Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Colegiul de Ecologie
Disciplina: Filosofia
Chisinau 2020
Filosofie existențială
Termenul de Filosofie existențială, (în limba germană: "Existenzphilosophie"), a fost introdus de
Fritz Heinemann în 1929 în cartea sa "Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz" ("Noi
căi în Filosofie. Spirit, Viață, Existență") pentru a descrie suma tuturor mișcărilor și curentelor
din filosofie, care au ca obiect problema existenței umane. Datorită marii diversități a
concepțiilor care pot fi puse în legătură cu filosofia existențială, nu este posibilă elaborarea unei
definiții globale a acestui termen. Noțiunea însăși permite totuși restrângerea problemei la unele
teme comune. Pe prim plan stă preocuparea asupra existenței concrete a individului și asupra
problemelor ce rezultă din subiectivitatea și conștiința de sine a omului.
Introducere
Primul gânditor care a expus unele idei ale filosofiei existențiale a fost reprezentantul
scepticismului religios, Blaise Pascal, deja în cursul secolului al XVII-lea. Pascal se opunea
raționalismului strict al lui Descartes și categorisea drept arogantă pretenția filosofiei teoretice de
a da o explicație existenței omului și a lui Dumnezeu.Ca întemeietori ai filosofiei existențiale
moderne sunt considerați Soeren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche. Kierkegaard constata că cel
mai important bun al individului este recunoașterea propriei și unicei sale determinări. Omul ar
trebui să descopere acel adevăr valabil pentru el însuși, respectiv acea idee pentru care trăiește și
moare. Împotriva credinței clasice a unui concept universal asupra "binelui" și "răului", pentru
Kierkegaard nu există o bază rațională pentru luarea unei decizii morale. Nietzsche radicalizează
mai departe ideea alegerii libere a existenței și conclude că fiecare individ, într-un proces de
reconsiderare a tuturor valorilor, trebuie să decidă singur ceea ce este moral sau nu.