementarea
legii – art. 16 C. pen. – corespunzător alineatului imediat următor celui precitat, se prevede că vinovăţia există
când faptă este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (alin. 2) – care reprezintă formele legale ale
vinovăţiei, fiecare în parte fiind definită corespunzător, respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative (alin.
3); culpa şi modalităţile sale normative (alin. 4); intenţia depăşită (alin. 5).
Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe procedee:
- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin însăşi denumirea
atribuită faptei incriminate (exemplu: ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă),
sau prin însuşi conţinutul reglementării (exemplu: neglijenţa în serviciu).
- în alte cazuri, codul fixează regula în Partea generală, conform reglementării din acelaşi art. 16, dar în
alin. (6), care prevede că fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită
cu intenţie (teza I), iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres
(teza a II-a). Desprindem concluzia că regula este că fapta constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune,
constituie infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede expres,
faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.
Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele judiciare penale, în urma
examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru corecta identificare a formei de vinovăţie ce
ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat persoana implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a
faptei (formele vinovăţiei penale, modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).
II.5.1. Intenţia
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate fiind infracţiuni
intenţionate (spre exemplu: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare, trădare).
Prevăzută în art. 16 alin. (3) C. pen., fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă).
După cum se subliniază (constant) în doctrina penală, trebuie punctat faptul că, în structura intenţiei
directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a
faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea
rezultatului prin comiterea faptei). Tot astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv
(făptuitorul prevede elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea lui).
Se poate (lesne) observa că, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede rezultatul faptei.
Rezultatul este unul cert, sigur că se va produce (şi care este, astfel, urmărit prin trecerea la comiterea faptei), în
cazul intenţiei directe. Spre deosebire de acesta, rezultatul este eventual, probabil (posibil) a se produce (fiind
doar acceptat, prin trecere la comiterea faptei), în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală.
Diferenţele sub aspectul factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct de vedere
17
teoretic, ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge
între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de comitere în ambele
modalităţi (exemplu.: cazul omorului). Pe cale de consecinţă, cade în sarcina organelor judiciare probarea, după
caz, a intenţiei directe sau indirecte, ce se va reflecta (ar trebui să se reflecte) în procesul de individualizare
judiciară a sancţiunii concrete aplicate.
Cu titlu de exemplu, va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană împuşcă
victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen) de la o distanţă
corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (cum ar fi: un topor / un cuţit / o sapă), mai
multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.
În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care producerea
rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă nu toate
urmările au fost dorite sau voite de acesta. De exemplu, autorul, voind să ucidă o persoană aflată într-un lift,
provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se află încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea
acesteia, fiind un rezultat inevitabil al faptei sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu
dorea (afectiv) şi suprimarea vieţii acesteia.
În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl doreşte (care
poate fi prevăzut de legea penală, sau nu) şi un rezultat prevăzut de legea penală, pe care făptuitorul nu-l
urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi este acceptată în urma comiterii
ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor,
cu intenţie indirectă: în cazul unui inculpat care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc
cu opt etaje situat în apropierea unei pieţe agroalimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa sau
absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un pieton a fost lovit în cap şi a decedat; sau,
cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a îşi proteja viţa de vie din care i se
sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană a atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind
electrocutată; etc.
De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se distinge între
modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:
- Astfel, într-o opinie se apreciază că există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,
cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură subiectivă. Este cazul,
spre exemplu, al faptelor de furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune (dacă este să enumerăm unele dintre ele).
Deloc de neglijat este şi opinia contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori,
cu intenţie indirectă.
- De asemenea, într-o opinie se consideră că există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie
directă, dată fiind însăşi natura faptei – exemplu: viol, agresiune sexuală. Semnalăm şi existenţa opiniei
contrare, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă.
Important: Doctrina penală reţine (într-o abordare teoretică întregită cu elemente / extrase de practică
judiciară edificatoare) şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie spontană (repentină) –
intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie iniţială – intenţie supravenită (survenită);
intenţie unică – intenţie complexă etc. [Cantonaţi în limitele expunerii noastre, recomandăm parcurgerea in
extenso a doctrinei de specialitate pentru aspectele de ordin teoretic / practic referitoare la acest subiect]
II.5.2. Culpa
Prevăzută în art. 16 alin. (4) C. pen., fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce (culpa cu
prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără prevedere, culpa simplă).
Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (spre exemplu: ucidere
din culpă, art. 192 C. pen.; vătămare corporală din culpă, art. 196 C. pen.; distrugere din culpă, art. 255 C. pen.;
omisiunea sesizării, din culpă, art. 267 alin. (2) C. pen.; neglijenţa în serviciu, art. 298 C. pen.).
În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă şi în raport
de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod uşuratic, deci socotind fără temei
real, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar, în final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu
a putut fi evitat, producându-se în realitate. Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă
în faptul că persoana se bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o supraestimare, o
supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea
18
rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei comise în baza acestei forme a culpei, cea cu
prevedere.
Spre exemplu: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire, prevede că
în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea, bazându-se pe experienţa şi
calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o
stare tehnică bună etc., speră ca va evita producerea unui accident; dacă în realitate accidentul se produce şi se
soldează cu moartea sau cu vătămarea unei / unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice
(neîntemeiate), conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a persoanei /
persoanelor accidentate.
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de intenţia indirectă,
asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia
adoptată faţă de acest rezultat, anume: neacceptarea producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv
acceptarea sa (în cazul intenţiei indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către
făptuitorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se
bazează doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită a individului în
sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens, pentru a se putea distinge între
intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se subliniază că esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în
parte, mai întâi dacă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective (reale) sau /
şi subiective (personale), pe care şi-a format convingerea că rezultatul nu se va produce (evaluându-le, însă, în
acel caz, în mod eronat); în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o
simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă.
În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu prevedere), îndoiala va
profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă din culpă, în condiţiile incriminării
acesteia (in dubio pro reo).
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în condiţiile în
care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea) prevederii rezultatului. După cum se
observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa factorului intelectiv, însă dublată (condiţionată), de
obligativitatea prevederii (ce decurge din existenţa unui cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei,
meseriei, profesiei, ori desfăşurarea activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de
convieţuire socială), cât şi de posibilitatea prevederii (care se analizează deopotrivă în raport de toate
împrejurările în care s-a realizat faptă şi tot ceea ce caracterizează persoana şi personalitatea celui implicat în
comiterea acesteia: particularităţile sale psiho-fizice, intelectuale, pregătirea profesională, experienţa de viaţă
etc.).
În doctrină se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, spre exemplu: o persoană care lasă o armă
încărcată într-o cameră locuită / funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa sa / medicul chirurg care,
cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile de protecţie necesare / farmacistul care
dozează greşit o reţetă / funcţionarul de la căile ferate care nu verifică linia pe care dirijează un tren – toate
aceste activităţi (din exemplele menţionate, dar la care se pot adăuga, bineînţeles, şi altele), realizate în vederea
atingerii unei finalităţi licite, dar conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana răspunde
penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, pentru accidentul sau catastrofa de cale ferată etc.
Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară (levis), foarte
uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma de vinovăţie a culpei
caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune (in omittendo) ş.a. [Pentru alte forme ale
culpei şi recunoaşterea particularităţilor acestora, recomandăm parcurgerea doctrinei penale]
II.5.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia)

Prevăzută în art. 16 alin. (5) C. pen., intenţia depăşită există atunci când fapta, constând într-o acţiune
sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. În doctrină se
subliniază caracterul autonom al acestei forme de vinovăţie penală, care apare în conţinutul subiectiv al
anumitor norme de incriminare şi care caracterizează faptele ce debutează prin intenţia făptuitorului care
prevede şi urmăreşte sau doar acceptă producerea rezultatului, însă, din cauza împrejurărilor în care se
desfăşoară elementul material, este atras un rezultat final mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a
acceptat, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Rezultă
că în structura sa, intenţia depăşită reuneşte, după caz, intenţia directă sau indirectă – pe de o parte – şi culpa,
cu sau fără prevedere – pe de altă parte.
Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie ce caracterizează unele infracţiuni,
precum şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea / inacţiunea intenţionată şi rezultatul mai grav datorat culpei,
19
legiuitorul penal apelează la construcţia „dacă faptă / faptele ... a / au avut ca urmare ...”. Spre exemplu:
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.), exemplu tipic de infracţiune praeterintenţionată,
propriu-zisă, pe conţinutul său de bază (fapta nu se poate încadra în acest text de lege, decât dacă forma de
vinovăţie reţinută este intenţia depăşită), cu un singur obiect juridic şi producându-se un singur rezultat mai grav
(unul mortal); faptele de viol / tâlhărie / agresiune sexuală / întreruperea cursului sarcinii (ş.a.) care au dus la
moartea victimei, sau care au produs ca rezultat vătămarea corporală a victimei (fapte ce ilustrează infracţiuni
praeterintenţionate pe conţinutul lor agravat / calificat).
În acest sens, doctrină exemplifică – din cazuistica înregistrată – reţinerea infracţiunii
praeterintenţionate de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a aplicat o puternică
lovitură de pumn victimei, în faţă, aceasta aflându-se într-o stare avansată de ebrietate, ceea ce a determinat
căderea şi lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea; sau, reţinerea violului care a avut ca urmare
moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se inculpatului, s-a lovit la cap de o piatră, iar după viol a încetat din
viaţă (întrucât violenţa a fost exercitată cu intenţie, însă rezultatul letal a survenit din culpă, moartea
producându-se ca urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la întreţinerea actului
sexual).
După cum se observă, graţie structurii sale, praeterintenţia determină / ridică probleme de delimitare,
atât faţă de intenţie cât şi de culpă. În acest sens, cu titlu de exemplu, amintim despre delimitarea lovirilor sau
vătămărilor cauzatoare de moarte, de omor sau ucidere din culpă. Precizăm că, dincolo de unele asemănări care
se pot identifica între faptele menţionate (loviri sau vătămari cauzatoare de moarte / omor / ucidere din culpă –
spre exemplu: la nivelul obiectului material, al rezultatului atras etc.), se semnalează diferenţe semnificative din
punct de vedere al elementului subiectiv din conţinutul acestora. Pornind de la aceste precizări, invităm la o
temă de reflecţie interesând – la nivelul anului II – surprinderea principalelor asemănări / diferenţe între formele
de vinovăţie penală: intenţie, culpă şi praeterintenţie.
În concluzie – revenind la intenţia depăşită (praeterintenţie) – după cum pe drept cuvânt se subliniază în
literatura de specialitate, pentru a reţine această forma de vinovăţie, în săvârşirea unei fapte concrete, trebuie
verificat mai întâi dacă, la baza rezultatului mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de
modalitatea culpei), a existat o acţiune / inacţiune intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţie este directă sau
indirectă), ca faptă prevăzută de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului.
*
După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub aspectul modalităţilor
normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, observaţie valabilă
în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor din culpă sau praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se
probeze, după caz, intenţia directă sau indirectă, culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi
normative sub care se înfăţişează intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.
De reţinut: Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, fapta intenţionată
incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop [a se vedea opinia clasică şi cea „modernă” privind
limitarea modalităţii intenţiei, doar la cea directă, prin calificarea dată de indicarea scopului anume], pe conţinut
de bază sau cu efect de agravare a răspunderii penale. De asemenea, uneori este înscris, sub aspect subiectiv,
în conţinutul anumitor incriminări, un anumit mobil [a se vedea aceeaşi problemă], pe conţinut de bază sau cu
efect de agravare (sau atenuare) a răspunderii penale. În sensul acestor afirmaţii, o enumerare cu titlu
exemplificativ – prin identificare potrivit unor norme de incriminare din Partea speciala a Codului penal –
vizează faptele prevăzute de art. 228 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. d), in ceea ce privește scopul, respectiv fapta
prevăzuta de art. 189 alin. (1) lit. b), în ceea ce priveşte mobilul. Este de precizat faptul că scopul infracţiunii
(finalitatea urmărită prin comiterea faptei) nu se identifică, deosebindu-se de mobilul infracţiunii (motivaţia
care stă la baza actului infracţional); atunci când mobilul / scopul este prevăzut expres de o normă
incriminatoare, constituie un element al laturii subiective din conţinutul infracţiunii (poartă denumirea de mobil
/ scop special).
***
20

(din materia aferentă conţinutului infracţiunii):
1) Ce reprezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii?

2) Care sunt condiţiile preexistente ale infracţiunii (factorii infracţiunii)?
3) Care sunt condiţiile generale cerute subiectului activ al infracţiunii - persoană fizică?
4) Ce se înţelege prin subiect activ special / calificat al infracţiunii?
5) Ce se înţelege prin subiect pasiv special al infracţiunii?
6) Din Partea specială a Codului penal, puteţi să identificaţi fapte care prezintă subiect activ / pasiv special?
7) Care sunt elementele obligatorii care configurează latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii?
8) Cum se pot clasifica infracţiunile după unele dintre elementele care configurează latura obiectivă din
conţinutul constitutiv al infracţiunii?
9) Care sunt diferenţele semnificative dintre intenţia directă şi intenţia indirectă?
10) Care sunt diferenţele semnificative dintre culpa cu prevedere şi culpa simplă?
11) Prin ce se aseamănă, respectiv prin ce se deosebesc intenţia indirectă şi culpa cu prevedere?
12) În ce constă intenţia depășită?
13) Din Partea specială a Codului penal, puteţi să identificaţi fapte incriminate în baza formei de vinovăţie
penală a intenției depășite?
14) Ce reprezintă scopul, respectiv mobilul infracţiunii? Dar scopul /mobilul special?
15) Din materia aferentă conţinutului infracţiunii, puteţi identifica unele prezumţii înscrise de legiuitorul penal?
21
III. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACŢIUNII
- Fixarea noţiunilor de bază privitoare la ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii (clasificări – îndeosebi
clasificarea acestora în concordanţă cu definiţia legală a infracţiunii).
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor cauzelor (generale) de excludere a
infracţiunii şi a aptitudinii de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze cu efecte extinctive asupra
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (cu precădere, față de cauzele care înlătură răspunderea penală și
de cauzele de impunitate / nepedepsire).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între diferitele cauze (generale) de excludere a infracţiunii (de
atipicitate / justificative / de neimputabilitate), surprinzând specificul şi particularităţile fiecăreia.
Preliminarii
Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelor în lumina Titlului II al Părţii generale din Codul penal în vigoare. Astfel, Capitolul II este consacrat
cauzelor generale justificative – art. 18-22, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii caracterul
nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor generale de neimputabilitate – art. 23-31, care înlătură
trăsătura esenţială distinctă a imputabilităţii faptei.
Dacă există vreuna dintre cauzele justificative de ordin general prevăzute de lege (în ordinea lor de
reglementare: legitima apărare; starea de necesitate;exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii;
consimţământul persoanei vătămate), fapta prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele
operând in rem, efectul extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc
la definirea lor ca fiind acele situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu constituie
infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei, este permisă (licită).
Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, care îşi
găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse de conţinutul lor
propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor antrenate, acestea exclud infracţiunea, pe cale de
consecinţă, şi răspunderea penală, excluzând, totodată, incidenţa oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din
categoria măsurilor de siguranţă [art. 107 alin. (2) C. pen.], precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.
Dacă fapta prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate de ordin general [în ordinea lor de reglementare: constrângerea fizică; constrângerea morală;
excesul neimputabil (în materia legitimei apărări / în cazul stării de necesitate); minoritatea făptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară completă); eroarea (asupra caracterului ilicit al faptei); cazul fortuit],
fapta nu constituie infracţiune. Cauzele de neimputabilitate operează, de regulă, in personam, producând efecte
ce nu se extind asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor cauze generale de neimputabilitate conduc la definirea lor ca fiind acele stări,
situaţii, împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală determină
imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Cauzele de neimputabilitate
devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei incriminate (tipice), dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse
prin conţinutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise neconstituind infracţiuni, deoarece este
înlăturată trăsătura imputabilităţii. Faptă comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală (tipică),
nejustificată, deci care îşi păstrează caracterul ilicit, dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că lipsa imputabilităţii
faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii juridice şi – pe cale de consecinţă –
înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând
consecinţe ale răspunderii penale = sancţiuni penale). Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor
sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei
fapte prevăzute de legea penală, nejustificată – chiar în condiţiile neimputabilităţii acesteia – măsuri de
siguranţă [art. 107 alin. (2) C. pen.], precum şi sancţiuni extrapenale.
De reţinut: Cauzele justificative (prevăzute în Cap. II al Titlului II din Partea generală a Codului penal)
şi cauzele de neimputabilitate (prevăzute în Cap. III al Titlului II din Partea generală a Codului penal) reprezintă
(parte dintre) cauzele generale de excludere a infracţiunii. Ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii nu se
reduce la cele anterior menţionate. O faptă concret săvârşită nu constituie infracţiune nici atunci când nu este
(sau nu mai este) prevăzută de legea penală sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Atunci când „se loveşte” în trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penala, este de precizat că se
configurează existenţa unor cauze de atipicitate. [Recomandăm a se vedea şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) –
22
d) din Codul de procedură penală, prin coroborare cu dispoziţia prevăzută de art. 15 alin. (1) C. pen.– definiţia
infracţiunii].
Este de precizat faptul că, în afara cauzelor generale de excludere a infracţiunii există şi cauze de ordin
special. Spre exemplu: cauza justificativă prevăzută de art. 201 alin. (6) C. pen., sau cauza de neimputabilitate
prevăzută de art. 290 alin. (2) C. pen.
Important: Cauzele generale / speciale de excludere a infracţiunii trebuie deosebite de alte cauze
operante în materie juridico-penală (de exemplu: cauze care înlătură răspunderea penală, cauze de impunitate /
nepedepsire), în prezenţa cărora infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute de art. 15 C. pen., însă este
înlăturată doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi: răspunderea penală, sancţiunea penală =
pedeapsă sau măsură educativă).
De asemenea, trebuie operate distincţii între cele două categorii de cauze de excludere a infracţiunii cu
reglementare în Cap. II şi Cap. III din Titlul II al Părţii generale a Codului penal, spre care (ne) îndreptam
atenţia. Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile, împrejurările subsumate
acestor două categorii de cauze: justificative şi de neimputabilitate, marcând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia.
Astfel, în prezentul cadru (limitat) al expunerii se vor aborda principalele aspecte în materie. [Recomandăm
parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate care oferă o analiza (detaliată) atât teoretică cât şi si practică a
fiecăreia dintre cauzele specificate]
III.1. Cauzele justificative
III.1.1. Legitima apărare

Potrivit dispoziţiei din art. 19 alin. (2) C. pen., se prevede că: „Este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului”,
fiind consacrată legitima apărare perfectă (propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală justificativă. Potrivit
dispoziţiei cuprinse în art. 19 alin. 3 C. pen., se prevede că: „Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile
alin. (2), acela care comite faptă pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile legitimei apărări privesc deopotrivă cele două
laturi pe care este aceasta structurată, anume: atacul şi apărarea.
Atacul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii, atacul trebuie să implice o
agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui
interes general, creând un pericol nemijlocit asupra acestor valori (caracter direct). Caracterul imediat al
atacului poate semnifica, după caz, un atac iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va
produce – sau un atac actual, ce se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul
injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.
- Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva persoanei, a drepturilor sale
sau împotriva unui interes general şi să pună în pericol aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva
persoanei, primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea etc., după cum atacul poate
viza şi alte drepturi ale persoanei (spre exemplu, dreptul de proprietate), ori se poate îndrepta împotriva
securităţii naţionale, capacităţii de apărare a ţării etc.
Apărarea trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Fapta (care se discută în doctrină
dacă trebuie comisă doar cu intenție sau dacă poate fi săvârșită și din culpă) – care poate consta, spre exemplu,
într-o vătămare corporală, un act de ucidere – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite
limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În această situaţie,
apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită, ce îşi găseşte justificare, fiind o apărare necesară pentru a
înlătura atacul.
- Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în
apărare trebuie să prezinte o anumită gravitate, anume: mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului.
Proporţionalitatea dintre cele două laturi – apărare şi atac – nu este una de ordin matematic, astfel încât,
examenul de proporţionalitate – în vederea constatării verificării acestei condiţii – trebuie să pornească de la
urmările celor două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în
23
urma apărării. În acest sens, în doctrină (pe drept cuvânt) se apreciază că trebuie avute în vedere mai multe
aspecte, anume: valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac şi apărare, raportul de forţe între agresor
şi victimă, precum şi toate circumstanţele în care s-a desfăşurat atacul. Fapta prin care se realizează apărarea
poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei
atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
Important: Lipsa proporţiei dintre cele două laturi pe care este construită legitima apărare, pe linia unei
apărări excesive, disproporţionate, faţă de atac, configurează un exces de apărare. Trebuie făcută distincţie între
excesul neimputabil în materia legitimei apărări [= cauză de neimputabilitate – potrivit art. 26 alin. (1) C. pen.]
şi excesul scuzabil de apărare [= circumstanţa generală atenuantă legală a depăşirii limitelor legitimei apărări –
potrivit art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen].
Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie, potrivit art. 19 alin. (3) C. pen. După cum
se poate observa din textul legal (reprodus la începutul expunerii), prin prevederile instituite se particularizează
o legitimă apărare într-un anumit domeniu, putându-se identifica asemănări / deosebiri în raport cu prevederile
cuprinse în alin. (1) al art. 19 C. pen. – sens în care invităm la reflecţie pe acest subiect!
III.1.2. Starea de necesitate

Potrivit art. 22 C. pen., se prevede că: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte faptă
pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat”, fiind consacrată starea de necesitate perfectă (propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală
justificativă.
Ca şi legitima apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite pericol (primejdia
pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol. Astfel structurate (deloc de neglijat)
apar problemele de delimitare dintre aceste două cauze justificative (distincte), astfel încât necesită o atentă
aplecare asupra conţinutului normativ propriu fiecăreia, în vederea unei departajări corecte. [Invităm la reflecţie
pe această temă]
Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi imediat, îndreptat
asupra valorilor sociale limitativ prevăzute de lege: împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii
persoanei ori împotriva unui bun important sau interes general şi să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul imediat al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări trebuie înţeles
pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce (iminent), sau pericolul actual, ce se află în
curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale
ameninţate de pericol – şi spre deosebire de starea de legitimă apărare – sfera acestora este restrânsă la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter
prin natura sa, sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul general. Totodată, pericolul trebuie să
fie inevitabil, înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Rezultă că actul de salvare – realizat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală – trebuie la
rândul său să verifice următoarele condiţii:
- să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar. Dacă existau şi alte
mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică, faptă
constituind infracţiune.
- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condiţiilor pe care trebuie să le întrunească actul de salvare se
realizează cu întrunirea cerinţei ca acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o persoană care avea obligaţia de
a înfrunta pericolul (existând unele nuanțe importante în acest sens – recomandăm parcurgerea doctrinei).
Important: Lipsa proporţiei dintre cele două laturi pe care este construită (şi) starea de necesitate, pe
linia acţiunii de salvare de la pericol, atunci când se cauzează urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat, configurează un exces, o depăşire a limitelor stării de necesitate.
Trebuie făcută distincţie între excesul neimputabil în materia stării de necesitate [= cauză de neimputabilitate –
potrivit art. 26 alin. (2) C. pen.] şi excesul scuzabil în cazul stării de necesitate [= circumstanţa generală
atenuantă legală a depăşirii limitelor stării de necesitate – potrivit art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen].
24
III.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

În considerarea ordinii de reglementare a cauzelor generale justificative, după legitima apărare şi starea
de necesitate, legiuitorul penal consacră exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii – art. 21 C. pen.
Reproducem textul legal potrivit căruia se prevede că: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. [alin. (1)]; Este de asemenea justificată fapta
prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală” [alin. (2)].
Atragem atenţia asupra faptului că, spre deosebire de dispoziţiile din art. 19 şi art. 20 C. pen, care
consacră câte o cauză justificativă (anume: legitima apărare şi starea de necesitate), în conformitate cu
prevederile art. 21 C. pen. sunt consacrate mai multe cauze justificative! Astfel, în funcţie de perspectiva din
care se abordează prevederile legale, acestea pot fi departajate după cum urmează:
– într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în considerarea criteriului
caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentul adoptat de făptuitor, se distinge între
situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă
[alin. (1) teza I – exercitarea unui drept] – pe de o parte – şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea
unei conduite obligatorii, fie în considerarea directă a unei prevederi normative [alin. (1) teza a II-a –
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege], fie în considerarea unui ordin al autorităţii [alin. (2) – îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă] – pe de altă parte;
– într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în sistematizarea
prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se distinge între situaţia în care
justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport legitimativ cuprins direct în prevederile normative
[alin. (1) – exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege] – pe de o parte – şi situaţia în
care justificarea provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate
legitimă [alin. (2) – îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă].
Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 C. pen., reiese astfel în mod cert că nu ne
aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe situaţii apropiate, producătoare de
efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.
Important: Urmând a ne situa (aproape) în afara oricărui comentariu pe marginea textului legal
reprodus, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma
elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii! În limitele prezentului cadru, vom prezenta condiţiile
situaţiilor reglementate prin lege, cu surprinderea unora dintre particularităţile pe care le prezintă acestea. Vom
avea în vedere: a) exercitarea unui drept recunoscut de lege; b) îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege; c)
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă.
a) Exercitarea unui drept recunoscut de lege – art. 21 alin. (1) teza I C. pen. Pentru existenţa cauzei justificate a
exercitării unui drept, se cer îndeplinite următoarele condiţii: să aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală; exercitarea dreptului să fie prevăzută de lege, iar aceasta să se realizeze în condiţiile şi limitele legii. În
doctrină se arată că acesta îşi poate avea izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât şi în alte acte normative
(hotărâri, acte administrative individuale) sau chiar în cutumă. Din această ultimă perspectivă, amintim că s-a
pus problema dreptului de corecţie al părinţilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte
cutumiară. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor e susceptibil de a înlătura
caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (spre exemplu: ameninţarea).
Practică penală obligatorie. Prin Decizia nr. 19 /2015 (M. Of. nr. 590 / 5.08.2015), Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea
formulată de Curtea Militară de Apel București, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar
public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003
privind drepturile pacientului, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare
incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”, şi a stabilit: „Fapta medicului din sistemul public de
sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din
Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în sensul art. 34 alin. 2 din Legea nr.
46/2003 privind drepturile pacientului, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege care să atragă
incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din Codul penal”.
De reţinut: Doctrina semnalează faptul că exercitarea unui drept nu este întotdeauna o cauză
justificativă, ea putând să aibă valoarea şi a unei cauze de atipicitate (cauză care înlătură tipicitatea faptei),
respectiv atunci când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept, sau în mod ilegal. Spre exemplu: art. 205,
art. 224 C. pen. De aici rezultă că vom fi în prezenţa cauzei justificative în cazul în care legiuitorul nu face astfel
25
de referiri!
b) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege – art. 21 alin. (1) teza a II-a C. pen. Pentru existenţa cauzei
justificate pe care o reprezintă îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, se cer realizate următoarele condiţii: să
aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; îndeplinirea obligaţiei să fie făcută cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege. Cu titlu exemplificativ, menţionăm că incidenţa acestei cauze
justificative poate să acopere – cu verificarea condiţiilor legale – următoarea situaţie: utilizarea necesară a forţei
/ violenţei, de către organele de menţinere a ordinii publice (poliţie, jandarmerie), astfel încât activitatea
desfăşurată în acest scop, printr-o posibilă vătămare corporală a unei persoane (manifestant la o adunare publică
neautorizată), rămâne o faptă prevăzută de legea penală, însă licită / justificată.
c) Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă – art. 21 alin. (2) C. pen. Cu referire la această
cauză justificativă, se poate observa că se apropie de precedenta – exercitarea unei obligaţii impuse de lege –
însă se particularizează la nivelul condiţiilor ei de reglementare, respectiv de existenţă, anume: săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală se realizează în îndeplinirea unei obligaţii impuse de o anumită autoritate, care
trebuie să fie din domeniul public, totodată competentă să emită ordinul, cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de lege, iar ordinul să nu fie în mod vădit ilegal. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de
subordonare ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) C. pen., rezultă că legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a ordinului,
potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca atare, fără posibilitatea de a-
l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu normele legale este atât de evidentă,
încât se impune oricărei persoane (cel puţin dintre acelea care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul
respectiv). Executantul este îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea
competenţei emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în forma
legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile sale generale).
Reamintim că literatura de specialitate – pe bună dreptate – avertizează asupra importanţei separării
ipotezelor în care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză justificativă
şi situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului constitutiv al
anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz concret, înlătură nu antijuridicitatea, ci
tipicitatea! Cazuri de genul celor din urmă pot fi recunoscute observându-se verbum regens, în cuprinsul căruia,
uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitorul stipulează expres că fapta descrisă constituie infracţiune
numai dacă se săvârşeşte fără drept ori cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare asemănătoare care
transmite acelaşi mesaj.
III.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 C. pen., se prevede că: „Este justificată faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol” [alin. (1)]; Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor
contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia” [alin. (2)]. După cum rezultă
din textul legal, consimţământul persoanei vătămate reprezintă cauza justificativă prin care persoana vătămată
este de acord ca o alta persoană să comită faţă de ea o faptă prevăzută de legea penala vizând anumite valori
sociale, mai exact, valori sociale de care persoana care consimte poate să dispună în mod legal.
Pentru a fi posibilă reţinerea consimţământului persoanei vătămate – cu titlu de cauză justificativă – este
necesară verificarea întrunirii cumulative a mai multor condiţii:
- Să aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, alta decât una contra vieţii ori una în a cărei
normă de incriminare se exclude incidenţa consimţământului persoanei vătămate [spre exemplu: art. 210 alin.
(3) şi art. 211 alin. (2) C. pen.]. Rezultă că valoarea socială lezată trebuie să facă parte din sfera valorilor
individuale alienabile – spre exemplu: consimţământul persoanei vătămate la distrugerea, de către o altă
persoană, a unui bun care îi aparţine.
- Persoana în cauză să fie titulara valorii sociale ce urmează a fi lezată / periclitată (valoare socială care să
facă parte din categoria celor disponibile). În principiu, consimţământul trebuie emis direct de titularul valorii
lezate sau periclitate prin fapta comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns şi
indisolubil legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane) şi exprimarea sa printr-un reprezentant, în
condiţii legale. În mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină sferei de ocrotire, prin norme
penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor interese de ordin public sau colectiv.
- Consimţământul să întrunească mai multe cerinţe, anume: să fie valabil exprimat; în principiu, în orice formă
(existenţa consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu excepţia prevederilor
26
contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar); să fie actual [consimţământul
trebuie dat sau verificat / reafirmat la momentul comiterii faptei – ca regulă, anterior trecerii la executarea
acesteia – fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei
(în corespondenţă cu specificul fiecărui caz concret în parte)] și determinat (nu se poate admite existenţa lui
validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul „fă-mi orice vrei
să-mi faci”).
Important: Pentru înţelegerea problematicii complexe pe care o ridică această cauză justificativă –
consimţământul persoanei vătămate – este absolut necesară parcurgerea / consultarea doctrinei de specialitate,
sens în care se impune completarea aspectelor de bază din expunerea circumscrisă prezentului cadru!
La rândul nostru, înţelegem să atragem atenţia asupra unor chestiuni care trebuie să fie (corect) reţinute
în legătură cu valenţele multiple pe care le prezintă consimţământul persoanei vătămate, aceasta întrucât, în
materie juridico-penală, acesta poate îndeplini mai multe funcţii. În condiţiile prevăzute de lege - art. 22 C. pen.
- consimţământul persoanei vătămate are valoare de cauză generală justificativă, neconstituind infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită cu respectarea condiţiilor legale, fiind înlăturată trăsătura esenţială a
caracterului nejustificat (ilicit, antijuridic) al faptei. Consimţământul persoanei vătămate poate constitui, însă, şi
o cauză de atipicitate (de înlăturare a tipicităţii faptei), atunci când absenţa consimţământului apare ca element
constitutiv al unor infracţiuni (a se vedea, spre exemplu: art. 228 C. pen. – norma de incriminare a furtului).
Într-o atare situaţie, consimţământul dat va înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui
infracţiune, sens în care se impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept cauză justificativă.
Distinct de o atare situație, este de precizat că există şi cazuri în care consimţământul persoanei vătămate
reprezintă o cauză de atenuare a răspunderii penale, nefiind, însă, afectată existenţa faptei ca infracţiune (a se
vedea, spre exemplu: art. 190 C. pen. - norma de incriminare a uciderii la cererea victimei). Semnalarea
situaţiilor preindicate (la care se pot adăuga şi altele) trebuie să conducă, în fiecare caz în parte, la corecta
identificare a naturii juridice pe care o are consimţământul persoanei vătămate în dreptul penal român, date
fiind consecinţele distincte atrase. În condiţiile unei naturi juridice multiple, nu trebuie lăsat loc de confuzii,
fiind imperios necesară o asimilare corespunzătoare a materiei!
III.2. Cauzele de neimputabilitate
În concordanţă cu definiţia legală a infracţiunii, legiuitorul înscrie printre cauzele (generale) de

excludere a infracţiunii și cauzele de neimputabilitate. După cum s-a menţionat deja (în preliminarii),
verificarea îndeplinirii trăsăturii esenţiale a infracţiunii constând în caracterul imputabil al faptei comise, se
realizează în lipsa incidenţei acestor cauze consacrate de lege. În acord cu unele aprecieri doctrinare, aceasta
verificare presupune constatarea aşa-numitelor „sub-condiţii” ale imputabilităţii, anume: responsabilitatea,
cunoaşterea antijuridicităţii faptei şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice. Promovarea unei
atare viziuni conduce la o clasificare a cauzelor de neimputabilitate, care pot fi grupate după cum urmează:
a) Cauze care înlătură responsabilitatea: iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia involuntară
completă; b) Cauze care înlătură cunoaşterea antijuridicităţii faptei: eroarea asupra caracterului nejustificat /
ilicit al faptei; c) Cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului exteriorizat: excesul neimputabil de
apărare / excesul neimputabil în cazul stării de necesitate, constrângerea fizică / constrângerea morală, cazul
fortuit.
Important: În elaborările teoretice (avem în vedere - cursuri, manuale, tratate de drept penal),
prezentarea rezervată cauzelor generale de neimputabilitate se realizează din perspectiva proprie a fiecărui autor
de specialitate (fie este urmată ordinea legală de reglementare, fie se analizează potrivit anumitor clasificări
realizate). La rândul nostru, am preferat o anumită sistematizare a materiei.
După cum se poate observa, unele dintre cauzele generale de neimputabilitate semnifică, la o privire
mai atentă, negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii: minoritatea făptuitorului (art.
27 C. pen.); iresponsabilitatea (art. 28 C. pen.); constrângerea fizică şi constrângerea morală (art. 24 şi art. 25
C. pen.). Le vom examina în continuare, în mod prioritar, cu precizarea că expunerea va fi una sumară,
accentuând doar aspectele de bază (sens în care, în vederea consolidării studiului individual, trimitem la
comentariile ample din doctrina de specialitate).
III.2.1. Minoritatea făptuitorului

Starea de minoritate a făptuitorului constituie o cauză de neimputabilitate dacă sunt realizate condiţiile
prevăzute în art. 27 C. pen., care o consacră. Vârsta de la care începe răspunderea penală a minorului / limitele
răspunderii penale se bucură de reglementare expresă în lumina Titlului V al Părţii generale a Codului penal
27
(“Minoritatea”), potrivit art. 113 – articol de debut în materie.

Pentru a opera cauza legală consacrată în art. 27 C. pen. – minoritatea făptuitorului – se cer întrunite
următoarele condiţii: să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, iar făptuitorul să fie un minor, care în
momentul comiterii faptei să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Din coroborarea prevederilor art. 27 şi art. 113 C. pen. rezultă următoarele: cauza de neimputabilitate
vizează persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, sau a celui care are vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani, fiind însă lipsit de discernământ, la data săvârşirii faptei. Fapta prevăzută de legea penală comisă de
minorul nerăspunzător penal (indiferent de sub-categoria minorilor nerăspunzători penal) este o faptă
neimputabilă, deci care nu constituie infracţiune, fiind exclusă, pe cale de consecinţă, răspunderea penală
(implicit și posibilitatea de sancționare prin măsuri educative). În acest caz, minorul beneficiază de măsuri de
protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
anume: supravegherea specializată şi plasamentul. Este de precizat că, în condiţiile legii – art. 107 alin. (2) C.
pen. – faţă de minorul nerăspunzător penal care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nejustificată se
poate lua o măsură de siguranţă.
De reţinut: În materia stării de minoritate a făptuitorului, legiuitorul penal înscrie prezumţii. Pentru
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală, semnificând o
prezumţie legală absolută de incapacitate penală. Minorul care are vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi ) şi
16 ani (neîmpliniţi) este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale; pe acest segment de vârstă,
legea înscrie o prezumţie relativă de incapacitate penală. De asemenea, operează o prezumţie şi în cazul
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, în sensul existenţei responsabilității acestuia, ceea ce nu înseamnă,
însă, că responsabilitatea minorului nu ar putea fi înlăturată în temeiul altor cauze de neimputabilitate (spre
exemplu: iresponsabilitatea) – prin urmare, se instituie o prezumție relativă de capacitate penală.
Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în raport de momentul săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală. Astfel, in cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o
parte din actele succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate, sau ale unei infracţiuni de
obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător penal, potrivit legii, va fi tras la răspundere
penală, însă numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă. În cazul în care a
săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală cu urmări progresive, realizate în
perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală. [ A se vedea și decizia de îndrumare
nr. 9/1972 a Plenului (fostului) Tribunal Suprem, cu privire la unele probleme referitoare la soluţionarea
cauzelor cu minori – unele cu valabilitate şi de lege lata]
Important: Trebuie eliminată orice confuzie între starea de minoritate a făptuitorului – cauză generală
de neimputabilitate – şi starea de minoritate a infractorului – cauză de diferenţiere a răspunderii penale a
acestei categorii de persoane (minori răspunzători penal la data comiterii faptei), în raport cu răspunderea penală
a infractorilor majori. Deloc de neglijat nu sunt nici diferenţele terminologice (făptuitor, respectiv infractor –
reper pentru corecta delimitare a naturii juridice). Este de precizat şi faptul că, relativ la consecinţele răspunderii
penale a infractorilor minori, acestea sunt reprezentate de lege lata (în mod exclusiv) de acele sancţiuni penale
constând în măsuri educative ( a se vedea art. 114 ș.u. C. pen.). Faţă de minorul nerăspunzător penal care
comite o simplă faptă prevăzută de legea penală, deci, o faptă care nu constituie infracţiune, sunt inoperante
măsurile educative. După cum s-a precizat, consecinţele atrase de starea de minoritate a făptuitorului care
comite o faptă prevăzută de legea penală constau în posibilitatea luării, în condiţiile legii speciale, a unor măsuri
de protecţie specială. De asemenea, faţă de minorul nerăspunzător penal, care comite o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, se poate lua o măsură de siguranţă - art. 107 alin. (2) C. pen.
III.2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C. pen., se dispune că: „Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”. Condiţiile iresponsabilităţii – cauză de
neimputabilitate – privesc: să aibă loc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; să existe starea de
incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să nu îşi poată da seama de acţiunile / inacţiunile sale sau să nu le
poată stăpâni; incapacitatea să fi existat în momentul săvârşirii faptei. Sunt de punctat câteva aspecte (de bază)
relative la cauza în discuţie, ceea ce urmează în continuare.
Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă cauză (de natură
organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale, afecţiunile (precum epilepsia), dar
poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori despre evenimente situate la limita normalităţii, prin
aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu
28
trec nici în categoria anormalului, a patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una temporară (de mai
lungă ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau de altă natură.
Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de responsabilitate,
deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala (şi fosta) configuraţie a legislaţiei noastre penale – pe toţi
minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani [dată de la care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă
de capacitate penală, pentru oricare persoană fizică, potrivit art. 113 alin. (3) C. pen.]. Or, aceasta din urmă este
o stare bio-psiho-fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică
insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea intelectuală şi
emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept responsabilă. Uneori, această
absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani), să fie compensată ca efect al prezenţei discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată
tradiţional în ştiinţa penală românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane fizice de a fi
stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor acţiuni sau inacţiuni diferite,
precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul şi semnificaţia propriilor fapte şi a
consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste însuşiri doar la nivelul unui caz particular determinat,
al unei anumite manifestări faptice concrete, punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de
manifestare care ar fi posibil să emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de
neimputabilitate predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa,
ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei stări de iresponsabilitate, pe care
însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când era pe deplin stăpân pe propria reprezentare şi
avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate cele necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi
condiţii.
De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea existenţei şi
menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz contrar, făptuitorului urmând a-i fi
imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de responsabilitate.
III.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Conform art. 24 C. pen., se prevede că: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită
din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”. În articolul imediat următor – art. 25
C. pen. – legiuitorul consacră o altă formă a constrângerii – constrângerea morală – textul legal prevăzând: „Nu
este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt
mod”. Textele legale pre-citate consacră cele două forme ale constrângerii, sub aspectul naturii lor juridice -
cauze de neimputabilitate determinate de anihilarea libertăţii de acţiune, respectiv a libertăţii de hotărâre a
persoanei.
Pentru funcţionarea cu efect de înlăturare / excludere a infracţiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizică este necesară verificarea întrunirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în sensul inhibării, fie în
sensul dinamizării acestuia;
- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea căruia trebuie să se ţină
cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii faptei, cu luarea în considerare a
circumstanţelor în care au avut loc evenimentele);
- stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, care –
astfel – a condus la producerea directă a urmării imediate sau la neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului trebuie să fie cu totul
suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în stimularea sau inhibarea energiei fizice a
persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate
incriminate), atunci problema trebuie tranşată pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre
deosebire de aceasta din urmă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate
intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care acţionează din culpă
ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animală sau vegetală),
precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa
constrângerii fizice poate fi reprezentată şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale
propriului organism al făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri, intervin dificultăţi de distingere între
29
constrângerea fizică şi cazul fortuit).

Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului
volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea sau inacţiunea neaparţinând fizic
agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii morale făptuitorul este acela care adoptă decizia
de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând
în inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal,
libertate de hotărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi
comisă şi al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în cauză,
ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: fie
comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl ameninţă.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de
provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului
infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care „ameninţă” grav persoana (care, pentru a-l îndepărta,
săvârşeşte o faptă incriminată) este de altă natură – spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea
fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana
ameninţată, care a comis nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca
efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprezentând o infracţiune), însă
va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat ameninţarea, în calitate de instigator (în cadrul unei
participaţii improprii).
Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită verificarea
îndeplinirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului, provenind din partea unei
terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;
- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral (ameninţarea) şi acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului;
- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare lipsite de caracter
rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală solicitate, a pericolului
grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative terţe viabile faţă de suportarea răului din
ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).
Doctrina evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al pericolului din
conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere reverenţioasă, comunicarea
intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor
păgubitoare în care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă –
motive care exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.
*
Important: Ajunşi în acest stadiu al expunerii cauzelor generale de neimputabilitate – în conformitate
cu acea clasificare prezentată în debutul examinării materiei de interes – ţinem să reamintim o chestiune căreia
trebuie să i se acorde importanţa cuvenită. Astfel, minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea sunt cauze care
înlătură responsabilitatea persoanei, iar constrângerea fizică şi constrângerea morală îşi găsesc apartenenţa la
cauzele care exclud exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.
Sfera cauzelor care înlătură responsabilitatea persoanei se întregeşte prin includerea stării de intoxicaţie
reglementată de art. 29 C. pen. În egală măsură, sfera cauzelor care exclud exigibilitatea se întregeşte prin
includerea excesului neimputabil consacrat de art. 26 C. pen., cât şi a cazului fortuit, potrivit dispozițiilor art. 31
C. pen. Le vom examina în continuare, cu precizarea că expunerea va fi una sumară, accentuând doar aspectele
de bază (sens în care, în vederea consolidării studiului individual, trimitem la comentariile ample din doctrina de
specialitate).
III.2.4. Intoxicaţia involuntară și completă

Potrivit art. 29 C. pen., se prevede că: „Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive”.
Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într-o subclasificare
comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud infracţiunea din raţiuni subiective,
30
anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei reprezentate de responsabilitatea subiectului activ.
Asemănarea cu reglementarea iresponsabilităţii este, de altfel, evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale
prin care sunt descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de legiuitor,
deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară întrunirea
cumulativă a unor condiţii:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori
de alte substanţe;
- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ rezultă în mod
explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat de caracterul complet al acestei
stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă
nici reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial.
Aprecierea ca involuntară a stării în cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a
făptuitorului faţă de gradul de intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci prin raportare la
atitudinea acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte cuvinte, dacă au existat conştiinţa
caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu privire la consumul acesteia, beţia nu
va putea fi apreciată drept involuntară, chiar dacă persoana în cauză nu a dorit şi nu a crezut (în mod sincer) că
va ajunge să îşi piardă reprezentarea sau auto-controlul.
De reţinut: În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă
relevantă penal are mai multe valenţe. După cum s-a arătat, în condiţiile prevăzute în art. 29 C. pen., starea de
intoxicaţie (involuntară şi completă) reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză generală de
neimputabilitate. Starea de intoxicaţie voluntară şi completă, anume provocată în scopul comiterii infracţiunii
(denumită şi stare de intoxicație premeditată / preordinată), constituie din punct de vedere al naturii juridice o
circumstanţă generală agravantă legală [art. 77 lit. f) C. pen.]. Starea de intoxicaţie involuntară şi incompletă,
dimpotrivă, se va putea valorifica cu titlu de circumstanţă generală atenuantă judiciară [potrivit dispoziţiei din
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.]. Spre deosebire de starea de intoxicaţie – cauză de neimputabilitate – când fapta
tipică, ilicită săvârşită nu constituie infracţiune, în ambele situaţii anterior indicate – stare de intoxicaţie cu titlu
de circumstanţă generală de agravare / atenuare – nu este afectat (rămâne nealterat) caracterul penal /
infracţional al faptei comise, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale generate în urma comiterii
infracţiunii.
III.2.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, Codul penal în vigoare reglementează situaţia în care o
persoană, aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, verificând – totodată – o stare psiho-
fizică specială (tulburarea sau temerea, în cazul stării de legitimă apărare; lipsa conştientizării – „nu şi-a dat
seama” –, în ipoteza stării de necesitate), comite o faptă prevăzută de legea penală, depăşind limitele de
proporţionalitate dintre atac şi apărare („limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului”), respectiv
dintre pericol şi actul salvării („pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat”).
În concepţia legii, legitima apărare şi starea de necesitate în formele lor proprii (reglementate în art. 19
şi art. 20 C. pen.) – după cum s-a menţionat deja – sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, sub natura
juridică specifică de cauze justificative, spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustrează formele improprii
/ imperfecte în materia legitimei apărări, respectiv în cazul stării de necesitate, conferindu-se tot statutul de
instituţie care exclude existenţa infracţiunii, dar sub natura juridică specifică de cauză de neimputabilitate.
Potrivit reglementării în vigoare, excesul neimputabil de apărare [art. 26 alin. (1) C. pen.) presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta prevăzută de legea penală să fie săvârşită de o persoană
aflată în stare de legitimă apărare (aşadar, cu ocazia unei legitime apărări care să întrunească toate cerinţele
acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre apărare şi atacul care a determinat-o); prin săvârşirea faptei să se
depăşească limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor proporţionalităţii
dintre apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.
Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate [art. 26 alin. (2) C. pen.) presupune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: fapta prevăzută de legea penală să fie săvârşită de o persoană aflată în
stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia
dintre pericol şi salvare); ca urmare a comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi
31
intervenit în ipoteza în care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi
dat seama, la data comiterii faptei, de împrejurarea anterior indicată.
De reţinut: Legea penală face distincţie între excesul neimputabil în materia legitimei apărări şi în cazul
stării de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi materie (pe de altă parte). Din punct de vedere
al naturii juridice, doar în condiţiile excesului neimputabil, o faptă prevăzută de legea penală săvârşită în
concret nu poate fi juridic apreciată drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului –, spre deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale,
cu titlu de circumstanţă generală atenuantă legală = depăşirea limitelor legitimei apărări, respectiv depăşirea
limitelor stării de necesitate [conform denumirilor in terminis acordate potrivit prevederilor art. 75 alin. (1) lit.
b) şi lit. c) C. pen.] – situaţii în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, de atenuare -
potrivit art. 76 C. pen. [Nu insistăm în prezentarea deosebirilor care trebuie operate, atrăgând atenţia asupra
necesităţii completării aspectelor punctate, cu elemente de doctrină. De asemenea, invităm la reflecţie pe
marginea acestui subiect]
III.2.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 C. pen., se prevede că: „Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală al cărei
rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Excluderea infracţiunii în ipoteza incidenţei cazului fortuit atrage efecte in rem, constituind excepţia de
la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie de particularităţi în rândul acestora.
Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele aspecte specifice:
- imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului apariţiei acesteia),
care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în final la un rezultat relevant penal,
dar neimputabil;
- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu origine de ordin subiectiv,
dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces comparativ (luându-se ca etalon omul mediu,
prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se – pe cât posibil – în
considerarea unui moment ex ante);
- reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice, comportamente
imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).
Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o dezvoltă cazul fortuit,
sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate), semnalăm atenţia deosebită ce se impune în
examinarea atentă a cauzelor penale atunci când va trebui să se distingă între o imposibilitate subiectivă de
prevedere (cu efecte in personam) şi incidenţa cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte
in rem). Este de precizat că se evidenţiază în doctrină (pe drept cuvânt), că imposibilitatea de a prevedea
intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana autorului – care invocă existenţa cazului fortuit –, ci la
orice persoană, ceea ce constituie, cu deplina claritate, o altă deosebire esenţială între cazul fortuit şi neputinţa
subiectivă a unui anumit făptuitor de a prevedea urmările (rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni întreprinse.
*
Important: Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infracţiunii, drept cauză de
neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinctă – prin înlăturarea imputabilităţii datorită credinţei eronate
a făptuitorului în lipsa antijuridicităţii faptei (făptuitorul crede, în mod greşit, că fapta sa – pe care o ştie a fi
tipică, prevăzută de legea penală – este justificată în condiţiile în care este comisă) – legea înscrie eroarea
asupra caracterului ilicit, nejustificat, al faptei, reglementată potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (5) C. pen.: „Nu
este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”. Îndreptăm
atenţia asupra reglementării erorii potrivit prevederilor art. 30 C. pen.
III.2.7. Eroarea
Art. 30 C. pen. reglementează eroarea potrivit (într-o opinie din doctrină) pe baza clasificării moderne
care distinge între eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea
asupra caracterului interzis (ilicit) al actului (eroarea asupra antijuridicităţii). Astfel, trebuie operate distincții
între dispoziţiile alineatelor (1), (2) şi (4) – în raport de alin. (1) și (2) – ale art. 30 C. pen. (pe de o parte), și
dispoziţia din alin. (5) al art. 30 C. pen. (pe de altă parte). Prevederile dintâi consacră eroarea asupra
elementelor constitutive ale infracţiunii = eroare asupra tipicităţii (această eroare înlătură intenţia, ca element
subiectiv, cât şi culpa, dar numai atunci când este o eroare invincibilă; astfel, eroarea va lăsa să subziste
32
răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă – desigur, în condiţiile incriminării respectivei
fapte şi atunci când forma de vinovăţie ar fi culpa – dacă eroarea însăși este culpabilă). În schimb, dispozițiile
art. 30 alin. 5 C. pen. consacră eroarea asupra antijuridicităţii (cu privire la caracterul ilicit al faptei).
Reproducând (parţial) textul legal – art. 30 C. pen. – se poate observa că legiuitorul a recurs la două
moduri de exprimare / sintagme (pe care le vom evidenţia), de unde se impune concluzia potrivit căreia eroarea
nu priveşte doar trăsătura esenţială a imputabilităţii faptei! Astfel, se dispune:
- Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei – alin.
(1). Dispoziţiile în cauză se aplică şi faptelor săvârşite din culpă, pe care legea penală le pedepseşte, dar numai
dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei – în conformitate
cu prevederile din alin. (2). De asemenea, aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale – ceea ce se prevede în alin. (4) al art. 30 C. pen.
- Dimpotrivă, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, se consacră următoarele: Nu este imputabilă fapta prevăzută
de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din
cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
De reţinut: În condiţiile de reglementare mai sus indicate, eroarea este o cauză de excludere a
infracţiunii! Eroarea nu înlătură caracterul penal al faptei / nu exclude infracţiunea, în condiţiile de
reglementare potrivit alin. (3) al art. 30 C. pen., care dispune: „Nu constituie circumstanţă agravantă sau
element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii”. Se consacră, astfel, eroarea asupra circumstanţelor agravante sau asupra elementelor
circumstanţiale agravante. În acest caz, fapta comisă rămâne infracţiune, înlăturându-se împrejurările ce
constituie circumstanţe generale agravante legale, care nu au fost cunoscute la data săvârşirii faptei (a se
vedea art. 77 C. pen.; spre exemplu: necunoaşterea stării de minoritate a co-participantului, de către infractorul
major care a săvârşit infracţiunea împreună cu acesta). Sau se înlătură răspunderea penală doar pentru forma
agravată / calificată a infracţiunii, menținându-se răspunderea penală pentru fapta în conținut de bază / sau într-
un conținut agravat distinct (spre exemplu: nu va răspunde pentru omorul calificat, cel care nu a cunoscut la data
săvârşirii actului de ucidere, starea de graviditate a victimei, ci pentru infracţiunea de omor în forma simplă).
Revenind la problematica excluderii infracţiunii, este de precizat faptul că eroarea asupra tipicităţii este
eroarea care nu înlătură trăsătura esenţială a imputabilităţii (chiar dacă reglementarea sa este cuprinsă tot în
capitolul referitor la cauzele de neimputabilitate!). Această formă a erorii poartă asupra elementelor
constitutive ale infracţiunii, înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de aceasta,
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei – reglementată în art. 30 alin. (5) C. pen. – nu afectează tipicitatea
faptei, ci înlătură / „lovește” in imputabilitatea faptei prevăzute de legea penală, dar numai atunci când este
invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz făptuitorul este conştient de împrejurarea că săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, dar consideră, în mod eronat, că această faptă este permisă, autorizată, de
ordinea juridică, în condiţiile particulare în care este comisă.
Important: În baza celor (succint) expuse, se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra
tipicităţii şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, impunându-se o corectă departajare a acestora!
Situându-ne în afara unor comentarii amănunţite pe marginea dispoziţiilor art. 30 C. pen., atragem atenţia
asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei materii! La rândul nostru, vom puncta unele aspecte privitoare la felurile erorii, după o
varietate a criteriilor operante în materie, venind cu următoarele precizări:
- Eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea, putând fi o eroare de fapt, precum
și (în opinia noastră) o eroare de drept penal, însă – în acest ultim caz – numai atunci când este invincibilă.
- Eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, sens în care
dispune art. 30 alin. (3) C. pen.
- Eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se vedea materia unităţii
infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].
În concluzie, se poate aprecia că art. 30 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. consacră o eroare de fapt asupra
tipicităţii; art. 30 alin. (4) C. pen. reglementează o eroare de drept extrapenal asupra tipicităţii; art. 30 alin. (5) C.
pen. se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii (eroare de fapt sau de drept penal), dar şi la o eroare de
drept penal, invincibilă, ca eroare asupra tipicităţii!
***
33

(din materia aferenta cauzelor justificative si a cauzelor de neimputabilitate):
1) Care sunt criteriile după care se poate realiza clasificarea cauzelor de excludere a infracţiunii?
2) Care sunt cauzele generale justificative? Ce aspecte comune prezintă acestea?
3) Care sunt principalele diferenţe între legitima apărare şi starea de necesitate?
4) Ce situaţii sunt avute în vedere potrivit dispoziţiilor art. 21 C. pen.? Care sunt elementele de diferenţiere
între situaţiile identificate?
5) Ce natură juridică poate avea consimţământul persoanei vătămate? Care sunt condiţiile de existenţă în cazul
consimţământului persoanei vătămate – cauză justificativă?
6) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate? Ce aspecte comune prezintă acestea?
7) Ce deosebiri se pot identifica între cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate?
8) Prin ce se aseamănă, respectiv, prin ce se deosebesc legitima apărare şi excesul neimputabil de apărare?
Dar starea de necesitate şi excesul neimputabil în cazul stării de necesitate?
9) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate care reprezintă negarea condiţiilor generale cerute
subiectului activ al infracţiunii - persoană fizică?
10) Ce natură juridică poate să prezinte starea de intoxicație? Care sunt condiţiile cerute stării de intoxicaţie –
cauză de neimputabilitate?
11) Prin ce diferă constrângerea fizică de constrângerea morală?
12) Care sunt deosebirile dintre starea de minoritate a făptuitorului şi starea de minoritate a infractorului?
13) Ce se înţelege prin eroare asupra tipicităţii? Dar prin eroare asupra antijuridicităţii?
14) Ce reprezintă cazul fortuit? Ce efecte produce?
15) Este posibil concursul dintre cauzele generale de excludere a infracţiunii (cauze justificative şi de
neimputabilitate)? Care este rezolvarea într-o atare ipoteză?
34
IV. FORMELE INFRACŢIUNII (INTENŢIONATE)
- Fixarea noţiunilor de bază privind formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor formelor infracţiunii – forma tipică
şi formele atipice sub care se prezintă.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între: actele preparatorii în vederea comiterii unor infracţiuni
şi faptul tentat; tentativa şi faptul consumat; felurile tentativei după diferite criterii de clasificare; cauzele
generale de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative (desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului)
- Dezvoltarea capacităţii de înţelegere corectă a problemelor de sancţionare pe care le ridică tentativa.
Preliminarii
Abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate, după fazele sale de desfăşurare,
debutează constant, în doctrina noastră penală, prin prezentarea celor două perioade în care se desfăşoară
activitatea infracţională, anume: perioada internă (subiectivă, psihica) şi perioada externă (fizică, materială).
În perioada internă – de formare a hotărârii infracţionale – se disting trei momente reprezentate de:
naşterea ideii infracționale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Perioada internă
caracterizează (exclusiv) infracţiunile intenţionate, la nivelul acesteia formându-se latura subiectivă a
infracţiunii şi precedă întotdeauna perioada externă, abia ulterior luării hotărârii infracționale trecându-se la
realizarea acesteia. Perioada internă – care se situează la nivelul conştiinței individuale – este în afara oricărei
incriminări, iar pe cale de consecinţă, în afară de orice sancţiune juridică.
În perioada externă – perioada de înfăptuire a infracţiunii care cuprinde întreaga realizare exterioară,
prin comiterea unor activităţi care reflectă, în realitatea înconjurătoare, transpunerea hotărârii de săvârşire a
faptei – procesul infracţional (poate) parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit
grad de realizare a hotărârii infracţionale, distingându-se – din punct de vedere cronologic / al succesiunii în
timp – următoarele:
- Faza actelor de pregătire: prima fază a perioadei externe, care se caracterizează prin desfăşurarea unor
activităţi menite să pregătească executarea infracţiunii.
- Faza actelor de executare: faza care se caracterizează prin trecerea la executarea propriu-zisă a
hotărârii infracţionale (intenţionate), prin îndeplinirea de activităţi (acţiuni) prin care se realizează actul de
conduită interzis de legea penală potrivit normei de incriminare a faptei proiectate. La nivelul acestei faze e
posibil ca executarea să fie întreruptă, sau, deşi este dusă până la capăt, să nu se producă rezultatul periculos
al faptei, ceea ce în limbajul curent / comun, se traduce prin încercarea (întreruptă sau neizbutită) de comitere a
faptei, dar care nu atrage producerea rezultatului său specific (tipic). Altfel spus, pliindu-ne pe / adoptând
limbajul de specialitate, fapta comisă rămâne la stadiul de tentativă. Dacă a avut loc săvârşirea în întregime a
faptei şi s-a produs rezultatul specific (tipic al) acesteia, se trece în faza următoare, faza urmărilor (a producerii
rezultatului).
- Faza urmărilor: faza care se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos al faptei
săvârşite, „ultima frontieră” a parcurgerii drumului crimei (iter criminis), marcând – în majoritatea cazurilor –
momentul consumării infracţiunii, moment în desfăşurarea activităţii infracţionale în care se înfăptuieşte integral
acţiunea tipică şi apare urmarea imediată. Se întâlnesc însă şi situații în care urmările se mai produc şi după
momentul consumării, demarcând un moment al epuizării rezultatului. După cum se arata în doctrină, epuizarea
– moment ultim al producerii urmărilor infracţiunii, după consumarea acesteia – constă fie în amplificarea
cantitativă a urmării iniţiale (exemplu: în caz de vătămare corporală, victima încetează ulterior din viaţă, din
cauza leziunilor inițial suferite), fie în survenirea altor urmări (exemplu: după săvârşirea violului, victima
moare), fie în amplificarea cantitativă a urmării iniţiale din cauza prelungirii în timp a acţiunii incriminate (de
exemplu, în cazul infracţiunilor continue sau continuate). Dincolo de momentul epuizării, nu se mai pot produce
niciun fel de urmări.
Atingând acest aspect, precizăm ca în literatura noastră penală sunt întreţinute unele discuţii
referitoare la semnificaţia epuizării infracţiunii, interesând cazul anumitor categorii de infracţiuni, cele
încetăţenite sub denumirea generică de infracţiuni de durată (sau infracţiuni cu durată de consumare), context în
care se dezbate dacă epuizarea constituie o fază distinctă a infracţiunii, sau reprezintă doar momentul final al
fazei consumării infracţiunii.
Din cele ce precedă, rezultă că perioada externă cuprinde întreaga manifestare exterioară, respectiv
toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă,
desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la prima
manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale, până la producerea rezultatului socialmente periculos
35
şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat.

De reţinut: În raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe se
ridică problema determinării formelor infracţiunii, înţelegându-se prin forme ale infracţiunii, feluri sau variante
ale aceleiaşi infracţiuni. Cu alte cuvinte, sunt forme pe care le îmbracă activitatea infracţională în diferite
momente ale desfăşurării sale şi care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit
activitatea infracţională. Este de precizat că, din punct de vedere penal, prezintă interes numai formele de
activitate infracţională care se materializează în activităţi exterioare, anume: actele de pregătire, fapta tentată,
fapta consumată şi fapta epuizată. După cum s-a văzut, dacă perioadei interne – finalizate prin luarea hotărârii
infracţionale – îi corespunde formarea laturii subiective a infracţiunii, latura obiectivă a acesteia se realizează
corespunzător perioadei externe, de înfăptuire / realizare a hotărârii infracţionale. Spre deosebire de situaţia
excluderii existenţei vreunei forme a infracţiunii în perioada internă (psihică), se apreciază că în cadrul perioadei
externe pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele posibile în procesul înfăptuirii hotărârii
infracţionale, şi anume:
- Forma actelor de pregătire (sau a faptului preparat), corespunzătoare primei faze a perioadei externe,
ce deschide drumul infracţional prin comiterea unor activităţi care sunt premergătoare trecerii la executarea
propriu-zisă a faptei, respectiv a actelor preparatorii.
- Forma tentativei (sau a faptului tentat), corespunzătoare fazei executării, care constă în efectuarea de
acte materiale ce prezintă valoare cauzală în procesul infracţional, fiind depăşită pregătirea săvârşirii
infracţiunii, dar nesurvenind producerea rezultatului periculos înscris în norma de incriminare faptei, din cauza
unei executări trunchiate, neterminate a faptei, sau chiar în ciuda executării sale integrale, prin ducerea până la
capăt a activităţii materiale.
- Forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor, care constă în terminarea actului de
executare propriu-zisă a faptei, executare care şi-a produs efectul, fiind atras rezultatul periculos corespunzător
normei de incriminare a faptei. Se impune precizarea potrivit căreia forma faptului consumat reprezintă forma
tipică a faptei incriminate corespunzător modelului legal oferit de legiuitor.
- Forma faptului epuizat, corespunzătoare aceleiaşi faze a urmărilor, atunci când are loc o prelungire în
timp a faptei, ulterior consumării acesteia, prelungire ce poate să fie determinată de o continuare a activităţii
materiale, sau de amplificarea rezultatului iniţial al faptei (sub acest din urmă aspect, fără o intervenţie pe
traseul desfăşurării faptei), prelungire în timp ce antrenează urmări subsecvente consumării, până la epuizarea
rezultatului relevant penal (dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel urmări).
Infracţiunea - fapt consumat reprezintă forma tipică (sau perfectă) a infracţiunii în raport cu fazele
de desfășurare a activităţii infracţionale, în momentul consumării realizându-se integral conţinutul său obiectiv
şi subiectiv. Mai exact, în momentul consumării infracţiunii, se realizează o concordanţă deplină între latura
subiectivă şi latura obiectivă, infracţiunea consumată fiind aptă să atragă, întotdeauna, răspunderea penală.
Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă, de la o categorie infracţională la alta, o principală distincţie
operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol. Astfel, infracţiunile de rezultat (a căror
urmare imediată constă într-o vătămare a valorii sociale ocrotite de lege) se consumă atunci când, în urma
executării faptei, se produce urmarea prevăzută (explicit sau implicit) de norma de incriminare, spre deosebire
de infracţiunile de pericol (a căror urmare imediată constă într-o stare de pericol asupra valorii sociale prevăzute
de lege) care se consumă în momentul săvârşirii activităţii materiale, atunci când apare starea de pericol.
Dacă fixăm / luăm ca reper forma faptului consumat – forma tipică a infracţiunii (în raport cu
intervenţia legiuitorului penal, realizată pe calea incriminării) – celelalte forme (faptul preparat / pregătit, faptul
tentat, faptul epuizat) constituie forme atipice ale infracţiunii. Astfel, dacă denumim infracţiunea consumată ca
o formă perfectă a faptei, infracţiunile care se referă la fapte neconsumate vor reprezenta forme imperfecte ale
faptei (infracţiune - fapta pregătitoare; infracţiune - fapta încercată).
Problema incriminării şi – pe cale de consecinţă – a sancţionării faptelor ce reprezintă forme atipice a
primit rezolvări diferite în legislaţiile penale. Cât priveşte soluţia legii penale române în această materie,
înţelegem să facem unele precizări.
Astfel, în optica legiuitorului penal român, actele de pregătire, de regulă / în principiu, nu sunt
incriminate, iar în materia tentativei se adoptă sistemul incriminării limitate, tentativa pedepsindu-se numai
când legea prevede în mod expres. În acest sens, se poate constata că, în Codul penal român, actele de pregătire
nu sunt prevăzute şi definite în Partea generală a legii (respectiv în Titlul II, rezervat instituţiei infracţiunii).
Incriminarea actelor de pregătire se realizează, însă, în mod excepţional, prin recurgere la două tehnici
legislative. Fără a ne propune să le detaliem acum, precizăm că ele vizează, fie incriminarea prin asimilare cu
tentativa, fie incriminarea ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare (ca fapte consumate).
În raport cu aprecierea legiuitorului autohton, tentativa beneficiază de reglementări exprese în Partea
generală a Codului penal, corespunzător dispoziţiilor art. 32–34 din Capitolul IV, Titlul II, rezervat instituţiei
36
fundamentale a infracțiunii. În materia tentativei, concepţia incriminării limitate, promovată de legea naţională,
reiese din art. 33 alin. (1) C. pen. (care prevede că „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod
expres aceasta”), precum şi din unele dispoziţii speciale care dispun în acest sens (tentativa se pedepseşte). În
cazul incriminării, tentativa este o forma atipică a infracţiunii, o formă imperfectă (lipsind concordanţa dintre
latura subiectivă şi cea obiectivă, prin lipsa / neproducerea consumării faptei, elementul subiectiv al intenţiei
rămâne parţial descoperit) – în raport cu infracţiunea fapt consumat, faţă de care îşi păstrează dependenţa sub
aspectul încadrării juridice şi al regimului de sancţionare/pedepsire potrivit art. 33 alin. (2) C. pen. Relevanţa
penală acordată tentativei reiese şi din dispoziţiile art. 174 C. pen., care prin conţinutul său normativ dispune că
„prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (...)”.
Revenind asupra menţiunii privitoare la fixarea / desemnarea infracţiunii consumate drept formă tipică
(perfectă) a infracţiunii, în raport cu acest reper, în doctrină se admite că reprezintă o formă atipică a
infracţiunii şi infracţiunea – fapt epuizat, posibilă în cazul unor categorii de infracţiuni, respectiv al celor de
durată. Astfel, potrivit unor opinii – la care subscriem – se susţine că infracţiunea fapt epuizat este o formă
atipică a infracţiunii, mai gravă decât cea tipică, antrenând o răspundere mai grea pentru această formă a
infracţiunii. Epuizarea activităţii infracţionale, plasându-se ulterior consumării infracțiunii, atrage calificarea
acestei forme atipice ca fiind o formă mai mult decât perfectă.
Punerea în discuţie a consumării infracţiunii, precum şi a epuizării infracţiunii (indiferent de modul în
care privim semnificaţia epuizării), ne determină sa venim cu un plus de explicaţii. După cum se poate constata,
în Partea sa generală, în Titlul II, rezervat infracţiunii, Codul penal român nu se ocupă de infracţiunea
consumată, lipsind prevederea unei reglementari exprese în acest sens, aspect valabil şi în ceea ce priveşte
infracţiunea epuizată. Prin norme de incriminare, norme speciale, legiuitorul prevede faptele care constituie
infracţiuni, descriind conţinutul acestora ca fapte consumate, deci stabilind implicit şi momentul consumativ al
acestora, moment care, de regulă, semnifică data săvârşirii infracţiunii. Lipsa unei reglementari exprese a
infracţiunii epuizate, în Titlul II al Părţii generale a Codului penal este, însă, suplinită prin dispoziţii care îşi
află sediul într-un titlu distinct (Titlul VII), corespunzător art. 154 alin. (3) si alin. (4), text legal care conduce
la identificarea momentului epuizării în cazul infracţiunilor de durată, moment ulterior şi distinct de cel al
consumării (potrivit dispoziţiilor legale menţionate, se stabileşte data de la care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale în cazul acestor categorii de infracţiuni). În cazul infracţiunilor de durată, de
regulă, momentul săvârşirii infracţiunii este momentul epuizării activităţii infracţionale.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., epuizarea coincide cu data încetării
acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continue; cu data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, în cazul
infracţiunilor continuate; cu data săvârşirii ultimului act de executare, în cazul infracţiunilor de obicei – de
care se leagă unele consecinţe juridice (aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea
termenului de prescripţie a răspunderii penale etc.). Graţie particularităţilor pe care le prezintă, data săvârşirii
infracţiunilor progresive este data consumării, a comiterii acţiunii sau inacţiunii care a atras producerea
rezultatului definitiv al faptei, în sensul prevederilor art. 154 alin. (3) C. pen. (care dispune că „ termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în
raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs”). Această dată, a consumării infracţiunii
progresive – data ei de săvârşire – va avea aplicare şi în cazul altor instituţii juridice. [Înţelegem să nu insistăm
– aici şi acum – asupra infracţiunilor de durată (definiţie, exemplificări etc.), deoarece, despre fiecare dintre
acestea – infracţiunea continuă, continuată, de obicei şi cea progresivă –, inclusiv în ceea ce priveşte formele lor
– fapt consumat, fapt epuizat – ne vom ocupa cu ocazia prezentării unităţii de infracţiune]
Important: În continuare ne vom ocupa de formele infracţiunii (intenţionate), abordând acest subiect
într-o manieră care se distanţează de modelul reprodus în cursurile de specialitate, model care reflectă o
prezentare în raport cu etapizarea (cronologică a) perioadei externe, în ordinea descrisă de: actele preparatorii –
tentativa – faptul consumat – faptul epuizat. În ceea ce ne priveşte, înţelegem să schimbăm ordinea prezentării,
acordând prioritate tratării tentativei.
Din perspectiva desfăşurării activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, tentativa reprezintă o etapă /
fază în înfăptuirea activităţii materiale, ilustrând exteriorizarea hotărârii / intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
prin recurgere la acte de executare a faptei, fiind depăşit stadiul premergător al pregătirii în vederea trecerii la
executare, şi, totodată, fiind exclusă consumarea infracţiunii. De aici rezultă, cu puterea evidenţei, situarea
tentativei pe o poziție intermediară între actele de pregătire şi consumare. Din punctul nostru de vedere,
apreciem că se impune, mai întâi, clarificarea aspectelor ce ţin de esenţa actelor de executare (după caz,
executare întreruptă sau care nu şi-a produs efectul) = tentativa. Aplecarea cu prioritate asupra principalelor
aspecte de ordin teoretic / practic pe care le implică tentativa – care, privită în raport cu aprecierea conferită de
legiuitorul nostru penal, cu incriminarea, reprezintă o formă atipică, imperfectă a infracţiunii –, credem că poate
facilita înţelegerea, în egală măsură, atât a unor probleme ce se ridică în materia actelor de pregătire (delimitare
37
faţă de actele tentate – acte de executare; regimul actelor de pregătire în dreptul penal național), cât şi a unor
probleme juridice (clasice sau curente) ce ţin de corecta departajare ce trebuie operată, în anumite cazuri, în
raport cu unele norme de incriminare, între fapta tentată şi fapta consumată.
[Asumându-ne expunerea amplă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvoltă formele
infracţiunii după fazele de desfășurare a activităţii infracţionale (intenţionate), de o manieră sintetică, cu
focalizare asupra instituţiei tentativei, cât şi a regimului actelor de pregătire în dreptul penal român. În acest
sens, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor
teoretice corespunzătoare acestei materii!]
IV.1. Tentativa
În succesiunea fazelor de desfășurare a activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, faza tentativei (a
executării propriu-zise a faptei) ocupă o poziţie intermediară, plasându-se între faza pregătirii (pregătire în
vederea trecerii la executarea faptei) şi faza urmărilor (de executare integrală a faptei în materialitatea ei, cu
producerea rezultatului tipic al acesteia). Fază ulterioară în raport cu pregătirea infracţiunii, dar anterioară
momentului consumării, în faza tentativei are loc executarea propriu-zisă a faptei, prin desfăşurarea activităţii
materiale care, însă, se întrerupe, fără a fi, astfel, dusă până la capăt, ori, deşi se realizează integral, nu conduce
la producerea urmării specifice a faptei consumate.
Intervenţia legiuitorului, prin acordare de relevanţă penală unei fapte ajunse / rămase în faza tentativei
(desemnând o faptă penală neconsumată) – ceea ce se realizează pe calea incriminării –, înfăţişează tentativa ca
forma atipică (imperfectă) a infracţiunii la care se referă, ce se deosebeşte (din punct de vedere cantitativ) de
faptul consumat, întrucât rămâne pe o treaptă inferioară a desfăşurării activităţii infracţionale intenţionate
(reprezintă o executare a faptei, fără producerea rezultatului specific acesteia). Condiţionarea răspunderii
penale din faza executării faptei, chiar şi atunci când nu se produce rezultatul care întregeşte forma tipică a
infracţiunii, trebuie să beneficieze de un cadru legal corespunzător, reclamat de principiul fundamental al
legalităţii incriminării (legea penală prevede faptele ce constituie infracţiuni). Preocuparea legiuitorului român
în această materie este transpusă prin dispoziţii exprese înscrise în Partea generală a Codului penal, instituţia
tentativei fiind consacrată într-un capitol distinct (Capitolul IV, art. 32 – art. 34) din Titlul II rezervat instituţiei
fundamentale a infracţiunii, capitol care cuprinde:
– Definiţia acordată tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) C. pen. care prevede că: „Tentativa consta
în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs
efectul”.
– Teza adoptată cu referire la incriminarea tentativei, fiind reflectată opţiunea legiuitorului român pentru
incriminarea limitată a tentativei, potrivit art. 33 alin. (1) C. pen. care prevede că: „Tentativa se pedepseşte
numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Pe calea unor dispoziţii speciale, ce se conformează regulii
înscrise de articolul pre-indicat, se prevede expres sancţionarea (pedepsirea) tentativei în cazul unor infracţiuni
determinate. Menţionăm faptul că atunci când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara incriminării,
executarea faptei (care nu şi-a produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală.
– Teza adoptată cu referire la sancţionarea (pedepsirea) tentativei, teză subsecventă celei privitoare la
incriminare (infracţiune - pedeapsă), fiind reflectată opţiunea legiuitorului român pentru diversificarea /
diferenţierea de pedeapsă (principală) în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată
– regula în materie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul unei pedepse mai blânde,
mai uşoare decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea - fapt consumat (altă specie de pedeapsă, sau aceeaşi
specie de pedeapsă, însă în limite speciale reduse).
– Cauzele care atrag nepedepsirea (impunitatea) autorului tentativei (relevante penal), cauze reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, potrivit dispoziţiilor art. 34 C. pen.
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a infracţiunii, care constă în
punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost însă întreruptă sau, deşi actul de
executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs efectul, nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii.
Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul elementelor analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă)
sunt de sesizat următoarele particularităţi:
- Obiectul şi subiecţii: Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu deosebirea că, în situaţia
tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu
situaţia infracţiunii fapt consumat.
38
- Latura obiectivă: cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente obligatorii, însă cu diferenţe
notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte elementul material, cât şi urmarea imediată. Astfel,
elementul material (actul de executare) se realizează exclusiv prin acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în
art. 32 alin. (1) C. pen. – după caz, se întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce urmarea
(rezultatul) faptei tipice. Spre exemplu: o persoană vizează să lovească cu un corp tăios – de pildă, cu un topor –
asupra capului victimei, însă este întreruptă acţiunea de ucidere, prin intervenţia unui terţ, sau, deşi s-a aplicat
chiar lovitura respectivă înspre capul victimei, aceasta nu a fost nimerită, astfel încât nu a mai decedat (sau, deşi
lovită, chiar, victima a reuşit totuşi să supravieţuiască). În primul caz se ilustrează o tentativă – de omor –
întreruptă (imperfectă), iar în al doilea caz o tentativă – de omor – terminată (perfectă). Întreruperea executării
sau executarea integrală fără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate, acestea putând fi: survenite
sau preexistente; neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de voinţa
făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în pericolul direct creat asupra obiectului juridic al
infracţiunii. Spre exemplu: în cazul tentativei de omor, se creează o stare de pericol asupra vieţii persoanei.
Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi pericolul creat pentru valoarea
socială ocrotită de norma de incriminare. Cerinţele suplimentare ce pot exista uneori pe latura obiectivă (loc,
timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă elemente ale tipicităţii respectivei fapte
incriminate.
- Latura subiectivă: forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna intenţia, directă sau
indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea solicită verificarea unui anumit scop sau mobil
în cadrul tipicităţii subiective a respectivei fapte incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.
Facem precizarea potrivit căreia, în doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile
mai sus surprinse sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei.
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă în aprecierea
potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
- Infracţiuni omisive proprii. Atenţionăm asupra faptului că, în cazul infracţiunilor comisiv-omisive
tentativa este, însă, posibilă. Spre exemplu: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de
vârstă foarte fragedă, prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este descoperită şi copilul
este salvat.
- Infracţiuni de obicei.
- Infracţiuni de executare promptă (exemplu: ameninţarea comisă prin viu grai).
- Infracţiuni comise din culpă.
- Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
- Infracţiuni de consumare anticipată (exemplu: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre exemplu: infracţiuni continue, continuate, complexe pe
conţinut calificat praeterintenţionate – în literatura juridică se manifestă opinii contradictorii, în sensul dacă
acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă. [Înţelegem să nu intrăm în detalii, specificând (totuşi) faptul că, în
opinia noastră, aceste infracţiuni sunt susceptibile de a rămâne la stadiul de tentativă. Mai mult, prin trimitere
la consultarea / parcurgerea doctrinei de specialitate, care dezvoltă acest subiect, nu putem decât să apreciem o
asimilare corespunzătoare a argumentelor pro / contra, prin prisma sursei (accesibile) de documentare]
Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care nu este
posibilă impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii infracţionale – atât faţă
de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală au fost formulate
mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite criterii de departajare. Dintre
acestea, s-au impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare toate
actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi acele activităţi care,
fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate
împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră (de pildă) că există tentativă de omor săvârşită
în coautorat, spre exemplu, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă aplică lovitura
tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce excede normei de incriminare a
omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar,
determinant în apariţia pe caz concret a rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea
efectuată, deşi la o distanţă mai mare de producerea rezultatului, în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter
criminis) nu poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare. Sub
acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă, atunci când inculpatul
i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi un dispozitiv de declanşare a exploziei,
39
iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de delimitare care
se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu:
- delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi practica penală s-a
considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de pildă, dacă victima a fost lovită cu
intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o regiune considerată a fi zonă vitală a corpului – de
exemplu: lovitură cu parul în cap, provocând o fractură de boltă, punându-se viaţa în pericol.
- delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală s-au emis mai multe
teorii cu privire la momentul consumativ al furtului, legiuitorul român adoptând teoria apropriaţiunii, conform
căreia infracţiunea de furt se consumă în momentul în care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în
stăpânirea, ilegitimă, de fapt, a făptuitorului (imposedare) – spre exemplu: făptuitorul este surprins, într-un
mijloc de transport în comun, cu mâna în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă niciun bun mobil
(căci, în măsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost descoperită imediat fapta, furtul ar trebui
considerat drept consumat).
IV.1.1. Formele tentativei

Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. (1) C. pen. rezultă că tentativa se poate manifesta sub
următoarele forme:
- Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de realizare a
executării, criteriu relevat de lege).
- Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).
- Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în considerarea dispoziţiilor
legale).
Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. (1) teza I C. pen., constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, astfel încât nu a
mai avut loc consumarea.
Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. (2) teza a II-a C. pen., constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu şi-a produs însă efectul, caracterizată
prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără a se produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă
lipsa consumării.
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de rezultat, spre
deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile de rezultat. Doctrina
evidenţiază şi cazuri de excepţie, anume: unele infracţiuni de rezultat nu sunt susceptibile de tentativă perfectă
(de pildă, infracțiunea de furt, viol – prin executarea în întregime a acţiunii infracţionale se atrage consumarea);
nu este posibilă tentativa perfectă la infracţiunile de pericol abstract, însă este posibilă la cele de pericol
concret.
În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa proprie – tentativa
improprie. După cum se arată în doctrină, tentativa îmbracă forma proprie atunci când, din punct de vedere al
mijloacelor folosite şi al existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele
de a realiza consumarea infracţiunii. Tentativa îmbracă forma improprie atunci când fie datorită unor condiţii
obiective (care nu depind de făptuitor) – ţinând de insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde
făptuitorul credea că se află – sau, dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective – ţinând de modul în care a fost
concepută acţiunea – rezultatul nu s-a produs.
În raport de aceste forme se impun unele precizări:
- Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul (spre exemplu:
intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă de otravă, dar căreia viaţa îi este
totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul unde şi l-a reprezentat făptuitorul (spre exemplu: punere în
executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra căruia făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de
a şi-l însuşi), există tentativă, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia [art. 32 alin. (1)
C. pen.]. S-a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă proprie.
- Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt apte, idonee a
produce rezultatul (însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat, insuficiente sau defectuoase – spre
exemplu: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau a unei arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci
când obiectul există în materialitatea sa însă făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel
moment (spre exemplu: se trage un foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se afla o persoană
40
care, în acel moment, se afla în altă parte), există tentativa, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa acesteia [art. 32 alin. (1) C. pen.), existând o imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii. S-a
încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
După cum se subliniază în doctrină, faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut
produce, nu înseamnă că prin fapta astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială
vizată, mai exact, că nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în concret, la consumarea
infracţiunii (la producerea rezultatului tipic al faptei), cu excepţia cazului când aceasta s-a datorat caracterului
absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută executarea.
După cum s-a menţionat, în considerarea dispoziţiilor legale actuale – art. 32 C. pen. –, în literatura de
specialitate se reţine (şi) clasificarea care distinge între tentativa idonee (periculoasă) şi tentativa neidonee
(nepericuloasă), clasificare operată în funcţie de aptitudinea actului de executare de a pune în pericol valoarea
socială ocrotită de legea penală, în baza unei aprecieri ex ante făcute în raport de acţiunea făptuitorului. În
această opinie – îmbrăţişată de mai mulţi autori – se apreciază că tentativa idonee presupune acte ce creează o
stare de pericol pentru valoarea sociala protejată, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca
probabilă producerea urmării vizate de autor, spre deosebire de tentativa neidonee, care există atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea (fapta
absurd concepută), caz în care nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială
ocrotită.
Tentativa idonee [prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. – în modalitățile: imperfectă și perfectă] acoperă
şi cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul
unde făptuitorul credea că se află (= tentativa relativ improprie). Desprindem concluzia potrivit căreia, atât
tentativa proprie cât şi cea relativ improprie, configurează – de lege lata – tentativa idonee. Atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea, textul
legal – art. 32 alin. (2) C. pen. – precizează că nu există tentativa, învederând ideea inexistenţei tentativei în
sensul legii penale (prevăzut de dispoziţia cuprinsă în primul alineat al articolului precitat). Altfel spus, art. 32
alin. (2) C. pen. „adăposteşte” tentativa neidonee, caracterizată prin lipsa de relevanţă penală (identificându-se
cu tentativa absolut improprie). Spre exemplu: atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece,
vrăji sau blesteme, ori prin administrarea unor substanţe total inofensive – fapte care nu pot leza / periclita valori
sociale, deci sunt irelevante din punct de vedere juridic.
Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de mai sus,
considerându-se că un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în anumite situaţii concrete, date
fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre exemplu: administrarea unei substanţe de regulă inofensive,
precum zahărul, unei persoane suferind de diabet, sau cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă
de hemofilie.
IV.1.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt consacrate două
sisteme, respectiv cel al incriminării nelimitate (potrivit căruia tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile
indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării limitate (sistem dominant, care implică o incriminare
limitată, respectiv incriminarea tentativei numai în cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate,
este consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. 33 alin. (1) C. pen., potrivit căruia:
„Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. Această dispoziţie cuprinde regula care
stabileşte o limitare a cazurilor de sancţionare penală a tentativei, deci o incriminare limitată (tentativa nu este
incriminată la toate infracţiunile), fiind o incriminare condiţionată de prevederea care se realizează pe calea unei
dispoziţii legale/speciale care indică expres pedepsirea tentativei (forma atipică a faptei incriminate).
În cazul în care este incriminată, tentativa constituie infracţiune; tentativa incriminată se sancţionează
(legea prevăzând că se pedepseşte). Cadrul legal al incriminării (limitate a) tentativei este asigurat de existenţa
următoarelor norme penale: din Partea generală a Codului penal – art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) – respectiv
de norme speciale de incriminare a faptelor în forma consumată (pentru care sancţiunea specifică prevăzută de
lege este pedeapsa), inclusiv prevederile care se referă la sancţionarea (pedepsirea) tentativei în raport cu
acestea. Bineînţeles că acestora li se adaugă normele care dispun în materia modului de sancţionare a tentativei.
În Partea specială a Codului penal (sau în legi speciale), dispoziţia privitoare la sancţionarea (limitată
a tentativei) este cuprinsă fie în textul de lege / articolul care incriminează fapta în forma tipică (consumată) –
exemplu: art. 188, 189, 205, 218 C. pen. – fie într-un articol comun, plasat la finele unui titlu, capitol (sau
secţiune) din legea penală, cu denumirea marginală: „sancţionarea tentativei” (care indică pedepsirea acesteia),
41
care include mai multe infracţiuni – exemplu: art. 412, 393 sau art. 232, 237 C. pen. Ca tehnică legislativă,
rezultă, deci, două modalităţi de incriminare.
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale se remarcă, de
asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care presupune sancţionarea tentativei cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat - pedeapsă de aceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al
diversificării de pedeapsă (presupune pentru tentativă o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru
infracţiunea fapt-consumat – pedeapsă de altă specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).
Codul penal român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2),
care prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale
cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul nostru penal, prin înjumătăţirea
limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii, plecându-se de la limitele pedepsei prevăzute pentru
infracţiunea consumată. În continuare, potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C. pen., se dispune: „Când pentru
infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”. Dispoziţia vizează, în mod exclusiv,
persona fizică majoră, atunci când, în condiţiile legii, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la
20 de ani. Este de precizat faptul că aceste limite speciale de pedeapsă se stabilesc atunci când instanţa s-ar
orienta spre pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în ipoteza faptului consumat. De altfel, în ipoteza infracţiunilor pentru
care pedeapsa prevăzută de lege este una alternativă (închisoare sau amendă, ori detenţiune pe viaţă sau
închisoare), soluţia promovată, în mod constant, în teoria şi practica penală, este cea a sancţionării tentativei la
infracţiune, prin parcurgerea următorilor paşi: instanţa va opta asupra uneia dintre cele două pedepse alternative,
alegând acel tip de pedeapsă la care s-ar fi oprit dacă infracţiunea se consuma (prin valorificarea criteriilor
generale de individualizare a pedepsei), iar în raport cu pedeapsa aleasă, urmează să facă aplicarea dispoziţiilor
de sancţionare a tentativei.
De reţinut: Atenuarea răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 33 C. pen., are în vedere, în mod
direct, cazul persoanei fizice - infractor major, cu privire la pedeapsa principală aplicabilă. În cazul
infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci inclusiv tentativa (care, sub aspectul
naturii juridice, este o stare generală de atenuare a răspunderii penale) – sunt avute în vedere la alegerea măsurii
educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă (art. 128 C. pen.).
Adăugăm precizarea potrivit căreia dispoziţiile privitoare la pedepsirea tentativei sunt aplicabile şi persoanei
juridice, acest mod de sancţionare rezultând, fără echivoc, din prevederile art. 147 alin. (1) C. pen., referitor la
atenuarea răspunderii penale, dispoziţiile legale făcând trimitere la „regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică”.
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca regulă în materie,
sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca tentativă idonee, perfectă sau imperfectă.
Sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei cunoaşte, însă, o excepţie, prin care se atribuie tentativei,
în cazul anumitor infracţiuni, un tratament penal egal cu cel aplicabil infracţiunii consumate. În opinia noastră,
este cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate, cărora, prin dispoziţii exprese cuprinse în Partea generală
a Codului penal, li se înscrie sancţionarea prin parificarea de pedeapsă, în ipoteza rămânerii la stadiul de
tentativă, în condiţiile legii. Articolul prin care se consacră acest tratament penal excede cadrului legal general
afectat tentativei (Cap. IV), găsindu-se în Cap. V, din acelaşi Titlu II, corespunzător materiei unităţii
infracţionale, în forma infracţiunii complexe, infracţiune definită în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1)
C. pen. Sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii complexe este prevăzută în art. 36 alin. (2) C. pen., iar potrivit
dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al articolului precitat, se prevede că „infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie
depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”. [Asupra acestui subiect vom reveni cu ocazia prezentării
unităţii legale de infracţiune, mai exact, a infracţiunii complexe]
IV.1.3. Cauzele generale de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative

În materia tentativei pedepsibile (incriminate / relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de impunitate / nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător prevederilor art. 34 alin. (1) C. pen., precum
şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului, acte
încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate – art. 34 alin. (2) C. pen. Este o redactare
clară a textului legal, prin care se fixează, fără dubiu, natura juridică atribuită acestor cauze = cauze de
impunitate / nepedepsire, nefiind afectată / alterată existența tentativei. Astfel, desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului trebuie corect departajate de alte cauze operante în materie juridico-penală, pentru a nu
42
se crea loc unor confuzii impardonabile. [În acest sens, invităm la reflecţie în raport, spre exemplu, cu acele
cauze care exclud infracţiunea]
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care înainte de
descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar), adoptă o anumită atitudine în
raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în cursul executării faptei, renunţă să ducă până la
capăt executarea începută, deşi exista posibilitatea reală de continuare a acesteia (desistarea); fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică – el însuşi sau încunoştinţând autorităţile – producerea rezultatului
faptei (împiedicarea producerii rezultatului). Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie
să fie acte voluntare, întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie cunoscută de
autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite excepţii indicate în doctrină.
Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri,
chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii autorului tentativei comise.
IV.1.3.1. Desistarea
Desistarea – art. 34 alin. (1) teza I C. pen.: „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea
faptei, s-a desistat(...)” – implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare la comiterea
unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea să o continue, iar făptuitorul
era conştient de aceasta. Condiţiile desistării privesc: existenţa unui început de executare a faptei; executarea să
fie întreruptă; caracterul voluntar al întreruperii; realizare înainte de descoperirea faptei.
De exemplu: persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage; sau: persoana pătrunde într-un
anumit loc, cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua obiectul în cauză.
În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la hotărârea infracţională (care
trebuie să fie deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la finalizarea actului de executare care a
debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale. Aceasta înseamnă că forma de tentativă care se realizează este
cea imperfectă (întreruptă), desistarea fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de
pericol.
IV.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Împiedicarea producerii rezultatului – art. 34 alin. (1) teza a II-a C. pen.: „Nu se pedepseşte autorul
care, înainte de descoperirea faptei, (...) a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii” – constă în atitudinea
activă a persoanei care a executat în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv
producerea urmării faptei tipice, deci, consumarea infracţiunii. Condiţiile împiedicării producerii rezultatului
privesc: executarea integrală a acţiunii; împiedicarea efectivă a producerii rezultatului tipic al faptei;
împiedicarea să aibă loc din propria iniţiativă a executantului şi înainte de descoperirea faptei.
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două posibilităţi:
- Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea comisă până în acel
moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica apariţia consumării infracţiunii (în
doctrină se oferă un exemplu edificator, anume: al soţului care, după ce şi-a lovit soţia pe care o învinuise de
infidelitate, iar aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a telefonat la 112, anunţând fapta,
astfel încât soţia a fost salvată de la moarte).
- Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea infracţiunii (în doctrina se oferă un
exemplu edificator, anume: al persoanei care, după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început
să acuze dureri mari de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi a dus-o urgent la spital,
unde personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului).
Semnalăm discuţiile doctrinare relative la caracterul efectiv al împiedicării producerii rezultatului,
inclusiv în ipoteza în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea faptei, opinia majoritară (corectă)
apreciind că legea condiţionează nepedepsirea autorului – indiferent de modalitatea în care se realizează
împiedicarea producerii rezultatului (personal sau prin anunţarea autorităţilor) – de caracterul real, efectiv,
eficient al acesteia.
Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate interveni numai
(de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.
Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii rezultatului constituie
o altă infracţiune, există acte de executare calificate, aplicându-se pedeapsa pentru acea infracţiune, conform
prevederilor din art. 34 alin. (2) C. pen. În astfel de situaţii, ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz
concret, nu va atrage pedeapsa (tentativă imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare
a producerii rezultatului), urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit până în
43
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre exemplu: în cazul împiedicării producerii
rezultatului la infracţiunea de omor, autorul va fi apărat de represiune penală / nu va fi nepedepsit pentru
tentativa la această infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru infracţiunea consumată de
vătămare corporală.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei tentativei:

(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unor situaţii tranzitorii
Prin Decizia nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti
Secţia I Penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă, şi a stabilit: „În aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei potrivit art.6 alin.1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei
ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul
sancţionator al tentativei)”.
B) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub C. P. A., care îşi menţin valabilitatea potrivit
reglementărilor actuale
Recurs în interesul legii: Prin Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006), Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) din
Codul penal (anterior), a statuat: “Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare
asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat sau
deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat
sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este
aplicabilă în cazul faptelor menţionate”. Se impune precizarea potrivit căreia decizia îşi menţine valabilitatea,
în considerarea noilor dispoziţii legale, astfel încât: actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu sau
calificat – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în
concurs. Agravanta prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal actual nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate.
IV.2. Actele de pregătire
Actele de pregătire (actele preparatorii) se înscriu în perioada externă a desfăşurării activităţii

infracţionale, configurând prima fază din procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale. Ele se caracterizează
prin realizarea de activităţi care, după cum reiese din însăşi denumirea pe care o poartă / ce le este atribuită,
presupun o pregătire / preparare în vederea trecerii la executarea propriu-zisă a faptei, sunt acte ce precedă
executarea, fiind, deci, acte premergătoare săvârşirii infracţiunii ce stă în intenţia făptuitorului. Ca fază a iter
criminis, actele de pregătire nu descriu o fază indispensabilă, obligatorie, cum este cea a executării.
Pregătirea săvârşirii unei infracţiuni include o diversitate de acte de natură materială sau / şi morală ce
se pot întreprinde pe caz concret, fiind acte prin care se facilitează trecerea la executare. Spre exemplu:
procurarea sau adaptarea de mijloacele ori instrumente ce vor servi la comiterea faptei; culegerea de informaţii
privind locul, timpul de săvârşire a faptei; luarea de măsuri pentru a îngreuna descoperirea faptei ce se va
comite. Astfel, considerăm că actele de pregătire se pot defini ca fiind acele activităţi care constau în
procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ce stă în intenţia persoanei
ce a luat hotărârea de comitere a faptei, ori în crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acesteia.
Pentru ca activităţile întreprinse să fie considerate acte de pregătire, în doctrina noastră penală se
apreciază că acestea – dată fiind situarea la graniţa cu actele de executare – trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni; să îmbrace o formă concretă capabilă să creeze
condiţii favorabile executării acţiunii ilicite (interzise de legea penală); activitatea efectuată să nu facă parte din
elementul material al infracţiunii; să aibă la bază intenţia infracțională.
Pe planul legislaţiilor penale îşi găsesc consacrare mai multe teze adoptate în materia actelor de
pregătire, reflectând opţiuni diametral opuse, şi anume: teza neincriminării actelor preparatorii şi teza
44
incriminării (nelimitate sau limitate a) actelor preparatorii. Soluţia pentru care a optat legiuitorul penal român
ilustrează adoptarea, de principiu, a tezei neincriminării actelor de pregătire, prin lipsa acordării de relevanţă
penală acestora. Actele de pregătire nu beneficiază de un cadrul legal de ordin general care să cuprindă /
includă: definiţia (în ce fel de activităţi constau), sistemul de incriminare şi de sancţionare (în ce cazuri are loc
pedepsirea, respectiv cum se realizează pedepsirea), eventuale cauze de impunitate.
Legislaţia penală română admite însă, pe cale de excepţie, incriminarea actelor de pregătire, prin
recurgere la tehnici / procedee distincte prin care acestor acte li se acordă relevanţă penală, constituind acte ce
cad sub incidenţa legii penale şi care atrag răspunderea juridică. Astfel:
– o prima tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa;
– o a doua tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, de sine
stătătoare.
Date fiind diferenţele pe care le implică cele doua tehnici legislative, le vom prezenta (succint) pe rând.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa.
Identificarea acestui procedeu legal reiese cu deplină claritate din tiparul unor norme care prevăd că, „se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în articolele (...)”, în raport cu unele infracţiuni de o gravitate sporită.
Astfel, în Codul penal român sunt consacrate pe calea unei dispoziţii speciale, actele de pregătire la unele dintre
infracţiunile contra securităţii naţionale – art. 412 alin. (2) C. pen. care prevede că: „Se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii
infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin
ajutarea inamicului”.
Dacă asimilarea implică o modificare în natura juridică a actelor preparatorii – care se transformă în
acte de executare (tentativă) – sau dacă aceasta priveşte exclusiv regimul de sancționare, rămâne o problemă
controversată.
Într-o opinie (minoritară) se susţine că actele de pregătire – cum ar fi, spre exemplu, cele prin care
făptuitorul procură sau produce mijloacele, instrumentele ori ia masuri în vederea realizării activităţii
infracţionale – nu sunt transformate în acte de executare, acestea menţinându-şi natura juridică. Datorită
periculozităţii deosebite a anumitor infracţiuni îndreptate împotriva securităţii naţionale, s-a simţit nevoia
sancţionării acestor acte de pregătire, fiind asimilate numai în ceea ce priveşte regimul sancţionator tentativei.
În altă opinie (însuşită de majoritatea autorilor de specialitate), se susţine că recurgerea la această
tehnică de incriminare – asimilare cu tentativa – implică o modificare în natura juridică a actelor preparatorii,
care devin acte de executare, nefiind vorba de sancţionarea actelor de pregătire ca atare, ci de sancţionarea unei
tentative.
Subscriem primei opinii, considerând că actele de pregătire îşi menţin natura juridică, asimilarea lor cu
tentativa operând exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal. Altfel spus, actele de pregătire îşi
păstrează nealterată fizionomia distinctă de cea a actelor de executare, prin dispoziţii speciale fiind prevăzută
sancţionarea acestora la unele infracţiuni de o gravitate aparte [după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 412 alin.
(2) C. pen., asimilarea acestora cu tentativa vizând, exclusiv, tratamentul penal].
Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome.
În legislaţia noastră penală se constată incriminarea ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare, a unor
anumite activităţi care au înfăţişarea unor acte preparatorii, cum este cazul – dacă avem în vedere unele
dispoziţii din Partea specială a Codului penal – faptelor prevăzute de art. 314 (deţinerea de instrumente în
vederea falsificării de valori), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice), art. 367
(constituirea unui grup infracţional organizat) ş.a. În aceste ipoteze legale, întrucât beneficiază de o descriere
explicită potrivit anumitor norme de incriminare, legiuitorul nostru penal oferă caracterizarea unor acte de
pregătire univoce, desfășurate în vederea comiterii unor infracţiuni, apelând la tehnica uzuală / curentă de
incriminare = forma faptului consumat. Altfel spus, faptele descrise potrivit normelor respective de incriminare
se prezintă sub formă de infracţiuni-tip, fapte consumate (chiar dacă acestea pot fi explicate, prin relația lor cu
alte fapte incriminate, drept activități de pregătire a celor acestora din urmă)
După cum se poate observa, această a doua modalitate / tehnică de incriminare a actelor pregătitoare
se diferenţiază net de tehnica precedentă – cea a incriminării prin asimilare cu tentativa – atrăgând consecinţe
juridice distincte. Prin incriminare ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare, în cazurile prevăzute de lege,
(unele) activităţi ilegale, cu individualitate penală distinctă (care descriu activităţi pregătitoare în vederea
comiterii altor infracţiuni) se sancţionează cu pedeapsa corespunzătoare prevăzută de lege, punctând astfel
deosebirea în raport cu sancţionarea prin diversificarea de pedeapsa, operantă în caz de incriminare prin
asimilare cu tentativa (dincolo de discuţiile privitoare la convertirea – sau nu – a pregătirii în act de executare).
În aceeaşi ordine de idei, în cazul incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, în ipoteza
45
săvârşirii infracţiunii - scop (în raport de care pregătirea, cu propria relevanţă penală, nu reprezintă decât
infracțiunea – mijloc, prin care se creează condiţiile favorabile în vederea atingerii scopului), răspunderea
penală este antrenată pentru o pluralitate de infracţiuni (cel puţin două fapte penale distincte). Din contra, în
cazul incriminării actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa, atunci când se depășește faza preparatorie,
se răspunde penal pentru o unitate infracțională, fazele mai puțin perfecte ale infracțiunii absorbindu-se
natural în fazele superioare de comitere a aceleiași activități ilicite din punct de vedere penal.
De reţinut: În doctrina noastră penală, cu ocazia prezentării regimului actelor de pregătire în dreptul
penal român, unii autori includ (şi) situaţia actelor de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul
infracţiunii (în raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 C. pen.), exprimându-se opinia că actele preparatorii
săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la săvârşirea faptei, devin acte de participaţie sub forma
complicităţii anterioare, atunci când autorul va trece la comiterea acesteia, săvârşind cel puţin o tentativă
pedepsibilă. Această opinie este respinsă de alţi autori, care consideră că, în această ipoteză, nu este vorba
despre acte de pregătire propriu-zise, căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare
a unei hotărâri proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.
***

(din materia aferentă formelor infracţiunii intenţionate):
1) Care sunt formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale?

2) Care este forma tipică / perfectă a infracţiunii?
3) Care sunt felurile / formele tentativei? Indicaţii criteriile de clasificare.
4) În cazul căror infracţiuni este posibilă tentativa imperfectă? Dar tentativa perfectă?
5) Ce se înţelege prin tentativă neidonee?
6) Ce sistem de incriminare adoptă legiuitorul penal român în materia tentativei?
7) Cum se sancţionează tentativa relevantă penal (incriminată)? Indicaţi regula şi excepţia în sancţionare.
8) Care sunt cauzele de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative? Indicaţi aspectele comune ale
acestora.
9) Care sunt deosebirile dintre desistare şi împiedicarea producerii rezultatului?
10) Ce semnifică actele de executare calificate?
46
V. UNITATEA DE INFRACŢIUNE
- Fixarea noţiunilor de bază referitoare la unitatea de infracţiune ca instituţie cu apartenenţă la instituţia
fundamentală a infracțiunii, în corelaţie cu celelalte instituţii juridico-penale ale domeniului de referinţă
(interferenţe cu formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale).
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a distincţiilor dintre cele două forme generice pe care le
îmbracă unitatea de infracţiune, anume: unitatea naturală şi unitatea legală, precum şi a particularităţilor la
nivelul categoriilor infracţionale subsumate acestora (unitate naturală: infracţiune simplă, infracţiune continuă,
infracţiune deviată; unitate legală: infracţiune continuată, infracţiune complexă, infracţiune de obicei,
infracţiune progresivă).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între diferitele categorii infracţionale subsumate unităţii de
infracţiune, cu precădere: identificarea diferenţelor semnificative dintre infracţiunea continuă şi infracţiunea
continuată; infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei ş.a., cât şi a surprinderii problematicii complexe pe
care o implică infracţiunea deviată.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a departaja între unitatea de infracţiune (îndeosebi în cazul infracţiunii
continuate şi al infracţiunii complexe) şi pluralitatea (reală) de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni.
Preliminarii
Unitatea de infracţiune poate fi definită ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-o singură
acţiune / inacţiune, ori din mai multe acţiuni / inacţiuni, decurgând din însăşi natura faptei, sau din voinţa
legiuitorului, săvârşită(e) de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri (rezoluţii) infracţionale şi care
întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea infracţională poate fi unitate naturală (care rezultă din
unicitatea acţiunii sau inacţiunii) şi unitate legală (care rezultă din voinţa legiuitorului, prin reunirea, de regulă,
în conţinutul unei singure infracţiuni, a mai multor acţiuni / inacţiuni, datorită unor legături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea naturală de infracţiune: infracţiunile simple şi cele continue, prezentându-se în
doctrină, în acest context – în mod tradiţional – şi situaţia infracţiunii deviate. Se subsumează unităţii legale
infracţionale: infracţiunile continuate, complexe, de obicei şi progresive.
De reţinut: În Partea generală a Codului penal îşi găsesc consacrare expresă (parte) dintre formele
unităţii infracţionale, mai exact – două dintre formele unităţii legale, anume: infracţiunea continuată şi
infracţiunea complexă [Titlul II, Cap. V, art. 35 (definiţii); art. 36 (pedepsire); art. 37 (recalcularea pedepsei)].
Deloc de neglijat sunt şi alte dispoziţii din legea penala referitoare la unele dintre categoriile infracţionale
menţionate (= infracţiuni de durată: infracţiune continuă / continuată / de obicei / progresivă) potrivit
prevederilor art. 154 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. (din materia instituţiei prescripţiei răspunderii penale).
În prezentul cadru al expunerii rezervate unităţii de infracţiune în dreptul penal român, se vor aborda
principalele aspecte privitoare la cele şapte categorii infracţionale (distincte) de interes, atrăgând – în continuare
– atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei materii!
V.1. Unitatea infracţională naturală
Aspectele comune infracţiunilor cu apartenenţă la unitatea naturală infracţională rezidă în: unicitatea
acţiunii / inacţiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei singure forme de vinovăţie dintre formele
vinovăţiei penale.
V.1.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, al materialităţii faptei, printr-o
singură acţiune / inacţiune, care nu durează în timp şi care produce un singur rezultat periculos – infracţiunea
momentană, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în evidenţă o singură formă de vinovăţie penală.
În mod constant, în doctrina penală se menţionează faptul că, uneori, infracţiunea simplă se poate
realiza şi printr-o pluralitate de acte materiale, acte de executare ce dau conţinut acţiunii unice, prin
desfășurarea lor într-o strânsă unitate spațio-temporală. Spre exemplu: uciderea victimei se poate realiza printr-
un singur act de executare (de pildă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lovituri de cuţit în regiunea
toracică), unicitatea acţiunii menţinându-se însă şi atunci când, prin acte succesive, comise în aceeaşi
47
împrejurare, se aplică mai multe lovituri de cuţit în zone ce adăpostesc organe vitale. Această ultimă ipoteză a
primit în doctrină denumirea de unitate naturală colectivă (denumiri echivalente: unitate naturală de infracţiune
cu pluralitate de acte contextuale sau infracţiune omogenă). Indiferent de denumirea atribuită acestei ipoteze,
ceea ce ţine de esenţa unicităţii faptei care ilustrează o singură infracţiune, ca unitate infracţională naturală,
constă în existenţa unei pluralităţi de acte materiale aflate într-o succesiune imediată, (aproape) neîntreruptă în
timp, acte ce se comit cu aceeaşi ocazie, în aceeaşi împrejurare, subsumate aceleiaşi încadrări juridice, care se
caracterizează, deci, prin omogenitate juridică (fiecare act trebuie să întrunească conţinutul aceleiaşi
infracţiuni).
Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi pasivi îşi
găseşte în teoria şi practica penală rezolvări distincte, în principal după apartenenţa infracţiunilor la categoria
infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimoniului.
Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, doctrina majoritară (şi practica judiciară)
promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când există mai mulţi
subiecţi pasivi. Spre exemplu: cu aceeaşi ocazie, agentul loveşte, neîntrerupt, mai multe persoane. Este de
precizat faptul că (prin voința expresă a legiuitorului) se configurează şi unele excepţii, spre exemplu, în cazul
infracțiunii de: omor calificat - art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.; ucidere din culpă, forma agravată - art. 192 alin.
(3) C. pen.; vătămare corporală din culpă forma agravată – art. 196 alin. (4) C. pen.). După cum se va vedea, în
aceste ipoteze legale se realizează conţinutul unor infracţiuni complexe, ca unitate legală infracţională. Î
În materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză – de pluralitate de subiecţi pasivi –
conform opiniei dominante se apreciază că subzistă unitatea naturală de infracţiune, indiferent dacă bunurile
aparţin aceleiaşi persoane sau nu. Cu alte cuvinte, se consideră că în cazul infracţiunilor contra patrimoniului,
altele decât tâlhăria şi pirateria (în unele condiţii), pluralitatea de persoane păgubite printr-o singură activitate
infracţională va determina o infracţiune unică. [Este de precizat faptul că, sub aspectul naturii lor juridice, de
asemenea, infracţiunile de tâlhărie şi piraterie sunt infracţiuni complexe – forme de unitate legală; problematica
pe care o dezvoltă existenţa (sau nu) a unităţii infracţionale în ipoteza unei pluralităţii de subiecţi pasivi în cazul
acestora, considerăm că excede prezentării în acest cadru, urmând să revenim asupra acestui subiect.]
Dincolo de punctarea opiniei dominante (şi de perspectiva din care se conturează discuţiile în această
materie), menţionăm şi afirmarea opiniei doctrinare care apreciază că, indiferent de categoria infracţională de
referinţă, unitatea de infracţiune este exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea
subiectului pasiv impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune.
Majoritatea infracţiunilor din legislaţia noastră penală sunt infracţiuni simple şi se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege potrivit normelor de incriminare. Atragem atenţia asupra faptului că o infracţiune
simplă – formă a unităţii naturale infracţionale – se poate prezenta ca infracţiune pe conţinut de bază / atenuat /
agravat.
V.1.2. Infracţiunea continuă

Fără a beneficia de o definiţie legală expresă în cuprinsul Părţii generale a Codului penal, infracţiunea
continuă este definită în doctrină ca fiind acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune / inacţiune ce
se prelungeşte în timp, prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare, dependentă sau independentă de
voinţa făptuitorului, care îi pune capăt.
Printre infracţiunile continue – fapte cu incriminare în Partea specială a Codului penal – se pot
menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205); furtul de curent electric [art. 228 alin. (3)];
furtul în scop de folosinţă (art. 230); abandonul de familie [art. 378 alin. (1) lit. b), c)]; deţinerea de instrumente
în vederea falsificării de valori (art. 314 ); uzurparea de calităţi oficiale în forma portului pe nedrept de uniforme
sau semne distinctive ale unei autorităţi publice [art. 258 alin. (3)] etc. Identificarea infracţiunilor continue se
realizează în baza normelor lor de incriminare, mai exact, după elementul material, caracterul continuu
decurgând din verbum regens (după cum se indică, sau nu, o activitate de durată).
În literatura de specialitate se realizează o clasificare a infracţiunilor continue, în raport cu anumite
criterii. Astfel, se pot distinge: după elementul material – infracţiuni comisive (furtul de curent electric) şi
omisive (abandonul de familie); după modul în care se realizează activitatea materială – infracţiuni permanente
şi succesive; potrivit tipului de urmare imediată produsă – infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol etc.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care curge neîntrerupt,
în mod natural, fără a cunoaşte sincope în execuţie (exemplu: art. 205 C. pen.). În contrast, infracţiunile
continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de
execuţie, fără ca acestea să afecteze unitatea naturală a faptei [exemplu: art. 258 alin. (3) C. pen.]. Împărţirea
infracţiunilor continue în permanente şi succesive este importantă întrucât orice întrerupere, în cazul celor
48
permanente, are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea
unei noi infracţiuni continue, cu posibilitatea reţinerii, după caz, a unei infracţiuni continue săvârşite în mod
continuat (în condiţiile art. 35 C. pen.), sau a pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni), în lipsa rezoluţiei
infracţionale unice.
Infracţiunea continuă, fiind o formă a unităţii naturale infracţionale, atrage un rezultat unic
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin intenţie sau praeterintenţie. În principiu, nu excludem
posibilitatea existenţei unei infracţiuni continue culpoase, deoarece nu sesizăm existenţa nici unei
incompatibilităţi de factură teoretică între instituţia infracţiunii continue şi forma de vinovăţie a culpei.
De reţinut: Infracţiunea continuă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Ca orice
infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul consumării
faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de incriminare a faptei), dincolo de care are loc
prelungirea acţiunii / inacţiunii prin voinţa făptuitorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când
încetează definitiv acţiunea / inacţiunea). Încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui
organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea furtului de energie/curent electric, în urma unui
control autorizat), fie propriei voinţe a făptuitorului, care curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă,
reiterând exemplul furtului de energie, atunci când infractorul se debranşează de bună-voie de la circuitul reţelei
electrice la care se cablase ilegal).
Din prevederile art. 154 alin. (2) C. pen. reiese că infracţiunea continuă se consideră săvârşită la data
încetării acţiunii / inacţiunii, aşadar la data epuizării, moment ce interesează în raport de: calcularea termenelor
de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce
ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul infractorului) – precum cele
referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a
liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d. – considerăm că urmează a se produce de la data
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor continue (sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător
unei poziţii constante a practicii instanţei supreme).
Este de precizat faptul că în cazul infracţiunilor continue comisive intenţionate se discută în doctrină
despre posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă. Apreciem, alături de alţi autori, că tentativa este
posibilă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor infracţiuni de acest tip, este chiar
incriminată [spre exemplu: art. 205 alin. (5) C. pen.]
V.1.3. Infracţiunea deviată

În cadrul unităţii infracţionale naturale doctrina majoritară prezintă şi cazul aşa-numitei infracţiuni
deviate în două dintre modalităţile sub care se poate înfăţişa, reţinându-se că ceea ce o particularizează este
împrejurarea că infracţiunea este săvârşită fie prin devierea acţiunii din cauza greşelii făptuitorului de la
obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau la o altă persoană, fie prin
îndreptarea acţiunii, din cauza erorii făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela
decât pe care făptuitorul vroia să-l vatăme sau să îl pună în pericol.
În general sunt prezentate aceste două modalităţi ale infracțiunii deviate, încetăţenite sub denumirile
aberratio ictus („devierea actului”), respectiv error in persona / in objecto. Ambele ridică problema dacă
ansamblul faptic infracţional determină existenţa unei singure infracţiuni, sau dimpotrivă, a unei pluralităţi
infracţionale, sub forma concursului de infracţiuni. Cele două modalităţi asupra cărora se opreşte constant
doctrina majoritară sunt reprezentate de:
- Devierea acţiunii spre un alt obiect / persoană, ceea ce înseamnă aberratio ictus. Spre exemplu: o persoană
vrea să lovească, înarmată fiind cu un cuţit, o anumită persoană, însă, din greşeală în executare, loveşte o altă
persoană.
- Săvârşirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, din cauza erorii asupra identităţii, ceea ce înseamnă
error in persona / in objecto. Spre exemplu: o persoană vrea să ucidă o anume altă persoană, însă, fiind noapte,
o confundă cu o altă persoană; sau: o persoană, intenţionând să sustragă un anumit bun, aparţinând unei
persoane, sustrage un bun asemănător, aparţinând altei persoane.
Opinia dominantă în literatura de specialitate autohtonă, reflectată în numeroase soluţii jurisprudenţiale,
apreciază că în cazul infracţiunii deviate, în ambele modalităţi indicate, există o singură infracţiune
intenţionată, în formă consumată, anume „aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece rezoluţia
infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a lovit o altă
persoană, pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-
o prin devierea loviturii, este fără importanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte
viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci ale oricărei persoane. Hotărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc.,
49
fiind realizată integral, tentativa de săvârşire a infracţiunii asupra persoanei vizate de făptuitor se absoarbe, ca
orice tentativă, în chip natural, în infracţiunea fapt consumat” [am reprodus astfel, textual, cuvintele unuia dintre
exponenţii curentului majoritar de opinie].
Important: În legătură cu situaţiile mai sus semnalate se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, în
cazul devierii acţiunii (aberratio ictus), se susţine ruperea unităţii infracţionale, ori de câte ori se constată că
pe lângă infracţiunea consumată sunt întrunite şi elementele constitutive ale unei tentative pedepsibile, urmând
a se promova soluţia pluralităţii de infracţiuni în forma concursului de fapte penale (caz în care nu mai poate
opera absorbţia tentativei în faptul consumat). Semnalăm şi aici opinii divergente, privind infracţiunile reunite
în structura concursului, respectiv: tentativă de omor şi omor consumat, sau tentativă de omor şi ucidere din
culpă. Este de menţionat faptul că, în opinia (minoritară) care abordează „devierea actului”, însă nu în sensul
unităţii infracţionale, ci lăsând loc pluralităţii de fapte penale (=concurs ideal / formal de infracţiuni) se
apreciază că intră în alcătuirea sa: o infracţiune (intenţionată) tentată şi infracţiunea din culpă, în formă
consumată.
În legătură cu eroarea asupra obiectului acţiunii (error in persona / error in objecto), în doctrina penală
se avansează şi soluția (minoritară, a) reţinerii unui concurs de infracţiuni între o tentativă la infracţiunea faţă de
persoana / obiectul care se dorea a fi lezat, şi o infracţiune consumată, din culpă, faţă de persoana / obiectul
efectiv lezat ca urmare a erorii în care s-a aflat persoana în cauză.
În concluzie, se poate afirma că, în lipsa unei soluţii legislative exprese în legislaţia penală autohtonă,
problema calificării ansamblului faptic infracţional drept unitate infracţională sau pluralitate de infracţiuni
(concurs), rămâne una deschisă, controversată, în considerarea ideii că niciuna dintre opiniile exprimate nu este
la adăpost de unele critici, respectiv că fiecare prezintă (şi) argumente puternice în susţinere. [Asumându-ne
lipsa dezvăluirii opiniei personale în această chestiune deosebit de complexă şi nuanţată, cantonaţi fiind şi de
limitele expunerii, reiterăm trimiterea la consultarea doctrinei de specialitate (care tratează acest amplu subiect
de dezbatere). Nu putem decât să apreciem o asimilare corespunzătoare a argumentelor pro / contra aduse în
sprijinul soluţiei unităţii / pluralităţii de infracţiuni, trecute prin filtrul propriei gândiri.]
Adăugăm faptul că modalităţile de manifestare a aşa-numitei infracţiuni deviate nu se reduc doar la
cele prezentate, reţinându-se şi următoarele:
- Aberatio delicti (modalitate existentă atunci când se realizează o infracţiune de altă natură decât aceea aflată
în reprezentarea infractorului, din cauza devierii). Spre exemplu: atunci când o persoană, dorind să o lovească
pe alta cu o piatră, pentru a-i cauza o vătămare integrităţii corporale, nimereşte, din greşeală, într-o vitrină a unui
magazin, pe care o distruge.
- Aberatio causae (modalitate existentă atunci când se realizează exact infracţiunea propusă de către făptuitor,
chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecută la nivelul legăturii de cauzalitate -
rezultatul se produce în urma acţiunii făptuitorului, dar altfel decât şi-a imaginat acesta). Spre exemplu: o
persoană doreşte să o ucidă pe alta prin înecare, aşa încât o aruncă în apă de la înălţime, de pe un pod, dar
victima decedează înainte de a ajunge în apă, lovindu-se la cap de stâlpul de susţinere a podului.
V.2. Unitatea infracţională legală
V.2.1. Infracţiunea continuată

Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legală în art. 35 alin. (1), potrivit căruia:
„Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni” [s. n.].
Important: Condiţia vizând unitatea de subiect pasiv este / a fost o inovaţie a legiuitorului penal actual.
Prin dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 s-a prevăzut că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din
Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie
obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor
subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
!!! Menționăm că prin Decizia nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17.07.2017), Curtea Constituţională a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) Cod penal şi a constatat că sintagma „și
împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este
neconstituțională”.
[Reproducem trei paragrafe de interes – 28, 29 și 30 – din cuprinsul deciziei menţionate, recomandând, însă,
parcurgerea motivării integrale a acesteia:
50
«28. Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect
pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluția adoptată de
practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate
între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la
caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. În
acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru
a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă
își au sursa în rezoluții distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în
care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De
asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp
relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași
metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop.
Fiind chemată să se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că
„diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau
repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente câte
bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni” [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.775 din 15 noiembrie 2007].
29. Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din
cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție
esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale,
lăsat la aprecierea organelor judiciare.
30. Tot ca efect al constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul
dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757
din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiției unității subiectului pasiv, rămân
fără obiect de reglementare»].
De la bun început menţionăm că infracţiunea continuată reprezintă un mod de săvârşire – în condiţiile
prevăzute de lege – a unor fapte penale. Altfel spus, ea nu se poate identifica potrivit normelor de incriminare
(nu există anumite categorii de infracţiuni desemnând fapte susceptibile să se comită mereu în mod continuat)!
Reglementarea infracţiunii continuate este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 37
C. pen., la care se adaugă şi prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen. [Atragem atenţia asupra faptului că,
în prezentul cadru al expunerii, vom aborda principalele aspecte privitoare la: condiţiile de existență ce privesc
infracţiunea continuată; unele probleme relative la sancţionarea acesteia; particularităţi ca infracţiune de durată.
În vederea consolidării studiului individual este necesară parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate]
Din definiţia legală se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate, unicitatea
conţinutului fiind configurată de: unitatea pe latură obiectivă; unitatea pe latură subiectivă; unitatea de subiect
activ. Aceste condiţii privesc:
a) Săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi
care se comit la diferite intervale de timp (unitate pe latură obiectivă). Această primă condiţie ţine de
materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două), în
accepţiunea mai largă, de faptă relevantă penal, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, atunci când vatămă acelaşi obiect juridic, ca valoare socială ocrotită de legea penală.
Astfel, unitatea infracţiunii există (nu este afectată), dacă unele dintre acţiunile / inacţiunile săvârşite au ajuns
în faza consumării, iar alte acţiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activitatea fiind calificată, în acest caz,
drept infracţiune consumată), sau dacă unele acţiuni / inacţiuni corespund conţinutului de bază, iar altele
conţinutului calificat (agravat) sau atenuat (răspunderea penală pentru întreaga infracţiune continuată fiind
angajată, în acest caz, la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise). În cazul infracţiunilor care
prezintă conţinut alternativ – spre exemplu: art. 295 C. pen. –, săvârşirea în mod continuat poate consta în
realizarea unor activităţi distincte (dar echivalente juridic) din cele prevăzute de lege.
Fiecare acţiune / inacţiune componentă a infracţiunii continuate produce un rezultat, astfel încât, pe
ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global, „sumă” a rezultatelor atrase în urma săvârşirii pluralităţii
de acţiuni / inacţiuni. Raportul de cauzalitate se stabileşte între pluralitatea de acţiuni / inacţiuni şi rezultatul
global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă se întregeşte prin cerinţa săvârşirii acţiunilor / inacţiunilor la
diferite intervale de timp, legea neprecizând, însă, întinderea acestora. Sub acest aspect, în mod constant se
subliniază în doctrină faptul că acţiunile / inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp, însă acestea
nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia aşa-numitei „unităţi naturale colective”), nici
51
prea lungi (caz în care s-ar face loc unei pluralităţi de fapte penale sub forma concursului – real, omogen,
succesiv – de infracţiuni).
b) Săvârşirea ansamblului faptic în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe latură subiectivă). Reunirea
tuturor acţiunilor / inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate rezidă în elementul subiectiv (anume:
intenţia), ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latură subiectivă se referă, deci, la săvârşirea
acţiunilor / inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, rezoluţia care trebuie să cuprindă
reprezentarea în linii generale a activităţii infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni /
inacţiuni, unicitatea acesteia însemnând că trebuie să fie anterioară, să premeargă tuturor acţiunilor /
inacţiunilor, totodată să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de unitate, ce
privesc: existenţa aceluiaşi obiect juridic sau obiect material; existenţa aceluiaşi mod de operare (modus
operandi); existenţa unor condiţii similare de loc sau timp; unitatea mobilului ori a scopului etc. Dimpotrivă, nu
există o rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. (1) C. pen., atunci când făptuitorul a luat, spre exemplu,
hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mijloc de trai; de a înşela / fura ori de câte ori împrejurările
îi vor fi prielnice, ivindu-se ocaziile favorabile.
În considerarea condiţiilor privitoare la unitate pe latură obiectivă şi pe latură subiectivă, menţionăm că,
în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod continuat infracţiunile contra patrimoniului (spre exemplu:
furt, înşelăciune, distrugere), infracţiunile de fals, infracţiuni de corupţie (spre exemplu: luarea de mită), de
serviciu (spre exemplu: delapidarea, abuzul în serviciu), unele infracţiuni contra persoanei (spre exemplu:
violul, lovirea, vătămarea corporală– în unele situaţii: care implică, însă, unitatea de subiect pasiv). În principiu,
orice infracţiune intenţionată poate fi comisă în mod continuat, majoritatea autorilor apreciind că infracţiunea în
formă continuată nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, al celor praeterintenţionate, al celor care nu
prezintă un obiect care nu este susceptibil de divizare, al celor de obicei.
c) Unitatea de subiect activ. Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială pentru orice infracţiune, deci şi
pentru existenţa unei infracţiuni săvârşită în mod continuat, aceasta putând fi comisă de o singură persoană
fizică – infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existenţei capacităţii
penale, la momentul săvârşirii faptei) – în calitate de autor, după cum infracţiunea în formă continuată este
susceptibilă şi de comitere în participaţie penală (coautor, instigator, complice); după caz, participaţia poate fi
parţială (doar la unele dintre acţiunile / inacţiunile componente), sau totală (când se cooperează la toate
acţiunile / inacţiunile), cu diferenţieri pe planul răspunderii penale. [A se vedea materia participaţiei penale.]
Memento: În ceea ce priveşte subiectul pasiv, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei
„și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. – care consacră
definiţia infracţiunii continuate – unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a
infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la
aprecierea organelor judiciare.
În ceea ce privește sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii continuate, potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. se
prevede că: „Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o
treime în cazul pedepsei amenzii”. Prin instituirea / înscrierea acestui tratament penal, rezultă că – din punct de
vedere al naturii sale juridice – infracţiunea continuată reprezintă acea formă de unitate legală infracţională,
desemnând o cauză (stare) generală, reală, de agravare facultativă a pedepsei. Prin aceste prevederi legale se
stabileşte modul de sancţionare în cazul infracţiunii continuate, având în vedere infractorul persoană fizică, ca
infractor major / persoana juridică. Este de precizat faptul că, în cazul infractorului minor la data săvârşirii (=
momentul epuizării) infracţiunii, reţinerea comiterii acesteia în mod continuat va atrage efectele prevăzute de
lege de art. 128 C. pen., mai exact: se va avea în vedere la alegerea măsurii educative, producând efecte între
limitele prevăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleasă).
Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior
(art. 37 C. pen.).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, care cunoaşte momentul consumării şi – ulterior
acestuia, ca moment final al activităţii infracţionale – momentul epuizării. Consumarea formei continuate de
săvârşire a infracţiunii are loc odată cu trecerea la comiterea celei de-a doua acţiuni / inacţiuni, în condiţiile
legii [art. 35 alin. (1) C. pen.), iar epuizarea intervine la data comiterii ultimei acţiuni / inacţiuni.
52
Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la momentul epuizării faptei, acesta rezultă
implicit din unele dispoziţii legale, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., privind curgerea
termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Acest
moment, al epuizării, interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis
fapta etc. Însă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care acţionează în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă,
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii
condiţionate ş.a.m.d., considerăm că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în
care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
V.2.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este reglementată în art. 35 alin. (2) C. pen. ca fiind infracţiunea în al cărei
conţinut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea
complexă poartă denumirea de „infracţiune absorbantă”, în timp ce faptă incriminată de sine-stătător inclusă în
conţinutul acesteia poartă denumirea de „infracţiune absorbită”.
De lege lata, legiuitorul consacră sancţionarea infracţiunii complexe potrivit prevederilor art. 36 alin.
(2) şi alin. (3); alte dispoziții privind sancționarea – recalcularea pedepsei (şi) pentru infracţiunea complexă –
încheie sediul materiei, potrivit dispoziţiilor art. 37 C. pen. [Atragem atenţia asupra faptului că, în prezentul
cadru al expunerii, vom aborda principalele aspecte privitoare la: modalităţile normative sub care se poate
înfăţişa o infracţiune complexă; o scurta caracterizare a acestui tip de infracţiune; unele probleme relative la
sancţionarea acesteia. În vederea consolidării studiului individual este necesară parcurgerea in extenso a
doctrinei de specialitate]
Din textul legal se desprind cele două modalităţi normative sub care se poate înfăţişa o infracţiune
complexă:
- Infracţiunea complexă forma de bază, tip, a faptei incriminate, care există atunci când în conţinutul
infracţiunii complexe intră, ca element constitutiv, o acţiune / inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza I C. pen.]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această
modalitate normativă se realizează fie prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în
considerarea unei anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu: tâlhăria – art.
233 C. pen.), fie prin absorbţie – când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte infracţiuni, căreia i se adaugă
anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională proprie (precum o anumită calitate a unui
subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre exemplu: ultrajul – art. 257 C. pen.).
- Infracţiunea complexă formă calificată (agravată) a faptei incriminate, care există când în conţinutul
infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza a II-a C. pen.]. Construcţia
juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează prin absorbţie, infracţiunea
absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune care nu este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia
unei alte fapte relevante penal prin ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex
[spre exemplu: furtul calificat prin efracţie – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I C. pen.], sau o infracţiune deja
complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin faptă relevantă penal prin ea însăşi, care
este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu: tâlhăria urmată de moartea victimei – art. 236 C. pen.). De
asemenea, ilustrăm şi incriminări complexe în condiţiile unei pluralităţi de subiecţi pasivi, în cazul unor fapte cu
incriminare în Partea specială a Codului penal, cum ar fi, de exemplu: omorul calificat – art. 189 alin. (1) lit. f),
uciderea din culpă – art. 192 alin. (3), vătămarea corporală din culpă – art. 196 alin. (4).
Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic infracţional, infracţiunea
complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere, prin identificare corectă, potrivit unui anumit tipar
legal, se realizează fără dificultate şi în afara oricăror confuzii atunci când activitatea infracţională care
figurează ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a
faptei absorbite, fie sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra sensului
lor, iar gravitatea acestei activităţi (ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminată separat),
este inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. În doctrina penală, în
mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă prezintă un număr de trăsături specifice
care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale, insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei,
caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate
între infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă.
53
Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii, dar şi a unor
raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde cerinţelor principiului legalităţii incriminării, fiind
inadmisibilă complexitatea judiciară. Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum acest
ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi
recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de
infracţiuni.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi ale sale permite unele observaţii privitoare la
obiect, subiecţi, latură obiectivă şi subiectivă, punctând următoarele aspecte:
- Infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin incriminarea complexă,
valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură. Spre exemplu: infracţiunea de tâlhărie – art. 233 C. pen. –
este o infracţiune complexă eterogenă, potrivit obiectului juridic principal găsindu-şi apartenenţa în categoria
infracţiunilor contra patrimoniului. Infracţiunea de omor calificat pe motivul pluralităţii victimelor – art. 189
alin. 1 lit. f) C. pen. – este o infracţiune complexă omogenă.
- Subiectul activ poate fi orice persoană fizică (major sau minor răspunzător penal la data săvârşirii faptei) – cu
excepţia cazurilor în care legea solicită o anumită calitate specială subiectului activ. Infracţiunea complexă se
poate comite în participaţie penală sub toate formele. [Pentru particularităţi privind coautoratul, instigarea şi
complicitatea în cazul infracţiunilor complexe, a se vedea materia pluralităţii ocazionale de făptuitori].
- Subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de persoane.
- La nivelul laturii obiective, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune, după caz, două
activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (exemplu: tâlhăria) sau similare (exemplu: omorul
calificat comis asupra a două sau mai multor persoane, cu aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare), ori o singură
acţiune sau inacţiune incriminată în mod de sine-stătător, unică (exemplu: lovirea superiorului sau a inferiorului,
art. 420 C. pen.), sau prevăzută alternativ altei / altor acţiuni sau inacţiuni cu valoare infracţională proprie
(exemplu: ultrajul, art. 257 C. pen.).
- Din punct de vedere subiectiv, după caz, infracţiunea complexă se poate comite cu oricare formă de vinovăţie
penală, în funcţie de reglementare. Dintre incriminările complexe din Partea specială a Codului penal,
exemplificăm: cu intenţie – furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. (2) lit.
b); din culpă – vătămarea corporală din culpă, forma agravată din alin. (4) al art. 196; cu intenţie depăşită –
violul care a cauzat vătămarea corporală a victimei, art. 218 alin. (3) lit. e), ori violul care a dus la moartea
victimei, art. 218 alin. (4). [Lista rămâne deschisă…]
- Infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se urmarea imediată
caracteristică faptei incriminate. Infracţiunea complexă este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei, în
funcţie de tipul de infracţiune şi de particularităţile obiective şi subiective ale acesteia (spre exemplu: dacă
acţiunea principală s-a întrerupt într-un moment anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea
complexă, cum ar fi în cazul tâlhărie, dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau psihică, dar nu s-a reuşit
sustragerea bunului mobil).
În ceea ce priveşte tratamentul penal al infracţiunii complexe, se realizează potrivit prevederilor art. 36
alin. (2) C. pen., care prevede ca: „Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune”. Dispoziţia legală este în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (principiul
legalităţii pedepselor), normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăzând şi pedepsele
corespunzătoare gravităţii ansamblului unic infracţional. Este de precizat faptul că, spre deosebire de
infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema unei cauze generale de agravare a pedepsei,
gravitatea sporită fiind valorificată oricum de legiuitor (în mod firesc), prin instituirea unor limite de pedeapsă
superioare prin comparaţie cu cele instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii
complexe absorbante. Însă, ca şi în cazul infracţiunii continuate, dacă se descoperă, după o condamnare
definitivă, alte acţiuni / inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se
recalculează (potrivit dispoziţiilor art. 37 C. pen.).
În legătură cu sancţionarea infracţiunii complexe, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., se înscrie prevederea
(fără precedent legislativ): „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată”. Înainte de a însoţi acest text legal de un scurt comentariu, se impun unele precizări:
În raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii exprese în acest sens (deşi nu puţine
au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii exprese, astfel încât, «în privinţa
pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”.
Această soluţie legislativă vine să confirme, ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma
54
unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte». [Expunere de motive a proiectului
(iniţial al) noului Cod penal]
De reţinut: Tentativa nu este posibilă cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise),
deoarece culpa, ce caracterizează rezultatul mai grav, se suprapune peste intenţia specifică acţiunii iniţiale prin
care debutează fapta, pentru a cărei relevanţă penală se cere producerea rezultatului prevăzut de norma
incriminatoare; este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.
pen.). În cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când urmarea praeterintenţionată
mai gravă s-a produs pe linia acţiunii adiacente / secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, per
ansamblul faptic (=infracţiunea complexă) rămâne la stadiul de tentativă. Exemplu: în urma violenţelor fizice
exercitate în scopul deposedării victimei de unele bunuri – act nereuşit – se ajunge în cele din urmă la decesul
acesteia, din cauza loviturii aplicate frontal, care a proiectat victima de un plan dur. Într-o atare situaţie,
apreciem că soluţia legislativă conform prevederilor art. 36 alin. (3) C. pen. semnifică o asimilare a tentativei cu
faptul consumat, dar numai sub aspectul tratamentului sancţionator aplicabil, anume: parificarea de pedeapsă, ca
excepţie de la regula sancţionării / pedepsirii tentativei potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) C. pen., prin
diversificarea de pedeapsă. Admitem faptul că, se poate discuta dacă rezolvarea oferită de art. 36 alin. (3) C.
pen., asimilează tentativa cu faptul consumat, atât din punct de vedere al naturii juridice, cât şi al tratamentului
penal aplicabil. Optăm pentru prima rezolvare indicată, apreciind că tiparul legal al tentativei în cazul
infracţiunilor complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul mai grav pe linia acţiunii
secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3) C. pen.
V.2.3. Infracţiunea de obicei

