Sunteți pe pagina 1din 3

Ministerul Educației,Culturii și Cercetării

Colegiul de Ecologie

Disciplina: Filosofia

Tema: CONCEPTII DESPRE DETERMINARE

A elaborat: Labanov Alexandra,


Gr.T-042
A verificat : Siminiuc Iurie

Chisinau 2020
Filosofie existențială
Termenul de Filosofie existențială, (în limba germană: "Existenzphilosophie"), a fost introdus de
Fritz Heinemann în 1929 în cartea sa "Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz" ("Noi
căi în Filosofie. Spirit, Viață, Existență") pentru a descrie suma tuturor mișcărilor și curentelor
din filosofie, care au ca obiect problema existenței umane. Datorită marii diversități a
concepțiilor care pot fi puse în legătură cu filosofia existențială, nu este posibilă elaborarea unei
definiții globale a acestui termen. Noțiunea însăși permite totuși restrângerea problemei la unele
teme comune. Pe prim plan stă preocuparea asupra existenței concrete a individului și asupra
problemelor ce rezultă din subiectivitatea și conștiința de sine a omului.

Introducere
Primul gânditor care a expus unele idei ale filosofiei existențiale a fost reprezentantul
scepticismului religios, Blaise Pascal, deja în cursul secolului al XVII-lea. Pascal se opunea
raționalismului strict al lui Descartes și categorisea drept arogantă pretenția filosofiei teoretice de
a da o explicație existenței omului și a lui Dumnezeu.Ca întemeietori ai filosofiei existențiale
moderne sunt considerați Soeren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche. Kierkegaard constata că cel
mai important bun al individului este recunoașterea propriei și unicei sale determinări. Omul ar
trebui să descopere acel adevăr valabil pentru el însuși, respectiv acea idee pentru care trăiește și
moare. Împotriva credinței clasice a unui concept universal asupra "binelui" și "răului", pentru
Kierkegaard nu există o bază rațională pentru luarea unei decizii morale. Nietzsche radicalizează
mai departe ideea alegerii libere a existenței și conclude că fiecare individ, într-un proces de
reconsiderare a tuturor valorilor, trebuie să decidă singur ceea ce este moral sau nu.

Temele fiolosofiei existențiale


Cele mai frecvente teme întâlnite se referă la subiectivitatea omului, precum și la problema
fundamentală a alegerii individuale a existenței, care se manifestă de cele mai multe ori sub
forma trăirii sentimentului de anxietate (Angst).
Subiectivitate
Filosofii existențiali preiau ideea lui Kierkegaard cu privire la morala individuală și la
personificarea adevărului și susțin că numai experiența proprie și acțiunea ce decurge din
convingere au un sens fundamental în cunoașterea adevărului. Din acest punct de vedere, nu se
admite existența unui mod general, abstract de gândire, în forma unui sistem structural. În locul
acestuia, se folosesc de preferință forme literare ca aforismele, parabolele sau dialogurile.
Alegere și Responsabilitate
Una din temele cele mai semnificative ale filosofiei existențiale este libertatea alegerii ca
proprietate proeminentă a omului. Jean-Paul Sartre, reprezentantul principal al existențialismului
francez, explică această proprietate prin faptul că - la om - existența este predecesoare esenței.
De aceea, alegerea este determinantă pentru existența umană și de neevitat, pentru că și
sustragerea de la o alegere, de la luarea unei decizii, este tot o alegere. Omul este "condamnat să
fie liber". Atunci alegerea unui posibil act existențial, ca opțiune obligatorie, atrage după sine o
răspundere copleșitoare pentru sine și pentru întreaga umanitate.
Anxietate
După Kierkegaard, anxietatea (die Angst) ca experiență sensibilă - spaimă structurală în fața
lumii - este de nedespărțit de ființa umană. În concepția lui Heidegger, anxietatea duce la
confruntarea individului cu neantul, datorită imposibilității de a găsi o justificare acceptabilă
pentru opțiunea aleasă. Sartre folosește, pe de o parte, noțiunea de "greață" (la nausée) pentru
recunoașterea destinului întâmplător al universului, pe de altă parte, se referă la anxietate
(l'angoisse) în fața libertății de alegere, cu care este confruntat omul.

Filosofia existențială și Teologia


Deși filosofia existențială este impregnată în mare măsură de ateismul lui Sartre și agnosticismul
lui Heidegger, pozițiile profund religioase ale lui Pascal și Kierkegaard au exercitat o influență
importantă asupra gândirii teologice din secolul al XX-lea. În acest sens se poate înțelege tratarea
rolului transcendenței și a limitelor experienței umane în filosofia lui Karl Jaspers. Protestanții
germani Paul Tillich și Rudolf Bultmann, filosoful catolic francez Gabriel Marcel, ortodoxul rus
Nikolai Berdiaiev au preluat ideile lui Kierkegaard, după care simțul datoriei și credibilitatea
unei persoane reprezintă condițiile obligatorii ale credinței religioase.

Filosofia existențială și Literatura


Cea mai însemnată personalitate a filosofiei existențiale în literatură a fost fără îndoială Fiodor
Dostoievski, care în romanele și povestirile sale prezintă adesea, cu atitudine negativă, lupta
autodistructivă a eroului pentru poziția sa în lume și față de Dumnezeu. Astfel, în Amintiri din
casa morții, polemizează cu opinia optimistă a unui umanism rațional, iar în Crimă și pedeapsă
prezintă lupta prin care este posibilă eliberarea de sine însuși a personajului și, implicit, a
omenirii. În acest sens trebuie înțeleasă afirmația călugărului Alioșa din Frații Karamazov:
„Trebuie să iubim mai mult viața decât semnificația ei”.
În romanele lui Franz Kafka, individul se vede confruntat cu formalismul amenințător și
distructiv al societății. Și opera lui Albert Camus, care în Le Mythe de Sisyphe se confruntă cu
acceptarea absurdității existenței umane, se încadrează în tematica filosofiei existențiale. În
același sens trebuie înțelese piesele teatrului absurd (Samuel Beckett, Eugen Ionescu). În
America, filosofia existențială a influențat operele unor scriitori, ca Norman Mailer, John Barth
și Arthur Miller.