Fără a beneficia de o definiţie legală expresă cuprinsă în Partea generală a Codului penal, infracţiunea
de obicei este definită în doctrina penală ca desemnând acea formă a unităţii legale care constă în repetarea
unei fapte de un număr de ori, până se relevă obişnuinţa, o îndeletnicire, o practică sancţionată de legea
penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni plurale gravitatea specifică unei infracţiuni. Legea penală
consacră, ca infracţiuni de obicei – fapte cu incriminare în Partea specială a Codului penal –, spre exemplu:
hărţuirea (art. 208); folosirea unui minor în scop de cerşetorie (art. 215); hărţuirea sexuală (art. 223); camăta
(art. 351). Din conţinutul normei de incriminare rezultă cerinţa săvârşirii în mod repetat a faptei (care este,
aşadar, un element al tipicităţii).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce disting această
formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după cum se observă din definiţia (doctrinară)
acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe acţiuni care, apreciate separat, nu cad sub incidenţa
legii penale, dar care devin pedepsibile deîndată ce sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia că
evidenţiază o deprindere, un obicei, repetarea faptei reprezentând, deci, o trăsătură constitutivă a conţinutului
juridic al unei asemenea infracţiuni.
Deşi legea nu stabileşte numărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter de
îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori de specialitate consideră necesară săvârşirea a minim trei acte,
avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit căreia nu se poate adopta un criteriu
numeric abstract, aprecierea urmând să fie făcută pe caz concret, în raport de natura infracţiunii, conţinutul
acesteia, natura activităţii pe care o presupune. Important este ca, în urma analizei corespunzătoare fiecărui caz
particular, să poată fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire, caracter care trebuie să se imprime şi asupra
persoanei făptuitorului.
Este de precizat că infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă, după cum ridică şi unele
probleme în materia participaţiei penale (se discută despre compatibilitatea infracţiunilor de obicei cu unele
forme după contribuţia adusă de anumiţi participanţi).
Infracţiunea de obicei este o infracţiune de durată, cunoscând atât un moment al consumării (momentul
în care faptă s-a repetat de un număr suficient de ori pentru a se stabili obişnuinţa), cât şi un moment al
epuizării, data comiterii ultimului act de executare. Deşi legea nu cuprinde o reglementare expresă privitoare la
momentul epuizării faptei, acesta rezultă implicit din unele dispoziţii, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a
II-a C. pen., privind curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Acest moment, al epuizării,
interesează în raport de: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis faptă etc. Însă, alte efecte
juridice, referitoare la anumite instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează
în beneficiul infractorului), precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate ş.a.m.d., considerăm
că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive, sens în care se pronunţă şi doctrina,
corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme.
55
De reţinut: Infracţiunea de obicei ridică probleme de delimitare în raport de alte infracţiuni, precum
infracţiunea continuată sau aşa-numita „infracţiune de simplă repetare”. Propunem ca temă de reflecţie
identificarea asemănărilor / deosebirilor între infracţiunea de obicei şi infracţiunea continuată (supusă deja
prezentării), înţelegând să ne oprim asupra infracţiunii de simplă repetare, pe care o pun în discuţie unii autori
de specialitate. Astfel, infracţiunea de simplă repetare se apreciază ca fiind fapta penală ce se caracterizează
prin comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat nu au caracter infracţional, numărul actelor
necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei de incriminare (de regulă, două acte), nefiind
necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea răspunderii penale. Spre exemplu, fapta incriminată potrivit
prevederilor art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic (la care facem trimitere pentru
identificare).
Infracţiunea de obicei se sancţionează cu pedeapsa prevăzută conform normei de incriminare, fiind
posibilă şi în cazul acestei infracţiuni (chiar dacă nu există prevederi exprese) recalcularea pedepsei.
V.2.4. Infracţiunea progresivă

Fără a beneficia de o definiţie legală expresă cuprinsă în Partea generală a Codului penal, infracţiunea
progresivă este definită în doctrina penală (majoritară) ca fiind acea formă de manifestare a unităţii legale
infracţionale care, după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără
intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după trecerea unui anumit interval de timp, îşi amplifică progresiv
rezultatul ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. În acest caz are loc o absorbţie
legală a faptei iniţiale şi a urmării ei specifice, în infracţiunea mai gravă ce se produce, încadrarea juridică
făcându-se potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
În doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv este reliefat şi de
amplificarea acţiunii / inacţiunii. Indiferent de opiniile exprimate, trebuie reţinută particularitatea prezentă la
nivelul acestei categorii infracţionale – denumită generic infracţiune progresivă – care rezidă în lipsa
intervenţiei făptuitorului pe traseul activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia prin acţiunea sau
inacţiunea sa iniţială.
În genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv infracţiunea de loviri sau alte
violenţe (art. 193 C. pen.), al cărui rezultat iniţial se poate amplifica de la simple suferinţe fizice (alin. 1), la
leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru
recuperare, cel mult 90 de zile (alin. 2), cu posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în
infracţiunea de vătămare corporală - art. 194 C. pen., sau chiar în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte - art. 195 C. pen.: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare
moartea victimei (...)”, exprimând, astfel, aptitudinea fiecăreia dintre acţiunile / inacţiunile specifice acestei
infracţiuni de a produce/a atrage un rezultat mai grav decât cel prevăzut de normele legale care le incriminează.
De reţinut: Deşi, de regulă, infracţiunea progresivă se comite cu intenţie depăşită (exemplu: cazul unei
infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiterii acesteia ca infracţiune
progresivă – activitatea infracţională debutează prin fapta iniţială intenţionată de lovire, care atrage în timp
amplificarea urmării materializate în rezultatul letal din culpă), menţionăm că ea se poate săvârşi şi (exclusiv) în
baza intenţiei sau a culpei. Ca infracţiuni progresive (praeterintenţionate) se pot manifesta şi alte infracţiuni,
precum violul sau tâlhăria care au cauzat moartea victimei etc.
Fiind o infracţiune de durată (şi) în cazul infracţiunii progresive se pune problema datei sale de
săvârşire, întrucât şi în acest caz se evidenţiază cele două momente, cel al consumării, respectiv al epuizării
ansamblului faptic infracţional. Momentul consumării este cel al comiterii acţiunii / inacţiunii iniţiale, ce atrage
rezultatul propriu faptei de debut, producerea rezultatului final, mai grav, marcând momentul epuizării. Potrivit
art. 154 alin. (3) C. pen. se prevede că: „În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu
pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispoziţiei legale, data săvârşirii acţiunii /
inacţiunii marchează momentul consumării, ca dată de săvârşire a infracţiunii progresive, spre deosebire de
celelalte infracţiuni de durată, în cazul cărora (de regulă) momentul epuizării semnifică data de săvârşire a
infracţiunii. Rezultă, deci, că încadrarea juridică a faptei se realizează, în cele din urmă, potrivit rezultatului
final, configurat la momentul epuizării, dar, infracţiunea astfel reţinută se apreciază juridic a se fi săvârşit încă
de la momentul apariţiei rezultatului iniţial (momentul consumării), deşi acesta corespundea unei alte încadrări
juridice.
[Ajunşi în stadiul final al expunerii rezervate unităţii de infracţiune, invităm la reflecţie asupra
identificării momentului (consumării sau epuizării) în raport de care devin incidente anumite instituţii de drept
56
penal, cu luarea în considerare a tuturor infracţiunilor de durată. De asemenea, graţie particularităţilor ce o

disting în peisajul unităţii infracţionale, propunem spre analiză: identificarea deosebirilor semnificative dintre
infracţiunea progresivă şi celelalte forme de unitate legală infracţională.]
Unele extrase de practică obligatorie în materia aferentă formelor unităţii de infracţiune:

A) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală (în rezolvarea unor situaţii tranzitorii)
1) Prin Decizia nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă
continuată, respectiv, dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia
pedepsei, şi a stabilit: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii
penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă
continuată”.
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia
I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă
în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 din Noul Cod penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin
sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, maximul pedepsei
prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru
sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, şi a stabilit: «În aplicarea legii penale mai favorabile,
potrivit art.6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune,
fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată».
Galați – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei
infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii
infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor
referitoare la concursul de infracţiuni”, şi a stabilit: „În aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul
unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale
infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanța se raportează la maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi”.
4) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea
de Apel Timişoara, Secţia Penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept dacă „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 Cod penal - în
modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una
minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prev. de art. 213 alin. (1) şi (3) Cod
penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1)
Cod penal şi art. 213 alin. (3) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 Cod penal”, şi a stabilit: «În cazul în care
infracțiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai
multe persoane vătămate majore și minore, în „aceeași împrejurare”, se va reține o singură infracțiune de
proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracțiunea de
proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai multe persoane
vătămate majore și/sau minore, fără legătură între ele, sa va reține un concurs de infracțiuni, prev. de art. 213
alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38
alin. (1) Cod penal».
57
5) Prin Decizia nr. 3/2017 (M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi şi Justiţie, Completul
București, Secţia a II-a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de
drept: „atunci, când o persoană comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai multe acţiuni care pot constitui
elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 având ca obiect material mai
multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc şi de mare risc) ne aflăm în prezenţa unui concurs
de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege cu aplicarea
art. 38 din Codul penal, sau a unei unităţi legale de infracţiuni sub forma infracţiunii continuate, prevăzută de
art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ori a infracţiunii
complexe prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul
penal” şi a stabilit: „În interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al acestui
articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca
formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ”.
B) Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea unor recursuri în interesul legii
1) Prin Decizia nr. 18/2012 (M. Of. nr. 41 din 18 februarie 2013), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul
competent să judece recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. 1 şi
2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, a stabilit că: „Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice
a unui autovehicul pe care sunt aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de
circulaţie provizorie şi-a încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 85 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. [Decizia îşi menţine valabilitatea,
mutatis mutandis, efectele urmând să aibă în vedere dispoziţiile art. 334 din Codul penal in vigoare].
2) Prin Decizia nr. 4/2017 (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de familie prin
neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere datorată mai multor persoane şi stabilită printr-
o singură hotărâre judecătorească, şi a statuat: „Infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu
rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în
favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă”.
***
(din materia aferentă unităţii de infracţiune):
1) Care sunt formele sub care se prezintă unitatea naturală de infracţiune? Dar unitatea legală infracţională?
2) Care sunt infracţiunile de durată (cu durată de consumare)? Identificaţi momentul consumării, respectiv
momentul epuizării fiecăreia dintre aceste infracţiuni.
3) Ce asemănări / deosebiri se pot identifica între infracţiunea continuă şi infracţiunea continuată? Este
susceptibilă o infracţiune continuă de comitere în mod continuat?
4) Cum se pot clasifica infracţiunile continue?
5) Ce infracţiuni nu sunt susceptibile de comitere în mod continuat?
6) Care sunt modalităţile de manifestare a infracţiunii deviate?
7) Care dintre formele unităţii legale infracţionale este o cauză generală de agravare a pedepsei?
8) Care sunt modalităţile normative ale infracţiunii complexe?
9) Ce asemănări / deosebiri se pot identifica între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei? dar între
infracţiunea de obicei şi o infracţiune de simplă repetare?
10) Ce asemănări / deosebiri se pot identifica între infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă?
11) O infracţiune de obicei este susceptibilă de comitere în mod continuat? Dar o infracţiune complexă?
12) Care sunt particularităţile unei infracțiuni progresive?
13) Ce reprezintă o infracţiune de simplă repetare?
14) Ce reprezintă așa-numita unitate naturală colectivă de infracţiune?
15) Un furt simplu / calificat este compatibil cu toate formele de manifestare ale unităţii infracţionale?
58
VI. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
- Însuşirea cunoştințelor de bază privind instituţia pluralităţii de infracţiuni în vederea unei departajări corecte
în raport cu instituţia unităţii de infracţiune (cu precădere: delimitări corecte între infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni).
- Fixarea cu exactitate a formelor pluralităţii de infracţiuni, cu identificarea aspectelor comune cât şi a celor de
diferenţiere dintre acestea.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor pe care le prezintă cele trei forme
ale pluralităţii de infracţiuni reprezentate de concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară de
infracțiuni, precum şi a abilităţii de a diferenţia între felurile concursului de infracţiuni și felurile / formele
recidivei.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a identifica şi alte ipoteze de infracţiuni multiple / forme (distincte) de
manifestare a pluralităţii de infracțiuni, în afara celor cu reglementare expresă potrivit cadrului legal al
pluralităţii infracţionale.
- Însuşirea corespunzătoare a problematicii complexe pe care o dezvoltă sancţionarea formelor pluralităţii de
infracţiuni (privite separat, dar şi în ipoteze de coexistenţă).
Preliminarii
Pluralitatea de infracțiuni reprezintă situația în care o persoană comite două sau mai multe infracțiuni.
Această instituție juridico-penală este înțeleasă – într-o definiție generală – ca desemnând cazul în care o
persoană – aceeași persoană – a săvârșit două sau mai multe infracțiuni fie înainte de a fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele, fie a comis o nouă infracțiune / noi infracțiuni după ce a suferit deja o
condamnare definitivă (pentru o infracțiune săvârșită, ori mai multe infracțiuni săvârșite anterior), condamnare
executată, sau nu, la data comiterii noii infracțiuni / noilor infracțiuni.
Pluralitatea de infracțiuni reprezintă o instituție juridico-penală distinctă atât de aceea a unității
infracționale (indiferent de formă sa de manifestare – după caz, cu apartenență la unitatea naturală sau la
unitatea legală de infracțiune), cât și de aceea a participației penale (ca pluralitate ocazională de făptuitori /
infractori). Includerea pluralității de infracțiuni în reglementarea privitoare la infracțiune corespunde (parțial)
actualei sistematizări a Părții generale a Codului penal, sediul materiei regăsindu-se în titlul rezervat infracțiunii
(Titlul II). Unele ipoteze legale ce înscriu existența pluralității de infracțiuni – consacrând soluții legislative fără
precedent, vizând sancționarea corespunzătoare a unor forme de manifestare a pluralității de infracțiuni – sunt
incluse în titlul distinct ce reunește dispozițiile privitoare la starea de minoritate a infractorului (Titlul V din
Partea generală a C. pen.), după cum se regăsesc și în titlul rezervat răspunderii penale a persoanei juridice
(Titlul VI din Partea generală a C. pen.).
Apartenența instituției pluralității de infracțiuni la instituția fundamentală a infracțiunii reiese (în mod
evident) din cadrul legal rezervat acesteia. Astfel, reglementarea se regăsește – expressis verbis – în Titlul II,
Capitolul V (intitulat „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”) din Partea generală a Codului penal,
corespunzător art. 38 și următoarele (art. 45 – inclusiv), prin înscrierea celor trei forme reprezentate (în ordinea
de reglementare) de: concursul de infracțiuni, recidivă și pluralitatea intermediară de infracțiuni.
În reglementarea fiecăreia dintre aceste trei forme, se identifică definițiile legale acordate [art. 38 C.
pen. – concursul de infracțiuni; art. 41 și art. 42 C. pen. – recidiva, prin prisma condițiilor pozitive și a celor
negative de existență; art. 44 alin. (1) C. pen. – pluralitatea intermediară], precum și dispozițiile sancționatorii
interesând pedeapsa principală aplicabilă în caz de concurs de infracțiuni (art. 39 – 40 C. pen.), recidivă (art. 43
C. pen.) și pluralitate intermediară de infracțiuni [art. 44 alin. (2) C. pen.]. Sediul materiei se încheie prin
dispozițiile prevăzute de art. 45 Cod penal, dispoziții interesând celelalte categorii de pedepse (complementare
și accesorii), după cum și măsurile de siguranță în caz de concurs de infracțiuni, recidivă și pluralitate
intermediară.
În ordinea lor de reglementare, cele trei forme ale pluralității de infracțiuni sunt reprezentate de:
- Concursul de infracțiuni, care constă în două sau mai multe infracțiuni săvârșite de aceeași persoană – fie
prin acțiuni sau inacțiuni distincte, fie printr-o singură acțiune sau inacțiune (în condițiile prevăzute de lege) –
înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele (potrivit art. 38 C. pen.).
- Recidiva, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă și în cazul în care condamnarea definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea nou comisă, vizează pedeapsa detențiunii pe viață (potrivit art. 41 C. pen.).
- Pluralitatea intermediară de infracțiuni, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
59
condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârșește din nou o infracțiune fără a fi, însă, întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
[potrivit art. 44 alin. (1) C. pen.].
Titlul II al Părții generale a Codului penal – deci inclusiv materia rezervată pluralității de infracțiuni –
vizează preponderent infractorul persoană fizică majoră la data săvârșirii faptelor (ca infracțiuni). Aceasta
reiese atât din existența celor trei forme de pluralitate de infracțiuni consacrate de lege – care sunt toate
compatibile cu vârsta menționată a subiectului activ (anume: persoana care a împlinit vârsta de 18 ani), care
săvârșește cele două sau mai multe infracțiuni – după cum și din dispozițiile legale care înscriu tratamentul
penal aplicabil, vizând sancționarea prin pedepse principale și pedepse secundare (complementare și accesorii),
dintre acelea aplicabile acestei categorii de persoane fizice – majorii. După cum s-a precizat, dispoziţii legale
privitoare la pluralitatea de infracţiuni se regăsesc incluse şi în alte titluri din Partea generală a Codului penal în
vigoare, anume: titlul rezervat răspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI din Partea generală a C. pen.),
cât şi titlul distinct ce reunește dispozițiile privitoare la starea de minoritate a infractorului (Titlul V din Partea
generală a C. pen.).
De reţinut: Titlul VI al Părții generale a C. pen. reunește principalele dispoziții de interes în materia
răspunderii penale a persoanei juridice, titlu care, în Capitolul III (dispoziții comune) grupează și prevederi
legale privitoare la formele pluralității de infracțiuni. Acestea sunt (și pentru persoana juridică): recidiva (art.
146 C. pen.), concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (art. 147 C. pen., în baza
denumirii marginale: „Atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice”). Cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni indicate (concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni) se
regăsesc, așadar, și în cazul persoanei juridice. Dintre acestea, însă, doar două reclamă condiții de existență
identice celor impuse prin lege [art. 38 și art. 44 alin.(1) C. pen.] persoanei fizice, și anume: concursul de
infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (sens în care definițiile legale acordate acestora – din care
se extrag și condițiile lor de existență – sunt cele oferite de normele preindicate). Mai exact, nu sunt diferențe în
ceea ce privește reglementarea concursului de infracțiuni, prin prisma condițiilor de existență cerute acestei
forme a pluralității de infracțiuni, după cum subiectul activ este reprezentat de persoana fizică sau de persoana
juridică, precizare valabilă și în ceea ce privește reglementarea pluralității intermediare de infracțiuni (aceleași
condiții de existență în cazul persoanei fizice - infractor major, respectiv al persoanei juridice). Dacă ne
îndreptăm atenția spre recidivă, în cazul persoanei juridice – ca formă a pluralității de infracțiuni care
beneficiază de consacrare printr-un articol distinct (art. 146 C. pen.) – observăm că este reglementată diferit
față de starea de recidivă în cazul persoanei fizice infractor major. Ține de esența stării de recidivă – și în acest
caz – reiterarea unui comportament infracțional intenționat sau praeterintenționat, după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, însă în condiții ce o diferențiază (net) de starea de recidivă
atrasă în cazul persoanei fizice - infractor major. Mai exact, reținerea recidivei în cazul persoanei juridice se va
naște prin reiterarea comportamentului infracțional intenționat sau praeterintenționat, după condamnarea
definitivă privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia și până la intervenirea
reabilitării de drept.
Titlul V al Părții generale a C. pen. este rezervat reglementărilor privind minoritatea (minoritatea
infractorului). De lege lata, singurele consecințe ale răspunderii penale pe care și-o angajează această categorie
de persoane fizice constă în măsuri educative – ca sancțiuni penale (neprivative sau privative de libertate) – care
se iau în condițiile prevăzute de lege – inclusiv față de majorii care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani [art. 134 alin. (1) Cod penal]. Cu alte cuvinte, infracțiunile comise în timpul
minorității nu sunt susceptibile să atragă sancționarea prin pedepsire a acestei categorii de infractori (persoane
fizice cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, la data comiterii infracțiunii / infracțiunilor), consecințele răspunderii
lor penale concretizându-se (exclusiv) în măsuri educative (sancțiuni penale specifice, care nu atrag interdicții,
decăderi sau incapacități). Subiect activ al unei pluralități de infracțiuni poate fi și minorul răspunzător penal,
în condițiile în care săvârșește două sau mai multe infracțiuni. Reținându-ne acum atenția cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni – avem în vedere: concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară – așa
cum rezultă din ansamblul reglementărilor înscrise în materia minorității (Titlul V al Părții generale a Codului
penal), dintre aceste trei forme, concursul este singura care poate lua naștere cu privire la infracțiunile
săvârșite în timpul minorității, după cum se lasă loc existenței concursului de infracțiuni și atunci când o faptă
penală s-a comis în timpul minorității, iar o alta, după majorat. De lege lata, există o incompatibilitate totală
între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea de infracţiuni sub forma recidivei şi a pluralităţii
intermediare de infracțiuni! Se impune sublinierea potrivit căreia ipotezele legale privind pluralitatea de
infracțiuni – conform reglementărilor din Titlul V (Minoritatea) din Partea generală a Codului penal – nu se
reduc însă la concursul de infracțiuni! Anticipând materia – care va constitui, însă, obiect de studiu în semestrul
al II-lea – specificăm faptul că ipotezele de infracţiuni multiple se subsumează unei forme (distincte) a
60
pluralității de infracțiuni – „pluralitate sui-generis”, acoperind situaţiile ce ilustrează perseverența

infracțională a unei persoane fizice care a suferit (deja) o condamnare definitivă, pentru cel puțin o infracțiune
comisă în timpul minorității, și care săvârșește o nouă infracțiune / noi infracțiuni înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, sau după împlinirea vârstei majoratului. [A se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin.
(3) teza I și alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I și alin. (7) Cod penal]
Important: Pluralitatea de infracţiuni nu se reduce la cele trei forme cu reglementare expresă:
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitate intermediară + ipotezele de infracţiuni multiple subsumate unei
„pluralități sui-generis”. Se adaugă acestora – ca formă (distinctă) de manifestare a pluralităţii de infracţiuni,
forma (re)cunoscută în doctrină sub denumirea de „pluralitate nenumită de infracțiuni”. Denumirea atribuită se
poate susține prin lipsa unor norme de reglementare expresă în Partea generală a Codului penal, norme care să
dispună și în privința unui tratament penal specific. Aceasta poate fi reținută, după caz, fie în sarcina unei
persoane fizice majore, fie a unei persoane juridice. Ea există, spre exemplu, în situația în care, după o
condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată ca executată și până la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare, are loc comiterea, de către aceeași persoană, a unei noi infracțiuni, fără
să fie întrunite condițiile prevăzute de lege pentru recidivă, ceea ce excede conținutului normativ al art. 44 alin.
(1) C. pen. (care consacră pluralitatea intermediară).
[Asumându-ne expunerea amplă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvoltă formele
pluralităţii de infracțiuni, de o manieră sintetică, cu focalizare asupra celor trei forme cu reglementare expresă
în cadrul (general) legal rezervat acestei instituţii juridico-penale, anume: concursul de infracţiuni, recidiva şi
pluralitatea intermediară. În acest sens, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de
specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii!]
VI.1. Concursul de infracţiuni
Concursul de infracțiuni poate fi definit ca fiind acea formă a pluralității (reale) de infracțiuni care
constă în săvârșirea, de către aceeași persoană, a două sau mai multor infracțiuni, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele. Legiuitorul penal nu acordă o definiție generală a concursului de infracțiuni,
ci definește, în același articol al Codului penal (art. 38) – dar în alineate distincte – cele două forme principale
sub care se prezintă acesta, respectiv concursul real de infracțiuni – potrivit alin. (1) – și concursul formal de
infracțiuni – potrivit alin. (2) – forme indicate normativ in terminis. Astfel, legea prevede că:
(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza
împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni.
Așa cum rezultă din definiția acordată acestei forme de pluralitate infracțională, pentru existența
concursului de infracțiuni trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni;
b) săvârșirea infracțiunilor de către aceeași persoană (identitate de subiect activ – legătură in personam);
c) comiterea infracțiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare a infractorului pentru
vreuna dintre ele.
Condițiilor mai sus expuse, extrase din însăși definiția generală acordată concursului de infracțiuni, li se
adaugă – în optica doctrinei majoritare – încă una, privitoare la faptul că (într-o formulare generică și general
acceptată) infracțiunile comise (sau cel puțin două dintre acestea) să poată fi supuse judecății. În legătură cu
această condiție, care ridică preponderent problema posibilității sancționării (potrivit sistemului sancționator al
concursului de infracțiuni, a) persoanei care s-a implicat în săvârșirea ansamblului faptic ce configurează
concursul de infracțiuni, trebuie menționat că aceasta implică lipsa incidenței unor cauze operante în materie
juridico-penală, cu efect extinctiv asupra instituțiilor fundamentale subsecvente celei a infracțiunii, astfel cum
sunt cauzele (generale) care înlătură răspunderea penală (cu reglementare în Titlul VII al Părții generale a
Codului penal), sau cauzele de nepedepsire (generale sau speciale).
[Înţelegem să nu insistăm asupra prezentării condiţiilor generale de existenţă a concursului de
infracţiuni, sens în care trimitem la consultarea doctrinei de specialitate]
În conformitate cu dispozițiile legale, concursul de infracțiuni se poate prezenta fie sub forma unui
concurs real de infracțiuni– art. 38 alin. (1) C. pen., fie sub forma unui concurs formal de infracțiuni – art. 38
alin. (2) C. pen. Acestor forme principale ale concursului de infracţiuni, le alocăm un comentariu succint.
61
Astfel:
Concursul real de infracțiuni există atunci când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de
către aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele (teza I din textul legal preindicat). Concurs real de infracțiuni există inclusiv atunci când una dintre
infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni (teza a II-a din același text
normativ). Dispoziţia înfăţişează două modalităţi normative, cunoscute sub denumirile – atribuite în doctrină –
de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (şi) prin legătura, conexiunea in rem care o dublează
pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiologică (legătură mijloc-scop) sau
consecvenţională (legătură cauză-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologică manifestă următoarele particularităţi: ambele
infracţiuni din structura sa sunt, din punct de vedere subiectiv, infracţiuni intenţionate; hotărârea infracţională
privind săvârşirea infracţiunii-scop trebuie să se nască anterior comiterii infracţiunii-mijloc. Putem afirma
astfel că această modalitate a concursului real de infracţiuni semnifică o excepţie de la regula potrivit căreia în
structura unui concurs de infracţiuni se pot reuni infracţiuni caracterizate prin oricare din formele vinovăţiei
penale (spre exemplu: o infracţiune-mijloc de fals în scopul săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecvenţională manifestă următoarele particularităţi: prima
infracţiune se poate comite cu intenţie sau din culpă, însă cea de-a doua, săvârşită în vederea ascunderii
precedentei, se comite întotdeauna în baza intenţiei, iar hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţiuni
poate lua naştere, după caz, înainte sau după comiterea celei dintâi, cu excepţia cazului în care prima
infracţiune este comisă din culpă (caz în care hotărârea de comitere a celei de-a doua infracţiuni se ia exclusiv
după săvârşirea primei infracţiuni). De exemplu: o neglijenţă în serviciu acoperită printr-un fals, sau o
infracţiune de fals săvârşită pentru a acoperi o delapidare.
Concursul formal de infracțiuni– art. 38 alin. (2) C. pen. – există atunci când printr-o acțiune sau
inacțiune, săvârșită de o persoană (aceeași persoană), din cauza împrejurărilor în care a avut loc aceasta sau a
urmărilor pe care le-a produs, se realizează conținutul mai multor infracțiuni, în lipsa existenței unei
condamnări definitive pentru vreuna dintre ele. Este de precizat că distincția dintre concursul real și cel formal
de infracțiuni are în vedere modul de apariție a celor două sau mai multe fapte penale, concursul formal
particularizându-se prin unicitatea acțiunii / inacțiunii, care dă naştere – prin comitere în condiţiile prevăzute
de lege – unei pluralităţi de fapte penale. Există un concurs formal / ideal de infracţiuni, spre exemplu: atunci
când, în urma unui accident rutier, sunt atrase două rezultate relevante penal ce caracterizează o infracţiune de
ucidere din culpă, respectiv una de vătămare corporală din culpă (o persoană sau mai multe au fost ucise şi una
sau mai multe au fost rănite prin acţiunea unică a conducătorului auto neatent).
De reţinut: Concursul de infracțiuni poate reuni o varietate de fapte penale, în număr de cel puțin două
– spre exemplu, infracțiuni simple, infracțiuni complexe, infracțiuni de durată – fără să intereseze gravitatea
acestora, sau forma specifică de vinovăție ce le caracterizează din punct de vedere subiectiv (intenție, culpă sau
intenție depășită). Infracțiunile concurente se pot săvârși la diferite interval de timp, sau chiar în același timp
(deodată), caz în care vom distinge între concursul succesiv și concursul simultan de infracțiuni. Faptele pot fi
de aceeași natură sau de natură diferită, caz în care vom distinge între concurs omogen și concurs eterogen de
infracțiuni. Trebuie menționat că nu este exclusă combinarea acestor forme (spre exemplu, concurs succesiv și
omogen, sau concurs simultan și eterogen). În acest sens, propunem ca exerciţiu de imaginaţie, ilustrarea
următoarelor situaţii: concurs real succesiv şi omogen; concurs real simultan şi eterogen; concurs formal
omogen; concurs formal eterogen.
Atragem atenţia asupra următoarelor aspecte: concursul real (succesiv şi omogen) de infracțiuni ridică
probleme de delimitare față de infracțiunea continuată, iar concursul real caracterizat (calificat) de infracțiuni
ridică probleme de delimitare față de infracțiunea complexă; concursul formal de infracţiuni ridică probleme de
delimitare în raport de infracțiunea complexă omogenă (spre exemplu, atunci când prin aceeași acțiune /
inacțiune - săvârșită cu aceeași ocazie, în aceeași împrejurare - se produce moartea, cu intenție sau din culpă, a
două sau mai multor persoane, ori atunci când urmările unei vătămări corporale din culpă se produc față de două
sau mai multe persoane).
Sancţionarea concursului de infracţiuni
Reglementarea corespunzătoare art. 39 şi 40 C. pen. dispune în materia sancţionării concursului de
infracţiuni săvârşite de persoana fizică, de pe poziţia infractorului major, stabilind tratamentul penal, din punct
de vedere al pedepsei principale. Celor două forme ale concursului de infracţiuni – real, formal – li se creează
un regim juridic de sancţionare uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de
sancţionare, corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., cât şi instituirea unei soluţii de
62
excepţie ( fără precedent legislativ)– art. 39 alin. 2 C. pen. Le vom examina (succint) în continuare, nu înainte
de a veni cu unele precizări.
Operațiunea de determinare a pedepsei principale, în situația comiterii unui concurs de infracțiuni,
parcurge două etape distincte. Astfel, într-o primă etapă, are loc stabilirea unei pedepse concrete pentru fiecare
infracțiune concurentă în parte, cu recurgere la criteriile generale de individualizare judiciară, prevăzute de art.
74 C. pen. (după caz, se vor valorifica și eventualele criterii speciale existente, sau / și circumstanțele atenuante /
agravante reținute în cauză). În cea de-a doua etapă, va avea loc stabilirea pedepsei pentru întregul ansamblu
faptic reținut în sarcina infractorului major (se va identifica pedeapsa cea mai grea dintre cele individual stabilite
în prima etapă, urmând ca instanța să se conformeze regulilor exprese înscrise de legiuitorul penal pentru
această a doua etapă), astfel ajungându-se la pedeapsa concursuală (rezultantă, finală).
Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute în art. 39 alin. (1) C. pen. atrag incidenţa:
– Sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau amenda [se aplică pedeapsa – absorbantă – a detenţiunii pe viaţă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a C.
pen.];
– Sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din aceeaşi specie – fie
închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, în condiţiile legii –
o treime din totalul celorlalte pedepse [sistem operant pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b şi c C. pen.];
– Sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită – închisoarea şi amenda –,
aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime, pedeapsa amenzii [art. 39 alin. 1 lit. d C. pen.];
– Sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci
când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amendă – contopindu-se, potrivit
sistemului descris la lit. b), pedepsele cu închisoarea, respectiv, potrivit sistemului indicat la lit. c), pedepsele cu
amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele astfel atinse, după sistemul de la lit. d) [art. 39 alin. 1 lit. e) C.
pen.].
Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen. se reglementează o ipoteză distinctă de sancționare a
concursului de infracțiuni, anume: ipoteza legală care permite instanței ca, în situația comiterii unor infracțiuni
concurente, de o gravitate (abstractă și concretă) sporită, să poată aplica însăși pedeapsa detențiunii pe viață,
chiar dacă aceasta nu a fost stabilită individual pentru niciuna dintre faptele comise și chiar dacă nici legea nu
ar prevedea-o (ca sancțiune penală principală, alternativă) pentru niciuna dintre aceste fapte incriminate
comise.
În legătură cu tratamentul penal al concursului de infracțiuni, interesează și problema ce privește
stabilirea (corectă a) naturii juridice atribuite acestei forme a pluralității de infracțiuni. Potrivit curentului
majoritar de opinie, având în vedere reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale, concursul de
infracțiuni este acceptat drept o cauză generală de agravare a răspunderii penale (mai exact, o stare personală
și obligatorie de agravare a pedepsei).
Menţionăm că, în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil în caz de infracțiuni concurente săvârșite
de persoana juridică, legiuitorul optează pentru trimiterea la „regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana
fizică”– potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. –, în considerarea aceluiași sistem de sancționare – al cumulului juridic
cu spor obligatoriu și fix – prin contopirea amenzilor, potrivit regulii înscrise de art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.
Important: Sancţionarea concursului de infracţiuni (precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de
infracţiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major) nu se reduce la aplicarea pedepsei principale (art. 39 C.
pen.). În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni – configurând
materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu. De asemenea, sancţionarea concursului de infracţiuni
(precum şi a celorlalte forme ale pluralităţii de infracţiuni, în cazul persoanei juridice), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale. În privinţa tratamentului penal al concursului de infracţiuni interesează şi dispoziţiile din
art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse complementare şi măsuri de siguranţă în caz de concurs de
infracţiuni – configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.
*
Extrase de practică obligatorie în materia CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI:
A) Decizii pronunțate de Î.C.C.J., ca hotărâri prealabile pentru soluționarea unor chestiuni de drept în
materie penală (în rezolvarea unor situații tranzitorii).
1) Prin Decizia nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
Ploieşti, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai
63
favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni. S-a stabilit că: „În
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art.
6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a două etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă
aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 Cod
penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate
ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa
rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi”.
2) Prin Decizia nr. 4/2014 (M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de
drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal, în
cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014. S-a stabilit că: „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b)
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art.
129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014”.
3) Prin Decizia nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție,
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la
chestiunea de drept „dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii
executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a)
măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b)
măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani”. S-a stabilit că: „în aplicarea legii
penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21
alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru
infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile
comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani”.
4) Prin Decizia nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la
chestiunea de drept: „dacă în aplicarea art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul
operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului Penal din 1968 pentru o
infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod
Penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului Penal din 1968 se impune determinarea legii penale
mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod Penal sau se aplică legea în vigoare la momentul
efectuării operațiunii de contopire”. S-a stabilit că: „În procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art.
585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu
închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi
cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul
penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul
penal”.
5) Prin Decizia nr. 2/2016 (M. Of. nr. 192 din 15 martie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Craiova, Secţia penală şi pentru Cauze cu Minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în
timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor
din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o
măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi
pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură
educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul
penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg
concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru
concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul
64
aplicării unei măsuri educative privative de libertate”. S-a stabilit că: „În ipoteza infracţiunilor concurente
săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă
pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative
de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul
penal”.
6) Prin Decizia nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Bacău, Secţia Penală, Cauze Minori şi Familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din
Codul penal, pentru infracţiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai
multe infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, decizia nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile comise de inculpat şi impune aplicarea noului
Cod penal pentru toate infracţiunile ori se aplică doar în raport de infracţiunile comise anterior datei de 1
februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din
urmă”. S-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise
după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se
va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă – iar pentru
infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului
de infracţiuni, se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr.187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal”.
7) Prin Decizia nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în
cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de
reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma
aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni”. S-a stabilit că: „(…) în aplicarea dispoziţiilor art.
6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai
îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa
se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa
maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale
noi”.
8) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casație și Justiție,
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea
de Apel Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept: dacă „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul
penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi
de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1)
şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs,
respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din
Codul penal”. S-a stabilit că: «(…) în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii
practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi minore, în
„aceeaşi împrejurare”, se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3)
din Codul penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării
prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură
între ele, sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin.
(1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal».
9) Prin Decizia nr. 15/2017 (M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017), Înalta Curte de Casație și Justiție, completul
Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept: „Dacă acţiunea unică continuă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe
teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României, poate constitui elementul material al infracţiunilor
prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, în concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege”. S-a stabilit că: „În
interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea unică continuă de
65
transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal)”.
B) Decizii (obligatorii) pronunțate – în rezolvarea unor recursuri în interesul legii – sub C. pen. anterior care
își mențin valabilitatea potrivit reglementărilor actuale (ordine cronologică)
1) Decizia nr. X/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție: „1. În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub
incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu
au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial. 2. Graţierea individuală, în cazul concursului de
infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă”.1
2) Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
„Actele de violență, cu intenția de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care
una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei
singure persoane, cât şi tentativă de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate”.2
3) Decizia nr. LXX (70)/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție: „Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate
pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care
există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă”.3
4) Decizia nr. XVI/ 2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
„(…) 5. În cazul în care o persoană acționează asupra altei persoane prin modalitățile arătate la pct. 2 și 3,
îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane majore în vederea practicării
de bunăvoie a prostituției, iar ulterior acționează asupra aceleiași persoane și prin modalitățile arătate în
conținutul textului art. 12 din Legea nr. 678/2001, se va reține săvârșirea atât a infracțiunii prevăzute de art.
329 alin. 1 din Codul penal sau art. 329 alin. 2 tezele I și II din Codul penal, după caz, cât și a infracțiunii
prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, în concurs real”.4
5) Decizia nr. 2/2008 (M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție: „În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care
promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu
infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.5
6) Decizia nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
„În ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul
penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea
faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare
de morminte”.6
1
Soluția își menține aplicabilitatea / obligativitatea [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de exemplu: C-tin. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit. (2016), p. 335].
2
Decizia își menține actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare a noilor dispoziții legale
[aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de exemplu: Tudorel Toader, Marieta Safta, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.)
ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. III. Art. 188-256”, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 48].
3
Decizia își menține actualitatea de principiu, mutatis mutandis, desigur, în considerarea corespunzătoare a noilor dispoziții legale [în
acest sens, a se vedea poziția Ministerului Public, într-un material accesibil on-line, în format electronic, la adresa de internet:
http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf (Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie
penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări, p. 116].
4
Potrivit unui punct de vedere, se apreciază că, din cele cinci puncte ale soluției acestei decizii obligatorii pronunțate de instanța supremă
în soluționarea unui recurs în interesul legii, (și) această parte (punctul nr. 5 – interesând materia concursului de infracțiuni) continuă să
își mențină valabilitatea (obligativitatea pentru instanțe) și de lege lata – în acest sens, a se vedea poziția Ministerului Public, într-un
material accesibil on-line, în format electronic, la adresa de internet: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf
(Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în
contextul noilor reglementări, p. 64).
5
Soluția își menține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Tudorel Toader, Marieta Safta, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.) ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. IV. Art. 257-366”,
Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 98].
6
Soluția își menține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrină – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Nicolae Grofu, în: G. Antoniu, T. Toader (coord.) ș.a., „Explicațiile noului Cod penal. Vol. V. Art. 367-446”, Ed. Universul
Juridic, București, 2016, p. 109].
66
7) Decizia nr. 37/2008 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:
În interpretarea dispoziţiilor art. 306 din Codul penal se stabilește că: „Infracţiunile de lovire sau alte violenţe
prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de
libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a
fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului,
exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe,
vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a
minorului”.7
8) Decizia nr. 16/2013 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Completul competent să judece recursul în interesul
legii, Înalta Curte de Casație și Justiție: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 fraza a II-a din
Codul de procedură penală, stabileşte că „Într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni
(concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea
tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate infracţiunile, potrivit
procedurii de drept comun”.8
VI.2. Recidiva
Introducere
Reglementările în materia recidivei se realizează în lumina unor titluri distincte din Partea generală a
Codului penal, după cum se are în vedere recidiva în cazul persoanei fizice, respectiv recidiva în cazul
persoanei juridice. Reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice este prevăzută, în Partea generală a
Codului penal, în lumina Titlului II, Capitolul V, corespunzător art. 41 (definiție generală), art. 42 (condamnări
care nu atrag starea de recidivă), art. 43 (pedeapsa principală în caz de recidivă) și art. 45 (pedepsele secundare
și măsurile de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni – deci inclusiv sub forma recidivei). Beneficiind de o
reglementare distinctă, recidiva în cazul persoanei juridice este prevăzută într-un titlu distinct, anume în Titlul
VI din Partea generală a Codului penal, în Capitolul III, corespunzător art. 146 (definiția generală și tratamentul
penal cu referire la pedeapsa principală), respectiv art. 147 alin. (2) și (3), cu referire la regimul pedepselor
complementare și al măsurilor de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni (în cazul persoanei juridice) – deci
inclusiv sub forma recidivei.
Dată fiind vasta problematică (teoretică și practică) pe care o dezvoltă această formă a pluralității de
infracțiuni, ne propunem să abordăm principalele aspecte din materia rezervată recidivei, acordând prioritate
prezentării recidivei în cazul persoanei fizice – temă de întindere – iar abia apoi să ne ocupăm de recidiva în
cazul persoanei juridice. [După cum am precizat deja, aspectele antrenate de săvârșirea de infracțiuni de către
subiectul activ persoană juridică, inclusiv recidiva, urmează a face obiectul evaluării în semestrul al II-lea de
studiu).
Recidiva reprezintă acea formă a pluralității de infracțiuni – cea mai gravă formă a antecedenței penale
– ce se caracterizează prin reiterarea unui comportament infracțional de către persoana care a suferit deja o
condamnare definitivă la o pedeapsă (executată sau nu), în cazul verificării întrunirii cumulative a condițiilor
prevăzute de lege. Rezultă o configurare a structurii recidivei pe ceea ce doctrina denumește „termeni ai
recidivei”, anume: primul termen, care rezidă în existența unei hotărâri definitive de condamnare (care trebuie
să îndeplinească anumite cerințe prevăzute de lege), respectiv un termen secund (al doilea termen) care constă în
săvârșirea din nou a unei infracțiuni (care trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de lege). Liantul dintre
cei doi termeni este reprezentat de aceeași persoană – unitatea de subiect activ – persoană care perseverează pe
cale infracțională, în ciuda unei condamnări definitive suferite anterior.
O prezentare (chiar și succintă) a formelor recidivei, ne va permite surprinderea modului în care acestea
își găsesc reflectare (și) pe planul legislației naționale, înlesnind departajarea între formele existente în cazul
persoanei fizice, de cele existente în cazul persoanei juridice. Astfel, recidiva poate îmbrăca următoarele forme:
- Recidivă postcondamnatorie și recidivă postexecutorie (clasificare după criteriul momentului săvârșirii noii
infracțiuni). Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare la o (anumită) pedeapsă încă neexecutată, sau executată doar parțial (altfel spus,
noua infracțiune se comite până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin hotărârea
rămasă definitivă). Recidiva postexecutorie presupune comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare privitoare, însă, la o (anumită) pedeapsă executată sau considerată ca executată.
7
Decizia își menține valabilitatea, mutatis mutandis, desigur, în considerarea noilor dispoziții legale.
8
Decizia își menține valabilitatea, mutatis mutandis, desigur, în considerarea noilor dispoziții legale.
67
- Recidivă absolută și recidivă relativă (clasificare după criteriul gravității condamnării definitive – care se
reflectă în pedeapsa aplicată pentru primul termen al recidivei). Recidiva absolută nu este condiționată de o
anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu, nu este dependentă de condamnarea la o
anumită specie de pedeapsă, sau la o anumită durată / un anumit cuantum de pedeapsă), spre deosebire de
recidiva relativă, care este condiționată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu,
condamnare definitivă la o anumită specie de pedeapsă - cum ar fi cazul închisorii - și de o anumită durată
minimă).
- Recidivă generală și recidivă specială (clasificare după criteriul naturii infracțiunilor reunite în structura sa).
Recidiva generală nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, faptele putând fi de aceeași natură
(recidivă omogenă) sau de natură diferită (recidivă eterogenă), spre deosebire de recidiva specială, a cărei
existență presupune săvârșirea unor infracțiuni de aceeași natură (recidivă exclusiv eterogenă).
- Recidivă permanentă (perpetuă) și recidivă temporară (clasificare după criteriul intervalului de timp scurs de
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, când trebuie să aibă loc reiterarea comportamentului
infracțional, pentru ca acesta să fie legal calificat drept sursă a stării de recidivă). Recidiva permanentă există
indiferent de perioada de timp ce se scurge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
inițială (neexecutată sau executată) și data la care are loc săvârșirea din nou a unei infracțiuni, deosebindu-se
de recidiva temporară, a cărei existență este condiționată de săvârșirea noii infracțiuni doar într-o anumită
perioadă determinată de timp, scursă de la condamnarea definitivă anterioară (neexecutată sau executată).
- Recidivă națională (teritorială) și recidivă internațională (clasificare după criteriul locului în care s-a
pronunțat hotărârea definitivă de condamnare pentru primul termen al recidivei). Recidiva teritorială există
atunci când condamnarea definitivă este pronunțată de o instanță națională, spre deosebire de recidiva
internațională, care există în condițiile pronunțării hotărârii definitive de condamnare pentru primul termen al
recidivei de către o instanță străină.
- Recidivă cu regim de sancționare uniform și recidivă cu regim de sancționare diferențiat (clasificare după
criteriul tratamentului penal aplicabil în raport de unele dintre formele sub care se prezintă recidiva – spre
exemplu: sancționare în raport de momentul săvârșirii noii infracțiuni, care dă naștere recidivei
postcondamnatorii sau recidivei postexecutorii). Recidiva cu regim de sancționare uniform presupune același
tratament penal, nediferențiat după (unele dintre) modalitățile legale ale acesteia, spre deosebire de recidiva cu
regim de sancționare diferențiat, care presupune diferențe în sancționare, în raport de (unele dintre)
modalitățile sub care se prezintă starea de recidivă.
- Recidivă cu efect unic și recidivă cu efect progresiv (clasificarea are în vedere criteriul modificării sau
nemodificării tratamentului penal / sancționator prevăzut de lege, după cum reiterarea comportamentului
infracțional, după o condamnare definitivă, se realizează în mod singular sau în mod repetat, prin intrare în
starea de multirecidivă). Recidiva cu efect unic presupune același tratament penal aplicabil atât infractorului
aflat la prima recidivă, cât și infractorului multirecidivist (eventual, după tipul recidivei, dacă se reglementează,
în paralel, recidiva cu efect unic, dar, totodată, cu regim sancționator diferențiat după forma recidivei), spre
deosebire de recidiva cu efect progresiv, care presupune o agravare a pedepsei în caz de multirecidivă, față de
ipoteza infractorului intrat pentru prima dată în stare de recidivă (de asemenea, eventual, după tipul recidivei,
dacă se reglementează, în paralel, recidiva cu efect progresiv, dar, totodată, cu regim sancționator diferențiat
după forma recidivei).
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei (în cazul infractorilor persoane fizice – majore – și al
infractorilor persoane juridice), rezultă cu suficientă claritate formele pentru care și-a manifestat (după caz)
opțiunea legiuitorul național român actual. Chiar dacă unele dintre formele recidivei sunt comune persoanei
fizice și persoanei juridice (spre exemplu: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie), din conținutul
normelor (distincte) de reglementare se desprind particularități ce le deosebesc sub aspectul condițiilor de
existență, mai exact, al unor cerințe privitoare la cei doi termeni din structură, după cum se desprind diferențe și
sub aspectul tratamentului penal aplicabil.
VI.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice (majore)

Legiuitorul penal acordă o definiţie generală a recidivei în cazul persoanei fizice (majore),
corespunzător dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. pen.: „Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare”. Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. se
prevede că: „Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe
viaţă”.
68
Din ansamblul reglementărilor în materie, rezultă următoarele forme ale recidivei, în cazul persoanei
fizice, reglementate de lege lata:
- recidivă postcondamnatorie, precum și recidivă postexecutorie;
- recidivă relativă;
- recidivă generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială – or, altfel spus: recidiva generală, care se
poate manifesta, după caz, ca recidivă eterogenă ori omogenă);
- recidivă temporară (fără a fi exclusă, în unele cazuri conjuncturale excepționale, o recidivă permanentă) -
prin aceea că al doilea termen al recidivei trebuie comis înainte de reabilitarea infractorului, ori de împlinirea
termenului de reabilitare în privința acestuia;
- recidivă teritorială (recidiva națională), dar și cea internațională;
- recidivă cu regim de sancționare diferențiat (în considerarea formelor: postcondamnatorie, respectiv
postexecutorie);
- recidivă cu efect sancționator unic.
În cele ce urmează, ne vom opri asupra formelor principale ale recidivei – recidiva postcondamnatorie
şi recidiva postexecutorie – cât şi asupra tratamentului penal aplicabil acestora, nu înainte, însă, de a pune în
discuţie condiţiile generale de existenţă cerute recidivei în cazul persoanei fizice, urmând ca particularităţile ce
disting formele menţionate să le analizăm separat. [Situându-ne în afara unui comentariu amplu pe marginea
textelor legale de interes, atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin
prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii!]
De reţinut: Pentru existenţa recidivei în cazul persoanei fizice se cere întrunirea cumulativă a unui set
de condiţii generale, condiţii de existenţă pozitive (art. 41 C. pen.) şi condiţii de existenţă negative (art. 42 C.
pen.), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralităţii de infracţiuni. Primul termen constă
în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, care trebuie să realizeze cerinţele legale; al doilea termen
rezidă în reiterarea comportamentului infracţional, prin săvârşirea unei noi infracţiuni, în condiţiile prevăzute
de lege.
Astfel, condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă (condiţii pozitive) privesc:
- Existenţa unei condamnări definitive pe latură penală (executată sau nu), care trebuie să se refere la o
infracţiune intenţionată sau praeterintenționată şi care să atragă o pedeapsă concretă privativă de libertate de o
anumită gravitate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe viaţă), pedeapsă aplicată pentru o unitate
infracţională sau ca rezultantă a unui concurs de infracţiuni.
- Săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (în accepţiunea din art. 174 C. pen.),
infracţiune de o anumită gravitate, pentru care pedeapsa abstractă (prevăzută de lege) să fie închisoarea de un
an sau mai mare de un an (se are în vedere maximul special de pedeapsă), ori detenţiunea pe viaţă (indiferent
dacă aceasta este sancţiune unică sau alternativă: închisoare sau amendă, ori închisoare sau detenţiune pe viaţă).
- Unitatea de subiect activ (condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească aceeaşi persoană, cu
precizarea că interesează persoana fizică ca infractor major, existând incompatibilitate între starea de minoritate
a infractorului şi această formă a pluralităţii de infracţiuni).
Se adaugă acestor condiţii cazurile prevăzute de lege în art. 42 C. pen. (condamnări care nu atrag
starea de recidivă), cazuri care semnifică, potrivit doctrinei, condiţii negative privind termenii recidivei.
Revenind la dispoziţiile înscrise de art. 41 alin. (1) C. pen., sfera condiţiilor de existenţă a recidivei se
întregeşte prin condiţia integrată în definiţia legală, privind fixarea momentului limită de săvârşire a noii
infracţiuni, anume: până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
Având în vedere prevederile art. 42 C. pen., este de precizat faptul că săvârşirea, din nou, a unei
infracţiuni, în raport de o condamnare definitivă privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de
legea penală, ori de o condamnare referitoare la o infracţiune amnistiată, exclude orice formă a pluralităţii de
infracţiuni, pe când comiterea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă neexecutată sau executată
doar parţial pentru o infracţiune din culpă atrage pluralitatea de infracţiuni sub forma pluralităţii
intermediare, iar dacă – în acest ultim caz – noua infracţiune se comite după executarea sau considerarea ca
executată a primei condamnări, va exista pluralitate nenumită.
Particularităţile ce individualizează formele recidivei în cazul persoanei fizice în funcţie de momentul
săvârşirii noii infracţiuni, după condamnarea definitivă, conduc la reţinerea recidivei postcondamnatorii (care ia
naştere, în condiţiile legii, prin reiterarea comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă
neexecutată ori executată doar parţial) şi a recidivei postexecutorii (care ia naştere, în condiţiile legii, prin
reiterarea comportamentului infracţional în raport de condamnarea definitivă executată ori considerată ca
executată). Sub acest aspect, sunt de semnalat următoarele:
– Existenţa recidivei în forma postcondamnatorie se desprinde din prevederile art. 41 C. pen. (definiţia generală
a recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale art. 42 Cod penal (condiţiile negative de
69
existenţă a acesteia). Este de reţinut că această formă a recidivei ia naştere, cu verificarea tuturor cerinţelor
legale, prin săvârşirea unei / unor infracţiuni, într-un anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a
condamnării. Astfel, noua infracţiune trebuie comisă până la executarea completă / integrală, sau considerarea
ca executată a pedepsei (ceea ce face diferenţa faţă de naşterea recidivei în forma postexecutorie), după cum
rezultă din prevederile art. 43 alin. (1) – (4) C. pen., text de lege care consacră tratamentul penal al recidivei
(aplicarea pedepsei principale) atunci când îmbracă forma postcondamnatorie. Recidiva postcondamnatorie se
poate configura prin comiterea noii infracţiuni: înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate [art. 104 alin.
(2) C.P.], suspendării executării pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (4) şi (5) C. pen.] ori pe durata
termenului de încercare al unei graţieri condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare
(art. 285 C. pen.) sau când noua infracţiune se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare. [Nu insistăm în
prezentarea acestor situaţii care implică punerea în discuţie a unor instituţii juridico-penale a căror studiere se va
realiza în semestrul al II-lea, urmând (atunci) a se reveni asupra problematicii de interes]
– Existenţa recidivei în forma postexecutorie se desprinde din prevederile art. 41 C. pen. (definiţia generală a
recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale art. 42 C. pen. (condiţiile negative de
existenţă a recidivei). Este de reţinut că această formă a recidivei ia naştere (cu verificarea / îndeplinirea tuturor
cerinţelor legale) prin săvârşirea unei / unor infracţiuni, într-un anumit interval de timp de la rămânerea
definitivă a condamnării. Astfel, în primul rând, noua infracţiune trebuie comisă după executarea completă /
integrală, sau considerarea ca executată a pedepsei (interval de timp în care se reiterează comportamentul
infracţional şi care face diferenţa faţă de naşterea recidivei în forma postcondamnatorie), după cum rezultă din
prevederile art. 43 alin. (5) Cod penal (text de lege care consacră tratamentul penal al recidivei – aplicarea
pedepsei principale – atunci când aceasta îmbracă forma postexecutorie). Aceasta reprezintă limita inferioară a
intervalului de timp indicat (în care se impune comiterea noii infracţiuni, pentru a fi generată recidiva
postexecutorie). Prin urmare, ceea ce caracterizează această formă a recidivei – forma postexecutorie – este
faptul că primul termen din structura sa constă într-o condamnare anterioară executată sau considerată ca
executată. În plus, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidivă, forma postexecutorie se
evidenţiază prin plasarea săvârşirii noii infracţiuni până la un anumit moment după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei anterioare (ceea ce reprezintă limita superioară a intervalului de timp în
care se poate genera recidiva postexecutorie). În acest sens, legea dispune că noua infracţiune trebuie săvârşită
până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, consacrându-se, astfel, recidiva temporară. Astfel,
recidiva postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infracţiuni: după executarea propriu-zisă a
pedepsei sau considerarea ei ca executată, prin clemenţă (doar) sub forma graţierii (totală sau parţială),
necondiţionată sau condiţionată (dar ulterior producerii efectelor definitive), prin împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei (la infracţiunile prescriptibile) ori după împlinirea termenelor de supraveghere
ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, dar până la intervenirea
reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare. [Nu insistăm în prezentarea acestor situaţii care implică
punerea în discuţie a unor instituţii juridico-penale a căror studiere se va realiza în semestrul al II-lea, urmând
(atunci) a se reveni asupra problematicii de interes]
Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principală) în cazul persoanei fizice (majore)
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispoziţiile art. 43 C. pen. se reglementează sistemele
de sancţionare, cu referire la pedeapsa principală, în caz de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie.
Sancţionarea recidivei postcondamnatorii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen.,
respectiv alin. (5) în cazul recidivei postexecutorii. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă atrage
recalcularea pedepsei, operaţiune posibilă numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca
pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în alt mod [art. 43 alin. (6) C. pen.), dispoziţiile privind recalcularea
pedepsei fiind aplicabile şi în cazul înlocuirii sau comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa
închisorii [art. 43 alin. (7) C. pen.).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice – aplicarea pedepsei
principale – se realizează potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen. Aşa cum rezultă din conţinutul
normativ al articolului preindicat, legiuitorul consacră sistemul cumulului aritmetic al pedepselor [alin. (1) şi
(2)], iar în cazul detenţiunii pe viaţă se reglementează două ipoteze distincte în care reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie poate atrage, după caz, aplicarea şi executarea acestei pedepse [alin. (3)], sau atrage
executarea acesteia [alin. (4)]. Cu precizarea – imperios necesară – privitoare la vasta problematică pe care o
ridică / dezvoltă tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii, ne propunem să ne oprim asupra unor
puncte de interes, sens în care se impune parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate.
70
Soluţia legislativă prevăzută de art. 43 alin. (2) C. pen. fixează, în mod explicit, ordinea de valorificare a
formelor pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, anume: aplicarea prioritară a regulilor referitoare la
concursul de infracţiuni [pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se vor contopi potrivit dispoziţiilor
de la concurs – art. 39 alin. (1) C. pen.], iar ulterior / pe plan subsecvent, vor fi avute în vedere dispoziţiile
privitoare la recidiva postcondamnatorie (pedeapsa rezultantă a concursului de infracţiuni se adaugă la
pedeapsa anterioara neexecutată, ori la restul neexecutat din aceasta; restul rămas neexecutat din pedeapsa
anterioară – aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, care reprezintă termenul I al recidivei – se
stabileşte prin raportare la data săvârşirii primei infracţiuni concurente din termenul II al recidivei astfel
configurate). Acest mecanism de sancţionare rămâne funcţional şi atunci când una dintre infracţiunile
concurente ulterioare unei condamnări definitive este infracţiunea de evadare, iar în stare de evadare se comite,
din nou, o infracţiune.
Regimul de sancţionare prin cumul aritmetic configurează, astfel, regimul unic de sancţionare în cazul
recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul general al pedepsei închisorii),
funcţional sub cenzura înscrisă prin art. 2 alin. (3) C. pen.
Din prevederile art. 43 alin. (3) şi (4) C. pen. rezultă cele doua ipoteze legale în care starea de recidivă
postcondamnatorie (reţinută în sarcina celui care a perseverat pe cale infracţională) poate atrage / sau atrage, în
mod obligatoriu, executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Astfel, atunci când fie pedeapsa anterioară, fie pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă postcondamnatorie, este detenţiunea pe viaţă, se va executa aceasta pedeapsă – ipoteza obligatorie
prevăzută de art. 43 alin. (4) C. pen. (caz în care sistemul operant este cel absorbţiei). Aplecându-ne atenţia
asupra unei alte ipoteze legale [corespunzătoare alineatului (3) al articolului preindicat], observăm că şi în cazul
recidivei postcondamnatorii – similar soluţiei de la concursul de infracţiuni [art. 39 alin. (2) C. pen.] –
legiuitorul permite instanţei să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile legii
[ipoteza facultativă prevăzută de art. 43 alin. (3) C. pen.]. În caz de recidivă postcondamnatorie, posibilitatea
înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă este îngăduita dacă, prin cumulul aritmetic al
pedepselor – corespunzător regimului comun de sancţionare – s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul
general al închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa abstractă este închisoarea de
20 de ani sau mai mare. În lipsa valorificării, pe caz concret, a posibilităţii de înlocuire a pedepsei închisorii cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa va fi ţinută să individualizeze pedeapsa închisorii pe o durată egală cu
maximul general al acesteia (30 de ani) – conform art. 2 alin. (3) C. pen.
Se impune precizarea potrivit căreia cumulul aritmetic al pedepselor, corespunzător art. 43 alin. (1) C.
pen., este operant şi atunci când pe parcursul termenului de supraveghere al suspendării executării
pedepsei/liberării condiţionate, în condiţiile prevăzute de lege, ia naştere recidiva postcondamnatorie, pedeapsa
pentru noua infracţiune stabilindu-se şi executându-se potrivit dispoziţiilor legale, sau atunci când săvârşirea
infracţiunii are loc în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (practica legislativă a graţierii
condiţionate instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritmetic este operant când se realizează condiţiile
recidivei postcondamnatorii şi are loc evadarea, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugându-se
la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării [art. 285 alin. (4) C. pen.).
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice se realizează, în lumina
dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C. pen., prin majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă (închisoare sau amendă), cu jumătate, sub rezerva limitei
inerente constând în maximul general al respectivei categorii de pedeapsă [art. 2 alin. (3) C. pen.]. Şi în cazul
recidivei postexecutorii, în structura celui de-al doilea termen se poate verifica existenţa unui concurs de
infracţiuni. Chiar şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea per a contrario a
textului art. 43 alin. (2) C. pen. şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de rezolvare], ca
mod de soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre deosebire de ipoteza similară a
recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor sancţionatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiecare
infracţiune concurentă în parte, după care (luând în considerare pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica
dispoziţiile sancţionatorii ale concursului de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat pentru
întreaga pluralitate de infracţiuni.
De reţinut: În sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore), după cum se poate constata,
legiuitorul a consacrat un regim diferenţiat formelor sale principale – recidiva postcondamnatorie şi recidiva
postexecutorie. În situaţiile de dublă recidivă, practica a decis, în mod obligatoriu pentru instanţe, că, dacă o
infracţiune a fost comisă în condiţiile recidivei postcondamnatorii şi – totodată – în stare de recidivă
postexecutorie, se va face mai întâi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta din urmă, după care se
va proceda în baza reglementării privind recidivă postcondamnatorie.
Strâns legată de sancţionarea stării de recidivă apare şi problema determinării (corecte a) naturii
71
juridice a acestei forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. În opinia doctrinei majoritare, se reţine
calificarea acesteia drept cauză (stare) generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei.
Sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore), nu se reduce la aplicarea pedepsei principale
(art. 43 C. pen.). În privinţa tratamentului penal al recidivei interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, măsuri de siguranţă – configurând materie corespunzătoare
semestrului al II-lea de studiu.
VI.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice

Legiuitorul plasează dispoziţiile de interes în materie în lumina unui titlu distinct al Părţii generale a
Codului penal, respectiv Titlul VI („Răspunderea penală a persoanei juridice”), Capitolul III („Dispoziţii
comune”), potrivit art. 146 C. pen. (definiţia generală şi tratamentul penal – aplicarea pedepsei principale) şi art.
147 alin. (2) si (3) C. pen. (aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă). Din aceste
dispoziţii legale rezultă atât consacrarea unor condiţii specifice de existenţă a recidivei în cazul persoanei
juridice, cât şi unele reguli speciale de pedepsire (cu privire la pedeapsa principală pecuniară). Sub acest din
urmă aspect se evidenţiază, fără echivoc, natura juridică a recidivei (în cazul persoanei juridice) de cauză
(stare) generală, legală, de agravare obligatorie a pedepsei.
Definiţia generala a recidivei în cazul persoanei juridice este redată de dispoziţiile art. 146 alin. (1) C.
pen. potrivit cărora „există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie
sau cu intenţie depăşită”. Altfel spus (pornind de la definiţia legală generală), există recidivă în cazul persoanei
juridice ca urmare a reiterării unui comportament infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare (la pedeapsa amenzii, executată sau nu), însă doar până la intervenirea
reabilitării (de drept).
Din punct de vedere al structurii pe care o prezintă recidiva în cazul persoanei juridice, cei doi termeni
rezidă în: condamnarea definitivă atrasă în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate,
la pedeapsa amenzii, condamnare executată sau nu (primul termen); săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate până la reabilitare (termenul secund). Se adaugă acestor condiţii de
existenţă, bineînţeles, condiţia privitoare la unitatea de subiect activ – aceeaşi persoană juridică ce perseverează
în activitatea infracţională, în ciuda unei condamnări definitive deja suferite –, ceea ce configurează condiţiile
pozitive, cu luarea în considerare şi a aşa-numitelor condiţii negative prevăzute de art. 42 Cod penal –
condamnări care nu atrag starea de recidivă [la care art. 146 alin. (4) C. pen. face trimitere].
Din ansamblul reglementarilor în materia recidivei în cazul persoanei juridice se conturează următoarele
forme: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie; recidiva absolută (indiferent de cuantumul
pedepsei amenzii); recidiva generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială); recidiva temporară
(comiterea noii infracţiuni să aibă loc până la intervenirea reabilitării); recidiva teritorială; recidiva cu regim de
sancţionare diferenţiat (pornind însă de la o bază de sancţionare uniformă); recidiva cu efect unic. Se
evidenţiază, prin urmare, aceleaşi forme principale ale recidivei, ca şi în cazul persoanei fizice, anume: recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie (cu departajare după momentul săvârşirii noii infracţiuni, în raport
de condamnarea anterioară definitivă – executată sau neexecutată).
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, până la executarea (în tot sau în parte) a amenzii anterioare.
Tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice – aplicarea pedepsei
principale – se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) si alin. (3) C. pen., rezultând
parcurgerea următorilor paşi în determinarea pedepsei de executat:
a) Se va stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea nou comisă,între limitele speciale majorate cu jumătate
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,stabilindu-se astfel cuantumul amenzii pentru
infracţiunea comisă în recidivă, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii incident pentru
persoana juridică;
b) Amenda obţinută pentru noua infracţiune se va adăuga – operând cumulul aritmetic – la pedeapsa
anterioară (în integralitatea acesteia, dacă nu s-a trecut la executare), sau la restul rămas neexecutat din
pedeapsa anterioară (rest calculat de la data comiterii noii infracţiuni – dacă se trecuse la executare în
momentul săvârşirii noii infracţiuni). Determinarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni concurente în stare de recidivă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ridică o problemă de
interpretare asupra mecanismului funcţional în determinarea pedepsei rezultante, ce se va executa. După cum
se poate observa, legiuitorul nu a înscris în art. 146 C. pen., în cazul persoanei juridice, o prevedere similară
72
celei din art. 43 alin.(2) C. pen., valabilă în cazul persoanei fizice (rezolvare prioritară potrivit regulilor de la
concursul de infracţiuni, după care a celor privind recidiva postcondamnatorie).
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postexecutorii atunci când, după o condamnare
definitivă la pedeapsa amenzii, pedeapsă executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte
din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, însă doar până la intervenirea reabilitării pentru
condamnarea precedentă. Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice –
aplicarea pedepsei principale – se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) C. pen. Pedeapsa
pentru noua infracţiune urmează a se stabili între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu jumătate,
fără a se depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Spre deosebire de situaţia semnalată în cazul recidivei
postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în stare
de recidivă postexecutorie, în cazul persoanei juridice, nu ridică nicio problemă în legătură cu mecanismul de
aplicare a pedepsei care se va executa. Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidivă postexecutorie
(stabilindu-se câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte, între limitele speciale prevăzute de lege,
majorate cu jumătate), iar apoi va fi operantă regula de la concursul de infracţiuni (cumul juridic cu spor
obligatoriu şi fix al amenzilor anterior stabilite, cu valorificarea stării de recidivă).
[Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice, nu se reduce la aplicarea pedepsei principale. În
privinţa tratamentului penal interesează şi dispoziţiile din art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse
complementare şi măsuri de siguranţă – configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu]
VI.3. Pluralitatea intermediară de infracțiuni
Cadrul legal general rezervat materiei pluralităţii de infracţiuni include, alături de concursul de
infracţiuni şi starea de recidivă, forma distinctă a pluralităţii intermediare, cea de a treia formă sub care se poate
prezenta pluralitatea de infracţiuni (daca avem în vedere ordinea de reglementare). Astfel, potrivit art. 44 alin.
(1) C. pen. se prevede că: „Există pluralitate intermediară de infracţiuni cînd, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
recidivă”. În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil (aplicarea pedepsei principale), potrivit aceluiaşi art.
44 C. pen., în alin. (2), se prevede că: „În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni”. Aceasta reprezintă
norma generală la care trimite şi art. 147 alin. (1) C. pen., în caz de pluralitate intermediară reţinută în sarcina
unei persoane juridice.
Pornind de la premisa existenţei unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată sau executată
doar parţial, atunci când se comite din nou o infracţiune fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie), pluralitatea de infracţiuni va îmbrăca forma pluralităţii
intermediare. Din punct de vedere al structurii pe care o prezintă, pluralitatea intermediară presupune, deci, o
condamnare definitivă (a persoanei inculpate în urma comiterii unui ansamblu faptic infracţional) – primul
termen: T1 – şi săvârşirea unei / unor infracţiuni, până la data la care pedeapsa anterioară aplicată este
executată sau considerată ca executată – al doilea termen: T2 – fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă(postcondamnatorie). Liantul dintre cei doi termeni – care desemnează legătura in
personam – rezidă în unicitatea subiectului activ al acestei pluralităţi infracţionale (după caz: persoana fizică
majoră sau persoana juridică), care, prin conduita adoptată perseverează pe cale infracţională. Subliniem faptul
că, de lege lata, există o incompatibilitate totală între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni! Aceasta întrucât pluralitatea intermediară reclamă existenţa unei condamnări
definitive la o pedeapsă, iar faţă de minorii răspunzători penal, care comit infracţiuni, operează în sancţionare
exclusiv măsuri educative.
Important: Ca formă distinctă a pluralităţii de infracţiuni, pluralitatea intermediară trebuie deosebită
/ departajată atât de concursul de infracţiuni cât şi de starea de recidivă (postcondamnatorie). Între aceste trei
forme ale pluralităţii de infracțiuni, se poate constata o anumită apropiere, în sensul unor asemănări; deloc de
neglijat sunt, însă, diferenţele semnificative între acestea, sens în care propunem ca temă de reflecţie:
identificarea unor aspecte comune / de diferenţiere, atât între concursul de infracţiuni şi pluralitatea
intermediară, dar şi între starea de recidivă (postcondamnatorie) şi pluralitatea intermediară de infracțiuni.
Pentru a facilita înţelegerea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni – pluralitatea intermediară – în vederea
eliminării oricăror confuzii faţă de celelalte forme de manifestare anterior menționate, în prezentul cadru al
expunerii, vom recurge la puterea unor exemple (edificatoare). Totodată, credem că acestea vor permite
sesizarea distincţiei ce trebuie operată, de asemenea, între pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de
infracţiuni. În cele ce urmează, ne vom concentra asupra pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice.
73
De reţinut: Este suficient să lipsească cel puţin una dintre condiţiile prevăzute drept necesare pentru
existenţa recidivei postcondamnatorii (după caz, oricare dintre cele care privesc termenul întâi sau termenul
secund al acesteia), pentru a se lăsa loc formei pluralităţii de infracţiuni cu reglementare în art. 44 alin. (1) C.
pen. Astfel, pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice va exista, spre exemplu, atunci
când:
a) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică de un an, ori la
pedeapsa amenzii, şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou
comisă – intenţie, praeterintenţie sau culpă – nici gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de
lege).
b) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei infracţiuni
din culpă - (chiar) la pedeapsa închisorii mai mare de un an - şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de
vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou comisă – intenţie, praeterintenţie sau culpă – şi nici gravitatea sa
abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege).
c) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau la detenţiune pe
viaţă, şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată), pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de un an, sau amenda.
d) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau la detenţiune pe
viaţă, şi până la data la care aceasta pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte o infracțiune din culpă (nu interesează gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevazută de
lege).
e) Dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică, ori la pedeapsa amenzii, şi până la data la
care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune
din culpă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de un an sau amenda. În această ipoteză, nu
este îndeplinită nicio cerinţă legală care să privească cei doi termeni din structura unei recidive
postcondamnatorii. Reafirmăm faptul că, în aceste cazuri semnalate, se va lăsa loc pluralităţii intermediare de
infracţiuni;enumerarea acestora este doar una exemplificativă!
Menţionăm şi faptul că pluralitatea intermediară poate lua naştere prin comiterea noii infracţiuni
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei într-un loc de deţinere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liberării condiţionate [art. 104 alin. (2) C. pen.), suspendării executării
pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (4) şi (5) C. pen.) ori pe durata termenului de încercare al unei graţieri
condiţionate, inclusiv atunci când se comite infracţiunea de evadare (art. 285 C. pen.) sau când noua infracţiune
se comite, în condiţiile legii, în stare de evadare, nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condiţiile necesare
(lipsind cel puţin una, oricare ar fi aceea) pentru existenţa recidivei postcondamnatorii. [Nu insistăm în
prezentarea acestor situaţii care implică punerea în discuţie a unor instituţii juridico-penale a căror studiere se va
realiza în semestrul al II-lea, urmând (atunci) a se reveni asupra problematicii de interes]
În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire la aplicarea
pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 alin. (2) C. pen. – că: „Pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni”. Este de observat (însă)
că, şi în sancţionarea pluralităţii intermediare, contopirea poate fi exclusă, ca şi în cazul concursului de
infracţiuni, atunci când intervin situaţii dintre cele reglementate la art. 39 alin. (1) lit. a) sau d) C. pen., în ciuda
exprimării legiuitorului care pare, în mod nefericit, a restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele
sancţionatorii ale pluralităţii intermediare. Nu excludem nici incidenţa dispoziţiilor sancţionatorii în
conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) C. pen., cât timp pluralitatea intermediară se sancţionează potrivit
regulilor operante în cazul concursului de infracţiuni.
Precizăm şi faptul că regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni se vor avea în vedere şi în
raport de cazurile de pluralitate intermediară emergente în termenele de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere sau de liberare condiţionată. Va opera însă cumulul aritmetic atunci când noua infracţiune se va
comite în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate (în funcţie de prevederile legii speciale în cauză),
precum şi atunci când aceasta ar fi evadarea [art. 285 alin. (4) C. pen.].
74
Atunci când după o condamnare definitivă la o pedeapsă neexecutată ori doar parţial executată se
comite un concurs de infracţiuni, iar nu toate infracţiunile din structura acestuia întrunesc condiţiile recidivei –
care sunt însă verificate de cel puţin una dintre ele – urmează a se face, pentru întregul ansamblu faptic,
aplicarea dispoziţiilor de la art. 43 alin. (2) C. pen., rezolvându-se întâi concursul şi abia apoi recidiva
postcondamnatorie, în al cărei termen secund vor fi integrate toate infracţiunile concurente, inclusiv acelea care
sunt, de fapt, prin ele însele, în pluralitate intermediară faţă de termenul întâi.
*
Spre deosebire de diversitatea / varietatea situaţiilor posibile care ilustrează existenţa pluralităţii
intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediară de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică poate interveni într-un număr limitat de variante. Astfel, va exista pluralitate intermediară atunci când:
a) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsa principală operantă în cazul persoanei juridice -
indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data la care aceasta pedeapsă este executată, sau considerată ca
executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează
infracţiunea nou comisă: intenţie, praeterintenţie sau culpă).
b) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă principală operantă în
cazul persoanei juridică - indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o nouă infracţiune, cu forma de vinovăţie
a culpei.
c) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei
infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această
pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune din culpă.
Enumerarea acestor situaţii posibile – care ilustrează pluralitatea intermediară în cazul persoanei
juridice –, reafirmăm că este una limitativă în raport de un asemenea subiect activ, cele trei situaţii menţionate
epuizând gama oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni; mai exact, se va reţine varianta exclusivă a
culpei (când una dintre infracţiuni, dacă nu chiar ambele, reprezintă fapte penale săvârşite din culpă!).
Regimul de sancţionare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralităţii intermediare se realizează în
conformitate cu dispoziţiile art. 147 C. pen. Astfel, se prevede că persoanei juridice i se aplică regimul amenzii
prevăzut de lege pentru persoana fizică [art. 147 alin. (1) C. pen.], anume: contopirea amenzilor în considerarea
aceluiaşi sistem (al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix – spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită
– spor adăugat la pedeapsa de bază), ținând cont de dispoziţiile art. 137 C. pen. – stabilirea amenzii pentru
persoana juridică.
Important: Sancţionarea pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, infractor major / persoanei
juridice, nu se reduce la aplicarea pedepsei principale. În privinţa tratamentului penal al pluralităţii
intermediare în cazul persoanei fizice interesează şi dispoziţiile din art. 45 C. pen. – pedepse complementare,
pedepse accesorii, măsuri de siguranţă– configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu. De
asemenea, în privinţa tratamentului penal al pluralităţii intermediare în cazul persoanei juridice interesează şi
dispoziţiile din art. 147alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse complementare şi măsuri de siguranţă –
configurând materie corespunzătoare semestrului al II-lea de studiu.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei recidivei și a pluralității intermediare:
A) Decizii pronunțate de Î.C.C.J., ca hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală (în rezolvarea unor situații tranzitorii):
1) Prin Decizia nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv, dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul
sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o
condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate
definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care
pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. S-a stabilit că: „In interpretarea dispoziţiilor
art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie
judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin
75
luarea în considerare a dispoziţiilor art.43 alin.(5) din Codul penal”.

2) Prin Decizia nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015), Înalta Curte de Casație și Justitie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi –
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni
de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în
cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie, iar, potrivit Noului Cod penal condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare
pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. 1, fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art.
44 raportat la art. 39 Cod penal”. S-a stabilit că: „In aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, stabilirea pedepsei
în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea
stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiționate, iar, potrivit Codului penal,
condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform
art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară”.
3) Prin Decizia nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
Bucureşti – Secţia I penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea
condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a
constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de
încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma
revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr.187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal
anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la
pluralitatea intermediară”. S-a stabilit că: „In aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, conform Deciziei nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea
condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a
constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de
încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma
revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul
penal anterior”.
4) Prin Decizia nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016.), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal,
conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o
infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 861 din Codul penal anterior şi respectiv, o
infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea
nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează
potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal raportat la art. 864 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. 4 şi 5 din Codul
penal actual”. S-a stabilit că: „In aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform deciziei Curţii
Constituţionale nr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit
Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior şi o infracţiune săvârşită în termenul de
încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea
pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. 4 şi 5
din Codul penal”.
5) Prin Decizia nr. 7/2017 (M. Of. nr. 269 din 18 aprilie 2017), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi
- Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la
stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin
76
cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele
componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate”. S-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1
din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei,
pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul
penal)”.
B) Decizii pronunțate (in soluționarea unor recursuri in interesul legii) sub C. pen. anterior, care își mențin
valabilitatea și potrivit reglementării actuale.
1) Decizia nr. XVIII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008), pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție: „In cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, de către o persoană condamnată definitiv la mai
multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să
se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă post-condamnatorie, cât şi în
cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a şi
ale art. 37 lit. b din Codul penal”. [Decizia pronunțată își menține valabilitatea, cu luarea în considerare a
dispozițiilor sancționatorii ale recidivei (forma postcondamnatorie și forma postexecutorie) potrivit actualei
concepții în materie. Reținem aprecierea potrivit căreia: „Noul Cod penal prin art. 41 renunţă la formele
recidivei existente în reglementarea anterioară, însă tratamentul sancţionator al acesteia prevăzut de art. 43 este
stabilit diferenţiat în funcţie de stadiul în care se află executarea pedepsei aplicate anterior la momentul
săvârşirii faptei care atrage reţinerea stării de recidivă. Prin urmare, întrucât noua reglementare menţine în
privinţa tratamentului sancţionator al recidivei o distincţie similară celei existente anterior, decizia va produce
efecte sub acest aspect. Astfel, ulterior datei de 1 februarie 2014, chiar dacă starea de recidivă reţinută potrivit
art. 41 va fi unică, în raport de motivarea deciziei examinate aceasta va rămâne valabilă sub aspectul
tratamentului sancţionator multiplu incident în situaţia supusă analizei (s.n.)”9].
***

(din materia aferentă pluralităţii de infracţiuni):
1) Ce reprezintă concursul de infracţiuni? Care sunt condiţiile sale de existenţă?

2) Prin ce se diferenţiază concursul real / material de infracţiuni de concursul formal / ideal de infracţiuni?
3) Ce sisteme de sancţionare sunt consacrate de către legiuitorul penal român în materia concursului de
infracţiuni?
4) Ce reprezintă concursul real calificat / caracterizat de infracţiuni? Ce forme prezintă?
5) Care sunt formele recidivei (în cazul persoanei fizice) reglementate de lege lata?
6) Ce reprezintă recidiva specială? Dar recidiva relativă?
7) Care sunt condiţiile care privesc termenii din structura recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei
fizice?
8) Care sunt condiţiile care privesc termenii din structura recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice?
9) Care sunt condamnările care nu atrag starea de recidivă?
10) Care este tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice?
11) Care este tratamentul penal al recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice?
12) Pot să coexiste recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie?
13) Care sunt condiţiile de existenţă care privesc pluralitatea intermediară de infracţiuni?
14) Care sunt principalele asemănări, respectiv, principalele deosebiri între recidiva postcondamnatorie şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni (în cazul persoanei fizice)? Dar între concursul de infracţiuni şi
pluralitatea intermediară (în cazul persoanei fizice)?
15) Ce forme ale pluralităţii de infracţiuni sunt incompatibile cu starea de minoritate a infractorului?
9
A se vedea: Analiza deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în materie penală și procesual penală cu privire la efectele
acestora în contextul noilor reglementări, http://www.mpublic.ro/analiza_ril.pdf.
77
VII. PARTICIPAȚIA PENALĂ
- Însuşirea cunoştințelor de bază privind instituţia pluralităţii de făptuitori / infractori în vederea unei
departajări corecte a formelor sale de manifestare (pluralitatea naturală; pluralitatea constituită; pluralitatea
ocazională – participația penală).
- Fixarea cu exactitate a formelor sub care se manifestă participația penală, cu identificarea aspectelor comune
cât şi a celor de diferenţiere dintre acestea.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor pe care le prezintă contribuțiile
diferite ce pot fi aduse la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de pe poziția: autorului / coautorilor;
instigatorului; complicelui, precum şi a abilităţii de a diferenţia între acestea și a capacității de a clasifica, după
diverse criterii, participația penală.
- Însuşirea corespunzătoare a problematicii pe care o dezvoltă sancţionarea participanților, modul de reflectare
(sau lipsa reflectării asupra lor) a circumstanțelor în prezența cărora s-a comis fapta și aspectele legate de
impunitatea / nepedepsirea participanților.
Preliminarii
Reglementările cuprinse în Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal, capitol intitulat
Autorul şi participanţii, sunt rezervate autoratului şi participaţiei penale (ocazionale), instituţie juridico-penală
corespunzătoare infracţiunii. Legiuitorul penal actual oferă o concepţie nouă în materie, prin excluderea
autorului din sfera participanţilor (concepţie restrictivă), având în vedere deosebirea calitativă dintre autor
(care comite nemijlocit fapta prevăzută de legea penală) şi instigator, respectiv complice (care săvârşesc fapta
mijlocit, prin autor). Spre deosebire de reglementarea anterioară, ţinem să evidenţiem că legiuitorul actual
acordă definiţia coautorilor, consacră explicit coautoratul impropriu şi renunţă la reglementarea generală a
instituției instigării neurmate de executare.
Întreaga reglementare a materiei susţine concepţia participaţiei ca unitate de faptă, operându-se în
definirea acesteia cu noţiunea de faptă prevăzută de legea penală, cuprinzându-se în sfera participaţiei
conceptele de participaţie proprie, respectiv participaţie improprie. Actele participanţilor (instigator, complice)
nu pot fi privite ca entităţi autonome, întrucât sunt dependente de săvârşirea în mod nemijlocit a faptei
incriminate (sens în care trimitem la art. 174 C. pen.) de către autor. Acest temei juridic al participaţiei penale
atrage importante consecinţe practice, privind: stabilirea datei săvârşirii faptei; incidenţa actelor de clemenţă;
aplicarea legii penale în spaţiu [de pildă, art. 8 alin. (4) C. pen.] şi timp (legea aplicabilă este cea sub care a avut
loc săvârşirea nemijlocită a faptei, potrivit acesteia rezolvându-se şi sancţionarea, indiferent de data comiterii
actelor de instigare sau complicitate) etc.
În egală măsură, participaţia reprezintă o cauză reală de agravare a răspunderii penale, sub forma unei
circumstanţe generale obligatorii [art. 77 lit. a) şi d) C. pen.], sau a unui element circumstanţial agravant [spre
exemplu: art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.; art. 219 alin. (2) lit. f) C. pen.].
Având în vedere actuala reglementare, se poate defini participaţia penală ca fiind situaţia în care o
faptă prevăzută de legea penalăa fost săvârşită de un număr de persoane superior celui (minim) cerut de lege /
impus de natura faptei, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune (de regulă cel puţin una săvârşind
fapta în mod intenţionat).
Important: În cadrul expunerii noastre, se vor aborda principalele aspecte de ordin teoretic din materia
rezervată participaţiei penale, prin comentarii (succinte) care însoţesc textele subsumate cadrului legal aferent
acestei instituţii juridico-penale. Este de precizat faptul că o privire de ansamblu asupra modului de
reglementare a instituţiei participaţiei penale relevă preocuparea legiuitorului penal cu referire la: definiţii
acordate autorului / coautorilor, instigatorului şi complicelui (art. 46 – art. 48 C. pen.), tratamentul penal
aplicabil participanţilor în cazul participaţiei proprii (art. 49 C. pen.), regimul rezervat circumstanţelor reale şi
personale (art. 50 C. pen.), consacrarea cauzei de impunitate/nepedepsire reprezentată de împiedicarea săvârşirii
infracţiunii (art. 51 C. pen.), iar nu în ultimul rând, prin articolul care încheie sediul materiei, prevederea
participaţiei improprii şi tratamentul penal corespunzător (art. 52 C. pen.).
În considerarea celor mai sus expuse, se impune cu necesitate consultarea / parcurgerea literaturii de
specialitate, pentru dezvoltarea aspectelor asupra cărora ne vom apleca în continuare.
78
VII.1. Autorul şi participanţii
Având în vedere dispoziţiile legale corespunzătoare art. 46 C. pen. (autorul şi coautorii), art. 47 C. pen.
(instigatorul) şi art. 48 C. pen. (complicele), se pot defini formele participaţiei penale după contribuţiile aduse
de persoanele implicate în săvârşirea faptei relevante penal, forme reprezentate de coautorat, instigare şi
complicitate. Întotdeauna coautoratul se reţine ca formă principală a participaţiei penale, în raport de care,
deopotrivă, instigarea şi complicitatea semnifică forme secundare, după cum, în egală masură, complicitatea
constituie / rămâne o formă secundară a participaţiei penale.
Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit, prin acte de executare directă, fapta prevăzută
de legea penală, putând lucra de pe oricare poziţie de vinovăţie, ori chiar în lipsa acesteia. Înscriind această
definiţie, legea penală actuală abandonează concepţia extensivă asupra noţiunii de autor, îmbrăţişând
concepţia restrictivă. Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa altor persoane la comiterea faptei,
acesta putând fi, de regulă, orice persoană fizică care întruneşte condiţiile generale şi – dacă este cazul –
speciale, necesare pentru angajarea răspunderii penale, persoană care comite singură fapta incriminată, respectiv
o persoană juridică, în condiţiile art. 135 C. pen.
Atunci când lucrează în participaţie, persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală se identifică prin ocuparea poziţiei de protagonist, comiţând actul esenţial şi necesar ce
configurează nucleul participaţiei penale, spre deosebire de contribuţiile secundare ale participanţilor cu rol de
instigator sau complice.
Se poate observa că în alin. (2) al art. 46 C. pen., legiuitorul actual consacră explicit definiţia legală a
coautorilor, anume: coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală. Excluzând autorul dintre participanţi, legiuitorul român actual se situează pe aceeaşi poziţie şi în
privinţa coautorilor. Doctrina, în mod pertinent, apreciază că „această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a faptei
fiind proprie şi autorului, logic este ca atât autorul cât şi coautorii să aibă acelaşi tratament juridic şi să fie
excluşi împreună (nu numai autorul) din rândul participanţilor la infracţiuni, pentru că astfel se creează o
neconcordanţă între titlul capitolului, care exclude numai pe autor dintre participanţi şi conţinutul reglementării
care subliniază identitatea de trăsături între autor şi coautori (participarea nemijlocită la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală) şi ca atare poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune” (am preferat să
reproducem cuvintele unui autor de specialitate, care a semnalat acest aspect).
Putem defini coautoratul ca fiind acea formă principală a participaţiei penale care constă în
săvârşirea, de către un număr superior de persoane celui cerut de lege sau impus de natura faptei, în mod
nemijlocit şi în baza unei voinţe comune, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
În legătură cu forma principală a participaţiei penale – coautoratul – înţelegem să punctăm urmatoarele
principale aspecte:
- Prin săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, fără interpunerea altor persoane, o
pluralitate de autori devine caz de coautorat numai prin existenţa legăturii subiective, ilustrând – după caz – un
coautorat propriu sau impropriu.
- Menţinerea interesului teoretic şi practic al delimitării coautoratului de forma de participaţie a complicităţii
concomitente, păstrându-se optica potrivit căreia sunt cuprinse în sfera actelor de săvârşire nemijlocită atât
actele de executare propriu-zise (ce se înscriu în activitatea tipică descrisă în norma de incriminare – acte ce se
integrează în latura obiectivă a faptei – coautorat tipic), după cum şi actele care, fără a face parte din verbum
regens, sunt asimilate celor de executare propriu-zisă (coautorat atipic), dar numai în urma aprecierii, pe
cazuri concrete, asupra caracterului lor esenţial, necesar, determinant şi indispensabil producerii rezultatului.
Spre exemplu: acte prin care se înlătură orice obstacol sau rezistenţă esenţială pe care o întâmpină acţiunea
tipică, în pofida aparentei excluderi a acestora din sfera coautoratului, ca efect al definirii sale exprese prin
raportare la comiterea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
- Unele infracţiuni prezintă particularităţi în ipoteza săvârşirii în coautorat (spre exemplu, infracţiunile de
durată – de pildă: continuă, continuată – coautoratul putând fi concomitent sau succesiv, total sau parţial; la
infracţiunile complexe prin reunire, coautorii pot realiza fiecare o parte sau toate acţiunile ce configurează
elementul material; în cazul unor infracţiuni cu subiect activ special – dintre acelea compatibile cu săvârşirea în
coautorat – se impune verificarea calităţii speciale solicitate subiectului activ de către toţi cei care comit
nemijlocit fapta, la acel moment, pentru a se reţine coautoratul.
- În cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, coautoratul se menţine pe toată amplitudinea faptei
săvârşită nemijlocit cu această formă de vinovăţie, în condiţiile verificării intenţiei iniţiale, cât şi a existenţei
culpei în raport cu urmarea finală mai gravă, în persoana fiecărui coautor [art. 50 alin. (2) C. pen.].
- Manifestarea controversei privind existenţa / posibilitatea coautoratului în materia infracţiunilor săvârşite din
culpă. [Înţelegem să nu intrăm în detalii, specificând (totuşi) faptul că, în opinia noastră, aceste infracţiuni sunt
79
compatibile cu forma principală a participaţiei penale. Mai mult, prin trimitere la consultarea / parcurgerea
doctrinei de specialitate care dezvoltă acest subiect, nu putem decât să apreciem o asimilare corespunzătoare a
argumentelor pro / contra, prin prisma sursei (accesibile) de documentare]
- Excluderea, fără dubii, a coautoratului în cazul unor categorii de infracţiuni (cele ce semnifică pluralitate
naturală ori constituită; infracţiuni cu autor exclusiv unic – care se comit in persona propria; infracţiuni omisive
proprii – prin excepţie, însă, subzistă în cazul acestora coautoratul în situaţia în care obligaţia incumbă unui
organ colectiv).
După cum se poate constata, în considerarea ordinii de reglementare, potrivit art. 47 C. pen. se defineşte
instigatorul. Ca participant, instigatorul nu comite în mod nemijlocit fapta, ci în mod mijlocit, prin executant.
Pornind de la textul legal, instigarea reprezintă acea formă secundară, morală, a participaţiei penale, ce constă
în activitatea de determinare, cu intenţie, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. În egală măsură,
instigarea se deosebeşte şi de participaţia sub forma complicităţii (morale), prin caracterul său complex, ca act
de participaţie, cât şi prin poziţia specifică ocupată de instigator. Dacă acesta îşi depăşeşte rolul tipic prin prisma
activităţii specifice descrise prin lege, instigarea este absorbită de coautorat (atunci când instigatorul comite şi
acte de executare nemijlocită), absorbind însă contribuţiile specifice complicităţii (dacă acestea ar fi desfăşurate
de aceeaşi persoană).
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al
infracţiunii (persoană fizică – majoră sau minoră – ori persoană juridică).
Condiţiile instigării, act de participaţie, privesc realizarea unei activităţi de determinare intervenită
înainte ca persoana faţă de care se desfăşoară aceasta să fi luat hotărârea de comitere a faptei incriminate,
determinare care să se efectueze cu intenţie şi să fie urmată de executare (în sensul art. 174 C. pen.). Pentru
dezvoltările teoretice privitoare la condiţiile instigării, felurile (modalităţile) acesteia – spre exemplu: simplă,
calificată; mediată, imediată; proprie, improprie; ş.a. – recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
Deloc de neglijat, după cum am semnalat, este aspectul privitor la o schimbare majoră de optică a
legiuitorului penal actual, prin renunţare la reglementarea instituţiei denumite: instigarea neurmată de
executare, în sensul solicitărilor doctrinei. Fără a intra în detalii, specificăm faptul că instituţia în cauză acoperea
două situaţii distincte din punct de vedere al naturii juridice, dar cu tratament penal uniform (în condiţiile legii),
şi anume: se consacrau actele de instigare neurmate de executarea faptei, acte având semnificaţie penală proprie
şi angajând răspunderea penală în calitate de autor al unei fapte distincte de aceea la care s-a instigat, după cum
se consacrau şi actele de instigare urmate de trecerea celui instigat la executarea faptei, dar în condiţiile
nepedepsirii autorului faptei, reţinându-se calitatea de participant secundar la tentativa comisă, a instigatorului.
Potrivit reglementării actuale, menţionăm că, prima dintre situaţiile mai sus semnalate nu mai este
expres prevăzută prin norme generale, însă, în condiţiile legii, anumite aspecte ale acesteia vor putea fi în
continuare sancţionate, fie ca efect al aplicării unor noi norme de incriminare, fie ca efect al unor potenţiale
interpretări extensive (discutabile, dar probabile) privind unele norme penale speciale. Avem în vedere
dispoziţia din art. 272 C. pen. (influenţarea declaraţiilor), precum şi aceea din art. 370 C. pen. (încercarea de a
determina săvârşirea unei infracţiuni), deşi în acest ultim caz nu ar fi vorba de o preluare propriu-zisă (parţială)
a instituţiei instigării neurmate de executare (căci este vorba efectiv despre o încercare de determinare, nu
despre o determinare reuşită dar neurmată de executare), însă este de aşteptat ca, prin invocarea argumentului a
fortiori, să se extindă şi asupra unor asemenea ipoteze aplicarea incriminării în cauză.
Este de precizat faptul că a doua situaţie dintre cele semnalate de noi, respectiv cazul în care se
realizează o activitate de determinare la săvârşirea faptei relevante penal, dându-se curs instigării (actele de
instigare sunt urmate de trecerea celui instigat la executarea faptei), dar în condiţiile nepedepsirii autorului faptei
(ca efect al desistării sau al împiedicării producerii rezultatului), continuă să îşi menţină relevanţa penală. Se
poate observa că, în această situaţie, este satisfăcută condiţia trecerii la executare din partea autorului faptei
(chiar dacă acesta nu va fi pedepsit), însemnând că se va reţine calitatea de participant (secundar) la tentativa
comisă, a instigatorului, acesta fiind pedepsit pentru infracţiunea tentată comisă. Altfel spus, subzistă comiterea
faptei în participaţie penală, pentru care doar autorul nu se pedepseşte, sancţionarea instigatorului realizându-se
potrivit art. 33 C. pen.
În considerarea ordinii de reglementare, în articolul imediat următor celui care defineşte instigatorul, mai
exact, în art. 48 C. pen., legiuitorul penal înscrie definiţia participantului cu rol de complice. Ca participant,
complicele nu comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci în mod mijlocit, prin executant,
sprijinind efectiv realizarea faptei de către acesta. Pornind de la textul legal, putem defini complicitatea ca fiind
forma secundară a participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte incriminate, ori care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, indiferent dacă după săvârşire această
80
promisiune este sau nu onorată. Determinantă pentru reţinerea complicităţii ca act de participaţie este săvârşirea
nemijlocită a faptei incriminate de către autor / coautori, care atribuie (şi) complicităţii sens juridico-penal, în
lipsa actului de executare activitatea de „complicitate” rămânând fără semnificaţie penală. Se adaugă acestei
condiţii determinante, contribuţia specifică constând în acte de înlesnire sau ajutor, în orice mod, la comiterea
faptei, contribuţie adusă cu intenţie şi care să fi folosit efectiv executantului.
Ca act de participaţie penală, complicitatea este o formă secundară atât în raport de coautorat, cât şi de
instigare. Astfel, în cazul în care complicele îşi depăşeşte rolul, trecând la acte de executare sau de instigare, el
devine coautor, respectiv instigator. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a fi subiect activ al infracţiunii (persoană fizică – majoră sau minoră – ori persoană juridică).
Pentru dezvoltările teoretice privitoare la condiţiile complicităţii, felurile (formele) acesteia – spre
exemplu: anterioară, concomitentă; morală, materială; proprie, improprie; mijlocită, nemijlocită; prin acţiune,
prin inacţiune; ş.a. – recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
În legătură cu forma secundară a participaţiei penale – complicitate – înţelegem să punctăm următoarele
principale aspecte:
- Existenţa unor particularităţi în privinţa complicităţii la unele infracţiuni de durată. La infracţiunea
continuată, reţinerea complicităţii continuate atunci când există unitate de subiect activ la nivelul actului de
executare, în condiţiile legii, care se poate prezenta ca o complicitate totală sau parţială; în situaţia în care
activitatea acestui participant se raportează la o singură acţiune sau inacţiune din structura ansamblului faptic
unic, se admite, în general (opinie majoritară), că se exclude răspunderea penală cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi
art. 36 alin. (1) C. pen. La infracţiunile de obicei, s-ar putea discuta în ce măsură condiţia repetabilităţii actelor
până la apariţia obişnuinţei în comitere se impune sau nu şi pentru reţinerea calităţii de complice (moral sau
material).
- Menţinerea interesului delimitării dintre complicitatea concomitentă şi coautorat, dintre complicitatea morală
şi instigare.
- Menţinerea interesului delimitării între promisiunea de tăinuire / favorizare, în condiţiile legii, ca act de
complicitate morală anterioară sau concomitentă (caracterizată constant în doctrină ca fiind o complicitate de
natură imaterială, care reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei) şi infracţiunile de favorizare a
făptuitorului (art. 269 C. pen.), respectiv tăinuire (art. 270 C. pen.). Este de precizat că, în practica penală
imperativă a instanţei supreme [decizie pronunţată în rezolvarea unui recurs în interesul legii – Decizia nr.
2/2008 a S.U. ale Î.C.C.J. (publicată în M. Of. nr. 859/2008), valabilă şi de lege lata] s-a statuat că „în situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar
dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.
Sintetizând, definiţiile doctrinare acordate actelor de participaţie pornesc de la textele legale care cuprind
definiţiile autorului / coautorilor, instigatorului şi complicelui. Formele participaţiei penale – după contribuţia
persoanei implicate în săvârşirea faptei relevante penal – suportă clasificări diverse, distingând între participaţie
sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii, dintre care se identifică o formă principală, dar şi forme
secundare (la rândul lor, coautoratul, instigarea şi complicitatea cunosc mai multe feluri sub care se prezintă,
după diferite criterii indicate de doctrină). O clasificare importantă a participaţiei vizează formele încetăţenite
sub denumirile: participaţie penală proprie (perfectă) şi participaţie penală improprie (imperfectă), formă
prevăzuta expres de legea penala română (art. 52 C. pen.)
După cum s-a arătat în preliminariile care însoţesc materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie şi
dispoziţii privitoare la tratamentul penal aplicabil participanţilor, distingându-se între sancţionarea în cazul
participaţiei proprii şi în cazul participaţiei improprii (distincţiile poartă asupra sistemelor de sancţionare
consacrate prin lege). În legătură cu problemele de sancţionare, prezintă interes şi dispoziţiile art. 50 C. pen.
(circumstanţe personale şi reale) cât şi art. 51 C. pen. (împiedicarea săvârşirii infracţiunii), care se aplicăîn mod
corespunzător şi în cazul participaţiei improprii.
De reţinut: Venim cu aceste menţiuni deoarece servesc orientării în ceea ce priveşte modul în care
înţelegem să abordăm – în limitele prezentului cadru – materia participaţiei penale, sens în care reamintim faptul
că, expunerea noastră (succintă) urmăreşte îndeaproape ordinea de reglementare din Codul penal. Astfel,
comentariile privitoare la participaţia improprie vor încheia spaţiul rezervat expunerii, după cum însăşi această
instituţie, prin dispoziţiile art. 52 C. pen. încheie sediul materiei consacrat participaţiei penale, în lumina
ansamblului reglementărilor în materie.
81
VII.2. Pedeapsa în cazul participanţilor
Potrivit dispoziţiilor art. 49 C. pen. – denumire marginală: Pedeapsa în cazul participanţilor – se

consacră următoarele: „Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74”.
Reglementarea corespunzătoare prevederilor art. 49 C. pen. dispune în materia sancţionării
participanţilor, cu referire la tratamentul valabil în cazul participaţiei proprii, atunci când se lucrează de pe
aceeaşi poziţie psihică, comună, anume intenţia.
Putem spune că sistemul sancţionator consacrat este unul mixt, care combină parificarea legală cu
diversificarea judiciară de pedeapsă. Aşa cum rezultă din interpretarea legii, se stabileşte o egalitate de
sancţionare între participanţi, avându-se în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (pedeapsa
abstractă), la stabilirea pedepsei concrete instanţa ţinând seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii şi de dispoziţiile art. 74 C. pen. Adoptarea sistemului parificării legale a pedepsei nu conduce, însă,
la aplicarea automată a aceloraşi pedepse tuturor participanţilor. Stabilirea pedepsei în cazul coautorului,
instigatorului, complicelui, se realizează invariabil potrivit criteriului legal special de individualizare (art. 49
teza a II-a prima parte C. pen. – contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii), cât şi potrivit criteriilor generale
de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.).
Atât teoretic, cât şi practic, nu este exclusă aplicarea unei pedepse concrete – ca specie, durată sau
cuantum – mai grele, în cazul participanţilor cu rol de instigator sau complice (care săvârşesc infracţiunea
intenţionată mijlocit, prin autor), decât pedeapsa aplicată executantului nemijlocit, după cum şi pedepsele
individuale ale coautorilor pot să difere, având în vedere natura actelor de executare (propriu-zise sau asimilate
acestora, importanţa lor în producerea urmărilor), caracterul eventual parţial al activităţii unui coautor, absorbţia
potenţială în unele acte de executare a formelor secundare de participaţie penală etc. În aceeaşi ordine de idei,
pot să apară diferenţe la nivelul pedepselor concrete în cazul reţinerii unor cauze generale personale de
atenuare sau agravare a pedepsei (ex.: circumstanţe atenuante ori agravante, stare de recidivă ş.a.), cât şi sub
aspectul modului de individualizare judiciară a pedepsei (cu referire la pedepsele principale în cazul persoanei
fizice infractor major – renunţare la pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere etc.).
Sancţionarea coautorului, instigatorului, complicelui, este condiţionată de săvârşirea faptei de către
autor, iar nu de sancţionarea acestuia; spre exemplu: autorul poate să fie decedat, ori să îi profite o cauză
personală de nepedepsire.
Susţinând participaţia proprie atunci când, prin acte de executare directe, nemijlocite, se comite o
infracţiune din culpă, apreciem că dispoziţiile art. 49 C. pen. sunt aplicabile şi în asemenea cazuri (în pofida
indicării exprese, în această normă, a intenţiei), situaţie valabilă – de altfel – şi în ipoteza infracţiunilor săvârşite
cu intenţie depăşită.
Este de precizat că, atunci când în participaţie proprie au lucrat şi infractori minori, în cazul
individualizării sancţiunilor aplicabile acestora (măsuri educative), se va ţine cont de dispoziţiile art. 114 şi 115
C. pen., alegerea măsurii educative care urmează să fie luată de către instanţă făcându-se în condiţiile legii,
potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen. În cazul săvârşirii infracţiunii intenţionate, în participaţie, de
către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (avem în vedere aici doar ipoteza în
care minorul ar fi răspunzător penal), în condiţiile verificării cerinţelor legale ce atrag reţinerea agravantei
obligatorii din art. 77 lit. d) C. pen., sesizăm aceleaşi diferenţe în regimul de sancţionare aplicabil, pentru
infractorul minor măsura educativă urmând a se stabili potrivit art. 114 C. pen. [spre exemplu, art. 114 alin. (2)
lit. b) coroborat cu art. 125 alin. (2) C. pen.), fără neglijarea criteriilor din art. 74 C. pen., agravanta operând
exclusiv în sarcina infractorului major, căreia îi influenţează dozarea pedepsei.
Important: Indiferent de forma participaţiei penale – anume: participaţie proprie sau participaţie
improprie – în legătură cu tratamentul penal consacrat prin lege (potrivit dispoziţiilor art. 49 C. pen., mai sus
analizat, cât şi, după cum se va vedea, potrivit prevederilor art. 52 C. pen., în cazul participaţiei improprii), sunt
incidente dispoziţiile legale privitoare la circumstanţele personale şi reale! În aceeaşi ordine de idei,
menţionam şi faptul că, de asemenea, cauza de impunitate / nepedepsire înscrisă în materia participaţiei penale
– împiedicarea săvârşirii infracţiunii (art. 51 C. pen.) – este operantă atât în cazul participaţiei proprii cât şi al
participaţiei improprii. Respectând ordinea de reglementare, urmează să ne ocupăm de principalele aspecte
privitoare la: regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale (pct. 3), respectiv
împiedicarea săvârşirii infracţiunii (pct. 4).
82
VII.3. Regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale
Potrivit art. 50 C. pen. se prevede că: „Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui
participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi” – alin. (1); „Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut” – alin. (2).
Subliniem faptul că, în mod constant, în materia participaţiei, teoria penală face distincţie între două
categorii de circumstanţe (lato sensu), anume cele personale, respectiv cele reale, dată fiind importanţa practică
a acestei clasificări, după cum afectează răspunderea penală a tuturor participanţilor sau doar a unora dintre
aceştia. Circumstanţele personale sunt stări, situaţii, calităţi etc. care rezidă în persoana fiecărui făptuitor,
autor sau participant, caracterizându-l din punct de vedere al periculozităţii sociale pe care o prezintă,
subclasificându-se în circumstanţe personale subiective şi circumstanţe personale de individualizare. Se înscriu
în categoria celor subiective, spre exemplu: circumstanţele legate de poziţia psihică pe care s-a situat autorul /
participantul; cauzele generale de excludere a infracţiunii, din registrul celor de neimputabilitate, cu efect in
personam – se exclude cazul fortuit; alte cauze (de înlăturare a răspunderii penale, de impunitate etc.) dintre
acelea de ordin strict personal. Se înscriu în categoria circumstanţelor personale de individualizare, spre
exemplu: o anumită calitate a făptuitorului, starea civilă, raporturile cu victima ş.a.
Aşa cum rezultă din interpretarea legii, indiferent de efectul atras, aceste circumstanţe personale
influenţează numai răspunderea individuală a celui în persoana căruia subzistă, fără să radieze asupra
celorlalţi. Unele probleme continuă să se ridice în materie de participaţie în cazul unor circumstanţe personale,
fiind discutabil dacă se pot converti în circumstanţe reale, semnalând – cu titlu de exemplu – câteva opinii
divergente în acest sens, în privinţa următoarelor aspecte: premeditarea (în concepţia obiectivă), ar fi
susceptibilă de convertire atunci când cel care a premeditat săvârşirea faptei efectuează acte de pregătire
împreună cu alte persoane, care cunosc scopul acestor pregătiri; starea de intoxicaţie voluntară preordinată cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive [art. 77 lit. f) C. pen.], s-ar asimila premeditării atunci când este
cunoscută de participanţi, împreună cu scopul ei; calitatea specială indicată în art. 295 C. pen. (funcţionar public
gestionar sau administrator, în caz de delapidare); calitatea de membru de familie; calitatea de mamă a copilului
nou-născut, aflată în stare de tulburare psihică determinată de naştere [art. 200 alin. (1) C. pen. – care a suscitat
intense dezbateri teoretice şi soluţii doctrinare neunitare] etc.
Circumstanţele reale sunt acele stări, situaţii, împrejurări etc. care se referă la faptă, fiind exterioare
persoanei autorului sau participanţilor. Se înscriu în această categorie (de pildă): circumstanţele privitoare la
loc, timp, mod, mijloace de comitere a infracţiunii, ca circumstanţe speciale sau de ordin general, după caz
anterioare, concomitente sau posterioare executării; cauzele generale de excludere a infracţiunii, din registrul
celor justificative, cu efecte in rem. Potrivit art. 50 alin. (2) C. pen. caracterul obiectiv al circumstanţelor reale
radiază asupra autorului / participanţilor, însă numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au
prevăzut. În prima categorie se integrează cele a căror existenţă se cunoaşte efectiv, fie de la bun început, fie de
pe parcursul săvârşirii faptei, iar în a doua categorie îşi găsesc loc cele prevăzute, dar apreciate, în mod
neîntemeiat, a nu fi propriu-zis incidente pe caz concret.
Circumstanţele reale sunt, de regulă, cunoscute de coautori, deoarece prin săvârşirea în mod nemijlocit
a faptei aceştia dobândesc reprezentarea împrejurărilor de comitere. De asemenea, aceste circumstanţe
influenţează şi răspunderea penală a participanţilor secundari (instigatori, complici), în condiţiile expres
indicate de lege, cu distincţiile operate în doctrină după cum fapta săvârşită nemijlocit este mai gravă, mai
uşoară sau total diferită de cea la care au înţeles aceştia să contribuie. Necunoaşterea unei stări, situaţii sau
împrejurări pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii nu constituie circumstanţă agravantă
sau element circumstanţial agravant (art. 30 alin. 3 C. pen.).
Problema răspunderii participanţilor în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită se rezolvă tot
în temeiul art. 50 alin. (2) C. pen., rezultatul praeterintenţionat al faptei constituind un aspect care priveşte
fapta (circumstanţă reală). Astfel, se va răspunde pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat dacă se
dovedeşte în raport de acesta poziţia psihică similară cu aceea a autorului, din partea participanţilor. Este de
observat că textul din art. 50 alin. (2) C. pen. acoperă explicit doar situaţia intenţiei directe / indirecte, cât şi –
parţial – pe aceea a intenţiei depăşite, dar numai într-una din modalităţile în care este posibilă configurarea
acesteia, anume varianta: intenţie iniţială, culpă cu prevedere în privinţa rezultatului final mai grav (deşi
doctrina a indicat posibilitatea construcţiei intenţiei depăşite prin întâlnirea oricărei modalităţi iniţiale a intenţiei
cu oricare modalitate finală a culpei). Deşi în mod constant practica instanţei supreme a extins ipoteza şi asupra
situaţiei în care culpa finală (din structura praeterintenţiei) ar fi o culpă simplă (astfel încât circumstanţele
privitoare la faptă, în această optică, sunt apreciate că se răsfrâng asupra participanţilor dacă aceştia le-au
cunoscut ori le-au prevăzut, sau, în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă puteau să le prevadă),
doctrina continuă să manifeste serioase rezerve asupra soluţiei, care tinde a extinde in mala partem textul legal
[cu atât mai mult cu cât, de lege lata, s-a inserat expres textul art. 16 alin. (5) C. pen., s-ar impune o completare
83
a conţinutului normativ al art. 50 alin. (2) C. pen. prin introducerea unor prevederi exprese în acest sens.]
VII.4. Cauza de impunitate / nepedepsire: Împiedicarea săvârşirii infracţiunii
Potrivit prevederilor art. 51 C. pen.– cu denumirea marginală: Împiedicarea săvârşirii infracţiunii – se

dispune în următorul sens: „Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă
săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii” – alin. (1); „Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării
constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune” – alin. (2).
Această dispoziţie reglementează cauza legală, generală, personală, de impunitate / nepedepsire a
participantului la o tentativă relevantă penal, cauză reprezentată de împiedicarea săvârşirii infracţiunii
[corespunzător alin. (1)], precum şi regimul actelor îndeplinite până în momentul împiedicării consumării
[corespunzător alin. (2) – acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate.]
Ca şi în cazul împiedicării producerii rezultatului [potrivit reglementarii din art. 34 alin. (1) teza a II-a
C. pen.], exprimarea legală a noii modalităţi posibile de împiedicare a săvârşirii infracţiunii, referitoare la
încunoştinţarea autorităţilor, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, ridică o problemă de
interpretare care atrage aprecieri doctrinare divergente. Subscriem curentului de opinie potrivit căruia, pentru
ca împiedicarea săvârşirii infracţiunii să constituie cauză de impunitate (să atragă nepedepsirea
participantului), la nivelul condiţiilor pe care le implică, în ambele ipoteze legale, solicită: să fie începută
executarea faptei de către autor, iar acţiunea participantului – coautor, instigator sau complice – realizată prin
împiedicare sau denunţare, să aibă loc înainte de descoperirea infracţiunii, şi să conducă la împiedicarea
efectivă a consumării infracţiunii.
De precizat că incidenţa acestei cauze de nepedepsire poate lăsa tentativa atât în formă imperfectă, cât
şi perfectă (tocmai datorită suprimării cerinţei ca împiedicarea să se realizeze în cursul executării, fără a se
înţelege însă că se exclude această ipoteză faptică, căci noul legiuitor nu indică expres că împiedicarea urmează
a avea loc doar ulterior finalizării acţiunii). De impunitate, potrivit acestui text legal, pot beneficia doar
participanţii (unul sau mai mulţi coautori, instigatorul, complicele), iar nu şi autorul, pentru care se aplică
dispoziţiile din art. 34 C. pen. Este însă de discutat dacă, atunci când toţi coautorii s-ar înţelege în sensul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului, ar trebui să se reţină incidenţa art. 51 C. pen., sau, din contra,
aceea a art. 34 C. pen.. (deşi problema este preponderent teoretică, efectul impunităţii fiind, în ambele situaţii,
câştigat pentru aceştia). În acest sens, invităm şi la o temă de reflecţie pe marginea problemelor de delimitare
între aceste două cauze de nepedepsire a tentativei.
Pentru comentarii teoretice privind regimul prevăzut de lege pentru actele de executare calificate, facem
trimitere punctuală la expunerea problematicii în secţiunea rezervată tentativei.
VII. 5. Participaţia improprie
Cadrul legal rezervat instituţiei participaţiei penale se încheie prin prevederi referitoare la participaţia
improprie, în conformitate cu art. 52 C. pen., pe care înţelegem să îl reproducem în integralitatea sa. Legea
prevede că:
(1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la
care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o
altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 50 şi 51 se aplică în mod corespunzător.
Reglementarea corespunzătoare art. 52 C. pen. oferă soluţia originală şi singulară a legii penale
române, care consacră participaţia improprie – instituţie de drept penal apreciată ca devenită tradiţională în
spaţiul juridic autohton „şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi în practică, în detrimentul teoriei
autorului mediat” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal].
84
Formula juridică a participaţiei improprii se întemeiază pe aceeaşi unitate de faptă prevăzută de legea
penală, săvârşită de un număr de persoane superior aceluia minim necesar solicitat de lege, sau de natura faptei
(ca şi în cazul participaţiei proprii), reflectând însă caracterul eterogen al poziţiilor psihice ale persoanelor care
o comit. Conţinutul normativ înfăţişează mai multe modalităţi, indicând coautoratul impropriu (prevedere
explicită nouă), precum şi instigarea şi complicitatea improprii, reglementând condiţiile de existenţă şi regimul
de sancţionare al acestora.
Modalitatea normativă a coautoratului impropriu dă conţinut prevederii din alin. (1) al art. 52 C. pen,,
distingându-se două situaţii: varianta intenţie – culpă, respectiv varianta intenţie – lipsă de vinovăţie (apreciem
că, în mod criticabil, legiuitorul nu s-a referit aici şi la o variantă care să includă explicit praeterintenţia, ori
modalitatea culpă – lipsă de vinovăţie). În prima dintre cele două variante (varianta intenţie – culpă), se
încadrează situaţia în care fapta prevăzută de legea penală săvârşită în mod nemijlocit prezintă caracter
infracţional atât atunci când se comite cu intenţie, cât şi din culpă, angajând – în acest caz – separat
răspunderea penală a coautorilor, în baza unor dispoziţii legale diferite (sistemul diversificării de pedeapsă), în
raport de forma de vinovăţie dovedită pentru fiecare. Spre exemplu: act de omucidere, reţinându-se încadrarea
de omor, respectiv aceea de ucidere din culpă. În cea de-a doua variantă (varianta intenţie – lipsă de vinovăţie),
fapta prevăzută de legea penală săvârşită constituie infracţiune intenţionată pentru un coautor, neconstituind
infracţiune în raport de celălalt, întrucât s-a comis fără vinovăţie, atrăgând pentru coautorul infractor pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie. Dacă se impune, faţă de coautorul făptuitor se va putea lua,
eventual, o măsură de siguranţă, în condiţiile prevăzute de art. 107 alin. (2) C. pen. Menţionăm că participaţia
improprie sub forma coautoratului a fost acceptată de o parte a doctrinei anterioare, fiind confirmată frecvent de
unele soluţii din practică, spre exemplu în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni de către un infractor major,
împreună cu un minor nerăspunzător penal.
Modalitatea normativă a instigării / complicităţii improprii dă conţinut, în modalitatea intenţie – culpă,
prevederii din alin. (2) al art. 52 C. pen., atunci când intenţia caracterizează poziţia psihică a participanţilor
secundari, iar culpa pe aceea a autorului (coautorilor), în condiţiile faptei relevante penal atât în cazul
incriminării potrivit intenţiei cât şi culpei. În acest caz de participaţie improprie, răspunderea penală se
realizează în baza unor dispoziţii legale diferite, instigatorul / complicele fiind pedepsiţi pentru infracţiunea
intenţionată comisă, iar autorul / coautorii pentru o infracţiune din culpă (sistemul diversificării de pedeapsă).
Modalitatea normativă a instigării / complicităţii improprii dă conţinut, în modalitatea intenţie – lipsă
de vinovăţie, prevederii din alin. (3) al art. 52 C. pen., intenţia caracterizând poziţia psihică a participanţilor
secundari, iar autorul / coautorii acţionează fără vinovăţie. În acest caz, se angajează răspunderea penală a
instigatorului / complicelui care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune
(sistemul parificării de pedeapsă, în cazul mai multor participanţi secundari), iar autorul / coautorii nu vor fi
pedepsiţi, fiind exclus caracterul infracţional al faptei săvârşite (eventual, faţă de aceştia se pot lua măsuri de
siguranţă).
Cu titlu de observaţii, indicăm următoarele:
- Atunci când în participaţie improprie, în varianta intenţie – culpă, lucrează un infractor minor (în orice
calitate), sancţionarea acestuia urmează a se realiza prin recurgere la măsuri educative, în ciuda referirilor
constante (doar) la pedepse din art. 52 C. pen.
- În raport de ipotezele complicităţii improprii [art. 52 alin. (2) şi alin. (3) C. pen.], o parte a doctrinei admite că
este exclusă complicitatea prin promisiune – forma prevăzută de art. 48 alin. (2) C. pen.
- Atunci când fapta este comisă nemijlocit din culpă [art. 52 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. pen.], se are în vedere,
în opinia majoritară din doctrina penală, exclusiv forma culpei simple (fără prevedere), situaţie ce poate fi
dezbătută.
- Varianta de participaţie improprie reprezentată de situaţia comiterii nemijlocite a faptei fără vinovăţie [art. 52
alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) C. pen.] s-ar putea reţine atât atunci când lipseşte direct vinovăţia, în accepţiunea
de element subiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii, precum şi atunci când lipsa vinovăţiei este
implicit atrasă ca urmare a inexistenţei imputabilităţii (fiind prezentă o cauză de neimputabilitate).
Reluând o idee anterior exprimată, după cum se poate observa din prevederile alineatului final al art. 52
C. pen., dispoziţiile relative la regimul circumstanţelor personale / reale, cât şi cauza de nepedepsire a
împiedicării săvârşirii infracţiunii, se aplică în mod corespunzător şi în cazul participaţiei improprii.
Reiterăm (şi) observația privitoare la necesitatea parcurgerii doctrinei de specialitate, în completarea
abordării selective pe care am realizat-o în materia instituţiei participaţiei penale!
***
85

(din materia aferentă participației penale):
1) Care este definiția și natura juridică a participației penale?

2) Care sunt formele participației penale? Specificați criteriile de clasificare!
3) Care sunt diferențele semnificative dintre coautorat și complicitatea materială concomitentă? Dar
diferențele dintre instigare și complicitatea morală? Identificați deosebirile la nivelul condițiilor de
existență, specificând care dintre acestea reprezintă formă principală, respectiv formă secundară de
participație penală!
4) Prin ce se particularizează complicitatea prin promisiune? Ce probleme de delimitare ridică?
5) Ce se înțelege prin noțiunile de parificare de pedeapsă, respectiv diversificare de pedeapsă?
6) În ce constă tratamentul penal incident în cazul participației proprii? Dar în cazul participației improprii?
7) Ce asemănări, respectiv ce deosebiri există între participația proprie și participația improprie?
8) În cazul căror infracțiuni este exclus coautoratul?
9) Care este regimul circumstanțelor personale în materia participației? Dar al celor reale?
10) Care este natura juridică a împiedicării săvârșirii infracțiunii? Ce condiții trebuie îndeplinite pentru a
atrage efectul specific prevăzut de lege?
86
ANEXĂ – FIŞE DE LUCRU
Fişa de lucru nr. 1

(privind definiția infracțiunii și trăsăturile esenţiale ale infracţiunii)
• Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1) Definiţia legală a infracţiunii – art. 15 alin. (1) C. pen. – evidenţiază trăsăturile generale, fundamentale ale
infracțiunii, care sunt trăsături comune tuturor faptelor ce constituie infracţiuni, ceea ce permite distincţii în
raport cu ilicitul extrapenal.
2) Potrivit legii penale române în vigoare, infracţiunea este fapta prevăzută de lege, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputată persoanei care a săvârşit-o.
3) Potrivit legii penale române în vigoare, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
intenţie, nejustificabilă şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
4) Indiferent de optica adoptată în materia identificării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, se cere întrunirea
cumulativă a acestora.
5) Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea
penală este şi o infracţiune.
6) Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale infracţiunii.
Prevederea faptei în legea penală şi vinovăţia îşi găsesc reflectare în conţinutul infracţiunii.
7) Orice faptă prevăzută de legea penală constituie o faptă penală (infracţiune), iar săvârşirea sa pe caz concret
conduce la angajarea răspunderii penale a subiectului ei activ.
8) Fapta prevăzută de legea penală este singurul temei al răspunderii penale.
9) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile ori măsurile
educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni. De asemenea, legea penală prevede
(şi) măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
10) Sunt sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă; pedepsele şi măsurile
educative = sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii penale.
11) Caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil există doar atunci când, în speţă, nu sunt
incidente anumite cauze (cu efect extinctiv asupra lor) operante în materie juridico-penală.
12) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate sunt cauze care înlătură
răspunderea penală.
13) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul II din Partea generală a Codului
penal sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, având un caracter real. Nu există cauze speciale de
ordin justificativ.
14) Incidenţa unei cauze justificative înlătură răspunderea penală, dar nu şi posibilitatea luării unor sancţiuni de
drept penal în legătură cu fapta comisă.
15) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul III din Partea generală a Codului
penal sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, având – de regulă – un caracter personal. Nu există
cauze de neimputabilitate de ordin special.
16) Incidenţa unei cauze de neimputabilitate exclude caracterul infracţional al faptei comise, precum şi
posibilitatea luării unor sancţiuni de drept penal.
17) Pornind de la definiţia infracţiunii, greşim dacă afirmăm următoarele: ansamblul cauzelor generale de
excludere a infracţiunii se reduce la cauzele justificative şi la cele de neimputabilitate.
18) Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate „lovesc” în trăsături esenţiale distincte ale infracţiunii;
drept urmare, trebuie operate deosebiri între aceste cauze, dincolo de unele aspecte comune pe care le
prezintă.
19) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate nu reprezintă cauze de
impunitate / nepedepsire.
20) Sub aspect procesual penal, în situaţia în care se constată existenţa cauzelor de excludere a infracţiunii,
organul judiciar penal – ca organ jurisdicţional (instanţa penală) – dispune soluţia achitării.
87
Fişa de lucru nr. 2

(privind conținutul constitutiv al infracțiunii)

1) Prin conţinut al infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor / cerinţelor (obiective şi subiective) prevăzute
în norma de incriminare, cerinţe necesare pentru ca fapta să constituie infracţiune.
2) Orice infracţiune prezintă un obiect juridic special, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un obiect
material.
3) Cu titlu de exemplu, prezintă obiect material următoarele infracţiuni: omorul, violul, furtul în scop de
folosinţă, tâlhăria. Astfel: în cazul omorului, obiectul material = instrumentul folosit în comiterea actului de
ucidere a victimei; în cazul violului, obiectul material = dreptul la libertate şi integritate sexuală; în cazul
furtului în scop de folosinţă, obiectul material = vehiculul sustras în scopul însuşirii pe nedrept; în cazul
tâlhăriei, în ipoteza unui furt săvârşit prin ameninţarea victimei deposedate, obiectul material este unul
complex, reţinând existenţa unui obiect material principal + un obiect material secundar.
4) Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infracţiunii; orice infracţiune
prezintă un element material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un obiect material.
5) Orice infracţiune prezintă un obiect material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi) un element material.
6) Infracţiunile formale sunt lipsite de element material, spre deosebire de infracţiunile materiale, care
prezintă un element material.
7) Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta (prevăzută de legea penală) cu discernământ, ceea ce înseamnă că, prin lege –
art. 113 alin. (2) C. pen. – se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
8) Potrivit art. 113 alin. (3) C. pen. se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală a persoanei fizice.
Consecinţele răspunderii penale a persoanei minore la data săvârşirii infracţiunii, dar devenită majoră la
momentul judecăţii, sunt reprezentate de măsurile educative, iar nu de pedepse.
9) Sub aspectul naturii juridice, se impune distincţia între starea de minoritate a făptuitorului, respectiv starea
de minoritate a infractorului. Starea de minoritate a făptuitorului este o cauză generală de excludere a
infracţiunii (cauză de neimputabilitate), iar starea de minoritate a infractorului semnifică o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale (în raport cu răspunderea penală a infractorilor majori).
10) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Excluderea infracţiunii atrage excluderea răspunderii
penale; într-o atare situaţie, în condiţiile legii (speciale), se pot lua față de făptuitorul minor, unele măsuri
de protecţie specială.
11) Faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, nu se
pot lua măsuri educative, însă este posibilă luarea unor măsuri de siguranţă.
12) Legea penală nu defineşte noţiunea de responsabilitate, noţiune de interes cu referire la persoana fizică –
potențial subiect activ al infracțiunii.
13) Infracţiunile cu subiect activ special (calificat, circumstanţiat) sunt infracţiunile pentru care legea penală
impune îndeplinirea unei calităţi speciale în sarcina autorului / coautorului, calitate care trebuie să existe la
data săvârşirii faptei. Potrivit doctrinei majoritare, aceste infracţiuni s-au încetăţenit sub denumirea de
infracţiuni proprii.
14) Nu există infracţiuni cu subiect pasiv special, după cum nu există nici infracţiuni care, în egală măsură, să
prezinte atât subiect activ special, cât şi subiect pasiv special.
15) O infracţiune nu poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
16) Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include trei elemente obligatorii, respectiv:
obiectul material, urmarea imediată şi raportul (legătura) de cauzalitate.
17) După elementele care compun latura obiectivă, putem distinge clasificări variate ale faptelor penale,
reţinând atenţia: infracţiunile comisive şi infracţiunile omisive; infracţiunile de rezultat şi infracţiunile de
pericol.
18) Infracţiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de infracţiuni omisive
improprii, care trebuie deosebite de infracţiunile omisive proprii.
19) Sub aspectul laturii obiective, o infracţiune poate să prezinte un conţinut alternativ; alternanţa se poate
manifesta la nivelul elementului material sau al urmării imediate.
20) Potrivit doctrinei (curent majoritar), se pune semn de egalitate între: infracţiunile de rezultat şi infracţiunile
materiale – pe de o parte – respectiv între infracţiunile de pericol şi infracţiunile formale – pe de altă parte
(de regulă, infracţiunile de rezultat prezintă obiect material, iar infracţiunile de pericol sunt lipsite de obiect
88
material). Acceptând opinia potrivit căreia obiectul material stă la baza clasificării infracţiunilor în
infracţiuni materiale şi infracţiuni formale, putem distinge infracţiuni de rezultat lipsite de obiect material,
respectiv infracţiuni de pericol care prezintă obiect material.
21) Doctrina penală deosebeşte subcategorii ale infracţiunilor de pericol, şi anume: infracţiuni de pericol
concret şi infracţiuni de pericol abstract. Cu titlu de exemplu, este o infracţiune de pericol concret – fapta
incriminată de art. 208 C. pen.; dimpotrivă, este o infracţiune de pericol abstract – fapta incriminată de art.
273 C. pen.
22) Raportul de cauzalitate constă în legătura care trebuie să existe între elementul material şi urmarea
imediată; raportul de cauzalitate trebuie dovedit / constatat în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi în cazul
infracţiunilor de pericol concret.
23) În cazul anumitor infracţiuni, în legătură cu elementul material, legiuitorul înscrie cerinţe esenţiale
referitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei, cerinţe care întregesc latura
obiectivă.
24) Infracţiunea de delapidare (art. 295 C. pen.) este o infracţiune cu subiect activ special, o infracţiune care
prezintă un conţinut alternativ, spre deosebire de infracţiunea de furt (art. 228 C. pen.), care este o
infracţiune cu subiect activ general, dar ambele prezintă obiect material.
25) Omorul din culpă este o infracţiune de pericol, infracţiune omisivă proprie, care nu poate avea o pluralitate
de subiecţi pasivi.
26) Violenţa în familie [art. 199 alin. (1) C. pen.] desemnează forme agravate cu incriminare autonomă ale
unor infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale, care se caracterizează prin existenţa unor subiecţi
speciali.
27) Conţinuturile alternative se întâlnesc în cazul unor infracţiuni pentru care legiuitorul prevede – sub aceeaşi
denumire – două sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu, art. 287 C. pen.). Dacă se realizează
mai multe dintre conţinuturile alternative, soluţia corectă este cea care exclude unitatea infracţională.
28) Sub aspectul variantelor de incriminare, nu există deosebiri între noţiunea de conţinut alternativ şi cea de
conţinuturi alternative.
29) În cazul infracţiunii de furt – art. 228 alin. (1) C. pen. – bunul mobil sustras din posesia sau detenţia altei
persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii sale pe nedrept, reprezintă mobilul acestei fapte
contra patrimoniului.
30) Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale ale laturii obiective –
latură fundamentală a faptei penale.
• Test grilă – Vinovăția penală

(identificați variantele corecte; toate combinațiile sunt posibile: la o grilă pot fi corecte sau greșite toate
variantele, fiind totodată posibil ca parte din variante să fie corecte, iar parte greșite)
1) Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţia directă).
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (intenţia
indirectă).
c) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia
eventuală).
2) Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind că el se va produce (culpa simplă).
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să îl prevadă (culpa fără prevedere).
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu
prevedere).
3) Intenţia spontană şi intenția premeditată:
a) sunt cunoscute şi sub denumirile de intenţie repentină, respectiv intenţie preordinată.
b) ambele atrag atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită.
c) se diferenţiază sub aspectul particularităţilor ce caracterizează starea psihică a subiectului activ.
4) Intenţia indirectă şi culpa simplă:
a) nu se pot reuni în structura intenţiei depăşite.
b) se identifică cu intenţia eventuală, respectiv cu o culpă fără prevedere.
c) prezintă în structura lor atât un factor intelectiv, cât şi un factor volitiv.
89
5) Vinovăţia penală:
a) este prezumată de legea penală.
b) cunoaşte două forme: intenţia şi culpa.
c) nu este prezumată de legea penala, cunoscând trei forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită.
6) Intenţia depăşită:
a) este cunoscută şi sub denumirea de praeterintenţie.
b) nu este o modalitate normativă a intenţiei (așa cum sunt intenţia directă şi intenţia indirectă).
c) există atunci când fapta, constând într-o acţiune intenționată, produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei ce caracterizează inacţiunea făptuitorului.
7) Există intenţie depăşită:
a) când fapta, constând într-o acţiune din culpă, produce un rezultat mai grav, care se datorează intenţiei
făptuitorului.
b) când fapta, constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată (intenţie directă sau intenţie indirectă),
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (culpă cu prevedere sau culpă fără
prevedere).
c) când fapta, constând într-o inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai puţin grav, care se datorează
culpei făptuitorului.
8) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune:
a) constituie infracţiune fie atunci când este săvârşită cu intenţie, fie atunci când se comite din culpă.
b) intenţionată (intenţie directă), care produce un rezultat mai grav, datorat intenţiei indirecte a făptuitorului,
este o infracţiune caracterizată subiectiv prin intenţie depăşită.
c) constituie infracțiune, ca regulă, atunci când este săvârşită cu intenţie.
9) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune comisă din culpă:
a) constituie infracţiune numai atunci când legea o prevede în mod expres.
b) constituie infracţiune comisă cu intenţie depășită.
c) cu prevedere, dacă produce un rezultat mai grav, care nu a fost prevăzut, dar care trebuia şi putea să fie
prevăzut de către subiectul activ, constituie o infracţiune comisă din culpă depăşită.
10) Cu titlu de exemplu, intenţia reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor infracţiuni:
a) omisiunea sesizării – art. 267 alin. (1) C. pen. – care este o infracţiune omisivă.
b) abandonul de familie – art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen. – care este o infracţiune continuă omisivă.
c) folosirea unui minor în scop de cerşetorie – art. 215 C. pen. – care este o infracţiune de obicei.
11) Cu titlu de exemplu, culpa reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor infracţiuni:
a) neglijenţa în serviciu – art. 298 C. pen. – care este o infracţiune comisivă sau (după caz) omisivă.
b) omisiunea sesizării – art. 267 alin. (2) C. pen. – care este o infracţiune omisivă.
c) vătămarea corporală din culpă – art. 196 alin. (4) C. pen. – care este o infracţiune complexă omogenă.
12) Cu titlu de exemplu, intenţia depăşită reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor
infracţiuni:
a) întreruperea cursului sarcinii – art. 201 alin. (3) C. pen.
b) vătămarea corporală care a cauzat punerea în primejdie a vieţii persoanei – art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.
c) infracţiunea de ultraj – art. 257 C. pen. – în ipoteza legală a lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de
moarte.
13) Faţă de incriminarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 195 C. pen.:
a) dacă nu se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul mortal (letal) survenit, ci numai intenţia sa
în raport cu lovirea / vătămarea iniţială, răspunderea penală este exclusă complet.
b) dacă se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul = moartea victimei, dar aceasta nu se
suprapune peste intenţia iniţială de lovire / vătămare, răspunderea penală se va angaja doar pentru
infracţiunea de ucidere din culpă.
c) dacă se dovedeşte că făptuitorul a acţionat nu cu intenţia de a lovi / vătăma integritatea corporală a
victimei, ci cu intenţia de ucidere a acesteia, răspunderea penală se va angaja pentru infracţiunea de omor.
14) Mobilul şi scopul infracțiunii:
a) nu reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii.
90
b) în baza unor norme de incriminare, ca elemente constitutive ale formei de bază a respectivelor infracţiuni,
nu pot sa fie prevăzute de legiuitor decât împreună, cumulativ.
c) spre deosebire de agravarea răspunderii penale în cazul infracțiunilor intenţionate, atrag atenuarea
răspunderii penale în cazul infracţiunilor comise din culpă.
15) Spre deosebire de scop, mobilul infracţiunii:
a) reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei relevante penal.
b) caracterizează orice infracţiune, indiferent dacă este o infracţiune intenţionată sau din culpă.
c) nu este un element obligatoriu al laturii subiective din conţinutul oricărei fapte intenţionate.
Fisa de lucru nr. 3

(privind cauzele generale de excludere a infracțiunii)
• Apreciaţi - argumentat - asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:

1) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate – prevăzute în Partea
generală a Codului penal – reprezintă cauze generale de excludere a infracţiunii. Aceste cauze pot intra în
concurs, deci pot coexista, fiind exclusă răspunderea penală.
2) Cauzele de excludere a infracţiunii reprezintă cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
3) Cauzele care exclud infracţiunea nu trebuie confundate cu o altă categorie de cauze operante în materie
juridico-penală, respectiv cauzele care înlătură răspunderea penală.
4) Nu există cauze justificative şi cauze de neimputabilitate de ordin special.
5) Cauzele justificative produc efecte in rem şi nu atrag incidenţa sancţiunilor de drept penal.
6) De regulă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor (caz în care fapta
prevăzută de legea penală se va reţine ca fiind săvârşită în participaţie improprie), spre deosebire de cauzele
justificative al căror efect se extinde şi asupra participanţilor.
7) Atât legitima apărare cât şi starea de necesitate sunt structurate pe două laturi care reclamă (şi) o anumită
proporţie ce trebuie să existe între acestea.
8) În materia legitimei apărări, legiuitorul înscrie o prezumţie absolută, care nu cere îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege pentru atac.
9) Legitima apărare şi excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 C. pen.) sunt cauze generale de excludere a
infracţiunii, existând diferenţe sub aspectul naturii lor juridice şi al efectului atras.
10) Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil (în materia legitimei apărări / stării de necesitate)
nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului, cât şi stării de pericol, sunt aceleaşi ca şi în cazul
excesului neimputabil.
11) Depăşirea limitelor legitimei apărări / depăşirea limitelor stării de necesitate [art. 75 alin. 1 lit. b) și c) C.
pen.] reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii penale.
12) Art. 21 C. pen. reglementează o cauză generală de excludere a infracţiunii, anume: cauza justificativă a
exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii.
13) Când legea incriminează săvârşirea faptei fără drept / în mod ilegal (spre exemplu: fapta descrisă în art. 205
C. pen.), iar fapta este săvârşită în exercitarea unui drept recunoscut de lege, va fi înlăturată tipicitatea;
aceeaşi împrejurare constituie cauză justificativă în cazul în care legiuitorul nu a prevăzut acest element de
tipicitate (pe conținutul constitutiv al faptei incriminate comise).
14) Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor este susceptibil de a înlătura
caracterul ilicit al unor fapte relevante penal.
15) Săvârşirea faptei descrise potrivit dispoziţiilor din art. 228 C. pen., în condiţiile în care persoana deposedată
îşi dă consimţământul pentru luarea bunului, exclude reţinerea faptei ca infracţiune, fiind incidentă cauza
din art. 22 C. pen.
16) Dacă o persoană încearcă uciderea victimei, în condiţiile art. 190 C. pen., însă aceasta nu decedează, se
poate considera că este înlăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât există consimţământul persoanei
vătămate (art. 22 alin. 1 C. pen.).
17) Consimţământul persoanei, victimă a traficului de persoane / de minori, nu constituie cauză justificativă,
după cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice în cazul torturii.
18) Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte in personam.
19) Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă) exclud responsabilitatea
persoanei, ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.
20) Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 C. pen.), măsurile de siguranţă se iau faţă de
91
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz, imputabilă sau
neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
21) Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, (cel puțin) trei dintre acestea reprezintă negarea
condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).
22) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritatea a făptuitorului este o cauză generală de
neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului, care reprezintă o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale, în raport de răspunderea penală angajată de infractorul major (la data
săvârşirii ansamblului faptic infracţional).
23) Potrivit art. 113 alin. (1) C. pen., legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de incapacitate penală.
24) Faţă de minorul care la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani se ia, în condiţiile legii, o măsură educativă.
25) Nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care faptă nu constituie infracţiune, putând
atrage incidenţa unor măsuri de protecţie specială; în cazul în care nu există o cauză justificativă, în
condiţiile legii, poate fi luată o măsură de siguranţă.
26) Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o circumstanţă generală
legală de agravare a răspunderii penale.
27) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor
(făptuitor sau infractor), nu constituie circumstanţă agravantă, dacă starea de minoritate a co-participantului
nu a fost cunoscută de infractorul major.
28) Dispoziţiile art. 30 C. pen. – per ansamblu – instituie o cauză generală de neimputabilitate.
29) Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei) înlătură
trăsătura esenţiala a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra tipicităţii, care înlătură intenţia (ca
element al laturii subiective) şi culpa (însă, în acest din urmă caz, numai dacă eroarea este invincibilă).
30) Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial agravant nu afectează
existenţa faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei în cauză.
Fișa de lucru nr. 4

(privind formele infracţiunii intenţionate)
• Apreciaţi - argumentat - asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:

1) În perioada externă a unei activităţi infracţionale intenţionate se disting trei etape, reprezentate de: faza
actelor de pregătire, faza actelor de executare, faza urmărilor.
2) Fazele de desfășurare a unei activităţi infracționale care compun perioada externă sunt posibile la orice
infracţiune, indiferent dacă aceasta este o infracţiune intenţionată, ori una din culpă sau săvârşită cu intenţie
depăşită.
3) Orice infracţiune impune, în prealabil, realizarea / desfăşurarea unor acte de pregătire, în vederea trecerii la
executarea acesteia.
4) Infracţiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală, desemnând forma tipică (perfectă) a
infracţiunii.
5) În Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii exprese privind actele de pregătire,
prevederi legale prin care se consacră definiţia acestora, precum şi regimul lor de sancţionare.
6) Infracţiunea - fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la acelea denumite
(generic) infracţiuni de durată (infracțiuni cu durată de consumare), care sunt reprezentate de: infracţiunile
continue, continuate, de obicei şi progresive.
7) Infracţiunea - fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la acelea denumite
(generic) infracţiuni de durată (patru la număr), dintre care una este o formă de unitate naturală
infracţională, iar celelalte trei sunt forme ale unităţii infracţionale legale.
8) În cazul infracţiunilor de durată, momentul epuizării activităţii infracționale este un moment ulterior şi
distinct momentului consumativ (de consumare).
9) În Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii care consacră momentul (considerat a fi
cel) de epuizare corespunzător anumitor activităţi infracţionale (infracţiuni de durată).
10) Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în materia infracţiunilor de durată, atât infracţiunea continuă cât şi
infracţiunea progresivă se epuizează la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni, spre deosebire de cazul
92
infracţiunii continuate sau al infracţiunii de obicei, care se consumă la data săvârşirii ultimului act de
executare.
11) Legiuitorul Codului penal român a îmbrăţişat, în principiu, teza neincriminării actelor de pregătire în
vederea comiterii de infracţiuni.
12) Potrivit dispoziţiilor legale exprese, sunt de remarcat (uneori, în mod excepțional) două tehnici (distincte)
de incriminare a actelor preparatorii la infracţiune, anume: în unele cazuri, actele de pregătire în vederea
comiterii unor fapte penale sunt incriminate prin asimilare cu tentativa; în alte cazuri, aceste activităţi sunt
incriminate ca infracţiuni autonome, de sine-stătătoare.
13) Indiferent de tehnica de incriminare a unor acte de pregătire (în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de
legea penală română, anume: prin asimilare cu tentativa, sau ca infracţiuni autonome), tratamentul penal
aplicabil acestora este unul nediferenţiat, constând în sancţionarea cu pedeapsa anume prevăzută de lege
pentru ele.
14) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracțiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau care nu şi-a produs efectul, constituind – prin incriminare – o formă atipică (imperfectă) a
infracţiunii.
15) Sub aspectul naturii juridice, tentativa (relevantă penal) este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii,
indiferent dacă ea îmbracă forma imperfectă sau forma perfectă, constituind o cauză (stare) generală de
atenuare a răspunderii penale.
16) Art. 32 alin. (1) teza I C. pen. consacră tentativa idonee, în forma imperfectă (neterminată, întreruptă).
17) Art. 32 alin. (1) teza a II-a C. pen. consacră tentativa idonee, în forma perfectă (terminată, neîntreruptă) .
18) Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu
şi-a produs efectul, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
19) Tentativa perfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
însă întreruptă, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
20) Spre deosebire de tentativa imperfectă (în cazul căreia nu se produce consumarea infracţiunii, întrucât are
loc o întrerupere a executării faptei), în cazul tentativei perfecte, dimpotrivă, executarea fiind terminată, are
loc şi consumarea infracţiunii.
21) După criteriul gradului de realizare a elementului material (acţiunii), tentativa se clasifică în: tentativă
imperfectă şi tentativă perfectă.
22) Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile (intenţionate) de rezultat, cât şi la infracţiunile
(intenţionate) de pericol.
23) Tentativa perfectă este posibilă, cu unele excepţii, numai la infracţiunile de rezultat.
24) Tentativa nu este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, după cum nu orice tentativă posibilă
este şi relevantă penal (incriminată).
25) Tentativa idonee este o tentativă periculoasă, relevantă penal, deci pedepsibilă, spre deosebire de tentativa
neidonee, nepericuloasă, care este nepedepsibilă.
26) Tentativa neidonee este consacrată conform dispoziţiilor art. 32 alin. (2) C. pen.
27) Spre deosebire de tentativa idonee, care se poate prezenta sub forma imperfectă sau forma perfectă,
tentativa neidonee nu cunoaşte o astfel de (sub)clasificare.
28) Prin poziţia intermediară pe care o ocupă în desfăşurarea unor activităţi infracţionale intenţionate, tentativa
ridică probleme de delimitare atât în raport cu actele de pregătire, cât şi cu infracţiunea - fapt consumat.
29) Din punct de vedere subiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă, după cum nu este
posibilă nici în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise / praeterintenționate pe
conţinutul constitutiv-tip, de bază).
30) Din punct de vedere obiectiv, intră în categoria infracţiunilor la care nu este posibilă tentativa (şi)
infracţiunile omisive proprii.
31) Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, indiferent dacă acestea sunt infracţiuni omisive
proprii, sau infracţiuni (de rezultat) comisive prin omisiune.
32) Potrivit unor opinii doctrinare, din punct de vedere obiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor
continue, precum nici în cazul infracţiunilor săvârşite în mod continuat.
33) În ceea ce priveşte incriminarea tentativei, legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate,
respingând teza incriminării nelimitate a acesteia.
34) Nu există dispoziţii exprese care să consacre incriminarea limitată a tentativei, în concepţia legiuitorului
Codului penal român actual.
35) Incriminând limitat tentativa, legiuitorul penal român adoptă două tehnici diferite prin care acordă relevanţă
penală (prin norme penale speciale) acestei forme a infracţiunii.
36) În materia sancţionării (pedepsirii) tentativei, legiuitorul penal român a consacrat sistemul diversificării de
pedeapsă în raport cu sancţionarea infracțiunii - fapt consumat [regula în materie, potrivit prevederilor art.
93
33 alin. (2) C. pen.].

37) Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) C. pen. se consacră sistemul diversificării de pedeapsă în cazul
tentativei, rezultând configurarea acestei forme atipice (imperfecte) a infracţiunii drept o cauză generală de
atenuare a răspunderii penale, anume (mai precis): stare de reducere sau de înlocuire a pedepsei, în raport
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea - fapt consumat.
38) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii
secundare (rămânând, astfel, la stadiul de tentativă), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
39) În cazul tentativei, diversificarea de pedeapsă poartă / operează asupra pedepselor (principale şi secundare),
reducerea cu fracţia obligatorie de ½ operând asupra limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea - fapt consumat, indiferent dacă subiectul activ al infracţiunii tentate care s-a comis este
o persoană fizică majoră sau o persoană juridică (dintre cele care răspund penal).
40) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – cum este şi tentativa – sunt
avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte (doar) între limitele (generale) prevăzute de
lege pentru fiecare măsură educativă.
41) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauza de atenuare a răspunderii penale reprezentată de
tentativa relevantă penal se va avea în vedere la alegerea măsurii educative şi va produce efecte între
limitele (speciale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă, operând reducerea acestor limite cu
fracția de ½ prevăzută în art. 32 alin. 2 C. pen.
42) Când, în cazul aceleiaşi infracţiuni, sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe (generale) atenuante şi cazuri
speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
43) Când, în cazul aceleiaşi infracțiuni, sunt incidente următoarele cauze: o cauză de reducere a pedepsei (spre
exemplu: tentativa) şi o cauză de agravare a pedepsei(spre exemplu: o circumstanţă generală agravantă -
art. 77 C. pen.), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, după care se vor reduce limitele de
pedeapsă cu fracţia de ½, în această ordine.
44) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă cauze
generale, legale, personale, de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative (pedepsibile / incriminate
/ relevante penal).
45) Desistarea atrage impunitatea / nepedepsirea autorului care, înainte de descoperirea faptei, a încunoştinţat
autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau care a împiedicat el
însuşi comiterea infracţiunii.
46) Împiedicarea producerii rezultatului prezintă două modalităţi normative, anume: autorul tentativei perfecte
poate să împiedice el însuşi producerea rezultatului tipic (propriu) al infracţiunii comise, sau poate anunţa
autorităţile de comiterea faptei, astfel încât consumarea să poată fi (în mod real) împiedicată.
47) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze
generale care exclud existenţa tentativei (a infracțiunii rămasă la stadiul de tentativă), având drept
consecinţă impunitatea / nepedepsirea infractorului (autor, instigator sau complice) care a comis fapta
respectivă.
48) Desistarea înlătură represiunea penală faţă de autorul unei tentative imperfecte (pedepsibile / incriminate /
relevante penal), spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului, care atrage impunitatea autorului
unei tentative perfecte (pedepsibile…).
49) Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale de impunitate, operante în
cazul tentativei (pedepsibile…), cauze dependente de voinţa liberă a autorului faptei, care trebuie să
intervină până la descoperirea faptei comise, nefiind însă singurele cauze generale de impunitate /
nepedepsire (a tentativei).
50) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie o
altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune; acest caz desemnează situaţia încetăţenită în
doctrină sub denumirea de acte de executare calificate.
• Test grilă
1. Legislaţia penală actuală din România se situează, în ceea ce priveşte relevanţa juridică a activităţilor
reprezentând acte preparatorii ale unor infracţiuni, pe poziţia:
94
a) sistemului incriminării nelimitate.

b) sistemului incriminării limitate.
c) sistemului neincriminării (regula necunoscând excepţii).
d) sistemului neincriminării (regula cunoscând excepţii).
2. În problema reprezentată de identificarea criteriilor de diferenţiere dintre actele de pregătire şi cele de
executare, în doctrina penală au fost formulate teoriile:
a) moniste.
b) parificării.
c) neincriminării.
d) obiective.
3. În dreptul penal român actual:
a) atunci când legiuitorul optează pentru acordarea de relevanţă penală activităţilor preparatorii ale unei
infracţiuni, singura metodă de manifestare a acestei opţiuni este incriminarea lor prin asimilare cu tentativa.
b) este consacrat sistemul incriminării nelimitate a tentativei, la infracţiunile la care această formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii este posibilă.
c) spre diferenţă de legislaţia de lege praevia, de lege lata nu există o consacrare legală expresă a ceea ce
doctrina numeşte tentativă relativ improprie.
d) dacă în cadrul normei de incriminare a unei anumite infracţiuni nu se prevede expres faptul că tentativa se
pedepseşte, înseamnă că – deşi potenţial posibilă, ca manifestare externă concretă a unei persoane, în sfera
realităţii obiective – această formă imperfectă nu are relevanţă penală în raport de respectiva infracţiune.
4. Tentativa nu este posibilă în cazul:
a) infracţiunilor omisive.
b) infracţiunilor comise cu intenţie indirectă.
c) infracţiunilor săvârşite cu intenţie repentină.
d) infracţiunilor de execuţie promptă (precum sunt cele al căror element material constă într-o acţiune de tip
verbal – de rostire a unor cuvinte).
5. În cazul în care, într-o speţă concretă, se verifică săvârşirea unei infracţiuni, rămasă la stadiul de tentativă
pedepsibilă:
a) instanţa va stabili mai întâi o pedeapsă concretă, între limitele prevăzute de lege pentru respectiva faptă, în
forma ei consumată (între minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în textul legal care conţine
norma de incriminare respectivă), după care va înjumătăţi această pedeapsă concret stabilită, aplicând
cuantumul sancţiunii astfel determinate.
b) instanţa va determina mai întâi limitele pedepsei abstracte corespunzătoare rămânerii faptei concrete la
stadiul atipic de tentativă, stabilind valoarea jumătăţii minimului, respectiv a jumătăţii maximului pedepsei
prevăzute de lege pentru acea infracţiune, în forma ei consumată (indicate în textul legal care conţine
norma de incriminare respectivă), având grijă ca în urma acestei operaţiuni, valoarea minimului special să
nu coboare sub aceea a minimului general al categoriei respective de pedeapsă, după care, între limitele de
pedeapsă astfel fixate, va stabili o pedeapsă concretă, pe care o va aplica infractorului.
c) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse abstracte alternative,
atunci instanţa va trebui să aplice pedeapsa concretă între limitele reduse la jumătate ale pedepsei abstracte
de natură mai uşoară.
d) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse abstracte alternative,
atunci instanţa va trebui să aleagă mai întâi categoria de pedeapsă pe care o apreciază potrivită în speţă,
după care să aplice pedeapsa concretă între limitele înjumătăţite ale pedepsei abstracte alese.
6. Ca urmare a intrării în vigoare a Codului penal actual:
a) s-ar putea spune că terminologia întrebuinţată în definirea tentativei este de natură a susține posibilitatea de
existenţă a tentativei în situaţiile în care forma de vinovăţie reţinută ar fi intenţia indirectă.
b) este adevărată afirmaţia potrivit căreia forma de tentativă cunoscută, în doctrină, drept tentativă relativ
improprie, nu mai reprezintă o varietate relevantă penal a clasificării conceptului de tentativă.
c) în ceea ce priveşte regimul sancţionator aplicabil în caz de tentativă, sistemul diversificării de pedeapsă nu
reprezintă o regulă lipsită de orice excepții.
d) se poate afirma că reglementarea introduce, printre elementele de verificarea cărora depinde existenţa
tentativei, condiţia negativă ca infractorul să nu fi renunţat de bunăvoie la executarea începută, respectiv să
nu fi oprit, în mod voluntar, procesul cauzal de producere a rezultatului, demarat în urma finalizării
executării elementului material.
95
7. Ca formă atipică a infracţiunii:

a) tentativa relevantă penal nu se va pedepsi, totuşi, atunci când autorul va curma, neconstrâns, executarea
începută a acţiunii sau inacţiunii reprezentând elementul material al laturii obiective din conţinutul
respectivei infracţiuni, ori dacă va împiedica, liber, producerea urmării imediate, corespunzătoare
momentului consumativ al infracţiunii respective, consecutiv încheierii executării acţiunii sau inacţiunii.
b) tentativa reprezintă o formă atipică, mai puţin ca perfectă, a infracţiunii.
c) infracţiunea fapt-epuizat reprezintă o formă atipică, mai mult ca perfectă, a infracţiunii.
d) ipoteza comiterii tentativei pedepsibile a unei infracţiuni, poate fi considerată ca valabil exprimată prin
sintagma comiterea unei infracţiuni, sau săvârşirea unei infracţiuni, exact ca şi în situaţia în care referirea
s-ar realiza la o infracţiune consumată.
8. Când, consecutiv săvârşirii unui act de pregătire în vederea comiterii unei fapte incriminate, se trece mai
departe, la săvârșirea infracţiunii astfel pregătite:
a) iar consumarea nu are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat
prin asimilare cu tentativa, reiese că infractorul îşi va angaja de două ori răspunderea penală (odată pentru
actul preparator asimilat tentativei, precum și pentru tentativa concret comisă).
b) iar consumarea are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat ca
infracţiune de sine-stătătoare, reiese că infractorul îşi va angaja o singură dată răspunderea penală (actul
preparator incriminat ca atare pierzându-şi autonomia, fiind absorbit în infracţiunea consumată pe care a
pregătit-o – singura pentru care va fi tras la răspundere penală infractorul).
c) iar consumarea nu are loc, atunci, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat
ca infracţiune de sine-stătătoare, reiese că infractorul îşi va angaja de două ori răspunderea penală (odată
pentru actul preparator incriminat autonom, iar a doua oară pentru tentativa efectiv comisă faţă de
infracţiunea pregătită).
d) iar consumarea nu are loc, datorită întreruperii executării, prin voinţa liberă a făptuitorului, atunci, dacă
actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, fiind incriminat prin asimilare cu tentativa, reiese că
infractorul îşi va angaja răspunderea penală pentru săvârşirea tentativei respectivei infracţiuni (deoarece, în
ciuda desistării de la comiterea tentativei, el avea deja fixată răspunderea penală, la nivel asimilat cu
tentativa, prin finalizarea, anterioară, a comiterii actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu
tentativa).
9. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:
a) tentativa reprezintă o cauză generală de atenuare facultativă a pedepsei.
b) tentativa reprezintă o cauză specială de atenuare obligatorie a pedepsei.
c) desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al
faptei (de excludere a infracţiunii).
d) actele de executare calificate înlătură beneficiul cauzelor de impunitate a tentativei.
10. Tentativa nu este posibilă:
a) în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă.
b) în cazul infracţiunilor comisiv-omisive.
c) în cazul infracţiunilor praeterintenţionate – afirmaţie care nu este infirmată de faptul că este posibilă (şi
chiar pedepsibilă) tentativa în cazul unor infracţiuni a căror formă de vinovăție – per ansamblu – este
intenția depășită (precum, de pildă, tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin. 3 C.
pen.], ori violul care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 218 alin. 3 lit. e) C. pen.]).
d) în cazul infracţiunilor de consumare anticipată.
11. Este adevărat că:
a) dacă infractorul pune capăt, în mod voluntar (neconstrâns), activităţii infracţionale cu durată de consumare
(infracţiune continuă, continuată sau de obicei), între momentul consumării şi cel al epuizării, atunci îi
profită dispoziţiile referitoare la desistare.
b) poate exista o tentativă de furt comisă în formă continuată, dar nu poate exista o tentativă de comitere în
formă continuată a unei infracţiuni de furt.
c) nu poate exista tentativă la o infracţiune continuă.
d) nu poate exista tentativă la o infracţiune de obicei.
12. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauză specială de impunitate / nepedepsire pentru tentativa comisă.
b) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte.
96
c) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentativei perfecte.

d) este o cauză generală de agravare a pedepsei.
13. Tentativa improprie:
a) este, după caz, relativă sau absolută.
b) este o tentativă nepedepsibilă, în modalitatea absolut-improprie.
c) nu este consacrată expres prin dispoziţiile Codului penal actual.
d) cea relativ-improprie se sancţionează, prin lege, diferit de tentativa proprie.
14. Tentativa este posibilă în cazul unei infracţiuni:
a) formale comisive.
b) materiale omisive.
c) de hărțuire.
d) de furt de curent electric.
15. Desistarea:
a) este o cauză justificativă.
b) este posibilă atât în cazul infracţiunilor materiale, cât şi a celor formale.
c) nu este posibilă în cazul unei tentative de furt.
d) atrage dezincriminarea tentativei comise.
16. În cazul unei infracţiuni materiale:
a) nu este posibilă tentativa imperfectă.
b) nu este posibilă tentativa improprie.
c) este posibilă tentativa perfectă proprie.
d) există, în principiu, aptitudinea de incidență a împiedicării producerii rezultatului.
17. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei.
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte.
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei terminate.
d) este o cauză generală de impunitate.
18. Este incriminată (deci legal pedepsibilă, dintr-o perspectivă abstractă) tentativa:
a) unei infracţiuni de viol.
b) unei infracţiuni de neglijenţă în serviciu.
c) de omor, dacă se constată într-o speţă determinată că autorul s-a desistat.
d) oricărei infracţiuni.
19. Tentativa nu este posibilă în cazul unei infracţiuni:
a) omisive – pentru că făptuitorul omite să îndeplinească calitatea specială cerută de lege.
b) din culpă simplă – deoarece tentativa există doar în raport de faptele a căror comitere implică oricare din
formele de vinovăţie la care este prezent efectiv (în mod activ) factorul intelectiv.
c) de execuţie promptă – dată fiind promptitudinea intervenţiei organelor judiciare.
d) formale, ci doar a uneia substanţiale.
20. Actele de executare calificate:

a) constituie o expresie care face referire la actele de pregătire în vederea comiterii unei infracţiuni în formă
calificată.
b) se referă la actele tentate comise în legătură cu o infracţiune proprie (infracţiune cu subiect activ calificat).
c) sunt actele de executare post-consumative (de după momentul consumării), existente doar în cazul
infracţiunilor care cunosc şi un moment al epuizării.
d) sunt actele cu relevanţă penală proprie comise până la data desistării ori a împiedicării producerii
rezultatului, care urmează a fi sancţionate aparte (tentativa în cadrul căreia au fost comise rămânând
nepedepsită, ca efect al apariţiei uneia din cauzele de impunitate / nepedepsire indicate).
97
Fisa de lucru nr. 5

(privind privind unitatea infracţională)

1) Unitatea naturală colectivă (unitatea naturală de infracţiune cu pluralitate de acte contextuale sau
infracţiunea omogenă) reprezintă o modalitate sub care se înfăţişează infracţiunea simplă.
2) Infracţiunea continuă este una dintre infracţiunile de durată, infracţiune a cărei epuizare are loc la data
săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
3) Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue omisive; în cazul unor infracţiuni continue
comisive intenţionate, tentativa se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale.
4) Infracţiunile continue se clasifică (printre altele, şi) în infracţiuni permanente sau succesive; orice
întrerupere intervenită în cazul infracţiunilor continue permanente are valoarea unei epuizări, iar reluarea
activităţii infracţionale poate conduce, după caz, la reţinerea unei unităţi legale infracţionale (infracțiune
continuată) sau a pluralităţii de infracţiuni (sub forma concursului de fapte penale).
5) Infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei aparţin categoriei infracţiunilor de durată; chiar dacă nu sunt
definite expres de legea penală, există dispoziţii de interes în materia acestora, dispoziţii cuprinse în Partea
generală a Codului penal, faptele cu această natură juridică fiind (uşor) de identificat potrivit exprimării
normative din verbum regens a diverselor dispoziții de incriminare.
6) O infracţiune de furt se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă, ca infracţiune continuă sau ca
infracţiune deviată; o infracţiune de omor se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă sau ca
infracţiune deviată; în condiţiile legii, furtul calificat / omorul calificat reprezintă (și) incriminări complexe.
7) Dacă un minor răspunzător penal începe săvârşirea unei activităţi infracţionale de durată (infracţiune
continuă / continuată / de obicei), activitate pe care o va continua şi după ce devine major, răspunderea sa
penală pentru întregul ansamblu faptic infracţional se va angaja de pe poziţia infractorului major.
8) Aberratio ictus şi error in persona / error in re sunt (două dintre) modalităţi(le) sub care se prezintă
infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova – uneori (în mod discutabil) – şi soluţia
pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
9) Din punct de vedere subiectiv, o infracţiune progresivă se poate caracteriza prin orice formă de vinovăţie
penală.
10) Fapta de lovire a unei persoane, faptă care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei, moartea acesteia, în
condiţiile în care rezultatul letal a intervenit după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera
săvârşită la data actului de executare, dar va fi încadrată potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav
produs. În cazul în care autorul faptei de lovire este un minor nerăspunzător penal, iar fapta prevăzută de
legea penală atrage urmări progresive, realizate în perioada în care a devenit răspunzător penal, persoana nu
va putea fi trasă la răspundere penală (deloc).
11) În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe (forme ale unităţii infracţionale legale), nu există
pluralitate (reală) de infracţiuni.
12) Infracţiunea continuată cunoaşte un moment al consumării, respectiv un moment al epuizării, reprezentând
una dintre infracţiunile de durata.
13) Infracţiunea continuată este o creaţie a legiuitorului penal (unitate infracţională legală), desemnând un mod
de săvârşire a unor fapte penale intenţionate; aceasta se caracterizează prin tripla unitate: pe latură
obiectivă; pe latură subiectivă; de subiect activ, dar nu (neapărat) și de subiect pasiv.
14) Printre condiţiile de existenţă, infracţiunea continuată impune şi condiţia unităţii de subiect activ, ceea ce
înseamnă că este exclusă săvârşirea sa în participaţie penală.
15) Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea continuată se poate comite cu orice formă de vinovăţie penală.
16) Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei, ambele fiind unităţi
infracţionale legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi poate atrage reţinerea, după caz, fie a
unei infracţiuni continuate, fie a unei infracţiuni de obicei.
17) Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii acesteia – în sensul art. 154 alin. (2)
C. pen. – este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului faptic şi la sancţionarea
corespunzătoare prevederilor art. 36 alin. 1 C. pen.
18) Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională naturală
(infracţiunea simplă – unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă succesivă), cât şi în raport de
pluralitatea de infracţiuni, sub forma concursului de fapte penale (concurs real şi omogen).
19) În cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte dintre acţiunile succesive
componente ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată, acte pe care le-a repetat în perioada
98
în care a devenit răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea
infracţională săvârşită în această ultimă perioadă (după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată).
20) Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, iar nu circumstanţă!) generală, de agravare
facultativă a răspunderii penale.
21) Potrivit dispoziţiilor legale [art. 35 alin. (2) C. pen.], infracţiunea complexă prezintă două modalităţi
normative, distingându-se între forma tip (infracţiune complexă pe / în conţinut de bază) şi forma agravată /
calificată (infracțiune complexă pe / în forma agravată / calificată).
22) Sunt incriminări complexe (din Partea specială a Codului penal), spre exemplu: art. 189 alin. (1) lit. f); art.
196 alin. (4); art. 229 alin. (1) lit. d) teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. (1).
23) Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă sau praeterintenţie.
24) Infracţiunea de tâlhărie – în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe fizice
(spre exemplu: lovire) – este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă la stadiul de tentativă, infracţiunea
va atrage o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 3 ani şi 6 luni, precum şi interzicerea exercitării unor drepturi (în
ipoteza comiterii sale de către un infractor major).
25) În principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav
al acţiunii secundare (rămânere la stadiul de tentativa) se sancţionează conform parificării de pedeapsă, ca
excepţie de la sistemul diversificării – potrivit art. 33 alin. (2) C. pen.
26) Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de infracţiuni; o legătură de la
mijloc la scop / de la cauză la efect, poate să caracterizeze atât infracţiunea complexă cât şi concursul de
infracţiuni.
27) În cazul unei infracţiuni complexe (unitate infracţională legală) nu poate exista o pluralitate de subiecţi
pasivi.
28) O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se distinge un moment
final, al epuizării activităţii infracţionale.
29) În principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în mod continuat, caz în care
se distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
30) Atât infracţiunea continuată cât şi infracţiunea complexă sunt definite în Partea generală a Codului penal şi
constituie cauze (stări) generale, de agravare facultativă a pedepsei.
Fisa de lucru nr. 6

(privind privind pluralitatea de infracţiuni)

1) În privința sancționării concursului de infracțiuni (la nivelul pedepsei principale), legiuitorul penal român
actual reglementează atât o ipoteză obligatorie, cât și una facultativă de aplicare, ca pedeapsă rezultantă, a
detențiunii pe viață.
2) O persoană care a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru o infracțiune de furt
(art. 228 C. pen.) – pedeapsă pe care a executat-o integral – a comis, la scurt timp după eliberare, o
tentativă de furt. (Afirmația în considerarea căreia trebuie formulat răspunsul este următoarea:) În această
ipoteză există o stare de recidivă (specială) postexecutorie, chiar dacă, pe caz concret, instanța se orientează
înspre aplicarea pedepsei amenzii (între limitele majorate cu jumătate ale acesteia).
3) Reprezintă condiții generale pentru existența concursului de infracțiuni: identitatea de subiect activ;
identitatea de subiect pasiv; unitatea de rezoluție infracțională; caracterul omogen, din punct de vedere al
încadrării juridice, al actelor infracționale comise.
4) Dacă la scurt timp după executarea unei pedepse de 1 an închisoare, aplicată pentru o infracțiune de lovire
(art. 193 alin. 1 C. pen.), infractorul comite o infracțiune de amenințare (art. 206 C. pen.), nu sunt întrunite
condițiile stării de recidivă, dar nici acelea ale pluralității intermediare de infracțiuni.
5) Spre diferență de formele recidivei, formele concursului de infracțiuni nu sunt sancționate diferit unele de
altele (în privința pedepsei principale).
6) În cazul recidivei, termenul I constă într-o pedeapsă concretă mai mare de un an (se exclude egalitatea), iar
termenul II constă într-o pedeapsă abstractă de cel puțin un an închisoare (interesând doar pedeapsa pentru
forma tipică / consumată a infracțiunii).
7) Pluralitatea intermediară de infracțiuni și recidiva nu prezintă condiții de existență comune.
8) Când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni, există unitate infracțională
99
legală, sub forma infracțiunii complexe.

9) Nu există incompatibilitate totală între săvârșirea unei infracțiuni din culpă și existența unui concurs de
infracțiuni prezentând conexitate consecvențională.
10) Dacă se comite tentativa faptei incriminate în art. 310 C. pen., de către o persoană care a săvârșit, anterior,
fapta incriminată în art. 314 C. pen., nu se reține un concurs de infracțiuni, ci doar art. 32 raportat la art.
310 alin. 3 C. pen., actul de pregătire absorbindu-se în actul de executare comis.
11) Starea de recidivă (în cazul persoanei fizice) se compune din doi termeni, dintre care cel dintâi se referă la
o pedeapsă abstractă mai mare de un an închisoare, iar cel de-al doilea se referă la o pedeapsă concretă de
un an închisoare sau mai mare de un an închisoare, nefiind exclusă (pe nici un termen) detențiunea pe viață.
12) Unitatea de subiect activ în cazul unui concurs de infracțiuni se referă atât la o persoană fizică minoră, cât
și la una majoră, ori la o persoană juridică (după caz).
13) În cazul unui accident de circulație mortal, în care conducătorul unui vehicul produce moartea a două
persoane, există un concurs formal, simultan, omogen, de infracțiuni (două ucideri din culpă).
14) Atunci când o persoană comite un concurs de infracţiuni (toate infracţiunile concurente întrunind condiţiile
de existenţă impuse pentru existența celui de-al doilea termen al recidivei), după ce a fost, anterior,
definitiv condamnată pentru o altă faptă penală (care întruneşte condiţiile de existenţă impuse de lege
primului termen al stării de recidivă), algoritmul de determinare, stabilire şi aplicare a pedepsei rezultante
finale este acelaşi, indiferent dacă acest concurs de infracţiuni s-a săvârşit înainte de executarea completă
sau considerarea ca executată a pedepsei reprezentând termenul 1 al recidivei, ori după executarea sau
considerarea ca executată a acesteia(dar anterior reabilitării sau împlinirii termenului de reabilitare a
infractorului pentru respectiva infracţiune).
15) Este corectă condamnarea pentru o infracțiune de viol care a dus la moartea victimei, a celui care a
constrâns o altă persoană la întreţinerea unui raport sexual, după care a ucis victima, pentru ca aceasta să nu
îl poată identifica.
16) Între instituţia concursului de infracţiuni şi instituţia recidivei (aşa cum sunt acestea reglementate în C. pen.
român actual) sunt prezente şi alte deosebiri decât aceea referitoare la inexistenţa / existenţa unei hotărâri
definitive de condamnare (interpusă între momentele de săvârşire a infracţiunilor cuprinse în structura
pluralităţii de infracţiuni).
17) Este adevărat că formele posibile sub care se poate manifesta conceptul de pluralitate de infracţiuni nu se
reduc numai la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară.
18) De lege lata, alături de alte clasificări, recidiva (în cazul persoanei fizice) este concepută sub formele:
internaţională; relativă; temporară; fără regim progresiv.
19) Este posibil să existe un concurs ideal eterogen de infracţiuni, precum este posibil să existe şi un concurs
real simultan de infracţiuni.
20) Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni, iar între cele două nu a
intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real simplu de infracţiuni.
21) Spre diferenţă de ipoteza recidivei (când trebuie ca, ulterior unei condamnări definitive la o pedeapsă mai
mare de un an închisoare, aplicată pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, să se comită din
nou o infracţiune pentru care să se aplice o pedeapsă de un an sau mai mare de un an închisoare, tot pentru
o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată), în cazul pluralităţii intermediare, infracţiunile din cei doi
termeni pot fi comise şi din culpă, indiferent de gravitatea lor.
22) Atât în cazul concursului de infracţiuni cât şi al recidivei, există unitate de subiect activ, cu următoarea
deosebire: subiect activ al concursului de infracţiuni poate fi şi minorul răspunzător penal, însă starea de
minoritate a infractorului este incompatibilă cu recidiva; de asemenea, starea de minoritate a infractorului
este incompatibilă cu pluralitatea intermediară de infracțiuni.
23) Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât și al infracțiunii complexe, poate exista o legătură de la mijloc
la scop sau una de la cauză la efect între activitățile comise de același subiect activ.
24) Dacă în raport de o condamnare definitivă, condamnare neexecutată sau executată doar parţial, se
săvârşeşte un concurs de infracţiuni (chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente este comisă în
stare de recidivă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de pluralitate intermediară), potrivit dispoziţiilor
legale, se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de la concursul de infracţiuni (în raport de toate
infracţiunile) şi ulterior cele de la recidivă.
25) Atunci când se comite un concurs de infracţiuni după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
din primul termen al recidivei, se vor aplica mai întâi regulile de sancţionare a recidivei postexecutorii (dar
numai pentru acele infracţiuni concurente care verifică toate condiţiile celui de-al doilea termen al
recidivei), urmând apoi a se aplica regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni (faţă de toate
pedepsele stabilite, indiferent de tipul infracţiunii – cu sau fără verificarea stării de recidivă).
100
26) Atunci când se comite un concurs de infracţiuni după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
din primul termen al recidivei, se vor aplica mai întâi regulile de sancţionare a recidivei postexecutorii (dar
numai pentru acele infracţiuni concurente care verifică toate condiţiile celui de-al doilea termen al
recidivei), urmând apoi a se aplica regulile de sancţionare de la concursul de infracţiuni (faţă de toate
pedepsele stabilite, indiferent de tipul infracţiunii – cu sau fără verificarea stării de recidivă).
27) Concursul real caracterizat (cel care prezintă conexitate) se particularizează printr-o dublă legătură
existentă între infracţiunile componente (legătura in personam – tipică oricărei forme de concurs de
infracţiuni – fiind aici dublată de legătura in rem, manifestată sub diverse forme), fiind exclusiv un tip
material (real) de concurs de infracţiuni.
28) Dacă presupunem că o persoană a comis un concurs de infracţiuni format din trei fapte penale pentru care i
s-au stabilit pedepse de: 5 ani închisoare (în limitele 2-6 ani), 2 ani închisoare (în limitele 1-10 ani),
respectiv de 4 ani închisoare (în limitele: 1-5 ani), atunci este adevărat că, potrivit Codului penal actual,
pedeapsa rezultantă corectă urmează a fi (exclusiv) închisoarea pentru o durată de 7 ani.
29) În legislaţia penală actuală din ţara noastră, se poate afirma că recidiva este temporară, absolută şi cu efect
unic, atunci când se raportează la un subiect activ persoană juridică.
30) Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni ascunde săvârșirea altei infracţiuni, iar între cele două
nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real caracterizat(cu o conexitate
etiologică) de infracţiuni.
31) În sancționarea concursului de infracțiuni (comis de o persoană fizică majoră), la nivelul pedepselor
principale, legiuitorul penal actual a reglementat toate sistemele teoretice majore posibile de sancționare:
cumulul aritmetic; absorbția; cumulul juridic.
32) Dacă o persoană comite două sau mai multe infracţiuni, iar între datele de săvârşire a acestora nu intervin
hotărâri de condamnare, pluralitatea de infracţiuni existentă reprezintă un concurs de infracţiuni; dacă între
momentele comiterii respectivelor infracţiuni se verifică apariţia unei hotărâri de condamnare pentru
vreuna din acele infracţiuni, atunci se naşte starea de recidivă.
33) La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiuni
săvârșite cu intenție depășită, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav se datorează culpei făptuitorului.
34) Există pluralitate intermediară de infracțiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o infracțiune intenționată, și până la
data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o
infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an.
35) Recidiva postcondamnatorie se sancţionează (la nivelul pedepsei principale) potrivit sistemului absorbţiei,
al cumulului aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
36) Atunci când una dintre infracţiunile concurente a fost comisă pentru săvârşirea altei infracţiuni (spre
exemplu, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru a se facilita comiterea unei infracţiuni din culpă),
există concurs ideal de infracţiuni, caracterizat prin conexitate consecvenţională.
37) Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat în art. 43 alin. 5 Cod
penal; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră concursul de infracţiuni,
dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la concursul de infracţiuni.
38) În cazul persoanei fizice, legea penală română reglementează starea de recidivă absolută.
39) Există concurs de infracţiuni atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
infractorul mai comite încă o infracţiune, prin aceeaşi acţiune sau inacţiune (concurs ideal) ori printr-o
acţiune sau inacţiune diferită (concurs real).
40) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile aflate
sub incidenţa actelor de clemenţă (reprezentate de amnistie și grațiere).
41) În cazul persoanei juridice, recidiva postcondamnatorie are caracter relativ şi atrage în sancţionare aplicarea
sistemului cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
42) În cazul persoanelor juridice care comit o nouă infracţiune după executarea sau considerarea ca executată a
unei pedepse aplicate pentru o infracţiune anterioară, dacă nu sunt întrunite condiţiile legale necesare
pentru reţinerea recidivei postexecutorii, pedeapsa pentru infracţiunea nou săvârşită se va aplica potrivit
regulilor prevăzute în caz de concurs de infracţiuni, reţinându-se existenţa unei pluralităţi intermediare de
infracţiuni.
43) X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare. După
executarea integrală a acestei pedepse, la trei zile după eliberarea din penitenciar, X comite o infracțiune
intenționată pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață. (Afirmația în considerarea căreia
trebuie formulat răspunsul este următoarea:) În acest caz nu există nici concurs de infracțiuni, nici
recidivă, fiind exclusă și pluralitatea intermediară de infracțiuni.
44) Reprezintă condiţii generale pentru existenţa recidivei: unitatea de subiect; existenţa unei condamnări între
101
infracţiunile comise; existenţa unei pluralități de rezoluții infracționale; omogenitatea juridică a

infracțiunilor săvârșite.
45) Conexitatea dintre infracțiunile concurente cuprinse în structura unui concurs real caracterizat nu se
limitează doar la o legătură de tip etiologic, sau la una de tip consecvențional.
46) Atunci când o persoană de gen masculin îşi violează (prin întreţinerea, prin constrângere, a unui raport
sexual normal) sora sau fiica, există un concurs ideal de infracţiuni, iar nu o singură infracţiune.
47) Legiuitorul penal român actual a optat pentru consacrarea recidivei relative, în ceea ce priveşte infractorii
persoane fizice, iar nu pentru reglementarea recidivei absolute, în sensul că, relativ la vârsta acestora, a
dispus ca acele condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii să nu fie luate în
considerare la stabilirea existenţei stării de recidivă.
48) Spre deosebire de concursul de infracţiuni (şi prin asemănare cu starea de recidivă), pluralitatea
intermediară nu poate să existe atunci când prima infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, ori a fost
săvârşită din culpă.
49) Infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.) nu întruneşte, în abstract, solicitările legale pentru a
putea constitui al doilea termen al unei recidive, în timp ce infracţiunea de viol (art. 218 C. pen.) verifică
aceste condiţii.
50) Spre deosebire de concursul ideal de infracţiuni, cel real poate manifesta o serie de conexităţi, precum
aceea etimologică, ori cea secvenţională.
51) Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infractori care se poate clasifica după mai multe
criterii, fiind, după caz (de exemplu): concurs real, respectiv ideal; concurs omogen, respectiv eterogen;
concurs simplu, ori concurs calificat (caracterizat).
52) La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare pentru infracțiuni comise și
judecate în străinătate.
53) Există pluralitate nenumită de infracțiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru o infracțiune intenționată și până la
data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o
infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an.
54) Regimul sancționator incident în cazul recidivei postcondamnatorii este diferit de cel incident în cazul
recidivei postexecutorii, ceea ce se poate spune și despre regimul de sancționare incident în cazul
concursului real, respectiv ideal de infracțiuni.
55) Sub aspectul naturii juridice, recidiva postexecutorie nu este o cauză judiciară / specială / reală, de agravare
facultativă a pedepsei.
56) Există concurs de infracţiuni atunci când aceeaşi persoană, sau persoane diferite, comit în acelaşi timp sau
succesiv, una sau mai multe infracţiuni asemănătoare sau diferite.
57) Concursul de infracţiuni – atunci când este un concurs material simplu – include în structura sa exclusiv
infracţiuni materiale, între care există o legătură etiologică.
58) Concursul formal de infracţiuni include în structura sa – în mod exclusiv – infracţiuni formale, ca fapte care
sunt lipsite de un element material.
59) Concursul de infracțiuni este singura formă ante-condamnatorie a pluralității infracționale, recidiva
(inclusiv cea postexecutorie), pluralitatea intermediară și pluralitatea nenumită de infracțiuni fiind (toate)
forme de pluralitate infracțională post-condamnatorie.
60) Atunci când în structura unui concurs de infracțiuni se regăsește și o infracțiune continuată, pedeapsa
principală (închisoarea sau amenda) va putea depăși maximul general prevăzut de lege pentru respectiva
categorie de pedeapsă.
• Test grilă
1. O persoană a comis cinci infracţiuni concurente, pentru care a primit următoarele pedepse: 3 ani şi 2 luni
închisoare, 4 luni închisoare, 1 an şi 3 luni închisoare, 2 ani şi 2 luni închisoare, respectiv 15000 lei
amendă. În acest caz, pedeapsa finală, rezultantă, care urmează a i se aplica infractorului este de:
a) 6 ani și 11 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
b) 4 ani și 5 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
c) 5 ani și 8 luni închisoare și 15000 lei amendă.
d) 4 ani și 5 luni închisoare și 15000 lei amendă.
102
2. În materia sancționării concursului de infracțiuni, de lege lata, este reglementat sistemul:

a) absorbției.
b) cumulului aritmetic.
c) cumulului juridic cu spor facultativ și variabil de pedeapsă.
d) cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix de pedeapsă.
3. În materia pluralităţii de infracţiuni (în cazul persoanelor fizice):
a) nu există recidivă postexecutorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, la
pedeapsa închisorii mai mare de un an, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca
executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, intenţionată sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
b) când pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, este operant sistemul de
sancţionare reprezentat de cumulul aritmetic.
c) la stabilirea pluralităţii de infracţiuni, sub forma pluralităţii intermediare, se ţine seama (și) de hotărârile de
condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii.
d) pluralitatea intermediară nu se sancționează, în toate ipotezele posibile, conform regimului sancționator
prevăzut pentru concursul de infracțiuni.
4. Există concurs de infracţiuni atunci când infractorul, înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, săvârşeşte:
a) un omor consumat, o tentativă de tâlhărie şi o executare întreruptă a unui abuz de încredere.
b) o infracţiune consumată, o alta care este amnistiată, şi o a treia a cărei pedeapsă a fost graţiată.
c) o infracţiune consumată şi alta rămasă la stadiul de tentativă pedepsibilă, aceasta din urmă fiind prevăzută
într-o lege penală specială.
d) o infracţiune intenţionată în perioada minorităţii, o a doua din culpă, precum şi o a treia, comisă în timp ce
se judeca apelul declarat împotriva hotărârii prin care se pronunţase condamnarea pentru prima faptă.
5. Există concurs de infracţiuni atunci când:
a) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală a cinci persoane.
b) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane şi uciderea din culpă a
alteia.
c) printr-o singură acţiune s-a provocat uciderea din culpă a trei persoane.
d) printr-o singură acţiune intenţionată au fost omorâte două persoane.
6. Conexitatea consecvenţională:
a) înseamnă că una din infracţiunile concurente este comisă pentru a înlesni săvârşirea alteia.
b) înseamnă că o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni.
c) este o formă de manifestare a legăturii in rem între infracţiunile concurente.
d) semnifică, de regulă, săvârşirea a două infracţiuni simultan.
7. Concursul de infracțiuni prezentând o conexitate etiologică se caracterizează prin aceea că:
a) infracţiunea cauză e comisă anterior şi pentru a facilita săvârşirea infracţiunii efect.
b) prima infracţiune poate fi atât intenţionată cât şi culpoasă, spre diferenţă de infracţiunea ulterioară, care
poate fi doar intenţionată.
c) rezoluţia privind săvârşirea infracţiunii scop ia naştere înainte de comiterea infracţiunii mijloc.
d) infracţiunea scop absoarbe infracţiunea mijloc, căci aceasta reprezintă doar o activitate preparatorie în
vederea comiterii infracţiunii scop, un act de executare calificată.
8. Există concurs de infracţiuni:
a) când o persoană, intenţionând să ucidă prin împuşcare pe un adversar, într-un loc izolat, reuşeşte doar să-l
rănească pe acesta, căci, datorită unei greşeli în executarea acţiunii, rezultatul vizat se produce asupra unei
alte persoane, care se afla din întâmplare în acea zonă.
b) cu o conexitate consecvenţională, atunci când o persoană care a comis un furt, recurge la acte de violenţă
fizică asupra persoanei care o urmăreşte pentru a-și recupera bunul sustras.
c) când o persoană ucide gardianul unui demnitar, pentru a-şi facilita activitatea de suprimare a vieţii acestuia
din urmă, faptă pe care o comite la o dată ulterioară.
d) când se săvârşeşte o infracţiune de fals, pentru a se ascunde comiterea unei delapidări, în condiţiile în care
s-a acţionat, în acest sens, în baza unui plan infracţional prestabilit.
9. Suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni atunci când:
a) o persoană comite o nouă infracțiune în cursul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei.
103
b) o persoană a comis, în stare de necesitate, fapte conforme cu norma de incriminare a distrugerii, respectiv a
violării de domiciliu.
c) un minor comite două tâlhării, una pe când avea 13 ani şi 9 luni, cealaltă pe când avea 14 ani şi 3 luni.
d) o persoană aplică victimei (care a decedat), cu aceeaşi ocazie, 12 lovituri de pumn şi 6 lovituri cu o bâtă în
zona capului.
10. Nu constituie condiţie de existenţă a concursului de infracţiuni:
a) unitatea de rezoluţie infracţională.
b) unitatea de subiect activ.
c) unitatea de subiect pasiv.
d) forma de vinovăţie identică, în cazul ambelor infracțiuni (tuturor infracțiunilor).
11. Suntem în prezenţa concursului ideal de infracțiuni în cazul în care:
a) inculpatul loveşte cu maşina două persoane, care se aflau împreună, astfel încât ambele suferă vătămări
corporale.
b) inculpatul comite a doua infracţiune pentru a ascunde săvârşirea celei dintâi.
c) autorul sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri încorporate în mai multe vagoane ale unor garnituri de tren
staţionate în gară.
d) cele două (sau mai multe) infracţiuni comise anterior unei condamnări definitive, protejează valori sociale
similare.
12. Există un concurs de infracţiuni:
a) de tip real (material), numai atunci când infracţiunile componente sunt comise prin acţiuni sau inacţiuni
separate, desfăşurate la diferite intervale de timp (mai mici sau mai mari), care le despart unele de celelalte.
b) de tip ideal (formal), numai atunci când infracţiunile componente sunt de acelaşi fel (au aceeaşi natură,
primesc aceeaşi încadrare juridică).
c) de tip simplu, atunci când în structura sa nu sunt prezente infracţiuni aparţinând unităţii legale de
infracţiune (de exemplu, infracţiuni complexe).
d) de tip caracterizat, sub formă etiologică, dacă se identifică între infracţiunile componente o legătură
obiectivă de tipul (sub forma): mobil-scop.
13. Recidiva în cazul persoanei fizice, aşa cum apare în reglementarea din legislaţia penală românească actuală,
necesită:
a) ca cei doi termeni să fie constituiţi din infracţiuni de o anumită gravitate.
b) ca cea de-a doua infracţiune să fie comisă într-un anumit interval de timp de la executarea (considerarea ca
executată a) pedepsei definitiv pronunţate pentru prima infracţiune (recidiva postexecutorie).
c) ca infracţiunile din structura ei să fie comise doar cu anumite forme de vinovăţie.
d) ca infracţiunile din structura ei să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic.
14. Constituie asemănări între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie:
a) momentul comiterii infracţiunii care constituie termenul al II-lea al recidivei.
b) gravitatea termenului I.
c) gravitatea termenului al II-lea.
d) forma de vinovăţie în raport de infracţiunile comise.
15. Pentru a exista starea de recidivă postexecutorie (în cazul persoanei fizice), infracţiunea care constituie
termenul al II-lea trebuie:
a) să fie comisă, obligatoriu, cu intenţie directă.
b) să fie sancţionată, în concret, cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
c) să fie comisă doar într-un anumit interval de timp de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
pentru infracţiunea care constituie termenul I.
d) să fie comisă de o persoană fizică majoră (indiferent de vârsta acesteia la data comiterii primei infracțiuni –
termenul I).
16. Când termenul al II-lea al unei recidive (în cazul persoanei fizice) este format din mai multe infracţiuni
concurente, pedeapsa rezultantă se va obţine aplicând:
a) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă
obţinută în structura termenului al II-lea (recidiva postcondamnatorie).
b) mai întâi regimul sancționator al recidivei, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, şi apoi regulile de
sancționare a concursul de infracțiuni între pedepsele individuale astfel stabilite (recidiva postexecutorie).
104
c) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă
obţinută în structura termenului al II-lea (indiferent de forma recidivei).
d) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul I şi pedeapsa rezultantă
obţinută în structura termenului al II-lea (recidiva postcondamnatorie), dar numai dacă toate infracțiunile
concurente (fiecare dintre ele în parte) întrunesc condițiile de existență pentru starea de recidivă.
17. Există pluralitate intermediară de infracţiuni în cazul în care:
a) un minor de 16 ani comite o ucidere din culpă, după ce anterior săvârşise, fără discernământ, o faptă
prevăzută de legea penală.
b) pentru ascunderea comiterii unei infracțiuni din culpă, infractorul mai comite încă o infracțiune din culpă
(căci infracțiunile din culpă nu pot genera starea de recidivă).
c) după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare, aplicată pentru o infracţiune din culpă, persoana în cauză
săvârşeşte o nouă infracţiune, tot din culpă.
d) inculpatul participă, în calitate de complice, la comiterea unei infracţiuni, precum şi, în calitate de
instigator, la altă infracţiune, dacă a doua infracțiune este comisă după condamnarea sa pentru cea dintâi, în
timpul judecării apelului declarat împotriva acesteia.
18. Tratamentul sancţionator legal al recidivei se diferenţiază în funcţie de:
a) momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni.
b) caracterul omogen sau eterogen al infracţiunilor din structura ei.
c) forma de vinovăţie ce caracterizează infracțiunile comise.
d) numărul pedepselor aplicate pentru termenul I al recidivei.
19. Nu atrag starea de recidivă:
a) pedepsele a căror executare s-a prescris.
b) condamnările privitoare la infracţiunile comise de minori.
c) pedepsele graţiate.
d) condamnările vizând infracţiuni praeterintenţionate.
20. În cazul în care pentru al doilea termen al recidivei postcondamnatorii (în cazul persoanei fizice) instanţa
stabileşte o pedeapsă (concretă) constând în amendă, pedeapsa rezultantă se calculează astfel:
a) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa închisorii, de la primul termen, la care se poate adăuga
amenda, în tot sau în parte.
b) se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar, dacă acesta este neîndestulător, se poate aplica şi
un spor, de până la jumătate din respectivul maxim.
c) se aplică restul de pedeapsă (cu închisoarea) de la primul termen, la care se adaugă amenda (stabilită pentru
cel de-al doilea termen).
d) într-o asemenea situaţie, nu poate exista recidivă.
21. Pluralitatea nenumită de infracțiuni:
a) este o formă a pluralităţii de infracţiuni identificată în doctrină, care desemnează, generic, variatele ipoteze
de pluralitate infracțională nereglementate expres în legea penală actuală.
b) beneficiază de un sistem sancţionator intermediar (situat între cel al concursului de infracțiuni şi cel al
recidivei).
c) este doar o altă denumire utilizată pentru pluralitatea intermediară de infracțiuni.
d) nu are consacrat un sistem sancţionator propriu, urmând să se aplice (pur și simplu) pedeapsa în limitele
speciale prevăzute pentru infracţiunea nou săvârşită (constituind un criteriu de individualizare judiciară a
pedepsei concrete).
22. Dacă, după condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată pentru un concurs
de infracţiuni (în structura căruia intră o infracțiune din culpă, pentru care s-a stabilit o pedeapsă de 2 ani
închisoare, și două infracțiuni intenţionate, pentru care s-au stabilit: o pedeapsă de 1 an închisoare și una de
6 luni închisoare), o persoană comite un furt (victimă fiind un codeținut – coleg de celulă), în timpul
executării pedepsei, atunci, în speţă, există:
a) recidivă postcondamnatorie.
b) pluralitate intermediară de infracțiuni.
c) pluralitate sui-generis de infracțiuni (dar numai dacă infractorul condamnat este minor răspunzător penal).
d) în speța descrisă, pedeapsa rezultantă indicată pentru concursul inițial de infracțiuni nu este corect stabilită
(în funcție de pedepsele individual stabilite pentru infracțiunile concurente).
105
23. De lege lata, recidiva (în cazul persoanei fizice):

a) postcondamnatorie, se va sancţiona potrivit sistemului cumulului aritmetic nelimitat.
b) postcondamnatorie, în condiţiile căreia se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (pe termenul al 2-lea), va
implica un sistem sancţionator diferit de cel admis ca fiind incident atunci când se comit mai multe
infracțiuni concurente, în stare de recidivă postexecutorie.
c) postcondamnatorie, nu cunoaşte excepţii de la regimul său ordinar de sancţionare, în ceea ce priveşte
pedepsele principale.
d) postexecutorie, se sancționează potrivit altui sistem de sancționare decât cumulul aritmetic, cumulul juridic
sau absorbția.
24. Pluralitatea intermediară există atunci când:
a) după executarea unei pedepse pentru o infracţiune din culpă, autorul comite o nouă infracţiune,
intenţionată.
b) după condamnarea definitivă a unui minor, acesta comite o infracţiune din culpă, în timpul executării
măsurii educative privative de libertate aplicate.
c) după condamnarea la o pedeapsă cu amenda, aplicată pentru o infracţiune intenţionată, și înainte de a o
executa pe aceasta integral, infractorul (persoană fizică majoră) comite o nouă infracţiune, intenționată,
sancţionată prin lege numai cu amenda.
d) se comite o nouă infracțiune, după împlinirea termenului de reabilitare judecătorească incident în raport de
o condamnare definitivă anterioară (pentru care pedeapsa concretă a fost integral executată).
25. Pluralitatea intermediară se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin aceea că:
a) în cazul pluralităţii intermediare, a doua infracţiune se poate comite chiar şi după condamnarea definitivă
pentru prima faptă penală.
b) în structura pluralităţii intermediare pot intra şi infracţiuni din culpă.
c) sporul aplicabil în caz de contopire, în cazul pluralităţii intermediare, este mai ridicat decât cel de la
concurs.
d) pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infractori, iar nu a pluralității de infracțiuni.
Fișa de lucru nr. 7

(privind pluralitatea de făptuitori / infractori)

1) Participaţia penală (pluralitatea ocazională de făptuitori / infractori) reprezintă o instituţie juridico-penală
corespunzătoare infracţiunii – instituţie fundamentală de drept penal – care desemnează un mod de
săvârşire a unei fapte relevante penal.
2) Pluralitatea naturală (necesară) şi pluralitatea constituită (legală) de făptuitori / infractori reprezintă forme
ale pluralităţii de infracţiuni.
3) Pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de infracţiuni nu reprezintă forme ale pluralităţii de
infracţiuni, ci forme ale pluralităţii de infractori.
4) Instituţia pluralităţii de infractori se opune instituţiei juridico-penale a pluralităţii de infracţiuni.
5) Nu există pluritate de infractori, după cum nu există nici pluritate de infracţiuni.
6) Din ansamblul reglementărilor în materie (art. 46–52 C. pen.) reiese condiţionarea participaţiei penale de
săvârşirea unei fapte relevante penal = infracţiune, în raport cu persoana care, pe caz concret, o comite în
mod nemijlocit.
7) Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală; sub aspect
subiectiv, acesta lucrează cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită, după cum poate lucra şi fără
vinovăţie penală.
8) Participaţia penală este condiţionată de săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală, în
raport de care o contribuţie intenţionată prestată de o altă persoană (după caz, de determinare / de înlesnire
sau acordare a unui ajutor în vederea comiterii acesteia), se califică drept act de participaţie penală –
instigare sau complicitate.
9) Participaţia penală proprie se referă la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect activ special (= infracţiune
proprie), de un număr superior de persoane.
106
10) Participaţia penală perfectă se referă la săvârşirea, de un număr superior de persoane celui minim necesar, a
unei infracţiuni care, atunci când rămâne la stadiul de tentativă pedepsibilă, îmbracă forma perfectă
(tentativa terminată).
11) În cazul participaţiei penale complexe (eterogene) – forma proprie (denumită şi perfectă sau propriu-zisă) –
fapta ce constituie infracţiune se poate prezenta pe conţinut de bază / conţinut calificat (forma agravată) /
conţinut atenuat.
12) Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau ajutat, va angaja –
automat – răspunderea penală a participanţilor pentru aceasta.
13) Dacă infracţiunea comisă de autor este mai uşoară decât cea la care a fost instigat sau ajutat (spre exemplu:
în cazul în care instigatorul sau complicele a determinat / ajutat la săvârşirea unei infracţiuni în forma
calificată / agravată, iar autorul a săvârşit infracţiunea în forma de bază), ceea s-a comis practic, în mod
nemijlocit, va profita tuturor.
14) Dacă autorul comite o (cu totul) altă infracţiune decât cea la care a fost instigat / sprijinit de complice, nu se
va reţine participaţia penală.
15) Participaţia penală improprie (imperfectă) poate îmbrăca forma coautoratului, instigării sau a complicităţii.
16) Potrivit dispoziţiilor legale, participaţia improprie cunoaşte două modalităţi normative, respectiv:
modalitatea intenţie şi culpă; modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
17) Nu există instigare / complicitate din culpă, după cum nu există instigare / complicitate – acte de
participaţie penală – în raport de săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.
18) Fără a beneficia de o reglementare expresă, participaţia improprie se poate manifesta şi în modalitatea
intenţie – intenţie depăşită. Este discutabilă posibilitatea reţinerii unei instigări / complicităţi la o
infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită.
19) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane angajează răspunderea penală în calitate de
instigator sau complice.
20) Reprezintă forme principale ale participaţiei penale: coautoratul faţă de instigare şi complicitate; instigarea
faţă de complicitate.
21) Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, deopotrivă atât prin acte de instigare, cât şi prin acte de
complicitate, exclude angajarea răspunderii penale pentru un concurs de infracţiuni. Spre deosebire de
situaţia precedentă, participarea la săvârşirea a unor fapte relevante penal, comise de către autori diferiţi
(spre exemplu, instigare / complicitate la furt săvârşit nemijlocit de către A, respectiv instigare /
complicitate la un alt furt săvârşit nemijlocit de către B), angajează răspunderea penală pentru un concurs
de infracţiuni.
22) După caz, participaţia penala poate fi anterioară, concomitentă sau posterioară; spre exemplu, ilustrează o
participaţie posterioară, reglementarea complicităţii în condiţiile prevăzute de art. 48 alin. (2) C. pen.,
atunci când promisiunea este îndeplinită.
23) În cazul infracţiunilor de durată, contribuţia prestată în cadrul participaţiei penale se poate manifesta până
la momentul epuizării ansamblului faptic comis.
24) Infracţiunile susceptibile de comitere în mod continuat se pot comite în participaţie, după caz, totală sau
parţială.
25) Din punct de vedere subiectiv, coautoratul propriu se poate manifesta în baza intenţiei, a culpei sau a
intenţiei depăşite.
26) Nu este posibil un coautorat impropriu în modalitatea culpă – lipsă de vinovăţie.
27) În principiu, o infracţiune cu subiect activ special este susceptibilă de săvârşire în participaţie penală sub
toate formele de manifestare (coautorat, instigare, complicitate).
28) Infracţiunile care sunt incompatibile de săvârşire în coautorat – formă principală a participaţiei penale –
exclud manifestarea participaţiei penale și în formele secundare ale acesteia (respectiv: complicitatea şi
instigarea).
29) Coautoratul este o formă secundară a participaţiei penale.
30) Nu este posibilă săvârşirea în coautorat a unei infracţiuni omisive proprii.
31) Coautorii sunt persoanele care săvârşesc, în mod nemijlocit, o faptă prevăzută de legea penală, acţionând în
baza unei voinţe comune.
32) Instigatorul este persoana care, cu intenţie, încearcă să determine o altă persoană să săvârşească o
infracţiune, indiferent dacă autorul va trece / nu va trece la executarea faptei.
33) Instigarea urmată de trecerea la executarea faptei relevante penal, faptă rămasă la stadiul de tentativă
(pedepsibilă), în cazul în care persoana instigată s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, va
atrage nepedepsirea (şi a) participantului cu rol de instigator.
34) Instigarea simplă reprezintă instigarea la o infracţiune simplă, spre deosebire de instigarea calificată, care
reprezintă instigarea la o infracţiune calificată.
107
35) Instigarea calificată nu înseamnă instigare la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect activ calificat.
36) În anumite condiţii expres prevăzute de lege (spre exemplu: art. 370 şi art. 272 C. pen.), încercarea de
instigare (neizbutită, nereuşită) va angaja totuși răspunderea penală a persoanei care a desfășurat-o, de pe
poziţia autorului acelei infracţiuni.
37) Ceea ce caracterizează complicitatea, în comparaţie cu instigarea şi coautoratul, rezidă în caracterul său de
contribuţie indirectă la săvârşirea faptei relevante penal; complicitatea este (întotdeauna) o formă secundară
a participaţiei penale, atât faţă de coautorat, cât şi faţă de instigare.
38) Complicitatea prin înlesnire este o complicitate anterioară, spre deosebire de complicitatea prin acordare de
ajutor, care este o complicitate concomitentă; ambele se pot manifesta, după caz, ca acte de complicitate
morală sau materială.
39) Complicitatea prin promisiune [realizată în condiţiile legii – art. 48 alin. (2) C. pen.] este o complicitate
exclusiv morală, după caz, anterioară sau concomitentă.
40) Complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la complicitate reprezintă forme sub
care se poate manifesta complicitatea (mijlocită).
41) Spre deosebire de instigator, complicele poate lucra şi cu forma de vinovăţie a culpei.
42) În cazul complicităţii prin asistenţă, dacă persoana care avea sarcina de a asigura paza părăseşte postul, fără
ştirea persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală (spre exemplu, asistenţa
la comiterea unui furt), răspunderea sa penală este exclusă (beneficiază de instituția desistării).
43) Legea penală română operează distincţii între tăinuire şi favorizarea făptuitorului – infracţiuni autonome –
şi promisiunea de tăinuire sau favorizare, ca act de participaţie penală. În condiţiile în care promisiunea este
respectată şi pusă în practică după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, aceasta nu are semnificaţia
unei activităţi infracţionale autonome, neangajând răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
44) În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire (în lipsa unei înţelegeri prealabile), act urmat de o altă
acţiune, a aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri
sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt, în formă simplă sau
continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de
tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
45) Activitatea constând în procurarea de instrumente, cu intenţia ca acestea să fie folosite la săvârşirea
nemijlocită a unei fapte relevante penal, în cazul în care autorul nu le foloseşte efectiv în executarea faptei,
reprezintă (totuși) o complicitate, în varianta: complicitate neurmată de executare.
46) Din punct de vedere obiectiv, complicitatea se poate manifesta prin acţiune sau inacţiune, iar sub aspect
subiectiv, în baza unei intenţii directe / intenţii indirecte.
47) Legea penală română înscrie diferenţe în sancţionarea (pedepsirea) participaţiei penale, după cum aceasta
îmbracă forma proprie sau forma improprie.
48) Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 49 C. pen., legiuitorul penal consacră parificarea legală de pedeapsă,
care se combină cu diversificarea judiciară (sistem mixt de sancţionare).
49) În cazul coautoratului propriu – din punct de vedere al tratamentului penal aplicabil – nu va opera
diversificarea judiciară de pedeapsă, aceasta deoarece nu sunt diferenţe sub aspectul contribuţiilor constând
în acte de săvârşire nemijlocită a faptei relevante penal, contribuţia coautorilor fiind (întotdeauna) „egală”.
50) În cazul participaţiei proprii intenţionate, la stabilirea pedepsei se ţine seama (şi) de contribuţia fiecărei
persoane care s-a implicat în săvârşirea infracţiunii; gravitatea pedepselor concrete va descreşte în
următoarea ordine: coautor, instigator, complice.
51) În cazul în care pentru infracţiunea intenţionată, săvârşită în participaţie, legea prevede o pedeapsă
principală alternativă, iar pentru autor s-a stabilit o pedeapsă de o anumită natură, pentru coautor, instigator
sau complice nu se poate stabili o pedeapsă de altă natură (spre exemplu: legea prevede ca pedeapsă
principală abstractă – închisoarea sau amenda; dacă autorului i s-a stabilit închisoarea, pentru ceilalţi
participanţi nu se poate stabili amenda).
52) În cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie – culpă, sancţionarea (pedepsirea) se realizează în
baza sistemului diversificării legale de pedeapsă. În modalitatea intenţie – lipsă de vinovăţie penală, numai
persoana care comite (în mod nemijlocit) fapta prevăzută de legea penală (însă fără vinovăţie), nu va fi
pedepsită.
53) În cazul în care mai multe persoane realizează o activitate intenţionată de determinare / înlesnire sau ajutor,
în orice mod, la săvârşirea (în mod nemijlocit), din culpă sau fără vinovăţie, de către o altă persoană, a unei
fapte prevăzute de legea penală, este funcţională parificarea legală de pedeapsă în cazul participanţilor cu
rol de instigatori / complici.
54) În cazul participaţiei improprii, în modalitatea normativă reprezentată de intenţie – lipsă de vinovăţie
penală, faţă de persoana care a săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, nejustificată –
108
faptă ce nu constituie infracţiune (lipsind vinovăţia, ca element subiectiv, sau existând o cauză de
neimputabilitate) – vor fi excluse sancţiunile penale.
55) În participaţie penală, un minor răspunzător penal poate acţiona de pe poziția autorului / coautorului,
instigatorului sau complicelui (caz în care va fi sancţionat prin luarea de măsuri educative), spre deosebire
de minorul nerăspunzător penal, care va putea ocupa doar poziţia autorului / coautorului (caz în care va
putea fi sancţionat prin luarea de măsuri de siguranţă).
56) În materia participaţiei penale se impune operarea distincţiei între circumstanţele personale şi
circumstanţele reale, dată fiind prevederea regimului acestora de către legiuitorul penal. Unele circumstanţe
personale se pot converti, în anumite situaţii, în circumstanţe reale.
57) Potrivit legii penale române, participaţia penală reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale (a
pedepsei), cauză valorificată cu titlu de circumstanţă generală legală.
58) Potrivit unor reglementări cuprinse (şi) în Partea specială a Codului penal, legiuitorul a înscris participaţia
penală drept element circumstanţial agravant. În aceste ipoteze legale, reţinerea formei agravate a
infracţiunii nu exclude aplicarea circumstanţei agravante generale – art. 77 lit. d) C. pen.
59) Împrejurarea reglementată de art. 77 lit. a) C. pen. este o circumstanţă generală agravantă legală, cu un
caracter real, circumstanţă care se va reţine indiferent de calitatea în care au lucrat cele trei sau mai multe
persoane, şi anume: autor / coautori, instigatori sau / şi complici. Împrejurarea reglementată de art. 77 lit. d)
C. pen este o circumstanţă de aceeaşi natură cu precedenta, care, în ipoteza unei săvârşiri nemijlocite a
faptei, poate să descrie un coautorat propriu / impropriu, fiind aplicabilă (exclusiv) infractorului major.
60) Potrivit art. 51 C. pen. se instituie o cauză generală, legală, personală, de impunitate / nepedepsire a
participantului, pentru tentativa comisă, cauză ce prezintă (unele) elemente de diferenţiere faţă de
impunitatea acordată corespunzător prevederilor art. 34 C. pen.
61) Complicitatea prin promisiune este o complicitate materială atunci când complicele îşi îndeplineşte
promisiunea (spre exemplu: după comiterea unui furt, complicele îşi îndeplineşte promisiunea de tăinuire a
bunurilor provenite din actul sustragerii); după caz, complicitatea prin promisiune se poate manifesta ca o
complicitate proprie sau improprie.
62) Participaţia proprie şi participaţia improprie nu pot coexista.
63) În cazul unei participaţii proprii intenţionate, dacă infracţiunea săvârşită cade sub incidenţa unui act de
clemenţă (amnistie), se va înlătura răspunderea penală a tuturor participanţilor, în condiţiile în care
săvârşirea nemijlocită a faptei s-a realizat anterior actului de clemenţă.
64) Instigarea / complicitatea în formă improprie nu este posibilă în cazul unei infracţiuni proprii.
65) Instigarea / complicitatea în formă improprie este relevantă penal şi în cazul culpei participanţilor
(secundari).
109
REPERE BIBLIOGRAFICE
- George ANTONIU, Tudorel TOADER (coordonatori) [autori: George ANTONIU, Gheorghe IVAN,
Costică BULAI, Constantin MITRACHE, Bogdan Nicolae BULAI, Ioan MOLNAR, Constantin
DUVAC, Ilie PASCU, Ioan GRIGA, Viorel PAȘCA, Ion IFRIM, Ovidiu PREDESCU] – „Explicaţiile
noului Cod penal. Vol. I (art. 1-52)”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
- Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI, Mihai DUNEA: „Drept penal. Partea generală. Curs
teoretic în domeniul licenței (I)”, Ed. Hamangiu, București, 2017.
- Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE: „Drept penal român. Partea generală (conform
noului Cod penal)”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
- Florin STRETEANU, Daniel NIȚU: Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,
2014.
- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana MICHINICI, Ruxandra RĂDUCANU, Anda CRIŞU-
CIOCÎNTĂ, Sebastian RĂDULEŢU, Mihai DUNEA: „Noul Cod penal. Comentarii pe articole”, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014.
- Mihail UDROIU: „Drept penal. Partea generală.”, ediţia 4, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2017.
Resurse online (internet)
- www.scj.ro (site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României)

- www.mpublic.ro (site-ul oficial al Ministerului Public)
- www.ccr.ro (site-ul oficial al Curţii Constituţionale a României)
- www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaţilor)
- www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justiţiei)
110

Suport Curs DPPG Sem I 2017 2018 Forma Finala PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs DPPG Sem I 2017 2018 Forma Finala PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ (I)

Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI

Lect. univ. dr. Mihai DUNEA

Anul al II-lea de studii de Licenţă

La elaborarea acestui suport de curs s-au avut (în principal) în vedere:

Teoria generală a infracțiunii: preliminarii; obiective generale …………………………………….…...…p.4

I. Definiția infracțiunii. Trăsături esențiale………………………………………………...……………...p.5

II. Conținutul infracțiunii…………………………………………………………………..……………....p.10

III. Cauzele generale de excludere a infracțiunii ……………………………………………………….....p.22

IV. Formele infracțiunii intenționate ………………………..………………………………………..…....p.35

V. Unitatea de infracțiune ………………………..…………………………………………..……….…....p.47

VI. Pluralitatea de infracțiuni…………………………………………………………….………………....p.59

VII. Participația penală……………………………………………………………………………….……....p.78

Anexă – Fișe de lucru ……………………………………………………………………………………...…p.87

TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII

I. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII. TRĂSĂTURI ESENŢIALE

I.1. Tipicitatea. Înţelesul noţiunii de tipicitate

I.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

I.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite

II. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

II.1. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea conţinuturilor de infracţiuni

Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:

II.2. Elementele analitice ale infracţiunii

II.3. Obiectul şi subiecţii infracţiunii

II.3.1. Obiectul infracţiunii

II.3.2. Subiecţii infracţiunii

II.4. Latura obiectivă a infracțiunii

II.4.1. Elementul material

II.4.2. Urmarea imediată

II.4.3. Legătura de cauzalitate

II.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

II.5. Latura subiectivă a infracțiunii

II.5.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia)

ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite

1) Ce reprezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii?

III. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACŢIUNII

III.1. Cauzele justificative

III.1.1. Legitima apărare

III.1.2. Starea de necesitate

III.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

III.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

III.2. Cauzele de neimputabilitate

În concordanţă cu definiţia legală a infracţiunii, legiuitorul înscrie printre cauzele (generale) de

III.2.1. Minoritatea făptuitorului

(“Minoritatea”), potrivit art. 113 – articol de debut în materie.

III.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

constrângerea fizică şi cazul fortuit).

III.2.4. Intoxicaţia involuntară și completă

III.2.5. Excesul neimputabil

III.2.6. Cazul fortuit

ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite

IV. FORMELE INFRACŢIUNII (INTENŢIONATE)

şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat.

IV.1.1. Formele tentativei

IV.1.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

IV.1.3. Cauzele generale de impunitate / nepedepsire a autorului unei tentative

Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei tentativei:

IV.2. Actele de pregătire

Actele de pregătire (actele preparatorii) se înscriu în perioada externă a desfăşurării activităţii

ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite

1) Care sunt formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale?