Sunteți pe pagina 1din 508

AISIN GIORO PU I

ULTIMUL ÎMPĂRAT

Editura RECIF

Bucureşti, 1993

ISBN 973-95768-7-7

PREFAŢĂ

Prezentul volum – „Ultimul împărat”, reprezintă traducerea din limba


chineză a lucrării autobiografice intitulate în original „Prima parte a vieţii
mele” scrisă de Aisin Gioro (Aisin = aur, Gioro = numele clanului) Pu I, omul
care a fost de trei Ori împărat: de două ori al Dinastiei Thing (Thing = clar,
limpede, curat, pur) şi a treia oară al statului marionetă constituit de către

1
autorităţile Japoniei în Nord-Estul Chinei, cunoscut sub numele
„Maneiucuo”.
Descendent din clanul Aisin-Gioro, întemeietorul Dinastiei Thing, Pu I s-a
născut în anul 1906. La vârsta de doi ani, în noiembrie 1908, a fost
înscăunat ca cel de al zecelea împărat al acestei dinastii. După o scurtă
domnie, la 12 februarie 1912, împărăteasa-mamă, sub presiunea forţelor
antimonarhice, a emis, în numele împăratului-copil, Edictul de abdicare.
Prin acesta a luat sfârşit sistemul imperial care dăinuia în China de mai bine
de 2000 de ani (primul stat centralizat imperial a fost constituit în anul 221
înaintea erei noastre).
Evoluţia situaţiei politice interne, luptele pentru putere între diferite forţe
politico-militare au favorizat Restauraţia din anul 1917: Pu I a fost, câteva
zile, din nou împărat.
În 1934, Pu I şi-a redobândit, pentru a treia oară, calitatea de împărat,
aceasta fiindu-i acordată de către guvernul Japoniei, care l-a instalat în
fruntea „Imperiului Manciucuo”, stat marionetă format pe teritoriile din
Nord-Estul Chinei, cu capitala la Şeniang.
La capitularea Japoniei, în august 1945, Pu I a fost luat prizonier de către
armatele sovietice şi dus în Rusia. A petrecut 5 ani în închisori din Extremul
Orient rusesc şi 9 ani în închisori din Nord-Estul Chinei, fără a fi judecat, în
1959 a fost graţiat şi eliberat. În ultimii ani ai vieţii (1964-1967) a activat ca
cercetător ştiinţific la Arhivele Conferinţei Politice Consultative Chineze şi a
participat la viaţa politică a ţării, în calitate de membru al Comitetului
Naţional al organismului menţionat.
Lucrarea autobiografică „Prima parte a vieţii mele”, apărută la Peiţing,
redă viaţa de la Curtea Dinastiei Thing: modul de cultivare a unui împărat,
intrigile politice, semnificaţia existenţei eunucilor, lupta marilor puteri ale
timpului pentru obţinerea de pieţe în China etc.
Traducătorii ţin să precizeze că numele de persoane şi localităţi au fost
redate în conformitate cu pronunţia în limba română, evitând astfel
neînţelegerile şi pronunţiile eronate. Spre exemplu, capitala Chinei a fost
transcrisă prin Peiţing aşa cum se pronunţă în limba chineză şi nu Beijing
cum se transcrie în alfabetul elaborat de China.

2
Ion dorobanţu

3
CAPITOLUL I – FAMILIA MEA

1. Viaţa prinţului de Ciun

M-am născut la 7 februarie 1906 (cel de-al 32-lea an al domniei


împăratului Cuang Su) la Peiţing, în palatul prinţului de Ciun. Bunicul meu,
I Huan, al şaptelea fiu al împăratului Tao Cuang (1821-1850), a fost primul
prinţ de Ciun. Tatăl meu, Tai Fang, deşi era cel de-al cincilea fiu al prinţului
Ciun, a fost socotit ca cel mai mare; primul, al treilea şi al patrulea fraţi ai
lui au murit în copilărie; al doilea – Tai Thien – a fost luat de împărăteasa
Ţhî Si la Curtea Dinastiei Thing, devenind mai târziu împăratul Cuang Su
(1875-1908). După moartea bunicului, tatăl meu, Tai Fang, a devenit prinţ
moştenitor, iar eu eram cel mai mare fiu din a doua generaţie de prinţi Ciun.
Aveam trei ani când, la 13 noiembrie 1908, împărăteasa Ţhî Si, bolnavă fiind
şi ea şi împăratul Cuang Su, a hotărât, pe neaşteptate, să mă numească
moştenitorul tronului. Astfel am devenit fiul adoptiv al împăratului Thung
Giî (1862-1874) şi împărătesei Ţhî Si şi deci urmaşul de drept al vărului
acestuia – Cuang Su. După venirea mea la Curte, la un interval de două zile,
Cuang Su şi Ţhî Si au murit. La 2 decembrie am urcat pe tronul imperial ca
cel de-al zecelea şi ultimul împărat al Dinastiei Thing (1644-1911), sub
denumirea de Stian Thung1.
La mai puţin de trei ani de la urcarea pe tron a izbucnit revoluţia din
1911, iar eu am fost obligat să abdic.
Amintirile mele încep de la data abdicării, dar pentru a-mi expune prima
parte a vieţii şi ca să fie cât mai clar totul, este mai bine să încep cu
prezentarea bunicului şi a palatului prinţului de Ciun.
Familia prinţului de Ciun a servit-o cu credinţă pe împărăteasa Ţhî Si
timp de o jumătate de secol, în cei mai negri ani de la sfârşitul Dinastiei

1 Potrivit tradiţiei chineze, fiecare împărat dădea o denumire (titlu) perioadei în care
domnea. Perioada domniei lui Pu I s-a numit Siian Thung.

4
Thing. Mai ales prinţul de Ciun şi-a pus întreaga viaţă în slujba ei.
Bunicul meu s-a născut în 1842, în cel de-al 22-lea an de domnie a
împăratului Tau Cuang, şi a murit în 1890, cel de-al 16-lea an de domnie a
împăratului Cuang Su. Citind în „Cronica de jad” a familiei imperiale, se
poate vedea că, în afară de faptul că la vârsta de 10 ani, când fratele său
Sien Fang a devenit împărat (1851-1861), a primit, potrivit regulii, titlul de
prinţ districtual, el s-a bucurat de prea puţine onoruri în timpul celor 11 ani
de domnie a acestuia. În schimb, în timp de numai şase luni după moartea
împăratului Sien „Fang, adică în prima jumătate de an de domnie a
împărătesei Ţhî Si, el a primit, pe neaşteptate, numeroase titluri şi funcţii.
Avea numai douăzeci şi unu de ani. Atâtea onoruri pentru un tânăr de 21 de
ani au fost posibile datorită faptului că sora soţiei lui devenise împărăteasă.
Dar, desigur, nu numai aceasta a fost cauza. Îmi amintesc de o poveste
auzită în copilărie: în timpul unui spectacol dat de o trupă de artişti în
palatul nostru, cel de-al şaselea unchi al meu, văzând o scenă sângeroasă,
s-a speriat şi a început să plângă. Bunicul s-a ridicat în picioare şi a strigat
de faţă cu toată lumea: „Ce ruşine! Eu, la vârsta de 21 de ani, l-am capturat
singur pe Su Şun. Dacă eşti aşa fricos, cum vei putea să-ţi asumi
conducerea ţării?”. De fapt, capturarea lui Su Şun a fost punctul de plecare
al ascensiunii rapide a bunicului meu.
Cazul Su Şun s-a petrecut în anul 1861. După cum se ştie, cel de-al
doilea război al opiului (1856-1860) s-a încheiat cu tratate umilitoare pentru
China. Împăratul Sien Fang, refugiat la Jăhă 2, bolnav fiind, înainte de a-şi
da obştescul sfârşit, i-a convocat la el pe cei trei miniştri şi cei cinci mari
demnitari militari care-l însoţiseră în refugiu şi le-a adus la cunoştinţă că a
hotărât să-l numească drept urmaş la tron pe fiul său Tai Ciun, în vârstă de
şase ani.
Totodată i-a numit pe cei opt demnitari prezenţi membri ai Consiliului de
regenţă. A doua zi, împăratul Sien Fang s-a stins din viaţă şi, respectându-i
voinţa, cei opt demnitari l-au proclamat pe Tai Ciun împărat, sub denumirea
domniei de Ţhî Siang; întreaga putere a trecut în mâinile lor.

2 Una din reşedinţele de vară ale împăraţilor Dinastiei Ţhing situată


în nord-estul Chinei.

5
Din cei opt regenţi, cele mai importante persoane au fost doi prinţi şi
ministrul Su Şun, figura centrală. El era urât de nobilimea manciuriană 3
care socotea că promovează prea mulţi demnitari din rândul naţionalităţii
Han4. Totodată, Su Şun avea reputaţia de om dur, atât în relaţiile interne cât
şi externe, ceea ce a dus la căderea sa. În fapt, cauza principală a
dezastrului acestuia a fost ostilitatea puternică între gruparea sa şi noile
forţe în creştere din acel timp, cu alte cuvinte el nu a cunoscut puterea pe
care o avea prinţul Cung (I San) ca urmare a relaţiilor sale cu străinii de la
Peiţing.
În timpul domniei împăratului Sien Fang, prinţul Cung (al 6-lea fiu al
împăratului Tau Cuang) nu era o personalitate marcantă. Cu toate acestea,
împăratul Sien Fang, refugiindu-se la Jăhă, l-a lăsat la Peiţing să negocieze
pacea după cel de-al doilea război al opiului. Această treabă dificilă i-a adus
unele avantaje. În numele Dinastiei Thing, el a încheiat pacea cu armatele
unite ale Angliei şi Franţei, acceptând tratatul de la Peiţing 5, de o umilinţă
nemaiîntâlnită. Încheierea tratatului i-a adus mari recompense din partea
străinilor. Acest „unchi împărătese” sprijinit de străini nu s-a împăcat cu
gândul că ocupa locul doi, după Su Şun şi partidul său. În această direcţie
el a fost sprijinit şi de nobilimea manciuriană şi alte înalte oficialităţi,
duşmani politici ai lui Su Şun. Pe acest fond a fost adus în secret de la Jăhă
edictul celor două împărătese.
Una din cele două împărătese era prima soţie a împăratului Sien Fang –
doamna Niu Hulu care primise numele de Ţhî An, cunoscută, de asemenea,
sub denumirea de împărăteasa de Răsărit. Cealaltă era împărăteasa Ţhî Si6
căreia i se mai spunea şi împărăteasa de Apus. Împărăteasa de Apus iniţial a
fost una dintre concubinele împăratului; născându-i un fiu, a fost ridicată la
rangul de primă concubină imperială, cea de-a doua consoartă a

3 Manciurienii, naţionalitate din nord-estul Chinei. Dinastia Ţhing era de origine


manciuriană.
4 Naţionalitatea Han – chinezi.
5 Tratatul de la Peiţing, 1860, semnat în urma celui de-al doilea război al opiului.
6 Împăratul Sien Făng, care a domnit între 1851 şi 1861, a avut
printre numeroasele sale concubine o fată din clanul manciurian Iehonala care,
aducînd pe lume pe singurul fiu al împăratului, a fost ridicată la rangul de împărăteasă
iar după moartea împăratului a devenit împărăteasa-mamă Ţhî Si.

6
împăratului. După moartea împăratului Sien Fang, nemaiavând un alt fiu, i-
a urmat la tron Tai Ciun şi astfel Ţhî Si a devenit împărăteasă-mamă. Nu
ştiu cum s-a întâmplat că imediat după ce Ţhî Si a devenit împărăteasă s-a
făcut propunerea ca amândouă împărătesele să participe la regenţă. Această
propunere s-a lovit de împotrivirea lui Su Şun şi a adepţilor lui, motivându-
se că în istoria Dinastiei Thing nu a mai existat un asemenea precedent.
Acest lucru nu a deranjat-o prea mult pe împărăteasa Ţhî An, care era
lipsită complet de ambiţii politice, dar a stârnit mânia împărătesei Ţhî Si. Ea
a convins-o, mai întâi, pe împărăteasa Ţhî An că cei opt regenţi sunt nişte
conspiratori necredincioşi şi apoi a obţinut aprobarea acesteia de a trimite o
scrisoare secretă prinţului Cung, prin care îl convoca la Jăhă, să se
sfătuiască asupra modului cum trebuia acţionat. Pentru consolidarea puterii
obţinute, Su Şun şi cei şapte regenţi au făcut totul spre a împiedica
întâlnirea dintre prinţul Cung care se afla la Peiţing şi cele două împărătese
refugiate la Jăhă. La vremea respectivă, au circulat multe poveşti despre
şiretlicurile folosite de împărătese ca să intre în legătură cu prinţul Cung.
Unii spun că scrisoarea celor două împărătese a ajuns la Peiţing dusă în
secret de un bucătar; alţii spun că Ţhî Si avea un eunuc favorit – An Dăhai –
pe care s-a prefăcut că-l învinuieşte de anumite nereguli şi l-a trimis la
Peiţing să-şi primească pedeapsa. Şi pe această cale mesajul a ajuns în
capitală, în mâna prinţului Cung. Acesta, îndată ce l-a primit, a cerut
audienţă la împărătese la Jăhă. Partidul lui Su Şun a încercat să-l împiedice
să se întâlnească cu cele două împărătese, sub pretextul că era mult mai
important ca el să rămână la Peiţing. Nereuşind, au fost invocate vechile
reguli ale Curţii după care un bărbat nu putea să se vadă cu cumnata sa,
dar tot fără succes.
Şi despre întrevederea dintre prinţul Cung şi împărătese au circulat unele
istorii. Una dintre acestea arăta că prinţul Cung a intrat în palat deghizat în
şaman7; alta că prinţul Cung i-ar fi spus lui Su Şun că ar fi bine să participe
la întrevedere, pentru a asigura securitatea, ceea ce l-a determinat pe acesta
să nu mai intervină. O altă legendă vorbeşte de faptul că, atunci când
prinţul Cung s-a dus să se roage pentru sufletul împăratului, împărăteasa

7 Vrăjitor, magician.

7
Ţhî Si l-a trimis pe An Dăhai să-i ducă un bol cu tăieţei, pe fundul căruia era
ascuns edictul8 ce conţinea hotărârea de înlăturare a regenţei. Într-un
cuvânt, indiferent de metodele folosite, rezultatul a fost că prinţul Cung şi
împărătesele s-au pus de acord. Ca urmare, după întoarcerea împărăteselor
la Peiţing, prinţul a fost învestit cu un nou titlu, iar cei opt regenţi au fost
arestaţi. Celor doi prinţi care făceau parte din regenţă li s-a permis să se
sinucidă, iar Su Şun a fost decapitat. Ceilalţi au rămas în închisori ori au
fost exilaţi. Anii de domnie a lui Tai Ciun au primit o nouă denumire –
Thung Giî9. De la această dată începe „politica conducerii de după perdea” 10,
în fapt domnia împărătesei Ţhî Si, care a durat 47 de ani. Meritul cel mai
mare al bunicului meu în această lovitură de palat a fost arestarea lui Su
Şun la Panpitien în timp ce escorta sicriul cu corpul neînsufleţit al
împăratului spre capitală, în urma acestui act bunicul a căpătat onorurile de
care am amintit mai sus.
În al treilea an de domnie a împăratului Thung Giî, el a fost ridicat în
rang, iar în al 11-lea an a primit gradul de prinţ. După 13 ani de domnie,
împăratul Thung Giî s-a săvârşit din viaţă, urmându-i la tron Cuang Su, iar
bunicul meu a fost numit prinţ cu dreptul de a transmite urmaşilor această
titulatură. În mod normal, titlul de prinţ se pierdea o dată cu încetarea din
viaţă a celui care-l obţinuse, în timpul domniei împăratului Cuang Su,
prinţul Cung şi-a pierdut multe din favoruri, în timp ce bunicului meu i s-au
adăugat alte onoruri, ajungând pe culmile gloriei.
În palatul prinţului Ciun am văzut numeroase tablouri cu maxime scrise
de mâna bunicului meu, care atârnau pe pereţii din camerele fiilor şi
nepoţilor săi. Printre altele, îmi amintesc foarte bine de o maximă din unul
din tablouri: „Sănătatea şi norocul aduc alt noroc. Favorurile imperiale aduc
alte favoruri”. În acea vreme socoteam că bunicul meu era un om foarte

8 Edictul respectiv a fost emis în numele împăratului Ţai Ciun şi avea următorul
conţinut: „Tatăl meu, fostul împărat, fiind pe patul de moarte le-a poruncit lui Ţai
Iuan, Su Şun şi celorlalţi să mă proclame pe mine prinţ moştenitor, dar el n-a spus
niciodată nici un cuvînt despre dreptul lor de a-şi asuma puterea ca regenţi. Su Şun şi
ceilalţi trebuie să fie demişi din aceste posturi şi arestaţi pentru crima de a fi
falsificat edictul imperial”.
9 În traducere, „guvernare în comun a lui Ţhî Si şi Ţai Gun”.
10 Politica conducerii de după perdea – împărăteasa era aşezată în spatele tronului,
după perdea, de unde şoptea împăratului hotărârile ei.

8
mulţumit de sine, dar acum văd altfel lucrurile: gândesc că comportarea lui
din timpul spectacolului amintit n-a urmărit dojenirea fiului său.
Dacă prinţului Ciun, la vârsta de 21 de ani, îi lipseau cunoştinţele
istorice, el, care a trecut prin 13 ani de domnie în timpul împăratului Thung
Giî, cu siguranţă că avea o experienţă bogată. Ca membru al familiei
imperiale, desigur că a cunoscut mult mai multe lucruri decât cei din afară
în legătură cu moartea împăratului Thung Giî şi a soţiei lui şi trebuie să fi
fost mult mai afectat de acestea.
Istoriile romanţate vorbesc de moartea împăratului cauzată de o boală
venerică netratată, dar din câte am auzit eu cauza morţii lui a fost variola şi
notările unui cunoscut oficial confirmă acest lucru. Variola nu este o boală
mortală, dar în timpul bolii împăratul Thung Giî a primit un şoc şi nu a mai
putut fi salvat. Se spune că faptele s-au petrecut cam aşa: într-o zi,
împărăteasa l-a vizitat pe împărat, care zăcea în pat bolnav, şi, izbucnind în
lacrimi, l-a întrebat pentru ce soacra ei, împărăteasa Ţhî Si, o ceartă şi o
ameninţă mai tot timpul. Thung Giî a sfătuit-o să aibă răbdare că în viitor
vor veni zile mai bune şi pentru ea. Ţhî Si nu şi-a iubit niciodată nora şi
pusese oameni s-o urmărească şi pe ea şi pe fiul ei. Spunându-i-se că
aceasta s-a dus să se plângă împăratului, ea s-a ascuns într-o încăpere
alăturată să asculte. Aceştia n-au apucat să schimbe decât câteva cuvinte,
că ea a dat buzna în cameră şi, furioasă, a apucat-o pe împărăteasă de păr
şi a început s-o lovească fără milă, strigându-i să se pregătească de
pedeapsa cu nuielele. Numai după ce Thung Giî speriat a leşinat, Ţhî Si a
încetat s-o mai lovească.
După moartea lui Thung Giî, Ţhî Si a dat întreaga vină pe împărăteasă şi
a poruncit să i se limiteze consumul de alimente şi băutură. După două luni
a murit şi împărăteasa, ca urmare a chinurilor la care fusese supusă.
Nici după moartea împărătesei ura lui Ţhî Si n-a încetat. Ea l-a demis pe
tatăl acesteia din toate funcţiile. În al doilea an, un cronicar al Curţii a
înaintat un memoriu arătând că se vehiculează tot felul de poveşti în
legătură cu moartea împărătesei: unele că a murit din disperare, altele din
cauza foamei, drept care cronicarul respectiv şi-a pierdut slujba.
Era un secret public faptul că relaţiile împăratului Thung Giî cu mama

9
lui, împărăteasa Ţhî Si, au fost foarte proaste. Un bătrân eunuc mi-a
povestit cum într-o zi, ca de obicei, împăratul Thung Giî s-a dus la
împărăteasa de” Răsărit (Ţhî An) să-i prezinte respectele sale. De această
dată era de faţă şi mama lui, Ţhî Si, dar el nu i-a adresat niciun cuvânt. În
timpul domniei lui Thung Giî, Ţhî An nu se amesteca în treburile politice, în
timp ce Ţhî Si îşi formase deja un grup din persoane de încredere de la
Curte. Împăratul nu putea să ia nicio hotărâre fără a se consulta, în
prealabil, cu Ţhî Si. Acesta era adevăratul motiv al neînţelegerilor dintre
mamă şi fiu. Ţhî Si era o persoană avidă de putere şi n-ar fi acceptat să
renunţe la nimic din ceea ce-i cădea în mână. Din punctul ei de vedere,
principiile de conduită morală, regulile codului strămoşesc existau spre a-i
servi interesele şi nu să-i limiteze drepturile. Pentru păstrarea puterii şi
prestigiului, nu ţinea seama nici de fiul ei, nici de rude, nici de demnitarii de
la Curte: cei care i se supuneau prosperau, cei care nu, erau înlăturaţi.
După moartea împăratului Thung Giî, adevăratul caracter al împărătesei a
ieşit şi mai clar la iveală. Dacă bunicul meu n-ar fi văzut limpede acest
lucru, nu s-ar fi speriat de moarte când a aflat că fiul său este chemat la
Curte spre a fi întronat ca împărat. Unul din demnitarii care au fost prezenţi
la întrunirea Consiliului Imperial scrie în memoriile sale că atunci când Ţhî
Si l-a proclamat pe Tai Thien viitor împărat, a cărei domnie a primit
denumirea de Cuang Su, bunicul meu a căzut în genunchi plângând şi a
leşinat.
Conform codului strămoşesc, în cazul în care împăratul nu avea urmaşi,
prinţul moştenitor trebuia să fie numit dintr-o generaţie tânără din ramura
cea mai apropiată. Era normal ca după moartea lui Tai Ciun, împăratul
Thung Giî, să fie ales cineva din familia Pu, dar în felul acesta Ţhî Si ar fi
devenit mamă de fost împărat şi n-ar mai fi putut să conducă. Ca urmare, ea
nu i-a numit un moştenitor fiului ei şi l-a adoptat pe nepotul ei, Tai Thien,
noul împărat Cuang Su, pe care l-a numit urmaş la tron. Un cronicar al
palatului notează că la acea întrunire nimic nu a putut să schimbe voinţa lui
Ţhî Si. Ea a fost de acord numai cu un singur lucru: în caz că noul împărat
va avea un fiu, acesta va fi socotit urmaşul de drept al lui Thung Giî. În
notele cronicarului se arată că în acea zi împărăteasa de Răsărit nu a fost

10
prezentă la întrunire, ci numai împărăteasa de Apus. Ea a declarat în faţa
marilor dregători îngenuncheaţi: „Noi, cele două împărătese, ne-am sfătuit şi
am hotărât să nu alegem pe cineva în vârstă...”. Dacă nici chiar împărăteasa
de Răsărit, singura care ar fi putut cât de cât s-o mai influenţeze pe Ţhî Si,
nu a fost de faţă să-şi spună părerea, oricât ar fi plâns şi ar fi leşinat
bunicul meu, nu se mai putea face nimic.
Din acel moment în istoria vieţii lui a început o etapă interesantă: Ţhî Si îi
acorda onoruri după onoruri iar el le refuza. În anul în care Cuang Su a fost
adus la Curte, bunicul meu a renunţat la toate funcţiile şi titlurile, cu
excepţia celui de prinţ ereditar, la care dacă ar fi renunţat n-ar fi putut să-l
mai recapete.
Începând de atunci, o perioadă de câţiva ani el s-a ocupat numai de
supravegherea studiilor împăratului. După ce prinţul Cung a căzut în
dizgraţia împărătesei Ţhî Si, i-a încredinţat bunicului meu funcţii
importante, dar el şi-a păstrat prudenţa.
Împărăteasa Ţhî Si a poruncit-marilor demnitari ca în toate problemele
majore să fie consultat, în prealabil, bunicul meu, ceea ce însemna sporirea
şi mai mare a atribuţiilor sale. Potrivit obiceiului, băiatul căsătorit era
socotit major. Dacă Cuang Su s-ar fi căsătorit, Ţhî Si ar fi trebuit să renunţe
la putere, lucru cu care nu se putea împăca. Înainte de căsătoria lui Cuang
Su, bunicul meu, I Huan, a înaintat un memoriu prin care împărăteasa era
rugată să continue să guverneze. Tot el a primit misiunea importantă de a
crea flota modernă a dinastiei, după care împărăteasa l-a trimis s-o
inspecteze în numele ei, însoţit de unul din eunucii de încredere,
împărăteasa i-a oferit privilegiul să fie purtat în lectica de culoare galbenă 11,
dar el n-a cutezat niciodată să se folosească de ea.
Aceste sentimente de precauţie şi teamă s-au manifestat nu numai în
toate faptele şi vorbele sale, dar au lăsat urme chiar şi în viaţa de familie.
Acasă afişase diverse inscripţii care să amintească lui şi familiei sale despre
pericolul de a ajunge prea sus. Pe una din inscripţiile din camera copiilor se
putea citi: „Cum se face că, cu cât averea este mai mare, cu atât necazurile
sunt mai mari? Cei care au bani mulţi, au şi curaj, nu se tem de nimic şi nu

11 Culoarea galbenă era folosită numai la curtea palatului şi de către împărat.

11
se opresc până nu distrug totul”. În realitate nu era vorba de bogăţie, ci de
teama de a nu fi lovit de năpastă. Interesant este faptul că în cel de-al doilea
an al domniei lui Cuang Su, 1876, bunicul a înaintat un memoriu în care
arăta că este posibil ca în viitor, cineva, folosind precedente istorice şi poziţia
lui la palat, să propună să i se acorde noi onoruri. El mai arăta în memoriu
că, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cel care va face o asemenea propunere va fi
considerat un om de nimic. A cerut ca acest memoriu să fie păstrat la Curte
pentru a servi drept argument împotriva unor asemenea oameni. După
câţiva ani, într-adevăr lucrurile s-au petrecut aşa cum a prevăzut el. În anul
15 al domniei lui Cuang Su, un guvernator a propus să i se acorde bunicului
meu noi titluri. Luând cunoştinţă de această propunere, Ţhî Si s-a înfuriat
atât de tare încât guvernatorul speriat, sub pretextul doliului în urma morţii
mamei sale, n-a mai avut curajul să iasă din casă timp de trei ani de zile.
Fără îndoială că după venirea lui Cuang Su la Curte bunicul meu a avut
prilejul să cunoască şi mai bine adevăratul caracter al cumnatei sale. În
timpul domniei lui Cuang Su (1874-1908) ea devenise foarte crudă. Odată,
un; eunuc, care juca şah cu ea, a zis: „Sclavul Majestăţii Voastre ucide calul
acestui venerabil strămoş”. Ţhî Si a sărit în sus furioasă şi a strigat: „Eu îţi
voi ucide toată familia!”. Şi a poruncit să fie dus şi bătut până şi-a dat
sufletul. Ţhî Si ţinea foarte mult la părul ei. Într-o zi, în timp ce o pieptăna,
eunucul i-a smuls un fir de păr. Speriat, a vrut să-l ascundă, dar Ţhî Si l-a
observat prin oglindă şi a poruncit să fie bătut fără milă. Eunucii care o
serveau mi-au povestit că toţi se temeau de ea, cu excepţia lui Li Liening,
eunucul favorit. Când le venea rândul s-o servească, toţi tremurau de frică.
O dată cu bătrâneţea ea căpătase un tic facial şi se ferea să fie observat.
Când un eunuc s-a uitat la ea puţin mai insistent, l-a întrebat: „La ce te
uiţi?” Eunucul nerăspunzând, a fost pedepsit cu câteva zeci de lovituri de
baston. Auzind despre această întâmplare, ceilalţi eunuci nu mai îndrăzneau
să ridice capul în timp ce o serveau. Furioasă, împărăteasa le striga: „De ce
ţineţi capul plecat?” Ei nu răspundeau şi ea poruncea să fie bătuţi. Într-o zi,
împărăteasa l-a întrebat pe un eunuc cum este vremea iar acesta, – folosind
limbajul de la ţară, a răspuns: „Azi e frig-frig.” Lui Ţhî Si nu i-a sunat bine
expresia şi a poruncit ca eunucul respectiv să fie pedepsit. Nu numai

12
eunucii dar chiar şi femeile care serveau la Curte erau deseori bătute.
Pedeapsa cu bătaia până la moarte a slugilor nu era un fapt neobişnuit la
Curtea Dinastiei Thing. E posibil ca aceste lucruri să nu-l fi impresionat
prea mult pe prinţul Ciun, dar moartea, pe neaşteptate, a împărătesei de
Răsărit – Ţhî An, în cel de-al 7-lea an de domnie a împăratului Cuang Su
(1881), l-a înfricoşat. Se zice că împăratul Sien Fang, înainte de a muri, era
îngrijorat că atunci când cea de a doua consoartă Ţhî Si va deveni
împărăteasă regentă, ca mamă a urmaşului la tron, va face totul să
acapareze puterea şi că împărăteasa de Răsărit nu-i va putea ţine piept. Ca
urmare, el a lăsat un testament special scris cu cerneală roşie 12 prin care o
autoriza pe aceasta să i se opună lui Ţhî Si ori de câte ori va fi necesar.
Provenind dintr-o familie de nobili, împărăteasa de Răsărit nu cunoştea
lumea şi odată, din neatenţie, i-a povestit lui Ţhî Si despre acest testament.
De atunci, Ţhî Si nu a mai avut odihnă până ce n-a determinat-o pe
împărăteasa de Răsărit să ardă testamentul împăratului Sien Fang chiar în
faţa ei.
La puţin timp după aceasta, împărăteasa de Răsărit a murit subit. Unii
spun că a mâncat dintr-o prăjitură trimisă de Ţhî Si. Fără îndoială că acest
fapt a fost un şoc puternic pentru prinţul Ciun şi începând de atunci el a
devenit şi mai prudent, socotind că unica lui speranţă era linguşirea
împărătesei Ţhî Si, spre a-i obţine încrederea.
Când a primit misiunea să pună bazele flotei maritime, bunicul meu a
folosit o mare parte din fondurile alocate în acest scop spre a construi
Ihăiuan – Palatul de vară, parcul de distracţii al împărătesei. În timpul
construcţiei, în provincia Hăpei, în apropiere de Peiţing, au avut loc mari
inundaţii. Un cronicar de la Curte, care a propus să se sisteze temporar
lucrările pentru a preveni nemulţumirile sinistraţilor, a fost destituit din
funcţiile sale şi pedepsit. Prinţul Ciun nu s-a manifestat în niciun fel şi s-a
străduit să-şi îndeplinească misiunea cât mai bine. În 1890, când Palatul de
vară a fost terminat, bunicul meu a murit. Patru ani mai târziu, aşa-zisa
flotă creată de el a fost distrusă în războiul chino-japonez (1894). Din toată
flota pentru construcţia căreia se cheltuiseră câteva zeci de milioane de liang

12 Testamentele împăraţilor erau scrise cu cerneală roşie.

13
de argint n-a mai rămas decât barca de piatră din lacul de la Ihăiuan.

2. Bunicul meu matern, Jung Lu

Bunicul meu patern, prinţul Ciun, a avut patru neveste, care i-au născut
şapte băieţi şi trei fete. La moartea lui, mai trăiau trei băieţi şi o fată: cel mai
mare dintre cei în viaţă, al cincilea fiu, a fost tatăl meu, Tai Fang, care a
moştenit titlul de prinţ la vârsta de opt ani. Ceilalţi doi fraţi ai tatei, Tai Sun
şi Tai Tou, în vârstă de cinci şi trei ani, au obţinut titlul de duci. Începând de
la această dată, familia mea a primit noi favoruri şi distincţii acordate de
împărăteasa Ţhî Si.
Unul din marile evenimente a fost căsătoria tatălui meu, aranjată de Ţhî
Si, care poate fi socotită produsul mişcării reformiştilor din 1898 13 şi
răscoalei Ihăthuan14 din 1900. În primul rând, aceasta a fost o recompensă
acordată de împărăteasă servitorului credincios Jung Lu pentru marile
servicii pe care i le-a adus în procesul înăbuşirii încercării de lovitură de stat
a reformiştilor, care urmăreau eliminarea influenţei lui Ţhî Si şi
modernizarea Chinei.
Bunicul meu matern Jung Lu era stegar manciurian 15. În timpul
împăratului Sien Fang s-a ocupat o perioadă de problemele trezoreriei.
Întrucât a delapidat, era pe punctul de a fi decapitat. Nu se ştie cum a
scăpat de această pedeapsă. La scurt timp după aceea şi-a mai cumpărat un
rang. Spre sfârşitul Dinastiei Thing cumpărarea rangurilor era un obicei
foarte răspândit şi considerat legal. În primul an al domniei împăratului
Thung Giî, bunicul meu a pus bazele armatei imperiale care folosea puştile

13 Mişcarea pentru modernizarea Chinei, condusă de Ging louuei şi Hang Ţhiciau,


între 1895-1899. Conducătorii mişcării l-au atras de partea lor pe împăratul Cuang Su,
punînd la cale o lovitură de stat. Complotul a fost descoperit, Cuang Su a fost
detronat, iar Ţhî Si a intrat din nou în drepturile de împărăteasă.
14 Mişcarea boxerilor.
15 Aristocraţia manciuriană exercita conducerea asupra poporului prin aşa-zisul
sistem al celor opt steaguri, care însemnau îmbinarea treburilor militare,
administrative şi de producţie. în anul 1601, Nurhaci a creat patru steaguri – galben,
alb, rdŞu şi albastru, la care a mai adăugat încă patru cu chenar galben, alb, roşu şi
albastru. Fiecare manciurian era încorporat într-un steag şi se numea stegar: în timp
de pace muncea, iar în timp de război participa la lupte.

14
de foc şi a deţinut funcţii de conducere în armată şi în diverse ministere. În
primul an de domnie a împăratului Cuang Su, el a primit funcţia de
ministru al industriilor. Mai târziu, fiind acuzat de corupţie şi delapidare, a
fost destituit, degradat şi alungat din Peiţing. În timpul războiului chino-
japonez bunicul meu a venit la Peiţing pentru a-i prezenta omagii lui Ţhî Si
şi a folosit prilejul să se apropie de prinţul Cung, care răspundea de armată,
căpătându-i încrederea.
După război, când l-a propus pe Iuan Şîchai16 să răspundă de instruirea
noii armate, el obţinuse deja postul de ministru al armatei. Acum era mult
mai experimentat şi învăţase să vadă ce-i este mai de folos. S-a remarcat
faptul, că a avut curajul să-l mituiască chiar şi pe Li Liening, eunucul favorit
al împărătesei. Prin aceste procedee el a reuşit să schimbe, treptat, părerea
împărătesei faţă de persoana sa.
În al doilea an după revenirea la Peiţing, bunicul a fost împuternicit să
verifice calitatea mausoleului construit pentru împărăteasa Ţhî Si. Această
lucrare fusese verificată prima dată de un ministru care afirmase că sunt
necesare remedieri în valoare de 300 de mii de liang 17 de argint. Se spune că,
deoarece lucrările de construire a mausoleului fuseseră conduse de prinţul
de Ciun, ministrul care a verificat nu a avut curajul să declare proasta
calitate a acestora şi, deci, nu a raportat cu stricteţe toate deficienţele. Jung
Lu însă a aplicat o altă metodă. Cunoscând foarte bine ambiţiile împărătesei,
a exagerat mult defectele construcţiei, cerând pentru reparaţii 1,5 milioane
de liang de argint. Rezultatul a fost că împărăteasa l-a mustrat pe ministrul
care făcuse prima verificare, bănuindu-l de rea-credinţă chiar şi pe prinţul
de Ciun care între timp murise. Totodată, acest fapt a determinat-o să-i ofere
noi onoruri bunicului meu, Jung Lu.
Cu ajutorul soţiei sale, care era în graţiile împărătesei, fiind poftită destul
de des la palat să-i ţină companie, şi avându-l prieten apropiat pe Li Liening,
bunicul meu a putut s-o cunoască pe Ţhî Si din ce în ce mai bine.
Fiind la curent cu dedesubturile neînţelegerilor dintre împărăteasă şi

16 Conducător militar chinez, a susţinut puterea imperială dar a trădat-o în 1912,


devenind preşedintele Republicii China. A trădat şi Republica, declarîndu-se împărat
al unui nou imperiu, domnind 83 de zile.
17 1 Liang pe vremea aceea avea 31 gr.

15
Cuang Su şi întrevăzând legătura dintre acestea şi viitorul său, era normal
ca în confruntarea mută dintre ei s-o influenţeze în folosul său pe
împărăteasă.
Când, în 1898, împăratul Cuang Su a dat o serie de edicte prin care
ordona unele reforme politice, cei care fuseseră concediaţi sau se temeau că-
şi vor pierde posturile nu făceau altceva decât să se plângă, în timp ce Jung
Lu a alcătuit un plan pe care l-a prezentat împărătesei. Atunci s-au creat
două partide, adepţii reformelor – „partidul împăratului” şi conservatorii –
„partidul împărătesei”. Jung Lu era şeful partidului împărătesei, iar Uang
Thungha, fostul tutore al lui Cuang Su, şeful partidului împăratului, care în
realitate nu avea nicio putere. Reformiştii au putut să intre în contact cu
împăratul datorită poziţiei privilegiate a lui Uang Thungha. Ţhî Si, urmând
planul stabilit, l-a obligat pe Cuang Su să-i ceară lui Uang Thunghă să-şi
dea demisia şi să se întoarcă la familia lui. Se zice că, înainte de a pleca din
Peiţing, Jung Lu a dat mâna cu Uang Thunghă şi, prefăcându-se că-l
regretă, l-a întrebat: „Cu ce l-ai supărat pe împărat?”. La câteva zile după
plecarea lui, Jung Lu a fost ridicat în rang, fiind numit ministru pentru zona
Peiiang18. După obţinerea acestei funcţii, intenţiona ca împreună cu alţi
demnitari să înainteze un memoriu în care să propună înlăturarea
împăratului Cuang Su şi restaurarea „politicii de după perdea” promovată de
Ţhî Si. Însă, urmare a înfrângerii în războiul din 1894, conducerea ţării era
supusă unor presiuni din diverse direcţii. Exista teama revenirii la această
politică, de aceea ideea a fost abandonată. Jung Lu şi-a realizat totuşi
dorinţele folosind prilejul încercării de lovitură de stat din 1898. Se spune că
faptele s-au petrecut după cum urmează: acesta planificase ca lovitura să
aibă loc în timp ce Ţhî Si şi Cuang Su vor inspecta noua armată la
Thienţin19. Aflând de acest complot, Cuang Su a trimis un mesaj secret
reformiştilor cerându-le să se gândească la o soluţie spre a-l salva.
Reformiştii şi-au pus toate speranţele în Iuan Şîchai care controla noua
armată; rezultatul a fost sacrificarea lui Cuang Su.

18 Zona Peiiang era denumită în timpul dinastiei Ţhing regiunea cuprinzînd provinciile
Liaoning, Hă bei şi Şantong din nordul Chinei. Oraş-port la circa 120 km sud-est de Beijing.
19 Cartier din Peiţing unde erau concentraţi străinii.

16
Atunci când în întreaga ţară era la modă problema reformelor, Iuan Şîchai
a făcut şi el parte din societatea reformiştilor; el a manifestat sentimente de
simpatie faţă de Uang Thunghă care fusese destituit şi şi-a exprimat
credinţa nemărginită faţă de împărat. Tocmai de aceea reformiştii şi-au pus
mari speranţe în el, propunându-i împăratului Cuang Su să şi-l atragă de
partea lui.
Împăratul l-a primit pe Iuan Şîchai şi l-a avansat în grad, însărcinându-l
cu instruirea armatei. Pe de altă parte, reformistul Than Sithung i-a făcut o
vizită particulară la reşedinţă, expunându-i planul mişcării. Atunci când Ţhî
Si şi Cuang Su vor inspecta trupele, să aibă loc un exerciţiu militar în timpul
căreia Jung Lu să fie asasinat şi Ţhî Si să fie arestată. Iuan Şîchai şi-a
exprimat pe loc acordul să coopereze, afirmând că: „Să-l ucizi pe Jung Lu
este tot atât de uşor cum ai ucide un câine!”. Than Sithung a vrut să-l
încerce şi i-a zis: „Dacă nu vrei să fii alături de noi, poţi să te duci la
împărăteasă să ne divulgi şi atunci te vei îmbogăţi”. La care el a făcut ochii
mari, ripostând: „Drept cine-l iei pe Iuan Şîchai?”. Însă, îndată ce s-a
despărţit de Than Sithung, s-a întors la Thienţin şi i-a raportat totul
superiorului său Jung Lu. Acesta a luat în grabă trenul spre Peiţing, iar de
la gara Fănthai s-a, dus direct la Palatul de vară şi i-a raportat împărătesei
cele aflate. Rezultatul: împăratul a fost aruncat în închisoare, Than Sithung
şi alţi cinci reformişti au fost executaţi, iar şeful lor Chang Iouuei a fugit în
Japonia.
Astfel s-au încheiat cele o sută de zile ale mişcării pentru reformă. În ce-l
priveşte pe bunicul meu, Jung Lu, după cum a spus Liang Ţhiciou, un alt
reformist, „întrunea în persoana sa cele mai înalte funcţii civile şi militare,
iar puterea lui era mai mare decât a însăşi Curţii Imperiale”. În „Istoria
Dinastiei Thing” se arată că el s-a bucurat de încrederea şi aprecierea
împărătesei-mamă cum nu se mai bucurase niciun alt demnitar. Orice
problemă mare sau mică era soluţionată după cum spunea el. În tragicul an
1900, când Ţhî Si s-a folosit de Ihăthuan – mişcarea boxerilor – spre a-i
ucide pe străini şi de străini spre a-i ucide pe boxeri, Jung Lu şi-a arătat şi
mai mult devotamentul faţă de ea. După lovitura de stat din 1898, Ţhî Si a
răspândit zvonul că împăratul Cuang Su era grav bolnav, cu scopul de a-l

17
destitui. Străinii de la Peiţing au aflat şi s-au oferit să trimită un doctor să-l
consulte şi să-l trateze. Ţhî Si, neîndrăznind să-i supere pe străini, a fost
nevoită să le permită să-l consulte pe împărat. Planul acesta nereuşind, ea
s-a gândit să numească succesorul împăratului Thung Giî şi apoi să-l
detroneze pe Cuang Su. Ea l-a ales drept succesor pe fiul lui Tai Ci. La
sugestia lui Jung Lu, în ziua de Anul Nou trebuiau invitaţi şefii misiunilor
diplomatice să prezinte felicitări împărătesei. Aceasta ar fi constituit totodată
şi un sprijin acordat de ei. Dar planul nu a reuşit, reprezentanţii diplomatici
refuzând să participe. Este clar că refuzul acesta nu izvora din
nemulţumirile faţă de Ţhî Si personal ci din cauză că Anglia, Franţa,
America şi Japonia nu doreau întărirea puterii „partidului împărătesei”, care
era proţarist. De la urcarea ei pe tron, împărăteasa Ţhî Si nu îndrăznise
niciodată să-i provoace pe străini. Faptul că străinii masacraseră poporul
chinez şi jefuiseră bogăţiile ţării nu însemna mare lucru pentru ea. Dar
faptul că ei îl protejau pe şeful reformiştilor – Cang Iouuei – şi se
exprimaseră făţiş împotriva ei blocând planul de răsturnare a împăratului şi
numirea unui alt urmaş era mai mult decât ar fi putut să suporte. Dar
Jung-Lu a sfătuit-o ca sub nicio formă să nu-i provoace pe străini ci,
dimpotrivă, să acţioneze cu foarte multă prudenţă, iar în legătură cu
urmaşul la tron să treacă totul sub tăcere.
În „Istoria Dinastiei Thing” există un paragraf în care se spune: „... ţinând
seama de sfatul lui Jung Lu, nu s-a mai pus problema succesorului la tron.
Ţhî Si a acceptat, dar tatăl acestuia, Tai Ci, care ţinea cu tot dinadinsul să-şi
vadă fiul împărat, s-a coalizat cu alţi prinţi şi demnitari şi i-au propus
împărătesei un alt plan: să facă presiuni asupra străinilor cu ajutorul
mişcării boxerilor şi astfel să ucidă două păsări cu o singură săgeată”.
Mişcarea boxerilor dădea multă bătaie de cap Dinastiei Thing în acea
vreme. Oprimată şi minţită de misionarii străini, populaţia nu era apărată de
Dinastie, dimpotrivă, era supusă presiunii exercitate de aceasta, coalizată cu
străinii. Ca urmare, au izbucnit spontan lupte armate, s-au creat grupe
„Ihăthuan”, luându-şi drept deviză „Lichidarea străinilor”. În cursul luptelor
mişcarea a devenit o puternică forţă armată, care a învins trupele imperiale
trimise de Dinastie spre a o înăbuşi. Pentru Ţhî Si se punea problema dacă

18
să „extermine” sau să se „concilieze” cu mişcarea Ihăthuan. Unul din
grupurile de la palat, printre care era şi tatăl urmaşului la tron, susţinea
concilierea şi folosirea mişcării pentru a-i alunga pe străinii care se
amestecau în problema succesiunii la tron. Celălalt grup se opunea
categoric, socotind că folosind mişcarea populară împotriva străinilor se va
ajunge la consecinţe dezastruoase şi cerea lichidarea imediată a mişcării
Ihăthuan.
Tocmai când susţinătorii celor două poziţii ajunseseră în impas, Ţhî Si a
primit o informaţie care a determinat-o să se hotărască. Potrivit acestei
informaţii, acţiunile brutale ale străinilor în China vizau intenţia acestora de
a o obliga pe împărăteasă să-i transfere puterea împăratului Cuang Su. Ţhî
Si s-a mâniat cumplit şi a dat un edict cerând concilierea cu Ihăthuan. Apoi
a ordonat atacarea legaţiilor străine din Peiţing, cartierul Tungţiao
Mingsiang20.
Au fost scoşi bani din visteria statului pentru a sprijini mişcarea
Ihăthuan, s-au pus recompense pe capetele străinilor. Pentru a-şi arăta
hotărârea, ea a poruncit decapitarea câtorva din adepţii partidului care se
pronunţa pentru lichidarea mişcării. Tungţiao Mingsiang nu a putut fi
ocupat; pe de altă parte, trupe străine21 au ocupat portul Tacu22 şi se
îndreptau spre Peiţing.. În această situaţie, Ţhî Si şi-a schimbat tactica. Ea a
început să comunice în secret cu străinii, trimiţând emisari în cartierul
Tungţiao Mingsiang chiar în timp ce aici se desfăşurau luptele. După
incendierea Peiţingului, Ţhî Si a fugit la Sian. Pentru a demonstra că nu ea a
fost cea care a iniţiat atacul asupra străinilor, a poruncit să fie tăiate câteva
capete din partidul conciliatorilor.
Pe tot parcursul acestor convulsii, Jung Lu a făcut tot ce a putut să nu se
implice. Orientându-se după starea de spirit a împărătesei, el nu s-a
împotrivit niciodată dorinţelor acesteia. În acelaşi timp, i-a pregătit „cale de
întoarcere”. Primind ordin să trimită trupele să atace cazărmile străinilor din

20 Cartier din Peiţing unde erau concentraţi străinii.


21 Armatele aliate ale celor opt – Anglia, Franţa, Rusia, Germania,
Austria, Japonia, Italia, SUA
22 Port în oraşul Thienţin.

19
cartierul Tungţiao Mingsiang, el nu le-a distribuit muniţie. Pe de altă parte,
în mod discret, le-a trimis străinilor fructe în semn de simpatie. După
intrarea armatelor reunite ale celor opt ţări în Peiţing şi fuga lui Ţhî Si, Jung
Lu a stabilit că în cadrul tratativelor putea fi acceptată orice condiţie cu o
singură excepţie: Ţhî Si să nu fie făcută răspunzătoare de evenimente şi să
nu fie obligată să renunţe la putere. Astfel a fost semnat în 1901 umilitorul
tratat prin care China trebuia să plătească despăgubiri în valoare de un
miliard de liang (inclusiv dobânda) şi prin care străinii căpătau dreptul de a
staţiona trupe în Peiţing. Jung Lu a fost recompensat pentru aceste servicii
cu noi onoruri, printre care căsătoria fiicei lui cu al doilea prinţ de Ciun-Tai
Fang aranjată personal de Thî Si.
Mai târziu, am auzit de la bătrânii din familie că împărăteasa Ţhî Si a fost
foarte interesată în căsătoria dintre părinţii mei. După lovitura din 1898, ea
începuse să aibă unele bănuieli în legătură cu familia prinţului de Ciun. Se
zice că pe mormântul primului prinţ de Ciun crescuse un arbore ginko foarte
înalt. Cineva i-a spus împărătesei că această familie va da împăraţi, deoarece
din combinaţia hieroglifei „ginko” cu hieroglifa „prinţ” se formează cuvântul
împărat. Auzind, împărăteasa a poruncit să fie tăiat imediat arborele. Dar
adevăratul motiv pentru care devenise suspicioasă era interesul pe care
străinii îl arătau lui Cuang Su şi fraţilor lui. Înainte de anul 1900, ea şi-a dat
seama că străinii simpatizau cu Cuang Su şi că, nu erau destul de
respectuoşi faţă de ea. După 1900, comandantul forţelor aliate a cerut ca
fratele împăratului să plece, în calitate de reprezentant, în Germania spre a
prezenta scuze în legătură cu moartea ministrului german în timpul
conflictului. După ce tatăl meu a ajuns în Germania, Kaiserul i-a acordat o
mulţime de onoruri, ceea ce a neliniştit-o pe Ţhî Si, sporindu-i bănuielile.
Atenţia acordată de străini fratelui lui Cuang Su o speria chiar mai mult
decât mişcarea reformiştilor condusă de Chan louuei. Atunci ea s-a gândit
să-i înrudească pe Jung Lu şi prinţul de Ciun. Ţhî Si era o persoană care
dacă presimţea ceva cât de mic ce i-ar fi ameninţat liniştea îşi lua toate
măsurile pentru a-l anihila. Aşa se face că în anul 1900, înainte de a se
refugia la Sian, n-a uitat să poruncească să fie înecată într-o fântână Perla –
consoarta împăratului Cuang Su, de teamă că aceasta i-ar cauza unele

20
neplăceri.
Păstrarea puterii era fundamentul pe care îşi clădea orice raţionament.
Imediat după înapoierea din Germania şi după prezentarea raportului cu
privire la onorurile ce i s-au acordat, tatăl meu a fost încunoştinţat de
aranjarea căsătoriei.

3. Hotărârea împărătesei Ţhî Si

După 1900, Tai Ci, tatăl succesorului la tron, a fost făcut răspunzător
pentru toate relele din acel an şi, drept urmare, exilat în Sinţiang 23.
în următorii şapte ani nu s-a mai pus problema succesiunii la tron.
În cel de-al 34-lea an al domniei lui Cuang Su, în luna octombrie, în timp
ce îşi celebra cea de-a 74-a aniversare a zilei de naştere la lhăiuan,
împărăteasa Ţhî Si s-a îmbolnăvit de dizenterie. În cea de-a 10-a zi de boală
a anunţat pe neaşteptate hotărârea privind succesiunea la tron. La interval
de două zile Ţhî Si şi Cuang Su au murit.
Cu o zi înainte de a muri împăratul, tatăl meu a fost numit prinţ regent,
iar eu am fost dus la Curte. A doua zi, 14 noiembrie, am devenit împărat
desemnat. Îndată Ţhî Si a anunţat printr-un edict că tatăl meu trebuia să se
consulte cu ea în conducerea tuturor treburilor de stat.
Pe vremea împărătesei, cei ce obţineau bunăvoinţa acesteia aveau viitorul
asigurat. Dar pentru a te bucura de bunăvoinţa ei trebuia să-i ghiceşti toate
dorinţele şi să faci totul pentru a o mulţumi. Jung Lu l-a mituit pe Li
Liening, eunucul de încredere al lui Ţhî Si, obţinând permisiunea pentru
soţia lui de a fi acceptată în suita împărătesei. În felul acesta el căpăta
informaţii rapid, reuşind mai repede decât alţii să răspundă dorinţelor
împărătesei, ceea ce a făcut să fie temut şi respectat.
Dacă ar fi să vorbim de diferenţa dintre metodele folosite de Jung Lu şi I
Cuang24, trebuie arătat că cel din urmă a cheltuit mult mai mulţi bani

23 Provincie din nord-vestul Chinei.


24 Prinţul Ţhing, nobil de origine manciuriană care a pornit de la un rang inferior şi
datorită ambiţiilor sale a ajuns în vîrful nobilimii şi şef al Marelui Consiliu.

21
pentru a-l cumpăra pe Li Liening şi că fiica lui, renumita Sî Căcă 25, era mult
mai iscusită decât soţia lui Jung Lu. Dacă împărăteasa dădea de înţeles că
ar dori ceva, în mai puţin de trei zile dorinţa ei era satisfăcută. Aşa a început
cariera lui I Cuang. El a obţinut favoruri după favoruri, ridicându-se în ochii
împărătesei şi ai străinilor. Semnarea tratatului din 1901 a constituit
evenimentul cel mai important din viaţa lui. El a depus eforturi deosebite cu
acest prilej, reuşind să salveze împărăteasa de răspunderea dezastrului şi să
încheie un tratat satisfăcător pentru Armatele celor opt state aliate. Când se
discuta despre capitalul politic al diverşilor prinţi, se spunea că fiecare are în
spatele lui o putere străină, fie Germania, fie Japonia... în ce-l priveşte pe
prinţul Thing, se spunea că nimeni nu se poate compara cu el, întrucât în
spatele lui se aflau toate cele opt puteri. Drept urmare, împărăteasa l-a
apreciat şi mai mult. În cel de-al 29-lea an al domniei lui Cuang Su, el şi-a
extins puterea şi asupra armatei, dominându-l pe bătrânul prinţ Li, care s-a
retras, cedându-i locul. Astfel, el a devenit membru al Marelui Consiliu iar
fiul lui, Tai Gen, ministrul comerţului; tatăl şi fiul erau plini de aroganţă. Cu
toate că nobilimea de la palat era împotriva lui, toţi îl imitau.
Oare împărăteasa era într-adevăr mulţumită de I Cuang? Din cele spuse
de bătrânii de la Curte, ulterior, împărăteasa Ţhî Si începuse să se teamă de
I Cuang, dar în acelaşi timp depindea de el şi încerca să şi-l atragă de partea
ei.
Ceea ce o îngrijora pe împărăteasă nu erau atât actele de delapidare şi
corupţie de la Curte cât relaţiile speciale dintre Iuan Şîchai şi I Cuang. Din
sumele cheltuite de Iuan pentru a-l cumpăra pe I Cuang se poate deduce că
relaţiile dintre aceştia erau de natură specială. Bunul prieten al lui Iuan
Şîchai, Su Şîcean, a spus cândva: „La palatul prinţului Thing, toate
cheltuielile care se fac cu prilejul naşterilor, înmormântărilor, aniversărilor
etc. Sunt suportate de Iuan Şîchai”. Nu cu mult înainte ca I Cuang să intre
în Marele Consiliu, Iuan Şîchai i-a trimis la palat o sută de mii (alţii spun
două sute de mii) de liang de argint. Omul care i-a adus banii i-a transmis
cuvintele lui Iuan Şîchai: „Prinţul va avea de făcut cheltuieli. Îl rog să

25 Căcă era denumirea ce se dădea fetelor din familia imperială, cu sensul de


„Prinţesă”.

22
primească această atenţie”.
La scurt timp a fost publicată ştirea înălţării în grad a lui I Cuang. Lumea
a rămas mirată de perspicacitatea lui Iuan Şîchai.
După lovitura de stat din 1898, împărăteasa a acordat mai multă atenţie
grupării lui Iuan Şîchai, astfel că numai în câţiva ani l-a avansat pe acesta la
rangul de guvernator, ministru de externe etc., funcţii pe care le deţinuseră
numai câţiva demnitari de încredere de naţionalitate Han. Cu toate acestea,
împărăteasa nu era liniştită în privinţa lui, deoarece el avea în mână
întreaga armată din nordul Chinei şi era un oportunist lipsit de scrupule.
După ce a aflat că Iuan Şîchai i-a oferit lui I Cuang sume mari de bani, ea a
devenit foarte prudentă. Împărăteasa a încercat să-l înlăture mai întâi pe I
Cuang, vorbindu-i despre acest lucru lui Huo Ţilu, şeful Marelui Consiliu.
Dar cine să bănuiască că acesta îi va spune totul amantei sale, care avea o
rudă ce lucra la un ziar străin! Astfel ştirea a ajuns la urechile
corespondenţilor de presă străini. La Peiţing nu se ştia încă nimic, în timp ce
ziarele din Londra publicaseră deja ştirea. Ministrul plenipotenţiar al Angliei
de la Peiţing s-a prezentat la Ministerul de Externe, cerând informaţii.
Împărăteasa nu numai că nu a recunoscut nimic, dar a dat ordin ca Huo
Ţilu să fie demis din funcţia de şef al Marelui Consiliu. Planul împărătesei n-
a izbutit întrucât I Cuang, având relaţii strânse cu străinii, ea nu s-a mai
atins de el şi nici pe Iuan Şîchai nu l-a mai suspectat.
În cel de-al 33-lea an de domnie a lui Cuang Su, Iuan Şîchai a fost numit
ministru de externe şi membru al Marelui Consiliu. Aparent” el fusese
avansat, în realitate i se luase puterea militară. Iuan Şîchai avea planurile
sale; n-a aşteptat să fie obligat, ci din proprie iniţiativă a renunţat la
conducerea armatei Peiiang.
Împărăteasa a înţeles că nu poate să anihileze dintr-o dată controlul real
pe care Iuan Şîchai îl exercita asupra armatei Peiiang şi că relaţiile dintre
acesta şi I Cuang nu pot fi întrerupte imediat. Tocmai când pregătea pasul
următor s-a îmbolnăvit. Pe patul de suferinţă, ea a primit o ştire şocantă:
Iuan Şîchai urzeşte să-l înlăture pe Cuang Su şi să-l proclamé împărat pe
Tai Gen, fiul lui I Cuang. În ciuda abilităţii prinţului Thing în relaţiile cu
străinii şi a linguşelilor lui faţă de împărăteasă, în ciuda a tot ce făcuse iuan

23
Şîchai pentru ea, în ciuda faptului că scopul lor era răsturnarea lui Cuang
Su pe care ea îl ura de moarte, împărăteasa şi-a dat îndată seama că acest
complot condus de Iuan Şîchai este îndreptat împotriva Dinastiei Aisin-Gioro
şi de fapt împotriva ei personal. Tocmai de aceea ea a luat o hotărâre
categorică. Pentru realizarea acestei hotărâri, mai întâi l-a îndepărtat pe I
Cuang trimiţându-l să supravegheze lucrările de construcţie a mausoleului.
După aceea a dislocat din Peiţing garnizoana a 6-a comandată de Tuan
Ţhijui, aparţinând armatei Peiiang, şi a înlocuit-o cu garnizoana I comandată
de Thie Liang, aparţinând armatei terestre, care-i era favorabilă. La
înapoierea lui I Cuang la Peiţing deja se rezolvaseră toate problemele mari:
Ţhî Si mă proclamase drept urmaş la tron şi-l numise pe tatăl meu prinţ
regent. Pentru a menţine în continuare loialitatea prinţului Thing, prietenul
celor opt ţări, ea i-a atribuit titlul de prinţ ereditar. Dacă complotul lui Iuan
Şîchai a fost sau nu adevărat, care a fost conţinutul acestuia nu pot să mă
pronunţ.
Un unchi al meu a auzit direct de la Thie Liang despre aceste aranjamente
ale împărătesei. Thie Liang spunea că înaintea plecării garnizoanei lui Tuan
Ţhijui din Peiţing împărăteasa a poruncit să se dea fiecărui militar câte doi
liang de argint, un rând de haine şi un rând de încălţări noi.
De asemenea, am auzit de la bătrânul eunuc Li Ciangan despre
circumstanţele în care a murit Cuang Su. După cum povestea acesta, cu o zi
înainte de a muri împăratul se simţea foarte bine şi numai după ce a luat
nişte medicamente s-a simţit rău. Mai târziu am aflat că acele medicamente
îi fuseseră trimise de Iuan Şîchai. După practica de la Curte, când împăratul
era bolnav se făceau copii pentru fiecare dintre demnitarii de la
administraţia palatului după reţetele date de medici, iar în caz că era grav
bolnav aceste copii se dădeau la toţi membrii Marelui Consiliu. Ulterior, unul
din membrii administraţiei palatului mi-a povestit că, înainte de a muri,
Cuang Su căpătase o gripă banală. El citise diagnosticul şi ştia că avea
pulsul normal26. Mi-a mai spus că numai cu o zi înainte îl văzuse pe împărat
stând de vorbă în camera sa ca orice om sănătos. Tocmai de aceea, când s-a
aflat că e grav bolnav, lumea a fost şocată. Şi mai ciudat a fost faptul că

26 În medicina tradiţională diagnosticul se stabileşte după puls.

24
moartea a survenit numai la patru ore după răspândirea veştii că e bolnav.
Oricum, moartea lui Cuang Su a fost foarte suspectă. Dacă” spusele
eunucului Li Ciangan sunt adevărate, aceasta dovedeşte şi mai mult faptul
că Iuan Şîchai şi prinţul Thing puseseră la cale un complot şi că acest
complot a fost foarte minuţios organizat.
Potrivit unei alte variante, când Ţhî Si şi-a dat seama că boala ei este
fatală, n-a vrut să moară înaintea lui Cuang Su şi l-a ucis mai întâi pe
acesta. E posibilă şi această variantă. Dar eu nu cred că atunci când m-a
declarat succesor la tron ea s-a gândit că nu se mai face bine. La două ore
după moartea lui Cuang Su, ea i-a poruncit tatălui meu: „Vei administra
toate treburile ţării în concordanţă cu instrucţiunile date de mine”. A doua zi
ea a mai spus: „Situaţia mea e critică şi mi-e teamă că n-am să mă refac. În
viitor, toate treburile de stat vor fi hotărâte de prinţul regent. În treburile mai
importante în care e nevoie de consultat împărăteasa (se referă la nevasta lui
Cuang Su – Nalaşî –, care era nepoata lui Ţhî Si) prinţul regent se va
prezenta în faţa ei pentru a cere îndrumări înainte de a trece la acţiune”.
Faptul că a ales un asemenea regent ca tatăl meu şi un asemenea urmaş
la tron ca mine demonstrează că atunci nu era conştientă că va muri atât de
repede.
În calitatea ei de bunică-regentă, nu mai putea să conducă treburile
împărăţiei, dar cu un prinţ regent docil, interpus între ea şi un copil-
împărat, putea să continue să ţină puterea în mâinile ei.
Desigur, nu-şi imaginase că va trăi veşnic. Din punctul ei de vedere,
această hotărâre constituia un efort în vederea păstrării tronului pentru
clanul Aisin-Gioro. Ea chiar considera această alegere corectă, deoarece
prinţul regent numit era fratele bun al împăratului Cuang Su şi pentru că
numai un asemenea om nu s-ar fi lăsat înşelat de Iuan Şîchai.

4. Regenţa tatălui meu

Mi-am cunoscut tatăl numai în ultimul an al celor trei ani de domnie a


mea şi de regenţă a lui, la scurt timp după ce mă apucasem de studiu, când

25
a venit pentru prima dată să-mi controleze lecţiile. Un eunuc a intrat şi a
spus: „Vine înălţimea Sa Imperială”. Profesorul a intrat în panică şi a
început să aranjeze în grabă cărţile de pe masă, explicându-mi cum trebuia
să mă port. Apoi mi-a spus să mă ridic în picioare şi să aştept. După puţin
timp, un om pe care nu-l cunoşteam, fără barbă, având pe cap o pălărie
împodobită cu pene de păun27, a intrat pe uşa camerei de studiu şi s-a oprit
în faţa mea. Era tatăl meu. I-am făcut o plecăciune după regulile de la Curte
şi apoi ne-am aşezat. Mi-am luat cartea şi, aşa cum îmi spusese profesorul,
am început să citesc cu glas tare.
De emoţie, la a doua frază m-am împotmolit şi n-am mai putut continua.
Noroc că tatăl meu, care era mai emoţionat decât mine, n-a luat în seamă. El
a dat aprobativ din cap zicând: „Bine, bine, foarte bine, Majestate! Studiază
cu sârg!”. A mai dat de câteva ori din cap, apoi s-a ridicat şi a plecat. N-am
stat împreună mai mult de două minute.
Începând din acea zi, am ştiut şi eu cum arăta tata: nu semăna cu
profesorul meu care avea barbă, pe faţă nu avea nici urmă de riduri, iar
penele de păun de la pălărie i se mişcau într-una. După aceea, a început să
mă viziteze în fiecare lună, dar niciodată nu rămânea cu mine mai mult de
două minute. Am observat că era puţin bâlbâit şi că penele de păun se
mişcau deoarece dădea din cap când vorbea. Vorbea foarte puţin şi, în afară
de „Bine, bine, bine”, nu se înţelegea mai nimic din ceea ce spunea.
Când i-a fost retrasă regenţa după revoluţia din 1911, fratele meu l-a
auzit spunându-i mamei: „De astăzi încolo voi rămâne acasă să-mi cresc
copiii!”. Mama a izbucnit în lacrimi când a văzut că renunţă atât de uşor.
Mai târziu i-a spus fratelui meu mai mic: „Când vei creşte mare să nu fii ca
tatăl tău!”. Această poveste, împreună cu o maximă scrisă de el: „Adevărata
bogăţie sunt cărţile, numai nemuritorii nu muncesc”, deşi nu dovedesc în
totalitate voinţa sa de a se retrage, arată totuşi că cei trei ani de regenţă au
constituit un efort deosebit pentru el. Aceşti trei ani pot fi consideraţi anii cei
mai lipsiţi de succes din viaţa lui.
Din punctul de vedere al tatălui meu, cea mai mare înfrângere a fost

27 Toţi curtenii purtau pălării împodobite cu pene de păun, numărul acestora


indicînd gradul pe care-l aveau.

26
imposibilitatea de a-l înlătura pe Iuan Şîchai. A circulat o poveste cum că
fratele său, împăratul Cuang Su, înainte de moarte, în cadrul unei întâlniri,
i-a destăinuit durerea sa şi i-a lăsat un edict scris cu cerneală roşie care
cuprindea cuvintele: „Ucide-l pe Iuan Şîchai”. Dar din câte ştiu eu această
întâlnire nu a avut loc. Intenţia prinţului regent de a-l ucide pe Iuan Şîchai
pentru a-şi răzbuna fratele a existat, dar el a fost împiedicat de un grup de
demnitari din Marele Consiliu care era condus de I Cuang. Cum au decurs
faptele nu se cunoaşte în detaliu; se ştie numai că I Cuang a făcut o remarcă
care l-a descurajat pe tatăl meu şi anume: „Să-l ucizi pe Iuan Şîchai nu este
greu, dar ce se întâmplă dacă armata Peiiang se răzvrăteşte?”. Rezultatul a
fost că împărăteasa Long Iu, urmând sfatul lui Giang Crithong şi al altora, l-
a trimis pe Iuan Şîchai acasă să-şi îngrijească „boala de picioare”, făcându-l
scăpat.
Unul din bătrânii conservatori care serviseră în administraţia palatului
mi-a spus cândva că prinţul regent a încercat o dată să folosească metoda
împăratului Chang Si (1662-1723) spre a-l elimina pe Iuan Şîchai. Împăratul
Chang Si l-a chemat pe demnitarul Ao Pai şi i-a oferit special un scaun care
avea numai trei picioare. Când s-a aşezat, scaunul s-a răsturnat, el făcându-
se vinovat de lipsă de respect faţă de împărat, ceea ce i-a atras pedeapsa cu
moartea.
Prinţul regent împreună cu prinţul Pu Uei au pus la cale un plan, potrivit
căruia Pu Uei trebuia să-l asasineze pe Iuan Şîchai. Acesta avea o sabie
împărătească oferită bunicului său I Cuang de împăratul Sien Fang, la care
ţinea foarte mult. S-a hotărât ca Pu Uei să-l ucidă pe Iuan Şîchai cu acea
sabie. Totul fusese pregătit, dar Giang Githong şi ceilalţi s-au opus. Această
istorie, greu de crezut, are totuşi un sâmbure de adevăr: erau unii oameni
care-l apărau pe Iuan Şîchai şi alţii care-i doreau moartea, oferindu-i tatălui
meu tot felul de sfaturi. După mişcarea reformiştilor, cu toate că Iuan Şîchai
a împărţit arginţi în dreapta şi în stânga pentru a-şi atrage cât mai mulţi
adepţi, avea încă duşmani care nu puteau fi cumpăraţi. Aceste forţe care i se
opuneau nu erau numai persoane din fostul partid al reformiştilor ci şi al
împărătesei. Mai erau cei care luptau împreună cu I Cuang pentru putere,
cei care voiau să ia conducerea armatei şi cei care, din diverse motive, îşi

27
legau speranţele de I Cuang.
Ca urmare, problema asasinării sau sprijinirii lui Iuan Şîchai nu consta în
lupta dintre reformişti şi conservatori, ori dintre partidul împăratului şi al
împărătesei; nu era vorba nici de lupta dintre nobilii manciurieni şi cei hani.
Era vorba de lupta pentru putere între diferitele grupuri ale nobilimii şi
demnitarilor de la Curte. Cabinetul de atunci, format în majoritate din
membrii familiei imperiale, era divizat într-o fracţiune condusă de prinţul
Thing şi alta de ducele Tai Ţă. Tatăl meu a fost susţinut în principal de
ducele Tai, care urmărea să pună mâna pe putere.
. Prins în mijlocul acestor lupte, prinţul regent îşi dădea acordul când
unuia când altuia, dar în realitate nu a luat nicio măsură, atrăgându-şi
nemulţumirea şi dintr-o parte şi din alta. Cel mai greu s-a descurcat cu I
Cuang şi Tai Ţă. Înaintea morţii împărătesei, I Cuang a preluat conducerea
Marelui Consiliu şi după moartea acesteia a devenit premier al noului
cabinet, spre indignarea lui Tai Ţă, ministru pentru venituri şi impozite. El,
care a folosit orice prilej pentru a-şi denigra rivalul, zilnic îi raporta prinţului
regent despre neregulile făcute de acesta. Dacă împărăteasa Ţhî Si n-a putut
să-l înlăture pe I Cuang, ce şanse ar fi avut prinţul regent? Dacă tatăl meu
era de acord cu sugestiile lui Tai Ţă sau adopta o atitudine opusă celei a lui I
Cuang, era destul ca acesta să ameninţe cu demisia şi să stea ascuns în
casă, că prinţul regent dădea imediat înapoi. De aceea, în certurile dintre
prinţul Thing şi ducele Tai de fiecare dată învinsul era Tai. Prinţul Tai era
adesea auzit zicându-i prinţului regent: „Fratele mai mare se gândeşte la
binele tău, iar dacă nu-mi asculţi sfatul prinţul Thing va duce de râpă
dinastia!”. Se lăsa o tăcere şi după un timp se auzea vocea prinţului regent:
„Bine, bine, voi vorbi iarăşi mâine cu venerabilul Thing...”. A doua zi era la
fel: I Cuang făcea totul după capul lui, aşa încât eforturile lui Tai Ţă erau în
van.
Înfrângerea lui Tai Ţă a fost într-adevăr înfrângerea lui proprie, pe când
victoria lui I Cuang a fost în realitate victoria lui Iuan Şîchai, cu toate că se
spusese că s-a retras. Tatăl meu a înţeles acest adevăr şi, deşi fusese
înştiinţat, a încercat să se opună, dar fără succes.

28
În 1911 a izbucnit răscoala de la Uceang28, iar armata terestră sub
comandă manciuriană trimisă s-o înăbuşe a fost înfrântă. La presiunile
prinţului Thing şi aliaţilor săi, tatăl meu a trebuit să-l recheme pe Iuan
Şîchai şi să-i încredinţeze comanda supremă a armatei. În ziua când şi-a dat
acordul, la înapoierea în cabinetul său, a fost înconjurat de o liotă de prinţi
şi duci care i-au reproşat că, după ce a izgonit tigrul pe munte, acum
cheamă lupul. Cuprins de regrete, tatăl meu i-a rugat să i se propună altă
soluţie. Ei au fost de acord cu readucerea lui Iuan, dar să-i fie limitate
puterile militare, şi în niciun caz nu trebuiau trimişi să comande armata pe
front Fang Cuogiang şi Tuan Ţhijui 29, foşti subalterni ai lui Iuan Şîchai.
După dezbateri îndelungate, s-a căzut de acord cu menţinerea lui Fang
Cuogiang şi a fost înlocuit Tuan Ţhijui. Prinţii au pregătit o nouă telegramă
pentru prinţul regent, pe care în aceeaşi noapte au trimis-o la palatul lui I
Cuang s-o expedieze. Prinţul Thing a răspuns că la ora aceea se odihneşte şi
că treburile de stat vor fi rezolvate a doua zi la Curte.
A doua zi, prinţul regent s-a dus la curte şi, înainte de a i se prezenta un
nou edict, I Cuang i-a spus că primul edict, din ziua precedentă, fusese
expediat.
Tatăl meu nu era un om lipsit de păreri. Lecţia pe care o învăţase de la
Kaiser în timpul vizitei în Germania era că familia imperială trebuie să aibă
sub control armata, iar membrii ei trebuie să devină ofiţeri. El a mers şi mai
departe şi a luat armata în propriile mâini. La scurt timp după venirea mea
la tron, tatăl meu a numit pe unul din fraţii lui şeful gărzii palatului,
punând bazele armatei imperiale. După retragerea lui Iuan Şîchai, el a
devenit comandant suprem a întregii armate, în numele împăratului. Apoi l-
a însărcinat pe un alt frate cu punerea bazei flotei militare, numindu-l
ministru, iar un al treilea frate a fost numit şeful Marelui Stat Major.
Se spune că tatăl meu ajunsese la înţelegere cu nobilimea de la Curte să-l
elimine pe Iuan Şîchai, indiferent dacă va înăbuşi răscoala de la Ucean sau
va fi înfrânt. Dacă ar fi fost înfrânt, trebuia folosită drept pretext înfrângerea;

28 Răscoala de la Uceang marchează începutul revoluţiei din 1911 care a condus la


înlăturarea Dinastiei Ţhing.
29 Comandanţi militari din armata lui Iuan Şîchai.

29
dacă ar fi reuşit să înăbuşe răscoala, trebuia găsit un pretext să i se ridice
conducerea armatei, apoi să fie înlăturat. În concluzie, armata nu trebuia să
fie lăsată pe mâinile comandanţilor de naţionalitate han şi în special în
mâinile lui Iuan Şîchai. Dar planurile tatălui meu erau greu de pus în
practică şi, ca urmare, au nemulţumit nu numai pe adepţii lui Iuan Şîchai
dar chiar şi pe fraţii lui, care dădeau din cap cu neîncredere oftând.
Înainte de a pleca într-o misiune în Germania, Li Tingmai, fiul lui Li
Hunggiang, s-a prezentat la prinţul regent cerând instrucţiuni. Unchiul meu,
Tai Ţhao, l-a însoţit la palat rugându-l să-i vorbească prinţului regent, în
numele lui, despre garda palatului. El se temea că nu va avea niciun rezultat
dacă-i va vorbi personal. Li Tingmai s-a învoit şi a intrat în audienţă. La
scurt timp el a ieşit, iar unchiul meu care aştepta afară a rămas mirat de cât
de repede s-a terminat audienţa. Întrebându-l cum a fost, acesta i-a răspuns
râzând: „Când m-a văzut, înălţimea Sa Imperială mi-a pus trei întrebări:
«Când ai venit?», şi după ce i-am răspuns, a continuat: «Când pleci?». După
ce i-am răspuns iarăşi, nu m-a lăsat să continui şi mi-a zis: «Bine, bine, ai
grijă să faci treabă bună! Poţi să te retragi!». N-am putut să-i vorbesc nici de
treburile mele, când era să-i mai spun şi despre tine?”.
Când bunica mea s-a îmbolnăvit de ulcer, a fost chemat un doctor de
medicină tradiţională30, care n-a putut s-o vindece. La sugestia unchilor mei,
a fost chemat un doctor francez. Acesta a vrut s-o opereze, dar întreaga
familie s-a opus. Atunci doctorul a început un tratament cu medicamente.
Doctorul a aprins o lampă cu spirt, să facă sterilizarea. Văzându-l, tatăl meu
s-a speriat şi l-a întrebat pe interpret: „Hei... Ce vrea să facă? Vrea s-o ardă
pe bătrână?” Văzând cât este de ignorant, unul din unchii mei i-a făcut
semn traducătorului să nu spună asta. Doctorul a lăsat medicamentele
pentru bunica şi a plecat. La următoarea vizită, constatând că boala nu s-a
ameliorat, i s-a părut foarte ciudat şi a cerut să vadă cutia cu medicamentele
lăsate de el. Tatăl meu a adus personal cutia, care era neatinsă. Unchii mei
iarăşi au dat din cap şi au oftat.
Administratorul palatului prinţului Thing, Gian Uengiî, era omul căruia îi

30 În ce priveşte medicamentele, medicina tradiţională chineză se bazează pe plante şi


extracte de plante.

30
plăcea cel mai mult să-l comenteze pe înălţimea Sa Imperială. Odată a
povestit următoarea întâmplare: în apropierea palatului se afla un templu
unde era o fântână. Legenda spune că acolo locuia o „zeitate”. După eşecul
atentatului de la Podul Ingting31, înălţimea Sa Imperială, trecând odată pe
lângă templu, s-a gândit să se roage drept mulţumire pentru prosperitatea
de care se bucura. Cum s-a lăsat în genunchi, deodată din spatele altarului
a sărit o nevăstuică. Garda lui a povestit această întâmplare superiorilor şi
astfel demnitarii Curţii au început să comenteze zicând că înălţimea Sa
Imperială are o putere atât de mare că „zeitatea” n-a îndrăznit să-i primească
ruga. După ce a povestit această întâmplare, Giang Uengiî n-a uitat să
adauge că toată treaba fusese aranjată de însuşi înălţimea Sa Imperială cu
oamenii de la templu.
După moartea împărătesei Ţhî Si, tuturor celor de la palatul tatălui meu le
plăcea să-şi zică reformişti. Nici tatăl meu nu făcea excepţie. Din activităţile
lui zilnice se poate vedea că, în unele privinţe, el s-a opus superstiţiilor şi era
în favoarea modernizării. EL a fost primul dintre prinţii care au folosit
automobilul şi şi-a instalat telefon în palatul său; primul care a poruncit
tăierea cozilor32 personalului de la palatul său; primul prinţ din nobilime
care a îmbrăcat un costum european. Într-o zi, el l-a întrebat, încurcat, pe
fratele meu: „De ce vouă vă vin aşa de potrivite cămăşile, iar a mea este mai
lungă decât haina?” Când şi-a aruncat ochii fratele meu, a observat că avea
cămaşa pe deasupra pantalonilor. Trecuseră câteva zile de când umbla aşa.
Deşi a poruncit să fie alungaţi vracii aduşi la palat s-o vindece pe bunica,
s-a arătat foarte tulburat când, într-o zi, din neatenţie, a lovit cu piciorul
zvârlind în canal un arici, animal pe care slugile, din superstiţie, nu-l
atingeau. Era împotriva predicilor budiste, cu toate acestea era foarte
conştiincios în ce priveşte arderea mirodeniilor şi aducerea de ofrande, cu
prilejul Anului Nou şi al altor sărbători. Ziua lui de naştere era pe 5
ianuarie, după calendarul lunar. Potrivit tradiţiei de la Peiţing, această dată
era socotită nefastă. El nu permitea nimănui să pronunţe această dată şi, în

31 Podul Ingting se află în apropierea Pieţei Liniştii Pămînteşti din Peiţing. Aici a
avut loc o încercare de atentat la viaţa lui Ţai Făng, în anul 1910.
32 În timpul Dinastiei Ţliing toţi bărbaţii trebuiau să poarte cozi, după moda
manciuriană, în caz contrar fiind ameninţaţi cu tăierea capului.

31
plus, acoperea în fiecare an foaia de calendar din acea zi cu hârtie roşie pe
care scria hieroglifa viaţă lungă. Fiind întrebat de fratele meu Pu Ţie de ce
face aceasta, el i-a răspuns: „Să-mi fie viaţa mai lungă”.
Din dorinţa de a înţelege şi mai bine cei trei ani de regenţă ai tatălui meu,
am citit jurnalul lui din acel timp. N-am găsit prea multe lucruri, în afară de
două categorii de însemnări. Prima categorie se referă la treburi obişnuite
cum ar fi: la fiecare solstiţiu de vară scria: „M-am ras în cap”, iar la fiecare
solstiţiu de toamnă: „Mi-am lăsat părul să crească”. De asemenea, mai erau
adnotări cu privire la îmbrăcăminte şi la mâncărurile pe care le servea. A
doua categorie cuprindea observaţii cu privire la mişcarea astrelor şi referiri
la articole din presă despre astronomie. Era un contrast puternic între viaţa
searbădă pe-care o ducea şi entuziasmul pentru astronomie. Dacă ar mai fi
trăit astăzi, poate că ar fi devenit astronom. Păcat că s-a născut într-o
asemenea familie şi într-o asemenea societate, iar de la vârsta de nouă ani a
devenit prinţ.

5. Familia prinţului de Ciun

Am avut patru bunici. Prima soţie a prinţului Ciun, din clanul Iehonala,
nu mi-a fost bunică bună. Ea a murit cu zece ani înainte de naşterea mea.
Mi s-a spus că această doamnă în vârstă nu semăna deloc cu sora ei,
împărăteasa Ţhî Si. Ea era o adeptă rigidă a moralei convenţionale şi a
respectării codului strămoşesc. A dezaprobat-o pe împărăteasa Ţhî Si care
după moartea împăratului Thung Giî continua să vizioneze spectacole de
teatru. Odată a fost şi bunica invitată la Curte la un spectacol de teatru.
După ce s-a aşezat, ea a închis ochii rămânând în postura aceasta până la
sfârşitul spectacolului. La întrebarea lui Ţhî Si, continuând să ţină ochii
închişi, i-a răspuns: „Suntem în doliu naţional, nu pot să privesc
spectacolul”. Ţhî Si n-a avut replică. Foarte multe cuvinte erau tabu pentru
ea, iar membrii familiei trebuiau să fie foarte atenţi cum se exprimau.
Cuvinte ca „s-a sfârşit” sau „moarte” trebuiau evitate. Toată viaţa ei s-a
rugat lui Buddha şi a ars mirodenii; vara nu intra în grădină de teamă să nu

32
calce în picioare şi să omoare vreo furnică. Avea mare grijă de furnici, în
schimb pe slugi le bătea fără milă. Se spunea că unul din bătrânii eunuci ai
familiei sale avea un tic facial căpătat în urma unor biciuiri pe care ea le
poruncise.
Ea a adus pe lume cinci copii. Prima fată a trăit până la vârsta de şase
ani; primul băiat a murit înainte de a împlini doi ani. Amândoi copiii au
murit la un interval de 20 de zile în iarna celui de-al cincilea an de domnie a
lui Thung Giî. Cel de-al doilea băiat a fost Cuang Su, care la vârsta de patru
ani a părăsit-o. După plecarea lui Cuang Su la Curţi, ea a dat naştere unui
al treilea băiat care a trăit numai o zi şi jumătate. Când s-a născut cel de-al
patrulea băiat, Tai Cuang, l-a copleşit cu dragostea ei. Ea se temea ba că nu
e îmbrăcat cum trebuie şi o să Îngheţe, ba că mănâncă prea mult” şi se
îmbolnăveşte. În spatele porţilor lăcuite în roşu 33, mâncarea şi băutura se
stricau, iar cei care trăiau în palate deseori se îmbolnăveau de atâta
ghiftuială. Bunica mea era adepta practicii de a posti câte o zi întreagă din
când în când şi niciodată nu şi-a lăsat copiii să mănânce pe săturate. Dacă
avea un crevete, îl împărţea în trei părţi. Rezultatul a fost că şi acest al
patrulea băiat a murit de malnutriţie înainte de a împlini vârsta de cinci ani.
După cum a remarcat un eunuc bătrân de la palat, dacă bunica mea nu şi-
ar fi ucis copiii din dragoste prost înţeleasă, tatăl meu niciodată nu ar fi
moştenit titlul bunicului meu.
Tatăl meu, Tai Fang, deşi nu era născut de bunica mea, potrivit regulilor
strămoşeşti a trebuit să fie crescut şi educat de ea. Ea n-a mai impus
restricţii în ce priveşte alimentaţia tatălui şi unchilor mei, dar i-a dominat
din punct de vedere psihologic. Tot după spusele acestui eunuc, „Al cincilea
şi al şaselea unchi ai mei trebuiau să se poarte cu grijă în faţa ei chiar şi
când erau cuprinşi de veselie, căci dacă izbucneau în râs pe loc erau
admonestaţi: «De ce râdeţi în gura mare? Sunteţi lipsiţi de respect!»”.
Prima soţie a bunicului meu, doamna Iehomala, a murit de tânără. A
doua soţie, Liu Ţia, a fost bunica mea bună. Ea a preluat conducerea
treburilor familiei după moartea primei soţii a bunicului. Deşi nu era atât de
bigotă ca prima soţie, de multe ori dădea semne de dezechilibru mintal.

33 Porţile palatelor în care locuia nobilimea.

33
Cauza acestor situaţii a fost provocată de soarta copiilor şi nepoţilor ei. Ea a
pierdut o fiică la vârsta de doi ani. Dar lovitura cea mai mare a primit-o
atunci când i-a fost luat fiul la Curte spre a fi adoptat. Bunica mea a dat
viaţă la trei băieţi: Tai Fang, Tai Sun, Tai Tao. Cel de-al şaptelea unchi al
meu, Tai Tao, a crescut în braţele ei până la vârsta de 11 ani, când a primit
un ordin de la împărăteasa Ţhî Si potrivit căruia acesta trebuia să fie
adoptat de către I Mo, un văr al bunicului meu. Primind acest ordin, bunica
a plâns până s-a îmbolnăvit. În urma acestui şoc, a început să se manifeste
anormal.
I Mo nu avea niciun copil şi a fost foarte bucuros să i se dea un fiu. A treia
zi a sărbătorit evenimentul cu mare fast, ca şi când s-ar fi născut propriul
lui copil. El era un om care nu prea se pricepea s-o flateze pe Ţhî Si, fapt
pentru care aceasta îşi arătase de mult nemulţumirea. Când a auzit cât de
mult s-a bucurat I Mo, s-a supărat şi mai tare şi a hotărât să-i curme
fericirea. Ţhî Si a făcut odată o afirmaţie care a rămas renumită: „Cel care
mă necăjeşte o clipă, va avea de suferit toată viaţa”. Nu ştiu ce necazuri îi
făcuse Ţhî Si lui I Mo, că acesta şi-a revărsat ura pictând un tablou care
reprezenta un picior. Pe tablou a mai adăugat şi nişte versuri care descriau
forţa de temut a piciorului, ceea ce a iscat mare scandal la Curte. Acest
picior sugera faptul că Ţhî Si s-a specializat în a crea greutăţi şi că a
provocat dezordine atât în afacerile familiale cât şi în cele ale statului. Nu
ştiu cum s-a făcut că Ţhî Si a aflat şi, furioasă, a dat un nou edict prin care
Tai Tao, care fusese adoptat de peste cinci ani de I Mo, a fost adoptat a doua
oară de o rudă a bunicului meu. Această lovitură i-a îmbolnăvit pe I Mo şi pe
soţia acestuia şi la scurt timp el a murit. La înmormântarea lui I Mo, Ţhî Si,
deliberat, l-a trimis pe Tai Tao, băiatul care îi fusese luat, să aducă ofrande
în numele ei. În această calitate de reprezentant al împărătesei, Tai Tao nu a
îngenuncheat în faţa sicriului. În mai puţin de şase luni, a murit şi soţia lui I
Mo.
Când Ţhî Si a poruncit ca Tai Tao să fie adoptat a doua oară, totodată, ea
a aranjat ca fratele acestuia, Tai Sun, să fie adoptat de un alt văr al
bunicului.
Desigur că pentru bunica mea, Liu Ţia, care stătea mai tot timpul închisă

34
în casă, pierderea celui de-al doilea fiu a fost o nouă lovitură. La scurt timp
după aceasta, ea a primit a treia lovitură. Tocmai când aranjase căsătoria
tatălui meu, a sosit un nou edict de la împărăteasă prin care poruncea
căsătoria lui cu o fată aleasă de ea. Prima căsătorie a tatălui meu fusese
pusă la cale cu foarte mult timp înainte. Când au intrat în Peiţing armatele
aliate ale celor opt ţări, foarte mulţi demnitari manciurieni, temându-se de
armatele străine, s-au sinucis împreună cu familiile lor. Dintre aceştia a
făcut parte şi familia logodnicei tatălui meu. În timp ce tatăl meu se
retrăsese la Sian împreună cu Ţhî, Şi şi Cuang Su, bunica a aranjat o nouă
căsătorie, ajungând la „marea înţelegere”. Potrivit obiceiurilor, când mirele
trimitea darurile însemna „mica înţelegere”, adică lucrurile mai puteau fi
desfăcute; când se ajungea la „marea înţelegere”, fata era socotită ca şi noră.
După stabilirea „marii înţelegeri”, dacă băiatul murea, potrivit moralei
feudale, apărea tragedia văduvelor care nu ajungeau încă în casa soacrei.
Desigur că împărăteasa nu avea nevoie de consimţământul cuplului sau al
capilor familiilor acestora pentru a impune o căsătorie. Nimeni nu avea
curajul să i se împotrivească dacă ea hotăra ceva. Bunica mea se temea din
două părţi: să nu se facă vinovată faţă de împărăteasă şi să nu se facă
vinovată faţă de familia cu care se ajunsese la „marea înţelegere”.
Dacă s-ar fi împotrivit voinţei împărătesei, mânia acesteia s-ar fi revărsat
şi asupra familiei fetei. Şi cu toate că unii încercau s-o liniştească zicând că
desfacerea logodnei fiind făcută din porunca împărătesei nu va crea
probleme, bunica mea nu s-a liniştit, iar boala i s-a agravat. După şase ani,
ea a fost din nou şocată în ziua în care unul din oficialii Marelui Consiliu i-a
adus edictul prin care eu eram chemat la Curte. Încă de la naştere am fost
crescut de bunica mea, căreia îi eram foarte devotat. După spusele doicii
mele, bunica se scula o dată sau de două ori pe noapte şi venea la patul
meu. Nu-şi punea pantofii de teamă că zgomotul tălpilor de lemn m-ar fi
trezit-. Astfel a avut grijă de mine până la vârsta de trei ani, când, pe
neaşteptate, a primit vestea că Ţhî Si vrea să mă duc la Curte. Această ştire
a doborât-o şi nu şi-a mai revenit tot restul vieţii. A murit la vârsta de 59 de
ani, în anul când eu am plecat la Thienţin (1924).
Cel de-al doilea prinţ de Ciun, Tai Fang, şi-a pierdut tatăl la vârsta de 8

35
ani. El a fost crescut sub îndrumarea şi educaţia celor două doamne, trăind
în spiritul tradiţiilor vieţii nobiliare. Devenind regent, a dus o viaţă
îmbelşugată.
Avea servicii speciale care-i administrau proprietăţile şi-i asigurau
veniturile, o armată de paznici, eunuci şi servitori la dispoziţia sa. Era
înconjurat de consilieri care-l sfătuiau şi-i aranjau tot felul de distracţii. El
nu-şi făcea probleme cu treburile casei, de care se ocupa mama lui, şi nu
avea nevoie de niciun fel de cunoştinţe despre muncă. Contactele lui, cu
lumea din afară erau sporadice şi nu ducea o viaţă socială,» cu excepţia unor
schimburi de vizite formale. Cam asta era viaţa tatălui meu.
Tatăl meu a avut două soţii care i-au născut patru băieţi şi şapte fete. A
doua mea mamă a apărut după revoluţia din 1911. Trei surori bune ale
mele, precum şi doi băieţi şi patru fete ai mamei vitrege s-au născut după
revoluţie. Din această familie mai trăiesc azi o soră şi un frate. Tata a murit
în 1951 şi mama în 1921. Tatăl şi mama mea erau două caractere complet
diferite. Se spune că femeile manciuriene erau, deseori, mult mai pricepute
decât bărbaţii. Se pare că acest lucru este adevărat. Îmi amintesc că soţia
mea, Uan Jung, şi mama se pricepeau la mult mai multe lucruri decât mine
şi tatăl meu. În special ştiau să se bucure de viaţă şi să facă cumpărături.
Se zice că fetele manciuriene erau foarte iscusite în treburile gospodăreşti.
Ele erau tratate cu respect de cei mai vârstnici, deoarece oricare dintre ele
putea avea şansa să fie aleasă pentru serviciile de la Curte şi să devină
consoarta împăratului. (După părerea mea, fetele erau mai pricepute din
cauză că aveau în grijă toate treburile gospodăriei, în timp ce băieţii ori se
ţineau de petreceri, ori se ocupau cu treburile de stat). Mama mea fusese
foarte voluntară în casa părinţilor ei, încât Ţhî Si s-a exprimat odată că
„această fată nu se teme nici măcar de mine”. Extravaganţele ei au dat multă
bătaie de cap bunicului şi tatălui meu, dar ei nu au avut ce-i face. În afara
rentelor pentru proprietăţi, a indemnizaţiei pentru incoruptibilitate (o formă
de plată pentru oficiali cu scopul de a preveni mita), tatăl meu avea un venit
anual de 50.000 de liang, care i-au fost plătiţi în întregime chiar şi în
perioada Republicii. Dar de fiecare dată când primea „banii, nici n-apuca să-
i vadă bine, că mama-i cheltuia. Tatăl meu a încercat în fel şi chip s-o

36
oprească de la cheltuieli nesăbuite, ajungând până acolo încât s-au separat
din punct de vedere financiar şi i-a stabilit o sumă lunară fixă pentru
cheltuieli personale, dar fără niciun rezultat. Din cauza aceasta, tatăl meu
adesea se înfuria şi trântea de pământ vase de porţelan, încercând s-o
convingă să renunţe la cheltuieli. Mai apoi, părându-i rău de porţelanurile
care se făceau ţăndări, le-a înlocuit cu vase din plumb şi bronz (fratele meu
a văzut o asemenea” recuzită”). Nu după mult timp mama a descoperit acest
şiretlic şi, în final, tata a trebuit să-i dea în continuare bani de cheltuială.
Cheltuia atât de mult că pe bunica o podideau lacrimile când primea notele
de plată. Mai târziu, tata a fost nevoit să vândă mai multe antichităţi din
casă şi unele proprietăţi imobiliare. Mama însăşi deseori îşi vindea pe furiş
din bijuterii şi alte obiecte care făceau parte din zestrea ei. Mai târziu am
aflat că, în afară de a-şi satisface plăcerile vieţii, ea cheltuia în secret şi
pentru activităţi politice. Dar banii cheltuiţi de ea şi de alte consoarte ale
nobililor de la Curte pentru restauraţie au intrat în buzunarele eunucilor şi
ale altor persoane. Fratele meu, Pu Ţie, a văzut-o odată pe mama sfătuindu-
se cu un eunuc din slujba altei consoarte şi, întrebând-o ce face, ea i-a
răspuns:” Eşti prea mic, când vei creşte mare ai să înţelegi ce fac acum”. Ea
avea foarte mare încredere în vechea gardă a tatălui ei şi înţelegere faţă de
Iuan Şîchai şi nu ştia că arginţii ei treceau în buzunarele eunucilor şi ale
altor profitori. După revoluţia din 1911, toată familia prinţului de Ciun, de la
mic la mare, îl blestema pe Iuan Şîchai care se proclamase împărat; copiii îi
găureau ochii în toate fotografiile; numai mama avea altă părere:” „Nu-i de
vină Iuan Şîchai, Sun Iatsen34 e vinovat!”, zicea ea.
Fraţii şi surorile mele nu se temeau de bunica ori de tata, cât se temeau
de mama. Nici servitorii nu se temeau de tatăl meu. Într-o zi, când el s-a
întors acasă, văzând că geamurile şi uşile nu sunt închise, l-a întrebat pe un
eunuc de ce, iar acesta a răspuns: „Nu s-a întors stăpânul încă, nu-i nicio
grabă”. Tatăl meu s-a înfuriat şi l-a pedepsit să stea în genunchi. Unul
dintre servitori i-a zis: „Dacă ar fi stăpânul în loc, te-ar fi bătut până la
sânge”. Stăpânul era mama, căreia, ca şi împărătesei Ţhî Si, îi plăcea să se
facă referinţă la ea ca şi când ar fi fost bărbat.

34 Sun Iatsen – conducătorul revoluţiei de la 1911.

37
La vârsta de trei ani am fost dus la Curte şi nu le-am mai întâlnit pe
mama şi bunica decât la 11 ani, când ele au fost chemate la palat. Văzându-
le, nu am mai avut niciun sentiment de afecţiune faţă de ele. Îmi amintesc
că ochii bunicii erau tot timpul aţintiţi asupra mea şi-n ei străluceau
lacrimile. Mama mi-a lăsat o altă impresie: în afară de înstrăinare, părea
înspăimântată. De câte ori se uita la mine mi se adresa cu expresii de palat:
„împăratul trebuie să studieze cu seriozitate preceptele strămoşeşti”,
„împăratul nu trebuie să fie lacom”, „Trupul împăratului este sfânt”,
„împăratul trebuie să se culce devreme şi să se scoale devreme...” Chiar şi
astăzi când îmi amintesc de ea, am aceeaşi impresie de rigiditate. Câtă
diferenţă între bunica şi mama!

CAPITOLUL II – COPILĂRIA

1. Înscăunarea şi abdicarea

La 20 octombrie, după calendarul lunar, în anul 34 al domniei


împăratului Cuang Su (13 noiembrie 1908), la palatul prinţului de Ciun a
fost mare zarvă. Bunica mea a leşinat după ce fusese citit edictul
împărătesei Ţhî Si adus de noul prinţ regent. Eunucii şi servitoarele se
îmbulzeau să pregătească ceai de ghimber ori să trimită după doctor; dintr-o
încăpere alăturată se auzeau ţipete de copil şi voci de adulţi care încercau
să-l liniştească.
Tatăl meu, regentul, alerga dintr-o parte în alta: ba se întreţinea cu
demnitarii Marelui Consiliu şi eunucii care veniseră de la Curte, ba dădea
ordine să fie îmbrăcat copilul. Aşa se face că el uitase de leşinul bunicii.
Fiind chemat s-o vadă, a uitat şi de membrii Marelui Consiliu şi de eunucii
care veniseră să-l ducă pe viitorul împărat la Curtea dinastiei. După un timp
bunica şi-a revenit şi a fost ajutată să intre în camera unde viitorul împărat
ţipa şi îi lovea pe eunucii casei care încercau să-l prindă şi să-l îmbrace.

38
Eunucii palatului zâmbeau forţat şi aşteptau indicaţii de la membrii
consiliului, în timp ce aceştia, neputincioşi, se uitau la prinţul regent să
găsească o soluţie. Dar acesta dădea numai din cap, neştiind nici el ce să
facă...
Acest episod mi-a fost relatat de unii din membrii mai bătrâni ai palatului,
eu nu-mi mai amintesc nimic. Ei mi-au spus că tărăboiul a fost curmat de
doica mea. Făcându-i-se milă, ea m-a luat la piept şi mi-a dat să sug,
punând capăt ţipetelor mele. Gestul ei le-a sugerat tatălui meu şi
consilierilor soluţia cea mai potrivită. După ce s-au sfătuit, au hotărât ca
doica să mă ia în braţe şi să meargă împreună cu mine la reşedinţa de la
Giungnanhai35 şi acolo să fiu dus de eunuci în faţa împărătesei Ţhî Si.
Îmi mai amintesc ca prin ceaţă de întâlnirea mea cu Ţhî Si, despre şocul
pe care l-am avut. Parcă văd cum m-am trezit dintr-o dată în mijlocul unor
oameni străini; în faţa mea se afla o perdea cafenie prin care am văzut o faţă
slăbită şi hidoasă care m-a îngrozit. Aceasta era Ţhî Si. Se zice că îndată ce
am văzut-o am izbucnit în lacrimi şi am început să tremur. Ţhî Si a poruncit
să mi se dea merişoare glasate pe băţ, dar eu le-am aruncat la pământ
ţipând şi urlând: „O vreau pe doica mea! O vreau pe doica mea!”, spre
disperarea lui Ţhî Si care a zis: „Ce copil rău! Duceţi-l de aici să se joace!”.
La trei zile de la venirea mea la Curte, Ţhî Si a murit. După două
săptămâni, la 2 decembrie, a avut loc „Marea ceremonie a urcării pe tron”,
când iarăşi am plâns până n-am mai ştiut de mine.
Marea ceremonie s-a desfăşurat în Sala Armoniei Supreme (Thaihătien)
din Palatul de iarnă. Conform etichetei de la Curte, înaintea Marii ceremonii
trebuia să primesc căthou36 din partea conducerii gărzii palatului din Sala
Armoniei Centrale (Giunghătien) şi apoi, în Sala Armoniei Supreme, să
primesc omagiile demnitarilor civili şi militari. Am fost dus de colo până colo
până ce am obosit. La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că era o zi geroasă.
Când am fost dus în Sala Armoniei Supreme şi aşezat pe tronul împărătesei,
care mi se părea imens, n-am putut să mă mai abţin. Tatăl meu, care era
îngenuncheat în faţa tronului şi mă sprijinea, mi-a spus să nu mă mai agit,

35 Unul din parcurile cu lac din Oraşul Interzis.


36 Plecăciune care constă în aşezarea în genunchi şi înclinarea corpului până la pănânt.

39
dar eu mă smuceam şi strigam plângând: „Nu-mi place aici! Vreau acasă!
Nu-mi place aici! Vreau acasă!”. Tatăl meu era disperat şi transpirase tot. Nu
se mai termina şirul sutelor de demnitari civili şi militari care treceau prin
faţa mea făcând plecăciuni – căthou, iar eu ţipam din ce în ce mai tare. Tata
a încercat să mă liniştească, zicându-mi: „Nu mai plânge, nu mai plânge, se
termină repede, se termină repede!”
După încheierea ceremoniei, demnitarii comentau între ei: „Cum a putut
să spună că «se termină repede?». Ce a vrut să însemne că «vrea acasă»?”.
Aceste discuţii au avut loc într-o atmosferă încărcată, de parcă cuvintele
respective ar fi fost o prevestire rea.
În legătură cu acest lucru au circulat mai multe variante: unii ziceau că
am plâns din cauză că m-am speriat de sunetul tobelor, alţii că tatăl meu,
înfuriat că nu stau liniştit, a luat un tigru jucărie cu care m-a ameninţat şi
de-abia aşa m-am oprit din plâns.
În fapt, ceremonia respectivă s-a desfăşurat în perioada de doliu naţional
şi din această cauză nu s-au bătut tobe, nu au răsunat trâmbiţe; nu este
reală nici versiunea cu privire la jucărie. Dar e sigur adevărat că demnitarii
au intrat în panică auzind cele două fraze. În unele cărţi se mai spune că,
într-adevăr, în mai puţin de trei ani de la înscăunarea mea Dinastia Thing s-
a terminat şi că cel care a vrut să se întoarcă acasă s-a întors. Deşi erau
numai nişte zvonuri, s-a pretins că demnitarii au presimţit acest lucru. În
realitate, adevăratele presimţiri nu s-au născut în mod spontan din cele
două fraze rostite neintenţionat. Dacă se răsfoieşte istoria din acea perioadă,
se poate înţelege destul de uşor de unde provenea îngrijorarea demnitarilor
civili şi militari. Este suficient să se citească evenimentele din anul
precedent întronării mele, consemnate în „Istoria Dinastiei Thing”.
„Anul 33 al domniei împăratului Cuang Su. Luna a 7-a. Partidul
revoluţionar de la căile ferate din Cuanggiou a început revolta, ocupând
oraşul. Armata locală a fost înfrântă. Luna a 11-a. Sun Iatsen şi Huang Sing
au atacat localitatea Lunancuan din Cuangsi. Armata locală s-a retras.
Notă: S-a interzis studenţilor să desfăşoare activitate politică, să ţină
întruniri şi să rostească cuvântări.
Anul 34, luna 1. La Cuanggiou au fost reţinute vase japoneze care

40
transportau armament.
Luna a 3-a. Sun Iatsen şi Huang Sing au atacat localitatea Hăchou din
Iunnan. Trupele locale s-au retras.
Luna a 10-a. Comandantul batalionului de artilerie de la Ancing s-a
răzvrătit.”
Această istorie a fost elaborată în perioada republicană, având ca
principală sursă arhivele guvernului manciurian. În arhiva de atunci eu am
găsit multe exemple de „„înfrângeri” şi retrageri. Cu cât se întâlnesc mai
multe asemenea cuvinte, cu atât ne putem da seama de înteţirea furtunii.
Aici se află originea îngrijorării manifestate de demnitari la înscăunarea mea.
În perioada împăratului Siian Thung (Pu I), evenimentele au devenit şi mai
evidente. Ulterior, a fost folosit Iuan Şîchai, ceea ce a făcut ca la unii oameni
să apară un nou motiv de îngrijorare: din afară erau ameninţaţi de revoluţie
şi din interior de Iuan Şîchai; s-a considerat că toate relele din acea perioadă
se datorau guvernării împăratului Siian Thung.
Nu-mi amintesc prea bine cum am domnit timp de trei ani de zile şi nici
cum am renunţat la tron.
O întâmplare din ultimele zile mi-a rămas foarte clară în memorie: într-o
zi, împărăteasa Long Iu stătea pe kangul 37 de lângă fereastra dinspre miazăzi
din Palatul Cultivării Spiritului (Iangsintien) şi-şi ştergea ochii cu o năframă;
în faţa ei pe un covor roşu stătea în genunchi un bătrân gras care plângea.
Eu mă aflam în partea dreaptă a împărătesei şi eram foarte dezorientat,
neînţelegând pentru ce plângeau cei doi. În încăperea aceea liniştită eram
numai noi trei; bătrânul îşi sufla mai tot timpul nasul în timp ce vorbea şi n-
am înţeles nimic din ce a spus. Mai târziu am aflat că bătrânul acela gras
era Iuan Şîchai. Aceasta a fost singura dată când l-am văzut pe acest
demnitar şi ultima lui întrevedere cu împărăteasa. Dacă este adevărat ce mi
s-a spus, la întrevederea la care m-am referit Iuan Şîchai a pus direct
împărătesei Long Iu problema abdicării. După această întrevedere, Iuan
Şîchai, folosind pretextul încercării de atentat 38 la viaţa lui, o perioadă de
37 Pat din cărămidă care se încălzea pe dedesubt.
38 La 16 ianuarie 1911, în timp ce Iuan Şîchai se întorcea acasă de la
Curte, trei membri ai Partidului Revoluţionar au încercat să-l asasineze, în dreptul porţii
Tunghua din Peiţing.

41
timp nu a mai călcat pe la Curte.
Răscoala de la Uceang s-a întins în toată ţara. Comandanţii manciurieni
ai forţelor imperiale s-au dovedit neputincioşi să conducă armata Peiiang
împotriva forţelor republicane, prinţul regent nu a avut de ales şi, ascultând
de sfatul lui I Cuang, l-a chemat pe Iuan Şîchai să ia conducerea. Acesta ştia
că de acum este indispensabil şi, fiind foarte bine informat cu privire la
evoluţia lucrurilor din capitală, a refuzat de trei ori. N-a acceptat să
răspundă chemării până când nu i s-au oferit funcţiile de premier şi
comandant suprem al armatei. Acum întreaga putere politică şi militară se
aflau în mâinile lui. După ce a fost dat edictul imperial privind învestirea, el
a ordonat armatei Peiiang să atace forţele revoluţiei. După ocuparea oraşului
Haniang39, a ordonat încetarea luptelor şi a venit la Peiţing în audienţă la
împărăteasa Long Iu şi prinţul regent.
Acum Iuan Şîchai nu mai era Iuan Şîchai cel dinainte. Nu numai că
deţinea întreaga putere politică şi militară, dar el mai obţinuse un lucru
mult mai valoros: simpatia puterilor străine şi prietenia unora dintre
republicani. După ce armata Peiiang a ocupat oraşul Haniang, ministrul
plenipotenţiar al Angliei, la indicaţia guvernului său, i-a comunicat lui Iuan
că „Anglia are de acum sentimente de prietenie faţă de Iuan”. La scurt timp
după sosirea la Peiţing, consulul general englez de la Uceang 40 a primit
misiunea, din partea ministrului său plenipotenţiar, să medieze între
armatele revoluţionarilor şi armatele Dinastiei Thing. Principalul prieten al
lui Iuan Şîchai din partidul revoluţionar era Uang Ţinguei, care încercase să-
l asasineze pe prinţul regent. După arestare, Uang Ţinguei s-a bucurat de un
tratament foarte bun din partea prinţului Su Sangiî. O rudă de-a mea mi-a
spus mai târziu că japonezii n-au fost de acord cu lichidarea lui Uang
Ţinguei. Prinţul regent, fiind supus presiunilor din mai multe direcţii, nu a
îndrăznit să se atingă de el.
După răscoala de la Uceang, Uang Ţinguei, fiind eliberat, a folosit imediat
prilejul de a se împrieteni cu oameni influenţi. Iuan Şîchai întors la Peiţing,

39 Oraş pe Fluviul Lung.


40 Oraş pe Fluviul Lung, care, împreună cu Haniang şi Hanchou, formează astăzi
municipiul Uhan.

42
cei doi au stabilit relaţii amicale imediat, iar Uang Ţinguei s-a împrietenit
foarte repede cu fiul cel mare al lui Iuan Şîchai. Totodată a devenit omul de
legătură dintre Iuan Şîchai şi unele personalităţi din armata republicană.
Informaţiile cu privire la armata revoluţionarilor au început să se scurgă
către Iuan Şîchai, iar unii dintre monarhişti au început să-l privească cu
simpatie. Iuan Şîchai avea acum foarte mulţi prieteni noi, la care se adăugau
vechii prieteni din ţară şi din străinătate, din interiorul şi din afara dinastiei,
ceea ce a făcut să fie omul cel mai bine informat şi cu poziţia cea mai
puternică. În mai puţin de o lună de la întoarcerea la Peiţing a reuşit să-l
destituie pe prinţul regent, cu ajutorul lui Cuang, care a obţinut, prin
înşelăciune, acordul împărătesei Long Iu în acest sens. După aceea a preluat
visteria palatului din mâinile împărătesei, pretextând necesităţi militare;
totodată i-a obligat pe membrii familiei imperiale şi nobili să contribuie cu
fonduri pentru armată. Având în mână puterile politică, militară şi
financiară, el a aranjat ca ministrul plenipotenţiar al Chinei în Rusia, Lu
Giăngsiarig, şi miniştrii din alte ţări să telegrafieze la Curtea Dinastiei Thing
şi să ceară abdicarea împăratului, în acelaşi timp, în numele membrilor
cabinetului, i-a prezentat împărătesei un memoriu secret în care se arăta că
republica este unica salvare a ţării. Data prezentării acestui memoriu secret
corespunde cu ziua în care eu i-am văzut împreună pe împărăteasă şi pe
Iuan Şîchai, adică 28 noiembrie. Astfel se explică de ce Long Iu plângea fără
contenire la aflarea ştirii că nu există speranţe pentru dinastie şi că,
întârziindu-se trecerea la republică, ea ar putea să aibă aceeaşi soartă cu
Ludovic al XVI-lea şi familia lui în revoluţia franceză.
Speriată, împărăteasa a convocat de urgenţă Consiliul Imperial pentru
deliberări. Când a fost adus la cunoştinţă Memoriul secret şi prezentate
ameninţările aduse de Iuan Şîchai, membrii consiliului au fost alarmaţi nu
atât de referirile la soarta lui Ludovic al XVI-lea cât de schimbarea
neaşteptată a atitudinii lui Iuan Şîchai.
În cadrul negocierilor dintre armatele dinastiei şi republicane, Iuan Şîchai
s-a opus instaurării republicii, situându-se ferm pe poziţiile monarhiei
constituţionale, într-una din scrisorile sale îşi exprima ataşamentul faţă de
Casa Manciuriană, afirmând că nu va dezamăgi „un orfan şi o văduvă” (se

43
referea la mine şi la împărăteasă).
La scurt timp după ce a ajuns la Peiţing, în ziua în care a fost emis edictul
cu privire la libertatea oamenilor de a-şi tăia cozile, în drum de la Curte spre
casă, un prieten, arătându-şi coada, l-a întrebat râzând: „Frate, tu ce ai de
gând cu asta?”. El a răspuns solemn: „Frate, fii liniştit, eu ţin încă la ea şi
voi face totul s-o păstrez”. De aceea, unii care nu aveau încredere în Iuan
Şîchai s-au bucurat aflând că „Iuan Şîchai în niciun caz nu va deveni Ţao
Ţao”41.
La tratativele dintre Dinastie şi republicani s-a căzut în principiu de acord
ca problema structurii de stat să fie hotărâtă de un Parlament provizoriu.
Componenţa parlamentului, locul şi data convocării lui nu au putut fi
stabilite datorită obstrucţiei făcută de Dinastie. În timp ce se dezbăteau
aceste probleme, republicanii au constituit un guvern provizoriu la Nanţing,
alegându-l preşedinte provizoriu pe Sun Iatsen. A doua zi, Iuan Şîchai a
retras scrisorile de acreditare delegatului la negocieri şi a intrat el direct în
tratative cu reprezentanţii armatei republicane. Cererea cabinetului condus
de Iuan Şîchai ca Dinastia să abdice, când structura de stat nu era încă
decisă, a fost un şoc puternic pentru Casa Imperială.
Cu sprijinul străinilor şi având mulţi prieteni din rândurile republicanilor,
lui Iuan Şîchai i-a venit uşor să influenţeze acţiunile acestora.
Revoluţionarii, care iniţial se pronunţaseră pentru monarhia constituţională,
au înţeles că Iuan Şîchai este unica lor speranţă. Pe acest fond, republicanii
au adoptat următoarea hotărâre: 1. Proclamarea în scurt timp a Republicii,
în cazul că Iuan Şîchai acceptă această formă de guvernământ; 2. Numirea
ca prim preşedinte al Republicii a lui Iuan Şîchai, în cazul că el acceptă.
Acestea corespundeau întru totul idealurilor lui Iuan Şîchai. El ştia că fostul
prinţ regent era înconjurat de un grup de duşmani care intenţionau să-l
elimine, indiferent dacă i-ar fi învins pe revoluţionari sau nu. S-a hotărât să
accepte condiţiile republicanilor, însă, în ce priveşte soarta Casei Imperiale,
a declarat că trebuia să se mai gândească. Dar în acest timp a primit vestea
neaşteptată că Sun iatsen a fost numit preşedinte provizoriu la Nanţing,
ceea ce l-a alarmat foarte tare. Problema devenise acută. Dacă republicanii

41 Erou legendar renumit pentru şiretenie, abilitate şi ingeniozitate.

44
mergeau mai departe şi constituiau o Adunare Naţională în sud, i-ar fi
încurcat planurile lui Iuan Şîchai. Ca urmare, a hotărât să facă presiuni
asupra Casei Imperiale, înfricoşând-o pe împărăteasa Long Iu şi în acelaşi
timp oferindu-i drept momeală că se va bucura de un tratament privilegiat.
În felul acesta el spera că împărăteasa va anunţa din proprie iniţiativă
abdicarea şi-l va investi pe el cu puteri depline să organizeze guvernul
provizoriu. Acesta este substratul schimbării bruşte a atitudinii lui Iuan
Şîchai.
Iuan Şîchai a trădat Casa Imperială, dar nimeni n-ar fi bănuit acest, lucru
după obrazul lui înlăcrimat din audienţa la împărăteasă. Chiar membrii
Casei Imperiale care credeau în Iuan Şîchai au înţeles că acum vor fi trădaţi.
După cum am mai spus, după audienţa la împărăteasa Long Iu,
pretextând atentatul de la Tonghuamân, Iuan Şîchai nu s-a mai prezentat la
Curte, împingându-i în faţă, pe acoliţii lui: Giao Pingţiun şi Hu Ueidă. Ceea
ce nu-i era lui la îndemână să facă, au făcut ei.
Schimbarea totuşi se petrecuse şi cei care-l susţinuseră şi-au reevaluat
punctul de vedere.
Cine spune că Iuan Şîchai nu e Ţao Ţao?
Cei care au susţinut permanent această părere au fost câţiva demnitari şi
câţiva tineri din anturajul prinţului Ciun. Ulterior, un student al unei şcoli
frecventate de fii de nobili a spus că Gui Ciun, ministrul manciurian pentru
probleme civile, declarase că pentru a răspunde acţiunilor de asasinare a
manciurienilor, care se desfăşurau în ţară, el a organizat poliţia manciuriană
şi studenţii de la şcoala pe care o frecventa să se răzbune asupra populaţiei
Han din Peiţing. Guvernatorul Şăng Iun, de origine mongolă, care se afla la
Sian, a plecat cu armata să ajute Curtea Imperială; Iuan i-a trimis o
telegramă în care îi comunica că-i aprobă acţiunea, dar, în acelaşi timp, i-a
ordonat să se oprească la trecătoarea Tong. Totodată, unii nobili, în frunte
cu Liang Pi, au format partidul apărării străbunilor. Pe acest fundal au
apărut speculaţiile privind o posibilă activitate teroristă a membrilor acestui
partid. Sintetic vorbind, o parte a prinţilor şi nobililor manciurieni şi mongoli
au manifestat dorinţa de a lupta pe viaţă şi pe moarte.
La întrunirea Consiliului Imperial convocat de împărăteasa Long Iu

45
atmosfera a fost foarte încărcată. Propunerea lui I Cuang şi Pu Lun, vechi
aliaţi ai lui Iuan, privind abdicarea Curţii Imperiale, a fost puternic atacată.
A doua zi, I Cuang n-a mai îndrăznit să se arate la Curte, iar Pu Lun şi-a
schimbat tonul, declarând că e de acord cu sistemul monarhic.
Această situaţie n-a durat prea mult. Din notările din vremea respectivă,
reiese că acel consiliu s-a desfăşurat în felul următor: împărăteasa a
întrebat: „Ce credeţi, ce formă de guvernământ e mai bună, monarhia sau
republica?”.
Patru sau cinci oameni au răspuns imediat: „Noi toţi supuşii suntem
pentru monarhie nu pentru republică”. Acestora li s-au mai alăturat şi alţii.
I Cuang şi Pu Lun, neparticipând la lucrările consiliului, nu au fost şi alte
păreri. Au fost unii care au cerut împărătesei să adopte o atitudine fermă, să
nu se lase influenţată de cei de teapa lui I Cuang. Împărăteasa, oftând, a zis:
„De ce v-am întrebat în legătură cu republica? Deoarece pentru această
formă de guvernământ se pronunţă I Cuang şi Iuan Şîchai, care mi-au spus
că Partidul Revoluţionar e foarte puternic iar noi nu avem armament şi n-o
să-l putem învinge. Ce credeţi, putem apela la ajutorul străinilor? Ei mi-au
spus că se vor duce să întrebe. După două zile mi-au raportat că au întrebat
şi că străinii ne ajută numai dacă prinţul regent abdică. Spune, Tai Fang, nu
este adevărat că aşa mi-au spus?”
La care Pu Uei a adăugat: „Dar prinţul regent a abdicat deja! Atunci de ce
nu ne ajută străinii? Aici, evident, e lucrătura lui I Cuang!”
Na Ceanthu a zis: „în viitor împărăteasa nu trebuie să mai asculte de
sfaturile lui I Cuang!”
Pu Uei şi Tai Ţă au spus: „Partidul Răzvrătiţilor nu este de speriat. Este de
ajuns să plătim armatei solda şi s-o aprovizionăm cum trebuie că aceasta,
condusă de oameni fideli nouă, va putea să-i-înfrângă pe duşmani”.
Fang Cuogiang a spus: „Dacă am soldă şi alimente pentru trei luni, pot să
înfrâng Partidul Revoluţionarilor”.
„Visteria e în mâna lui Iuan Şîchai, nu mai avem niciun ban” – a răspuns
împărăteasa oftând.
Pu Uei, şeful grupului nobiliar care se opunea lui Iuan, a dat exemplul
războiului ruso-japonez, când au fost vândute bijuteriile casei japoneze spre

46
a finanţa armata, sfătuind-o pe împărăteasă să facă la fel. Sugestia lui a fost
susţinută de Şang Giî, arătând că este o părere bună. Împărăteasa a spus:
„Dacă vom învinge e bine, dar dacă vom fi învinşi nu înseamnă că nu vom
mai putea beneficia de tratamentul privilegiat despre care se vorbeşte?”.
Acest „tratament privilegiat” fusese stabilit de către revoluţionari de
comun acord cu dinastia.
„Tratamentul privilegiat” este o înşelătorie. „Chiar dacă acest tratament ar
fi adevărat, înseamnă că vine din partea supuşilor, lucru nemaiîntâlnit în
istorie” a spus Pu Uei şi a început să se dea cu capul de pământ, de
disperare.
Când împărăteasa l-a întrebat despre starea armatei, el a dat un răspuns
ambiguu. „Să zicem că pornim războiul. Nu va fi suficient numai Fang
Cuogiang42, un singur om!” a spus împărăteasa cu neîncredere.
Pu Uei i-a rugat „pe împărat şi pe împărăteasă să promită recompense
ostaşilor pentru a se mobiliza în apărarea ţării”. Prinţul Su a adăugat şi el că
avem ostaşi viteji şi credincioşi. Împărăteasa a întors capul spre Tai Tou care
stătea în genunchi fără să scoată niciun cuvânt şi l-a întrebat: „Tai Tou, tu
răspunzi de armată, ştii care este starea de spirit a ostaşilor?” „Supusul
Măriei Tale a instruit soldaţii, nu a participat la luptă, nu ştie”, a răspuns în
grabă Tai Tou, lovindu-se cu capul de pământ.
După câteva momente de tăcere împărăteasa le-a spus: „Puteţi să vă
retrageţi!”.
Înainte de a se retrage, prinţul Su s-a apropiat de împărăteasă şi i-a zis:
„Peste puţin timp vor veni în audienţă Iuan Şîchai şi un ministru;
împărăteasa trebuie să fie cât mai prudentă”. „Mi-e teamă să-i întâlnesc!” a
dat din cap oftând împărăteasa.
La acest consiliu Pu Uei îi pregătise împărătesei un plan de discuţii cu
ministrul, care consta în amânarea problemei abdicării, în ideea de a fi
discutată în Parlamentul care nu se ştia când va fi convocat. Numai că
ministrul Geao Pingţiun a venit cu un punct de vedere pregătit încă de mult
de Iuan Şîchai: „Dacă această chestiune va fi dată spre discuţie
Parlamentului, nu suntem siguri că se va mai aproba «tratamentul

42 Comandant militar care, la vremea respectivă, era fidel Casei Imperiale.

47
privilegiat»”, a spus el.
Împărăteasa nu îndrăznea să se mai gândească la propunerile nobilimii în
legătură cu războiul.
Ei o sfătuiseră în repetate rânduri să nu discute această treabă cu
eunucii, dar împărăteasa, cum s-a întors în palat, eunucul şef, omul lui
Iuan Şîchai, a deschis discuţia zicând: „După umila mea părere, fie că e
republică fie că e monarhie, pentru împărăteasă e totuna. În monarhie ce
face împărăteasa altceva decât că se bucură de bogăţii? În Republică
împărăteasa e tot împărăteasă. Numai că trebuie să accepte – acele
«condiţii». Dacă nu le acceptă, Partidul Revoluţionar va cuceri Peiţingul şi
atunci totul s-a sfârşit”. Într-o şedinţă anterioară a Consiliului Imperial, cei
care se pronunţau pentru război au fost din ce în ce mai puţini, pentru ca în
final să rămână numai patru persoane. Am auzit că cel de-al 6-lea unchi al
meu, în vârstă de 20 şi ceva de ani, a fost unul dintre aceştia. El a susţinut
ca toţi prinţii şi nobilii să se răspândească în întreaga ţară şi să se
organizeze rezistenţa. Dar nimeni n-a luat în seamă acest punct de vedere.
Şedinţele Consiliului Imperial s-au încheiat, de fiecare dată, fără niciun
rezultat. Tuan Cijui, un general din armata Peiiang, a trimis o telegramă de
pe front prin care cerea abdicarea împăratului Thing. Tot atunci Liang Pi a
fost asasinat de către Partidul Revoluţionar. Ca urmare, la şedinţele
Consiliului Imperial n-a mai enunţat nimeni ni, ci o părere. Prinţul Su şi Pu
Uei, care erau pentru război, văzând această situaţie, au părăsit în mare
grabă Peiţingul: unul a plecat la Thingtao, care era sub ocupaţie germană, şi
altul la Luşun, care era sub ocupaţie japoneză, în ideea de a merge în ţările
respective, să pledeze cauza Dinastiei. Ei au fost reţinuţi şi li s-a spus că nu-
i timpul potrivit să plece acum în cele două ţări. Era clar că străinii
hotărâseră să recunoască guvernul lui Iuan Şîchai.
La 12 februarie 1912 (25 decembrie după calendarul lunar) împărăteasa
Long Iu a emis edictul privind abdicarea mea. O parte din prinţi s-au
refugiat în cartierul legaţiilor străine din Peiţing (Tongţiao Mingsiang), iar
prinţul Thing împreună cu familia şi-a luat toate valorile şi s-a refugiat în
concesiunile străine din Thienţin. După apariţia edictului, tatăl meu, prinţul
regent, care n-a scos niciun cuvânt în timpul întrunirii Consiliului Imperial,

48
s-a întors acasă să-şi crească copiii. Iuan Şîchai, pe de o parte, aşa cum se
înţelesese cu împărăteasa, a organizat guvernul republican provizoriu, iar pe
de altă parte, în conformitate cu înţelegerea la care ajunsese cu
revoluţionarii din sud, a renunţat la funcţia de premier al Marelui Imperiu
Thing devenind preşedinte provizoriu al Republicii China. În ce mă priveşte,
am devenit vecinul preşedintelui şi mi-am început viaţa la „Mica Curte”, în
conformitate cu „Tratamentul privilegiat” stabilit pentru Curtea
Manciuriană, care consta în următoarele:
Art.1: Titlurile de onoare ale împăratului Dinastiei Thing rămân în vigoare
şi după abdicare. Republica China va acorda împăratului acelaşi tratament
ca şi suveranilor străini.
Art.2: După abdicare, împăratul va primi-o alocaţie anuală de 4 milioane
de liang. Atunci când se va bate noua monedă, această sumă va fi înlocuită
cu 4 milioane de iuani. Suma respectivă va fi plătită de Republica China.
Art.3: După abdicare, împăratul va rămâne temporar în Palatul Imperial,
urmând ca ulterior să se mute la Ihăiuan – Palatul de Vară. Împăratul îşi va
păstra, ca şi în trecut, slujitorii şi garda personală.
Art.4: După abdicarea împăratului, se va continua practica depunerii de
ofrande la templele strămoşilor şi mormintele imperiale. Republica China va
pune la dispoziţie paza pentru protecţia acestora.
Art.5: Mausoleul împăratului De Ţung (Cuang Su) va fi terminat în
conformitate cu planurile iniţiale. Funeraliile se vor desfăşura după
ritualurile strămoşeşti. Cheltuielile vor fi suportate de Republica China.
Art.6: Tot personalul în slujba dinastiei îşi va desfăşura în continuare
activitatea, cu rezerva că nu vor mai fi angajaţi noi eunuci.
Art.7: După abdicarea împăratului Thing, toate proprietăţile particulare
ale acestuia se vor bucura de protecţie specială din partea Republicii China.
Art.8: Garda palatului existentă va fi încorporată în armata terestră a
Republicii China; numărul membrilor acesteia şi salariile vor fi menţinute ca
şi înainte.

2. Viaţa de împărat după abdicare

49
În art. 3 din „Tratamentul privilegiat” se stipula că voi rămâne să locuiesc,
temporar, în Palatul Imperial, fără să se fixeze o limită în timp. În afară de
trei pavilioane care au fost puse la dispoziţia Republicii, restul Oraşului
Interzis43 a continuat să aparţină Palatului Imperial. Am trăit în această
lume mică, stranie, cea mai absurdă copilărie posibilă până în anul 1924,
când armata republicană m-a alungat din palat. Spun absurdă pentru că, în
timp ce China se numea Republică şi omenirea păşise în secolul XX, eu
continuam să duc viaţa neschimbată de împărat, respirând aerul secolului
al XIX-lea.
De câte ori mă gândesc la copilărie, parcă îmi simt capul plin cu o ceaţă
galbenă: ţiglele de pe acoperişurile clădirilor – galbene, lectica împărătească
– galbenă, perna de pe tron – galbenă, căptuşeala hainelor şi pălăriilor –
galbene, cingătoarea – galbenă, vasele şi tacâmurile pe care le foloseam –
galbene, prosoapele cu care se acopereau vasele – galbene, copertele cărţilor
pe care le citeam – galbene, draperiile de la geamuri, căpăstrul calului meu...
totul era galben. Această culoare, aşa-zisul „galben imperial strălucitor”,
folosit în exclusivitate, de Curtea Imperială, m-a făcut să simt, încă din
copilărie, că sunt unic în lumea asta, creaţie cerească, deosebită de restul
lumii.
Când am împlinit 11 ani, la porunca înaltelor Consoarte, bunica şi
mama44 au venit să mă viziteze şi î-au adus cu ele şi pe fratele meu Pu Ţie şi
pe una din surori. Fraţii mei au rămas în palat câteva zile să ne jucăm. În
prima zi au fost foarte reţinuţi. Eu stăteam cu bunica pe kang şi ea privea
cum aşezam piesele de domino pe masa de pe kang, în timp ce fratele şi sora
mea stăteau cuviincioşi în picioare şi nu-şi dezlipeau ochii de pe mine, de
parcă ar fi fost paznicii de la poartă. Mai târziu, i-am luat pe amândoi şi i-am
dus în Pavilionul Cultivării Spiritului unde locuiam eu. Întrebându-l pe Pu
Ţie: „Voi cu ce vă jucaţi acasă?”, fratele meu, care era mai mic cu un an
decât mine, mi-a răspuns foarte respectuos: „Pu Ţie ştie să se joace de-a v-
aţi ascunselea”. „Vă jucaţi şi voi de-a v-aţi ascunselea? E un joc frumos!” am

43 Teritoriul pe care se afla Palatul Imperial.


44 Văduvele împăraţilor Thung Giî şi Cuang Su.

50
zis eu bucuros. Eu jucam acest joc cu eunucii, niciodată cu copii mai mici
decât mine. Şi am început să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea în Pavilionul
Cultivării Spiritului. Cu cât ne jucam, cu atât ei deveneau mai veseli şi mai
gălăgioşi. Apoi am tras draperiile să se facă întuneric în încăpere. Sora mea,
care era mai mică cu doi ani decât mine, era bucuroasă dar şi puţin
înfricoşată. Eu şi fratele meu am speriat-o, necăjind-o. Foarte fericiţi râdeam
şi ţipam... până ce, obosiţi de atâta joc, ne-am urcat pe kang să ne tragem
sufletul, apoi le-am spus să se gândească la un joc nou. Pu Ţie s-a gândit ce
s-a gândit şi, fără să spună un cuvânt, s-a uitat la mine râzând prosteşte.
— La ce te gândeşti? am întrebat.
Dar el continua să râdă.
— Spune, spune odată! l-am îmboldit eu nerăbdător, crezând că a găsit
un joc nou. Spre surprinderea mea, el a zis:
— Mă gândesc, aaaa... Pu Ţie se gândeşte că Majestatea Sa nu seamănă
cu împăraţii din operele clasice, care au bărbi lungi, şi zicând aşa a făcut o
mişcare ca şi când şi-ar fi netezit barba. Ridicând mâna am văzut că avea
căptuşeala de la mânecă de culoare galbenă. M-am întunecat la faţă şi am
zis:
— Pu Ţie, ce culoare este asta? Poţi s-o foloseşti şi tu?
— Dar, dar... aceasta nu este culoarea galben-caisă?
— Prostii! Este galbenul imperial!
— Da, Majestate, da, Majestate, s-a bâlbâit el trăgându-se într-o parte cu
mâinile atârnându-i respectuos pe lângă corp. Sora mea s-a lipit îndată de el
şi, speriată, era gata-gata să înceapă să plângă. Eu însă n-am terminat.
— Acesta-i galben strălucitor. Tu n-ai voie să-l porţi!, am mai zis.
— Da, Majestate!
Şi cu aceste cuvinte fratele meu şi-a revenit la poziţia de supus...
Cuvintele „Da, Majestate” au murit de mult.
Astăzi când îmi amintesc de ele mi se pare foarte hazliu. Dar aşa am fost
obişnuit încă de mic copil. Era de neacceptat să nu mi se răspundă în acest
fel. Acelaşi lucru era şi cu îngenuncheatul şi plecăciunile – căthou. Din
copilărie am fost obişnuit ca toţi oamenii să îngenuncheze în faţa mea, chiar
şi cei mai în vârstă decât mine de zece ori, bătrânii demnitari de la Curtea

51
Dinastiei Thing, bătrânii din familia noastră, oficialii în robe chinezeşti ai
Dinastiei şi oficialii Republicii în haine europene.
Un alt aspect care părea foarte normal pentru acele vremuri era
ceremonialul zilnic. Dacă mă duceam la Pavilionul IuThing să studiez, sau
să le salut pe înaltele Consoarte, sau să mă plimb în Grădina Imperială,
eram urmat de o suită de slujitori. De câte ori mergeam la Palatul de Vară
eram urmat de o coloană de câteva zeci de automobile. De fiecare dată
trebuia anunţată poliţia Republicii să ne asigure protecţia pe întregul traseu,
ceea ce presupunea cheltuieli de mii de iuani.
Când mergeam în Grădina Imperială să mă plimb, se organiza o întreagă
procesiune. În frunte mergea un eunuc care scotea tot timpul nişte sunete
întocmai ca un claxon „ciâr... ciâr...”, avertizând oamenii să se ferească din
calea mea. La 20-30 de paşi în urma lui, de-o parte şi de alta a aleii,
mergeau doi eunuci. La circa zece paşi în spatele acestora, în centrul
procesiunii, venea împărăteasa sau eu. Dacă eram purtat în lectică, doi
eunuci tineri mergeau de-o parte şi de alta, atenţi la orice dorinţă pe care
mi-aş fi exprimat-o, iar dacă mergeam pe jos ei mă sprijineau de braţe. În
spatele lor venea un eunuc care ducea baldachinul, urmat de un grup mai
mare de eunuci, unii cu mâinile goale, iar alţii duceau diverse obiecte: un
scaun în caz că voiam să mă aşez să mă odihnesc, haine de schimb, umbrele
de soare şi de ploaie. După aceştia urmau eunucii de la bucătărie cu cutii
încărcate cu diverse feluri de prăjituri şi delicatesuri şi, desigur, vase cu apă
fierbinte şi serviciul de ceai. Mai în spate veneau eunucii de la farmacia
imperială care duceau în coşuri cărate pe cobiliţe cutiile de medicamente şi
echipament pentru primul ajutor. Desigur, dintre medicamente nu lipseau
esenţele din crizanteme, rădăcini de trestie, frunze şi coajă de bambus etc.;
vara era neapărat nevoie de pilule din creţişoară pentru respiraţie, pilulele
celor 6 armonii, pilulele împotriva insolaţiei, pilulele aromatizate, pudre
împotriva plăgilor etc. Indiferent de sezon, se luau pilulele celor trei imortali,
pentru digestie. În încheierea procesiunii veneau eunucii care duceau vasul
pentru WC.
Această procesiune formată din câteva zeci de oameni se scurgea într-o
perfectă linişte şi ordine.

52
Dar de multe ori eu eram acela care crea dezordine. Copil fiind, ca toţi
copiii, îmi plăcea să alerg. La început, o dată cu mine alergau toţi însoţitorii
gâfâind şi năduşind până ce întreaga procesiune se transforma în haos.
După ce am mai crescut şi am ştiut că pot să poruncesc, când aveam poftă
să alerg le spuneam să stea pe loc şi să aştepte, astfel că, în afară de câţiva
eunuci care veneau cu mine, toţi ceilalţi rămâneau pe loc în linişte şi
aşteptau. Când mă săturam de alergat se aliniau iarăşi în spatele meu şi se
relua procesiunea. După ce am învăţat să merg pe bicicletă am poruncit să
fie scoase pragurile de la porţile palatului ca eu să pot să mă plimb peste tot
fără a întâmpina obstacole. Ca să mă plimb în voie, am anulat temporar
această ceremonie. Totuşi, în fiecare zi, când mergeam să le salut pe înaltele
Consoarte, ori la lecţii, eram însoţit de o anumită procesiune. În vremea
aceea, dacă nu aveam după mine această coadă, consideram că este
anormal. Când am auzit povestea ultimului împărat din dinastia Ming, care
la sfârşitul vieţii rămăsese cu un singur eunuc, mi s-a părut foarte ciudat.
Cele mai mari cheltuieli umane, materiale şi financiare se făceau pentru
hrana mea. Se foloseau termeni speciali cu referire la hrana împăratului şi
era interzis cu desăvârşire să greşeşti în folosirea lor. „Alimentele” erau
denumite „hrană”; „a mânca” se spunea „a te hrăni”, „servitul mesei” era
numit „transmiterea hranei”; „bucătăria” era numită „camera imperială
pentru prepararea hranei”. Nu era stabilită o anumită oră pentru masă.
Împăratul mânca când dorea, el trebuia numai să poruncească. „Transmiteţi
hrana!”. Eunucii prezenţi repetau porunca către eunucii care stăteau în sala
principală din Pavilionul Cultivării Spiritului, iar aceştia, la rândul lor, o
transmiteau eunucilor de serviciu care aşteptau afară. Apoi comanda era
preluată de eunucii de la „camera imperială pentru prepararea hranei”, care
se aflau în aripa de vest a Palatului Imperial. În felul acesta porunca mea
ajungea la bucătărie. Înainte de a se stinge ecoul, din faţa bucătăriei se şi
pornea un alai cam de mărimea alaiului unei nunţi. Acesta era format dintr-
o coloană impozantă de câteva zeci de eunuci, îmbrăcaţi curat, care duceau
şapte mese de diferite mărimi şi câteva zeci de cutii vopsite în lac roşu şi
pictate cu dragoni aurii. Coloana se grăbea spre Pavilionul Cultivării
Spiritului spre a-mi servi masa. Intrând în sala principală, erau întâmpinaţi

53
de alţi eunuci tineri, care purtau mâneci albe, spre a-i conduce în camera de
est a pavilionului.
De obicei, mâncărurile principale erau aşezate pe două mese, la care iarna
se adăuga o a treia cu „oala în flăcări” 45. În afară de acestea mai erau trei
mese cu diferite prăjituri, orez şi zeamă de orez şi încă o masă mai mică cu
legume murate. Tot serviciul era din porţelan galben strălucitor pictat cu
dragoni şi pe fiecare piesă era scrisă fraza: „Zece mii de ani de viaţă
îndelungată”46. Iarna foloseam servicii de argint aşezate în vase de porţelan
cu apă fierbinte. În fiecare farfurie sau bol se punea o lamă de argint spre a
depista otrava. Din acelaşi motiv, toată mâncarea era gustată de eunuci
înainte de a mi se servi. Această operaţiune se chema „gustarea hranei”.
După ce totul era gustat şi era pus pe mese, înainte de a mă aşeza, un tânăr
eunuc striga: „Ridicaţi capacele!”. Acesta era semnul pentru ceilalţi 4-5
eunuci tineri să ridice capacele de argint de pe vase, să le strângă într-o
cutie mare şi să le scoată afară. Apoi eu începeam să „mă hrănesc”.
Împărătesei Long Iu i se serveau zilnic în jur de 100 de feluri de mâncare
şi pentru aceasta avea nevoie de şase mese, extravaganţă moştenită de la
împărăteasa Ţhî Si. Mie mi se serveau un număr mai mic de feluri, de obicei
în jur de 30.
Am găsit o listă de bucate din martie 1912 în care sunt înscrise felurile de
mâncare pentru un mic dejun: găină grasă cu ciuperci, raţă cu trei feluri de
zarzavaturi proaspete, fideluţe din carne de pasăre, porc înăbuşit, ficat
înăbuşit, felii de carne înăbuşită cu varză, oaie înăbuşită, oaie cu spanac şi
soia, carne cu cireşe, carne de cămilă cu varză, oaie cu ridichi, raţă cu
castraveţi de mare, bucăţi de raţă cu orez, ciuperci fripte, carne cu bambus,
fideluţe din carne de oaie cu castane de apă, clătite prăjite şi încă alte 11
feluri de mâncare.
Mâncărurile puteau fi aduse îndată ce porunceam, ele fiind pregătite cu o
jumătate de zi sau chiar cu o zi înainte şi ţinute la cald pe sobe. Dar, multe
din ele erau aduse numai pentru a fi prezentate. Bucătarii ştiau că, încă de

45 Vas special care se aşeza pe masă şi în care se prepara mîncarea chiar în timpul
mesei.
46 Apelativ care se referea la împărat.

54
pe vremea lui Cuang Su, împăratul nu mai mânca aceste mâncăruri
încălzite. Alimentele pe care le consumam eu îmi erau trimise de
împărăteasă, iar după moartea ei de cele patru înalte Consoarte. Atât ea cât
şi înaltele Consoarte aveau bucătării personale, cu bucătari de înaltă clasă,
care găteau câte 20 de feluri de mâncăruri foarte gustoase. Ceea ce mi se
aducea de la bucătăria imperială era pentru a păstra aparenţele; calitatea
acesteia nu se putea compara cu mâncarea din bucătăriile personale.
Spre a demonstra grija ce mi-o purtau, înaltele Consoarte numeau, după
fiecare masă, câte un eunuc de serviciu care le raporta cum am mâncat.
Aceasta, de asemenea, era o pură formalitate. Indiferent ce mâncam,
eunucul de serviciu îngenunchea în faţa înaltelor Consoarte şi raporta:
„Supusul vostru raportează stăpânelor sale: Stăpânul a zece mii de ani a
consumat un bol de supă de orez, un manthou 47 (sau un şaoping)48.
Stăpânul a mâncat cu poftă!”.
La Anul Nou chinezesc49, cu prilejul diferitelor sărbători ori ale zilelor
onomastice ale înaltelor Consoarte, pentru a exprima spiritul de respect filial
pe care-l aveam faţă de ele, le trimiteam şi eu mâncăruri preparate în
bucătăria mea personală. Aceste mâncăruri pot fi descrise cam aşa:
„Arătoase şi scumpe dar lipsite de valoare nutritivă şi gust”.
Cât se cheltuia pe lună pentru asemenea mâncăruri?

47 Chifle fierte în aburi.


48 Lipii presărate cu susan.
49 Anul Nou stabilit după calendarul lunar.

55
În registrul de cumpărături zilnice pe timp de o lună, în al doilea an de
domnie a mea, se arată:
Pentru împărat s-au cumpărat 22 ţin50 carne x 30 zile = 660 ţin, împărţit
astfel:
Zi
Lună
Carne pentru ciorbă Slănină Găini grase Raţe grase Păsări pentru gătit
5 ţin 150 ţin
1 ţin 30 ţin
2 buc. 60 buc.
3 Buc. 90 buc. 3 buc. 90 buc.
Familia mea, formată din 6 persoane, consuma 3960 ţin carne pe lună;
388 de păsări (găini şi raţe) dintre care 810 ţin carne şi 240 de păsări erau
pentru mine, un copil de 5 ani. La aceasta se mai adăugau cantităţile
consumate de numeroasele persoane din palat care ne serveau, de membrii
Marelui Consiliu, garda imperială, tutori, academicieni Hanlin 51, pictori,
caligrafi, eunuci cu diferite funcţii, magicieni, şamani care veneau zilnic să
aducă ofrande spiritelor şi alţii. Deci, consumul total se ridica la 14.642 ţin
carne de porc, în valoare de 2.342,72 liang de argint lunar, în afară de
aceasta, mai erau aşa-zisele cantităţi pentru nevoi neprevăzute, care costau
de câteva ori mai mult decât cheltuielile obişnuite. Spre exemplu, într-una
din luni s-au adăugat 31.844 ţin mai multă carne, 814 ţin slănină, 4.786
bucăţi găini şi raţe, nemaivorbind de peşte, raci şi ouă. Aceste cheltuieli
neprevăzute s-au ridicat la suma de 11.641 de liang, plus 348 de liang
diverse mărunţişuri. Totalul cheltuielilor – 14.794 de liang. Fără îndoială că
toţi aceşti bani erau cheltuiţi în scopul menţinerii grandorii împăratului.
Sumele arătate nu includ costul fructelor, dulciurilor şi băuturilor care se
consumau zilnic.
Mâncarea se pregătea în cantităţi imense şi nu se consuma, hainele se
confecţionau în număr foarte mare şi nu erau niciodată purtate. Nu-mi

50 Ţin = 500 gr
51 Membrii unei şcoli imperiale, constituită încă din Dinastia Ming, care se ocupa cu
redactarea documentelor literare şi istorice.

56
amintesc prea multe despre acest subiect, dar ştiu că dacă pentru
împărăteasă şi înaltele Consoarte se fixau alocaţii anuale, pentru împărat nu
existau restricţii. Aşa că tot timpul anului se confecţionau veşminte. Ce fel
de veşminte nu ştiu, ştiu numai că de fiecare dată îmbrăcam o haină nouă.
Am găsit o notă care cuprindea „lista cu materialele folosite pentru
confecţionarea hainelor Majestăţii Sale” din 6 octombrie până în 5 noiembrie
(nu se specifica anul). În perioada respectivă s-au confecţionat pentru mine
următoarele: 11 jachete căptuşite cu blană, două hăini din blană, două veste
din blană, 30 de pufoaice şi 30 de perechi de pantaloni. Lăsând deoparte
cheltuielile pentru manoperă, numai furniturile au costat-2.137 de iuani de
argint52.
În ce priveşte alocaţia pentru împărăteasă şi înaltele Consoarte, era şi
aceasta destul de mare.
Într-o listă din perioada de după căsătoria mea, erau prevăzute
următoarele cantităţi de materiale pentru împărăteasă şi înaltele Consoarte:
Diverse feluri de brocart 136 phi53 81 phi 41 phi 234 phi 100 phi 180 ţin
106 suluri 400 bucăţi
Diverse feluri de mătase 169 phi
Diverse voaluri Diverse damascuri Diverse stămburi Puf şi fibre Bumbac
Fire din aur Piei de leopard. Înnoirea garderobei era prevăzută prin reguli
stricte, de acest lucru răspunzând un eunuc special desemnat.
Robele pe care le purtam în mod curent erau de 28 de feluri: de la roba
căptuşită cu blană neagră şi albă pe care o îmbrăcam începând cu 19
ianuarie (calendarul lunar) până la roba de nurcă pe care o puneam în
prima zi a lunii noiembrie. Nu mai pomenesc de natura complicată a
hainelor pe care le îmbrăcam cu prilejul diferitelor sărbători şi ceremonii.
Desigur că pentru a realiza o atât de extravagantă pompă erau necesare
organisme corespunzătoare şi un per sonal numeros. Administraţia palatului
era compusă, din şapte direcţii şi 48 de birouri. Cele şapte direcţii erau:
visterie, pază, protocol, contabilitate, aprovizionare, disciplină, construcţii.
Fiecare direcţie avea la rândul ei magazii, ateliere etc. Spre exemplu, visteria

52 1 iuan de argint era echivalent cu 1 liang de argint = 31,25 gr.


53 Phi = balpt.

57
avea 6 depozite: pielărie, porţelanuri, mătăsuri, îmbrăcăminte, ceai. În
conformitate cu o listă datând din 1909, Administraţia palatului avea un
personal de 1.023 oficialităţi (în afara gărzii palatului, eunuci şi personalul
de serviciu din subordinea eunucilor).
În primii ani ai Republicii acest număr s-a redus la 600 de persoane, iar la
plecarea mea din palat rămăseseră circa 300. Nu e greu să-ţi imaginezi o
structură atât de largă cu un personal atât de numeros, dar puţini ştiu că
aceştia nu aveau mare lucru de făcut. De exemplu: Biroul numit Ju I 54 era
unul din cele 48 de birouri, singurul scop al acestui birou fiind să picteze
tablouri şi să caligrafieze pentru împărăteasă şi înaltele Consoarte. Dacă
împărăteasa dorea să picteze ceva, cei de la biroul Ju I schiţau conturul,
apoi ea dădea culorile şi scria titlul tabloului. Caligrafia pe tablouri mari era
executată de experţii de la biroul Marii Hărnicii sau de cei de la Academia
Hanlin. Aşa au apărut la sfârşitul dinastiei Thing aşa-zisele tablouri pictate
de împărătese. În afară de acest fast, construcţiile şi mobila din palat aveau
un rol de îndoctrinare asupra mea. În afară de ţiglele galben-auriu, culoare
folosită exclusiv de împărat, înălţimea clădirilor era tot un prerogativ
imperial care m-a făcut să cred, din fragedă copilărie, că nu numai tot ce
există pe pământ aparţine împăratului, dar nici cerul de deasupra capului
meu nu aparţine altcuiva.
Fiecare obiect din palat constituia material didactic pentru „mine. Am
auzit că împăratul Cien Long (1736-1796) hotărâse că nimic din ceea ce era
în palat, nici măcar un fir de iarbă, nu trebuia să se piardă. Pentru a aplica
această hotărâre în practică, el a pus un smoc de iarbă pe o masă în palat şi
a poruncit să fie numărate firele în fiecare zi,. Pentru a fi sigur că nu s-a
pierdut niciunul. Acesta era aşa-numitul” etalon al ierbii”. În cei câţiva ani
de domnie ai mei, acest smoc de iarbă care număra 36 de fire s-a păstrat în
Pavilionul Cultivării Spiritului într-un vas cloisonné. Firele acelea de iarbă
ofilită îmi creau o senzaţie de admiraţie nemărginită faţă de strămoşul meu
şi ură neîmpăcată faţă de revoluţia de la 1911. Pe atunci nu mă gândeam că
firele de iarbă ale lui Cien Long se păstrau intacte, pe când păşunile întinse
lăsate de acesta fuseseră date de către urmaşii săi pe mâinile străinilor.

54 Obiect de jad, sculptat în formă de S, simbolul fericirii şi norocului.

58
Este greu de calculat exact risipa pe care o cerea viaţa cotidiană a
împăratului. După un material făcut de Administraţia Palatului, rezultă că
în anul patru al Republicii (1915), cheltuielile s-au ridicat la suma de peste
2.790.000 de liang. În anii opt, nouă şi zece ai Republicii (1919, 1920, 1921)
cheltuielile s-au redus treptat, cea mai mică sumă fiind totuşi de 1.890.000
de liang. Se vede cum autorităţile republicane au tolerat în continuare risipa
pentru palat, în frunte cu mine şi cei din anturajul meu, în vederea
menţinerii fastului imperial.
Unele reguli de la palat iniţial nu au fost stabilite numai de dragul
fastului. De exemplu, practica introducerii plăcuţelor din argint în vasele din
care mânca împăratul şi gustării mâncărurilor înainte de a-i fi servite,
precum şi toate măsurile în vederea securităţii pentru fiecare deplasare,
aveau drept scop prevenirea oricărui atentat la viaţa mea. Împăratul nu avea
o cameră pentru WE, deoarece, se spunea, odată, s-a încercat un asasinat
asupra unui împărat în timp ce era la WE. Toate aceste poveşti precum şi tot
fastul de la Curte au avut acelaşi efect asupra mea: convingerea că eram o
persoană deasupra tuturor oamenilor, sfântă şi importantă, care domină
totul şi dispune de orice.

3. Mamele mele

Când am venit la Curte ca fiu adoptiv al împăraţilor Thung Giî şi Cuang


Su, soţiile lor au devenit automat mamele mele.
Aceasta însemna că nu eram fiul primar al lui Thung Giî, ci numai al
doilea, după Cuang Su. Dar Long Iu, împărăteasa lui Cuang Su, a ignorat
acest lucru şi, folosindu-se de autoritatea ce decurgea din rangul de
împărăteasă, le-a persecutat pe cele trei înalte Consoarte care încercau să i
se împotrivească şi nu le-a mai permis să se considere mame ale mele. Nici
Consoarta lui Cuang Su nu s-a bucurat de tratament ca a doua mamă a
mea. Când se întâmpla să mâncăm împreună ea trebuia să rămână în
picioare, în timp ce Long Iu şi cu mine stăteam pe scaune. În ziua morţii
împărătesei Long Iu, cele trei Consoarte ale lui Thung Giî s-au aliat cu Ţhin,

59
consoarta lui Cuang Su, şi au cerut să li se acorde titluri de înalte
Consoarte. Începând de atunci m-am adresat lor cu apelativul de „Augustă
mamă”.
Cu toate că am avut mai multe mame, nu m-am bucurat niciodată de
dragostea maternă. Îmi amintesc că cea mai mare grijă a lor faţă de mine
era, după cum am relatat mai sus, să-mi trimită în fiecare zi mâncare şi să
asculte raportul eunucului, că „am mâncat cu poftă”.
În realitate, nu se putea spune că „am mâncat cu poftă” deoarece încă din
copilărie sufeream de o boală de stomac care a fost cauzată, probabil, de
această „grijă maternă”. La vârsta de şase ani am mâncat o dată prea multe
castane şi m-am balonat. Mai mult de o lună de zile împărăteasa Long Iu nu
mi-a mai dat voie să mănânc decât zeamă de orez. Cu toate că zilnic ţipam
că mi-e foame, nimeni nu mă lua în seamă. Îmi amintesc că într-o zi, când
am plecat să mă plimb pe malul apei în parcul din palat, împărăteasa le-a
poruncit însoţitorilor să-mi aducă manthouri uscate ca să hrănesc peştii. N-
am putut să mă abţin şi am mâncat câteva. Împărăteasa nu numai că n-a
avut niciun fel de părere de rău de înfometarea mea, dar mi-a impus
restricţii şi mai mari. Cu cât măsurile erau mai drastice, cu atât îmi creştea
dorinţa de a mânca şi a bea. Într-o zi, văzând că tributul în alimente 55
pentru împărăteasă este depus în încăperile din partea de vest a palatului,
m-am dus direct la una din cutii, am deschis-o şi am văzut că era plină cu
carne de porc preparată.. Am luat o bucată şi am vrut să muşc din ea.
Eunucul care mă urma s-a îngălbenit de spaimă, s-a repezit la mine şi mi-a
smuls-o. M-am opus din toate puterile dar fiind mic şi slăbit delicioasa
bucată de carne mi-a fost smulsă tocmai când o băgasem în gură.
După ce m-am refăcut, mi s-a dat voie să mănânc normal, dar aveam
deseori necazuri. Odată, un eunuc mai bătrân văzând că am mâncat şase
clătite şi temându-se că au fost prea multe s-a gândit la o metodă care să-mi
ajute la digestie. Le-a poruncit altor doi eunuci să mă ridice dintr-o parte şi
din alta de subsuori şi să mă trântească de podea. După care, foarte
mulţumiţi de ei, se lăudau că graţie tratamentului aplicat nu m-am

55 La 1 şi 15 ale fiecărei luni, pe rînd, prinţii, aduceau tributul lor de hrană pentru
palat.

60
îmbolnăvit.
S-ar părea că acesta era un lucru anormal, dar erau altele şi mai
anormale. Înainte de a împlini vârsta de 8-9 ani, când eram nervos şi-i
necăjeam pe alţii, eunucul-şef punea diagnosticul şi dădea următoarea
reţetă: „Stăpânul celor zece mii de ani are foc la inimă 56. Să cânte puţin spre
a se stinge focul”. Şi eram introdus într-o cameră mică, de obicei camera
unde îmi făceam lecţiile, şi încuiat. O dată ce eram închis singur acolo,
oricât m-aş fi rugat, aş fi ocărât, aş fi lovit cu picioarele în uşă ori aş fi plâns,
nimeni nu-mi dădea nicio atenţie. Numai după ce mă opream din plâns şi
ţipăt, sau după cum spuneau ei, terminam de „cântat”, adică mi se „stinsese
focul”, mă scoteau afară.
Acest tratament ciudat nu era o invenţie a eunucilor Şi nicio descoperire a
împărătesei Long Iu, era o tradiţie de familie de care au avut parte şi fraţii şi
surorile mele acasă la părinţi.
Împărăteasa Long Iu a murit când eu aveam opt ani. Tot ceea ce-mi
amintesc în legătură cu „dragostea ei de mamă” este ceea ce am arătat mai
sus.
Am trăit mai mult pe lângă cele patru înalte Consoarte. În mod normal,
mă vedeam destul de rar cu ele şi niciodată n-am stat de vorbă prieteneşte,
ca între oameni obişnuiţi. În fiecare dimineaţă trebuia să le fac câte o vizită
şi să le prezint respectele mele. Un eunuc trebuia să aşeze în faţa lor o pernă
galbenă pe care îngenuncheam câte va secunde şi apoi mă ridicam şi
rămâneam în picioare în aşteptarea frazelor obişnuite. În timp ce ele
porunceau eunucilor să le pieptene, pe mine mă întrebau: „împăratul a
dormit bine? S-a făcut frig, împăratul trebuie să se îmbrace mai gros. Până
unde a ajuns împăratul cu învăţătura?”. De fiecare dată era aceeaşi
conversaţie – câteva fraze uscate şi stereotipe. Câteodată îmi dădeau nişte
jucării din lut, iar în încheiere nu lipsea fraza: „împăratul să se ducă la
joacă!”. Şi astfel se încheia întâlnirea noastră şi nu le mai vedeam până a
doua zi. Împărăteasa şi înaltele Consoarte mi se adresau cu apelativul
„împărate”. La fel şi părinţii şi bunica mea. Ceilalţi îmi spuneau „Majestatea
Voastră”. Deşi aveam un nume ca toţi oamenii şi un diminutiv, niciuna din

56 Diagnostic din medicina tradiţională.

61
mamele mele nu le-au folosit. Am auzit că fiecare om când se gândeşte la
diminutivul din copilărie îşi aminteşte de dragostea de mamă. În mintea mea
nu se pot face asemenea asocieri. Unii mi-au spus că atunci când erau
departe de casă, dacă se îmbolnăveau, se gândeau la mama, se gândeau la
anii copilăriei şi îmbrăţişările materne şi simţeau alinare. Când m-am făcut
mare, m-am îmbolnăvit destul de des, dar niciodată n-am avut nostalgia
vizitelor pe care mi le făceau înaltele Consoarte când eram mic şi eram
bolnav.
Îmi aduc aminte că în copilărie răceam sau făceam gripă imediat ce se
răcorea vremea. Atunci înaltele Consoarte veneau să mă vadă, una după
alta. Fiecare întreba acelaşi lucru: „împăratul se simte mai bine? A
transpirat?” şi după două-trei minute plecau. Mai puternică îmi apare
imaginea grupului de eunuci care le însoţea şi se înghesuiau în camera mea.
În cele câteva minute aerul din cameră era de nesuportat. Cum pleca una
din Consoarte, venea următoarea şi camera se umplea iarăşi de mirosuri.
Cele patru vizite zilnice făceau să se schimbe aerul din cameră de patru ori.
Noroc că, de obicei, a doua zi mă făceam bine şi totul se liniştea.
De câte ori mă îmbolnăveam mi se pregăteau medicamentele la Palatul
Iunghă, unde locuia înalta Consoartă Tuan Cang. Instrumentele din
farmacia ei erau mai bune decât cele din farmaciile celorlalte consoarte, fiind
moştenite de la împărăteasa Long Iu. Înlocuirea împărătesei Long Iu cu
consoarta Tuan Cang nu se încadra în canoanele de la Curte. Aceasta a fost
posibil datorită intervenţiei lui Iuan Şîchai. După moartea împărătesei Long
Iu, el a propus Administraţiei Palatului să acorde noi onoruri celor patru
înalte Consoarte ale împăraţilor Thung şi Cuang şi să recunoască locul
primordial al consoartei Ţhin. De ce s-a ocupat Iuan Şîchai de această
treabă, nu ştiu. Se spune că de acest lucru n-ar fi fost străin Gi Ci, fratele
consoartei Ţhin. Dar nici asta nu ştiu dacă este adevărat. Ştiu numai că atât
tatăl meu cât şi alţi prinţi au fost de acord cu această propunere. Aşa se face
că Ţhin a căpătat denumirea de Tuan Cang, devenind prima mea mamă. De
atunci s-a purtat din ce în ce mai aspru cu mine, până s-a ajuns la un mare
conflict.
Am crescut sub „grija părintească” a celor patru mame până la vârsta de

62
13-14 ani. Ca şi alţi copii de vârsta mea, îmi plăceau jucăriile noi şi unii
eunuci încercau să-mi satisfacă dorinţele, cumpărându-mi lucruri amuzante
din afara Palatului. Odată un eunuc mi-a comandat o uniformă de general
republican şi un chipiu împodobit cu nişte pene de cocoş, o sabie şi centură.
Când mi-am pus toate astea m-am simţit grozav, dar, auzind, înalta
Consoartă Tuan Cang s-a înfuriat. A poruncit o investigaţie care a dat la
iveală faptul că am purtat şi ciorapi străini cumpăraţi din afara palatului de
unul din eunuci. Ea a considerat acest lucru intolerabil şi a dat ordin să-i fie
aduşi cei doi eunuci la Palatul Iunhă. Fiecare a primit câte 200 de lovituri şi
au fost retrogradaţi, fiind trimişi să lucreze la biroul pentru asigurarea
curăţeniei. Terminând cu eunucii, a trimis după mine şi m-a certat aspru:
„împăratul marii Dinastii Thing, îmbrăcând haine de republican şi ciorapi
străini, a încălcat demnitatea imperială”. N-am avut încotro şi a trebuit să
renunţ la uniforma care-mi plăcea tare mult şi la ciorapii străini şi mi-am
pus iarăşi uniforma curţii şi ciorapii din pânză brodaţi cu dragoni.
Dacă consoarta Tuan Cang s-ar fi limitat numai la controlul asupra
uniformei şi a ciorapilor străini, poate că nu m-aş fi comportat aşa de
nerespectuos faţă de ea. Până la urmă, controlul asupra mea mă făcea
numai să simt că nu sunt asemenea celorlalţi oameni şi se îmbina perfect cu
lecţiile ce mi se predau la Palatul» IuThing. Cred că numai din dorinţa de a-
mi da o lecţie ea a poruncit să fie bătuţi eunucii şi trimişi la muncă grea.
Tuan Cang o imita întocmai pe împărăteasa Ţhî Si în tot ce făcea, deşi
aceasta era vinovată de moartea surorii ei, consoarta Perla. Lecţiile învăţate
de la Ţhî Si nu se limitau numai la pedepsirea cu bătaia a eunucilor, ea mai
învăţase, de asemenea, să trimită eunucii să-l spioneze pe împărat şi şi-a
trimis unul din eunucii ei credincioşi să aibă grijă de mine. Acesta îi raporta
zilnic orice mişcare făceam. Era exact cum procedase Ţhî Şi cu împăratul
Cuang Su. Acest lucru mi-a atins mândria mea de împărat. Profesorul meu,
Cen Paoşen, era foarte indignat şi mi-a explicat diferenţa dintre primele soţii
ale împăratului şi următoarele, din care făcea parte şi Tuan Cang, ceea ce
mi-a sporit şi mai mult aversiunea faţă de ea.
Conflictul a intervenit la scurt timp după ce Tuan Cang l-a concediat pe
medicul Curţii, Fan Imei, care era unul din medicii care o tratau. În

63
realitate, acest lucru nu avea nicio legătură cu mine, dar profesorul Cen mă
instigase cu tot felul de remarci la adresa ei: „Nu este decât o consoartă, a
mers prea departe comportându-se samavolnic”. Eunucul-şef şi cei care-mi
cumpăraseră uniforma şi ciorapii deveniseră „partidul împăratului” şi făceau
şi ei tot felul de remarci: „Oare stăpânul celor zece mii de ani nu s-a
transformat în al doilea Cuang Su? În ce priveşte cazul doctorului Fan Imei,
acesta trebuie rezolvat după voinţa împăratului”.
Auzind asemenea remarci, m-am înfuriat şi am pornit ca o furtună la
Palatul Iunhă. Cum am văzut-o pe Tuan Cang, am strigat: „De ce l-ai
concediat pe doctorul Fan Imei? Eşti prea despotică! Sunt sau nu sunt eu
împăratul? Cine dă ordinele? Este o samavolnicie!...”
N-am aşteptat ca Tuan Cang, care se albise de mânie, să-mi răspundă şi,
agitându-mi mânecile robei, am plecat în grabă. Întorcându-mă la Palatul
IuThing, profesorul meu m-a copleşit cu laude.
Înfuriată, Tuan Cang n-a trimis după mine, ci l-a chemat pe tatăl meu şi
alţi câţiva prinţi şi, plângând şi ţipând, le-a cerut sfatul, dar nimeni nu s-a
aventurat să-i dea vreo idee. Auzind acest lucru, i-am chemat pe aceştia la
mine în camera de studiu şi le-arn zis cu emfază: „Cine se crede ea? Nu este
decât o consoartă. Niciodată în istoria dinastiei noastre împăratul nu a spus
«mamă» unei consoarte. Intenţionaţi să nu faceţi în continuare distincţie
între soţiile principale şi cele secundare? Dacă nu, atunci de ce fratele meu
Pu Ţie nu-i spune «mamă» celei de-a doua neveste a prinţului? De ce eu
trebuie să-i spun mamă? Şi de ce trebuie să ascult de ea?...”
Prinţii au ascultat tirada mea în linişte şi n-au scos niciun cuvânt.
Thing I, o altă înaltă Consoartă, care nu era în relaţii bune cu Tuan Cang,
a venit special să-mi spună că aceasta a invitat pe mama mea adevărată şi
pe bunica să vină la ea şi mi-a atras atenţia să am grijă.
Într-adevăr, mama şi bunica au fost la Tuan Cang şi ceea ce ea nu reuşise
cu prinţii a reuşit cu mama şi bunica. Strigătele şi plânsetele ei au avut
unele efecte asupra lor, în special bunica s-a speriat foarte tare şi a căzut în
genunchi implorând-o să se liniştească şi promiţându-i că mă va convinge
să-i cer iertare. M-am dus la Palatul Iunghă să le văd pe mama şi bunica şi
am auzit strigătele lui Tuan Cang care se afla în sala principală. Am vrut să

64
intru şi să mă cert cu ea, dar n-am rezistat lacrimilor disperate ale mamei şi
bunicii şi, cedând, am promis că-i voi cere iertare.
M-am simţit foarte ofensat că trebuie să-mi cer iertare, dar am făcut-o.
Am intrat la Tuan Cang, am salutat-o, fără să-i arunc măcar o privire, şi am
mormăit: „Augustă mamă, am greşit!”. Două zile mai târziu am primit vestea
că mama mea s-a sinucis.
Se spune că mama mea nu a fost mustrată niciodată în viaţa ei. Avea o
personalitate extrem de puternică şi nu a suportat acest şoc. După ce s-a
întors de la palat, a înghiţit o doză mare de opiu. De teamă că voi fi prea
afectat de pierderea mamei, Tuan Cang şi-a schimbat complet atitudinea
faţă de mine. Începând de atunci nu numai că nu m-a mai controlat cu atâta
stricteţe, dar devenise şi foarte conciliantă. Astfel, viaţa mea de familie în
„Oraşul Interzis” a devenit iarăşi paşnică şi relaţiile dintre înaltele Consoarte
şi mine au devenit iarăşi relaţii între mame şi fiu. Dar pentru aceasta a
trebuit să fie sacrificată mama mea adevărată.

4. Studiile din Palatul IuThing

Când am împlinit vârsta de şase ani, împărăteasa Long Iu mi-a numit un


profesor şi a poruncit astrologului să aleagă o zi prielnică pentru a începe
studiile. Aceasta a fost ziua de 18 iulie, anul trei al domniei lui Suan Thong
(10 septembrie 1911).
Prima cameră de studiu a fost într-un pavilion de pe o insulă în
Giungnanhai. Mai târziu m-am mutat în Palatul IuThing (Palatul Cultivării
Fericirii), o clădire destul de mică din „Oraşul Interzis”. Tot aici îşi făcuse
studiile şi împăratul Cuang Su şi mai înainte fiul împăratului Cien Long
(viitorul împărat Ţia Thing). Aici se afla o curte mică cu un pavilion mărginit
de două rânduri de case. Înăuntru erau mai multe camere prin care se
trecea din una în alta. În afară de două încăperi situate în partea de apus,
care mi-au servit drept camere de studiu, celelalte erau goale. Aceste două
camere, în comparaţie cu alte încăperi din palat, erau foarte simplu
mobilate: sub fereastra din partea de sud se afla o masă lungă, pe care erau

65
aşezate vase-suport pentru pălării, vaze pentru flori şi alte lucruri
asemănătoare. Lângă peretele din partea de apus se afla kangul pe care era
aşezată o măsuţă ce-mi servea drept birou pentru lecţii. Mai târziu, masa de
pe kang a fost înlocuită cu masa „celor opt imortali” 57 care a fost pusă pe
podea. Lângă peretele de nord erau alte două mese pe care erau aşezate cărţi
şi rechizite. De asemenea, în cameră mai erau câteva suporturi şi scaune. Pe
pereţii din partea de răsărit şi apus erau agăţate tablouri cu inscripţiile
caligrafiate de bunicul meu, primul prinţ de Ciun, dedicate fiului său,
împăratului Cuang Su. Ceea ce atrăgea atenţia cel mai mult în această
cameră era un ceas imens cu diametrul de doi metri, care avea o limbă mai
lungă decât mâna mea. Mecanismul ceasului se afla în partea cealaltă a
peretelui şi ca să-l întorci trebuia să te deplasezi în camera alăturată şi să
învârteşti de o roată de mărimea unui volan de maşină. Ce era cu acel curios
obiect enorm şi cum de ajunsese acolo, nu-mi amintesc. Şi nici ce fel de
sunete producea şi cât erau de puternice acele sunete când marcau orele.
Cu toate că acel ceas colosal uimea pe toată lumea, nu aveam timp să mă
uit la el. Se poate înţelege acest lucru dacă se va şti ce cărţi studiam.
Principalele mele manuale erau cele 13 volume clasice, la care se adăugau
cărţi ajutătoare, cărţi despre faptele eroice ale strămoşilor mei şi despre
întemeierea dinastiei Thing. La vârsta de 14 ani am început să studiez limba
engleză, dar în afara manualului de limba engleză n-am citit decât „Alice în
ţara minunilor” şi o traducere a celor „Patru cărţi” din literatura clasică
chineză. Şi limba manciuriană era obiect de studiu de bază dar, înainte de a
termina de învăţat, I Cotan, profesorul meu, a murit şi lecţiile au încetat.
Din 1911 până în 1922 nu învăţasem încă adunarea, scăderea, înmulţirea şi
împărţirea, nemaivorbind de celelalte ştiinţe. Cu privire la patria mea, eu
citisem numai despre unele evenimente cum ar fi: „Restauraţia lui Thung Giî
şi Cuang Su”, iar cunoştinţele mele în ce priveşte alte ţări se mărgineau la
călătoria pe care o imaginasem împreună cu Alice în ţara minunilor. Eram
complet ignorant şi nu auzisem nici de George Washington, nici de
Napoleon, nici despre maşina cu aburi a lui Watt, nici despre mărul lui
Newton. Dacă profesorul meu nu mi-ar fi povestit unele lucruri în afara

57 Personaje din mitologia chineză.

66
lecţiilor, dacă singur nu aş fi citit şi alte cărţi, n-aş fi ştiut unde era aşezat
Peiţingul în China sau că orezul creşte în pământ. Referitor la istorie, nimeni
n-a îndrăznit să nege miturile despre originea strămoşilor mei de la Curtea
Thing, iar în ce priveşte economia, nimeni nu mi-a spus cât costă un ţin de
orez. De aceea, multă vreme am crezut că strămoşii mei au fost născuţi de
zeiţa Foculan după ce a înghiţit un fruct roşu. Am crezut tot timpul că toţi
oamenii au masa încărcată cu tot felul de mâncăruri.
Studiind o perioadă îndelungată numeroase cărţi clasice, se presupunea
că ştiam limba veche 58 foarte bine. În realitate nu era aşa. În primul rând
pentru că nu eram sârguincios. În afară de faptul că foloseam micile
indispoziţii ca să nu învăţ, atunci când n-aveam poftă de lecţii trimiteam
eunucii să-i spună profesorului că-i dau liber în acea zi. Înainte de a împlini
zece ani eram mult mai interesat de chiparosul care creştea în curtea
Palatului IuThing decât de cărţile din palat. Vara, crengile chiparosului erau
pline de furnici care urcau şi coborau, într-un şir continuu. Devenisem
foarte interesat de ele şi de multe ori, absorbit, stăteam pe vine sub crengi
până ce uitam de mine, urmărindu-le mişcarea sau hrănindu-le cu
fărâmături de prăjituri şi le ajutam să-şi care poverile. Mai târziu am fost
interesat de greieri şi râme şi porunceam să-mi fie aduse vase vechi de
porţelan în care puneam aceste vieţuitoare. Nu prea aveam chemarea să
stau în casă să studiez; cititul mă plictisea şi nu-mi era gândul decât să fug
afară să-mi văd aceşti prieteni.
După vârsta de zece ani, am înţeles care era legătura între studiu şi
persoana mea şi am început să fiu interesat să cunosc cum să devin un
„bun împărat”, de ce un împărat este împărat şi ce calităţi trebuie să aibă el.
Acest interes se manifesta mai mult în conţinut decât în formă. Conţinutul
se referea, în majoritatea cazurilor, la puterea de care dispunea împăratul şi
mai puţin la obligaţiile sale. Un înţelept a spus cândva: „Poporul este pe
primul loc, pământul şi grânele ocupă locul al doilea, în timp ce superiorii
sunt neimportanţi”. „Dacă superiorul îl priveşte pe supus ca fiind
neînsemnat ca şi iarba, supusul îl va privi pe monarh ca pe un duşman”.
Multe învăţăminte se refereau la demnitari şi la oamenii de rând. Un astfel

58 Limba clasică literară.

67
de exemplu este următorul: „Conducătorii trebuie să fie conducători, supuşii
trebuie să fie supuşi, taţii trebuie să fie taţi şi fiii trebuie să fie fii”. În
manualul „Clasic of Filial Piety” este subliniat principiul moral potrivit căruia
„trebuie să începi prin a-ţi servi părinţii şi să termini prin a-ţi servi
superiorii”. Aceste învăţăminte, care-mi sunau bine, le auzisem înainte de la
profesorul meu, în afara lecţiilor. Când au început să-mi fie predate, am
constatat că profesorul îmi povestise mult mai multe lucruri decât erau în
cărţi. De aceea „pot spune că în ceea ce priveşte limba veche am învăţat mai
mult din ceea ce mi-a povestit profesorul decât din ceea ce era scris în cărţi.
Cei care au studiat în şcolile vechi trebuiau să memoreze tomuri întregi şi-
am auzit că marele efort depus le-a fost folositor. Eu nu am făcut un
asemenea efort. Profesorul meu nu mi-a cerut să memorez textele, era
mulţumit dacă mă convingea să le parcurg de câteva ori în sala de studiu.
Probabil că s-au gândit că dacă citesc pot memora, aşa că au stabilit două
metode. Prima metodă era ca atunci când mergeam la împărăteasă să-i
prezint respectul să citesc textul cu voce tare în faţa ei. A doua metodă era
ca în fiecare dimineaţă, după ce mă sculam, eunucul-şef, aşezat în spatele
uşii de la dormitorul meu, să citească cu voce tare, de câteva ori, lecţiile pe
care le avusesem cu o zi înainte. Nimeni nu se interesa cât am reţinut din
acele lecţii sau dacă doream sau nu să le memorez.
Profesorii mei niciodată nu-mi controlau lecţiile şi niciodată nu mi-au dat
să fac compoziţii. Îmi amintesc că am scris odată nişte versuri, dar
profesorul nu a făcut niciun comentariu şi nici vreo corectură. În copilărie,
îmi plăcea foarte mult să scriu. Profesorul meu nedând importanţă acestui
lucru, scriam în secret, pentru plăcerea mea. După vârsta de 13-14 ani, am
citit o mulţime de cărţi: eseuri, Istoria neoficială a dinastiilor Ming şi Thing,
romane istorice, legende despre cavaleri şi luptători cu puteri magice,
romanele poliţiste de la sfârşitul dinastiei Thing şi primii ani ai Republicii,
precum şi o serie de romane publicate în Editura Comercială etc. Când m-
am făcut puţin mai mare, am citit povestiri englezeşti. Cândva, imitând
aceste opere în chineză şi engleză, clasice şi moderne, am plăsmuit şi eu
multe istorii, să mă distrez. Chiar le-am trimis sub pseudonim la ziare spre a
fi publicate, dar aproape toate au fost respinse. Îmi amintesc că odată am

68
copiat un poem al unui poet vestit din dinastia Ming şi l-am trimis unui ziar
de mic tiraj sub pseudonimul Deng Ciunlin. Editorul a fost păcălit şi poemul
a apărut, în afară de editor, a mai fost păcălit şi profesorul meu de limba
engleză – Reginald Johnston, care a tradus poemul în limba engleză şi l-a
inclus în culegerea sa „Amurgul Oraşului Interzis”, prezentându-l drept
dovadă a „înclinaţiilor poetice ale elevului său”.
Rezultatele mele cele mai slabe au fost la limba manciuriană. După mulţi
ani de învăţătură nu ştiam decât un singur cuvânt; „I li!”, pe care-l adresam
demnitarilor manciurieni când îngenuncheau în faţa mea, ceea ce însemna
„Ridicaţi-vă!”.
La vârsta de nouă ani, ei s-au gândit la o altă metodă să mă stimuleze la
învăţătură; mi-au dat câţiva însoţitori de studiu. Fiecare dintre aceştia
primea lunar o răsplată echivalentă cu optzeci de liang de argint. În afară de
aceasta li se acordase privilegiul de a intra călare în „Oraşul Interzis”, de
care se bucurau prinţii şi înalţii oficiali. Cu toate că ne aflam în anii
Republicii, acest lucru continua să fie considerat o mare onoare în rândurile
tinerilor din clanul imperial. De acest privilegiu se bucurau trei persoane: Pu
Ţie, Iu Tong (fiul vărului meu Pu Lung, însoţitor la limba chineză) şi Pu Ţia
(fiul celui de-al şaptelea unchi al meu Tai Tao, însoţitor de studiu la limba
engleză, pe care am început s-o studiez la vârsta de 14 ani). Un alt
„privilegiu” de care se bucurau însoţitorii mei de studiu a fost acela de a
suporta mustrările care, de fapt, îmi erau adresate mie. Când făceam greşeli
de citire, profesorul îl mustra pe unul din însoţitorii mei de studiu. De fapt,
Pu Ţie fiind fratele împăratului, victima era Iu Tong. Dintre cei trei însoţitori
de studiu ai mei, Pu Ţie era cel mai pregătit. Aceasta şi din cauză că mai
avea un profesor acasă şi în fiecare zi venea la Palatul IuThing cu lecţia
învăţată. Iu Tong avea rezultatele cele mai slabe, nu din cauză că nu avea
profesor acasă, ci pentru că era mustrat şi când citea bine şi când greşea,
ceea ce-i scăzuse interesul pentru învăţătură.
Când nu aveam însoţitori de studiu eram foarte neastâmpărat. În timpul
lecţiilor, dacă eram vesel, îmi scoteam pantofii şi ciorapii şi-i trânteam pe
masă. Profesorul n-avea voie să zică nimic şi trebuia să mă încalţe din nou.
Odată, observând ce sprâncene mari are profesorul meu Su Fang, i-am

69
poruncit să se apropie să i le pipăi. Şi când s-a apropiat, supus, cu capul
plecat, dintr-o dată i-am smuls un fir. La moartea lui, toţi eunucii au spus
că aceasta s-a datorat faptului că „Stăpânul celor zece mii de ani” i-a smuls
din sprâncene firul longevităţii. Altă dată, l-am înfuriat aşa de tare pe
profesorul meu Lu Jungsiang, încât el a uitat de diferenţa dintre mine ca
împărat şi el. Îmi amintesc că atunci am refuzat să citesc textul pe care mi l-
a cerut pentru că voiam să mă duc în grădină să privesc furnicile. Profesorul
Lu se străduia să mă convingă să dau atenţie la nişte maxime ca: „Poţi fi un
adevărat gentleman dacă ai avere şi cultură”. Nu înţelegeam nimic din
această maximă şi mă răsuceam într-o parte şi alta uitându-mă pe pereţi.
Deşi nu mă liniştisem, el a continuat cu citate din textele clasice: „Dacă un
gentleman nu este serios, el nu se bucură de autoritate; studiile lui nu vor fi
solide”. M-am ridicat brusc în picioare, iar el pierzându-şi răbdarea a strigat:
„Stai jos!”. M-am speriat şi m-am cuminţit. La scurt timp, mi-am amintit
iarăşi de furnici şi am început să mă sucesc într-o parte şi alta.

70
După ce mi s-au dat însoţitori de studiu, am devenit mai ascultător.
Profesorii mei aveau acum pe cine să certe când aveam o comportare rea.
Îmi amintesc că într-o zi am intrat în sala de studiu alergând. Profesorul i sa
adresat lui Iu Tong zicându-i; „Uită-te la tine cât eşti de neastâmpărat!”.
Învăţam de regulă în fiecare zi, dimineaţa, de la ora 8 la 11, iar mai târziu
când mi s-a adăugat şi limba engleză învăţam şi după-masa de la ora 3.
Zilnic, înainte de ora 8, mă urcam în lectica galbenă cu acoperiş auriu şi
eram dus la Palatul IuThing. La comanda mea „Cheamă-i!”, un eunuc
mergea şi-i chema pe profesori şi pe însoţitorii mei de clasă care aşteptau
într-o altă încăpere. Aceştia intrau în camera de studiu într-o anumită
ordine: primul intra eunucul care ducea cărţile, urmat de profesorul de la
prima lecţie şi la sfârşit însoţitorii de studiu. După ce intra, profesorul
rămânea în picioare inspectându-mă cu privirea, aceasta fiind un fel de
salut. Potrivit regulilor de protocol, eu nu eram obligat să răspund salutului
său, „era el profesorul meu dar eu eram suveranul lui”. Apoi, Pu Ţie şi Iu
Tong îngenuncheau în faţa mea prezentându-şi respectul. După ce se
încheiau aceste formalităţi, ne aşezam cu toţii. Pe partea de nord a mesei
unde era un singur loc, stăteam eu cu faţa spre sud. Profesorul se aşeza în
stânga mea, cu faţa spre vest, iar însoţitorii de studiu alături, unul lângă
altul. Eunucii puneau pălăriile pe suporturi 59 şi se retrăgeau. După asta
începeam lecţia.
Am găsit trei pagini din jurnalul meu de zi din 1920, când aveam 15 ani,
din care rezultă viaţa de elev. După revoluţia de la 1911, în cercurile noastre
mi s-a menţinut denumirea de Suan Thong. Paginile la care mă refer sunt
din luna noiembrie, anul 12 al lui Stian Thong.
27. Senin. M-am sculat la ora 4 şi am caligrafiat hieroglifa „Prosperitate” 60
pe opt coli. La ora 8 am început lecţiile. Împreună cu Pu Ţie şi Iu Tong am
citit din Analecte, Ceremonialul dinastiei Giou, însemnări despre Ritual,
Versuri din dinastia Thang şi am ascultat lecţia profesorului Cen despre
istoria cronologică generală, cu comentarii de împăratul Cien Long. La 9,30
am terminat micul dejun, am citit comentariile lui Cu Liang, am ascultat

59 Vase de porţelan, de formă cilindrică.


60 Se referă la scrierea cu pensula cu care se scriau caractere mari.

71
lecţia profesorului Ciu privind explicaţii asupra marii învăţături, am scris
cuplete. Ora 11. Am terminat lecţiile, m-am dus să prezint respectul înaltelor
Consoarte. Johnston n-a venit astăzi pentru că este răcit. M-am întors la
Palatul IuThing (Cultivării Spiritului) unde am caligrafiat peste 30 de foi cu
hieroglifele „longevitate şi prosperitate”. Am citit ziare, am servit masa la ora
4 şi m-am culcat la ora 6. În pat am citit din „Antologia literaturii antice”,
foarte interesantă.
28. Senin. M-am sculat la ora 4. Am stat un timp liniştit. La ora 8 am
început lecţiile, care au fost la fel cu cele de ieri. La 12,45 am citit la
engleză împreună cu Pu Ţie. La ora 3 s-au terminat lecţiile. M-am întors
în Palatul Cultivării Spiritului. La ora 3,30 am chemat medicul pentru că
mă durea pieptul. Mi-a scris o reţetă. La 5,30 m-am dus la culcare.
29. Senin. La ora 1 noaptea m-am trezit. Simţeam că mă înăbuş. La ora 8
am început lecţiile. Am servit masa de seară şi la ora 6 m-am culcat.
Profesorul meu Lu Junsiang, originar din provincia Ţiangsu, mare erudit,
a murit când nu se împlinise un an de când începuse să-mi predea. I Cotan
mi-a predat limba manciuriană timp de peste nouă ani; era manciurian din
steagul alb şi luase examenele imperiale calificându-se translator de limbă
manciuriană. Cen Paoşen, din provincia Fuţien, venise o dată cu Lu
Junsiang şi I Cotan. În timpul împărătesei Ţhî Si fusese vicecancelar şi şef
adjunct la Departamentul de protocol. A fost profesorul care mi-a predat
perioada cea mai îndelungată dintre toţi. După moartea lui Lu Junsiang am
avut încă trei profesori de limba chineză: Su Fang, vicepreşedinte al
Academiei Imperiale, Ciu Ifan, academician, şi Liang Tingfăn, care a devenit
renumit prin plantarea arborilor de la mausoleul împăratului Cuang Su.
Influenţa cea mai mare asupra mea a avut-o Cen Paoşen, urmat de
Reginald Johnston, profesorul de limba engleză. Profesorul Cen avea o
reputaţie de erudit în Fuţienul său natal. După ce trecuse examenul
imperial în timpul împăratului Thung Giî, la vârsta de 20 de ani a fost numit
membru al Academiei Hanlin, după care, intrând în înaltul Secretariat,
devenise renumit pentru împotrivirea faţă de Ţhî Si. Împreună cu Giang
Giâthong şi alţii formau partida opoziţiei faţă de aceasta. Dar el nu era ca
Giang Giâthong care se schimba după cum bătea vântul. În al 17-lea an de

72
domnie a împăratului Cuang Su (1891), sub pretextul incompetenţei, el a
fost retrogradat. A plecat în locurile natale unde a trăit retras timp de 20 de
ani. A fost rechemat în ajunul revoluţiei din 1911 şi numit guvernator în
Şansi61, dar înainte de a-şi lua postul în primire el a fost oprit la Curte ca
profesor al meu. De atunci nu m-a mai părăsit până la plecarea mea în
nord-estul Chinei. Era privit ca cel mai ponderat şi mai prudent dintre
veteranii din anturajul meu. Îl consideram ca fiind devotat „Dinastiei Thing”
şi mie personal. Înainte de a-mi da seama că prudenţa lui exagerată mă
deranjează, el a fost singura autoritate pe care o luam drept model în
adoptarea oricărei decizii.
„Deşi împăratul este mic, el este totuşi un demn fiu al cerului” erau
cuvintele pe care profesorul Cen le repeta, zâmbind. Atunci când râdea, ochii
i se subţiau până ce deveneau o dungă în spatele lentilelor de ochelari.
Lucrul cel mai interesant erau conversaţiile pe care le aveam cu el. După
ce am mai crescut, aproape în fiecare dimineaţă îmi relata ştiri în legătură
cu Republica. Subiectele lui preferate erau: neînţelegerile dintre nordul şi
sudul Chinei, contradicţiile dintre guvern şi parlament etc.
După ce termina de relatat, aproape de fiecare dată, folosind o altă
intonaţie, îmi povestea despre „Restauraţia lui Thung Giî şi Cuâng Su” şi
despre „anii de aur ai împăraţilor Cang Şi şi Cien Long”. Şi bineînţeles că în
mod deosebit îi plăcea să povestească despre împotrivirea lui faţă de
împărăteasa Ţhî Si. De câte ori se referea la foştii demnitari ai dinastiei care
serveau acum Republica era indignat. El zicea că dacă Revoluţia şi
Republica sunt rădăcinile tuturor nenorocirilor, toţi aceia care s-au asociat
lor nu sunt mai buni decât nişte bandiţi: „Cei care sfidează înţelepţii n-au
nicio lege, cei care sfidează pietatea filială nu au părinţi, aceasta este sursa
marilor dezordini”. Erau concluziile generale despre tot ceea ce nu-i plăcea.
Mi-a povestit odată o întâmplare cu un rege al statului învins Iue care
dormea pe lemne şi din când în când înghiţea bucăţi de fier pentru a-şi
păstra umilinţa. Îmi vorbea despre principiul retragerii temporare din viaţa
publică în vederea aşteptării unor vremuri mai bune. După ce-mi relata
situaţia politică la zi, revenea, de fiecare dată, la consideraţii de felul

61 Provincie în centrul Chinei.

73
următor: „Republica există numai de câţiva ani, şi încă de la început cerul şi
poporul au fost nemulţumiţi. Poporul păstrează în inima sa amintirea despre
marea bunătate şi mărinimia Dinastiei Thing care a existat timp de peste
200 de ani. Cerul şi poporul vor sfârşi prin a repune în cele din urmă
Dinastia în drepturile sale”.
Giu Ifan, un alt profesor al meu, era prea vorbăreţ. Îmi amintesc că în
timpul zilei era cam apatic, ca să aflu apoi că toată noaptea juca mah-jong şi
nu dormea de-ajuns. El avea unele cunoştinţe de medicină şi câteodată,
când mă îmbolnăveam, era chemat să-mi ia pulsul. Profesorului Liang
Tingfăn îi plăcea să vorbească mult, spre deosebire de profesorul Cen lui îi
plăcea să povestească întâmplări despre el însuşi. Una din aceste istorioare
am ascultat-o de câteva ori. După moartea lui Cuang Su, el a jurat să
vegheze până la adânci bătrâneţi mormântul acestuia. Povestea s-a
întâmplat într-o noapte când el veghea la mormânt şi citea la lumina
opaiţului o carte de istorie. Tocmai atunci a sărit gardul o umbră cu un
pumnal lucitor în mână, dând buzna peste el. Fără să şovăie, el a întrebat:
„Voinicule, ai venit să-i tai capul lui Liang?” Umbra tulburată n-a mai
acţionat. El a lăsat cartea jos şi a zis: „Eu, Liang, sunt bucuros să mă
jertfesc în faţa mormântului împăratului meu”. Omul a aruncat cuţitul şi a
căzut în genunchi, mărturisind că a fost trimis de Iuan Şîchai să-l asasineze.
Liang l-a îndemnat să facă precum i se poruncise, el netemându-se de
moarte. Ascultând această poveste m-am simţit foarte mişcat. Am văzut şi o
fotografie a lui în faţa mormântului. Era îmbrăcat în uniforma Dinastiei
Thing şi alături era un pui de brad.
Pe atunci găseam aerele cărturăreşti ale profesorilor mei şi în special ale
profesorului Cen, intolerabile. Am descoperit după aceea că, în realitate,
multe acţiuni ale lor nu semănau a fi ale unor învăţaţi. Intelectualii ignoră
profitul, dar profesorii mei se pricepeau foarte bine să tragă foloase. Mi-am
dat seama de acest lucru când i-am invitat să-şi aleagă câteva atenţii din
colecţia de antichităţi a palatului. Erau, de asemenea, experţi în a pescui
onoruri şi ştiau să mă linguşească preamărindu-mă în fel şi chip în versuri
caligrafiate.
Într-o zi, fiind în sala de studiu, profesorul Cen mi-a zis să-i caligrafiez cu

74
mâna mea două versuri pe care să i le ofer când împlinea vârsta de 70 de
ani. Toţi aceşti profesori ai mei au obţinut titluri postume invidiate de ceilalţi
supravieţuitori ai dinastiei Thing. Se poate spune că ei au obţinut de la mine
tot ce au dorit şi că, în schimb, mi-au dat numai ce au vrut. Cunoştinţele
mele nu au fost testate niciodată, dar când aveam 12 ani, într-o polemică cu
privire la „loialitate”, judecata mea le-a dat o mare satisfacţie.
În anul când a murit I Cuang, familia lui a înaintat un memoriu cerând să
i se acorde o serie de titluri postume. Administraţia Palatului mi-a prezentat
o listă de sugestii. Normal, în asemenea situaţii trebuia să mă sfătuiesc cu
profesorii mei. Fiind răcit însă, nu m-am dus la lecţii şi am luat singur
hotărârea. Considerând că lista prezentată conţinea cereri prea îndrăzneţe,
am zvârlit-o şi am scris o altă listă jignitoare în care erau incluse cuvinte ca
„hidos”, „absurd”, „trădător” etc. Pe care am trimis-o înapoi. După puţin
timp a venit la mine tatăl meu care mi-a zis bâlbâindu-se:
— Maiestatea Voastră, în numele... în numele strămoşilor, nu... nu
trebuie...
— „Cum aşa?” am zis eu, cu curaj. „I Cuang s-a lăsat cumpărat de Iuan
Şîchai, sfătuind-o pe împărăteasă să-i cedeze puterea. Istoria de peste 200
de ani a dinastiei Thing s-a sfârşit în mâinile lui I Cuang. Ce titluri postume
pot să-i acord unui asemenea om? Hidos, absurd, trădător, asta a fost el”.
— „Bine, bine”, a dat el grăbit din cap şi mi-a întins o altă listă zicându-
mi: „Atunci... atunci... scrie hieroglifa „dăruiesc”, care are în alcătuirea sa
cuvântul” câine”.
— „Nu se poate! Nu se poate!” am strigat eu, dându-mi seama că
urmăreşte să mă păcălească.
Întrucât profesorii nu erau de faţă, am considerat că aceasta este o jignire,
m-am supărat şi am început să plâng, strigând: „Nu dăruiesc nimic!”.
Tatăl meu a intrat în panică; penele de la pălărie au început să se mişte
într-o parte şi alta, în timp ce-mi spunea: „Nu mai plânge, nu mai plânge!”.
A doua zi când am început lecţiile i-am povestit profesorului Cen toată
întâmplarea. A râs până ce ochii i s-au prefăcut într-o dungă şi m-a lăudat
din toată inima zicându-mi: „Foarte bine a procedat Maiestatea Voastră. Deşi
împăratul este mic, el este totuşi un fiu demn al cerului”.

75
5. Eunucii

Vorbind despre copilăria mea, nu pot să nu amintesc de eunuci. Ei îmi


dădeau să mănânc, ei mă ajutau să mă îmbrac şi-mi vegheau somnul; mă
însoţeau în plimbările mele şi când mergeam la lecţii: îmi spuneau poveşti. Îi
răsplăteam, dar îi şi biciuiam. În timp ce alţii veneau şi plecau, eunucii
niciodată nu au lipsit de lângă mine. Ei au fost principalii tovarăşi ai
copilăriei mele, au fost sclavii mei, dar şi cei dintâi învăţători.
Nu ştiu când a început istoria existenţei eunucilor la curţile imperiale, dar
cunosc cu precizie când a luat sfârşit; în ziua când am fost detronat pentru
a treia oară, la încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial.
Atunci a fost probabil momentul când în jurul meu se afla cel mai mic
număr de eunuci; rămăseseră numai vreo zece. Se spune că în timpul
Dinastiei Ming (1368-1644) ei au atins cel mai mare număr: 100.000 de
persoane. În timpul Dinastiei Thing numărul şi funcţiile lor erau limitate. Cu
toate acestea, pe vremea împărătesei Ţhî Si, la Curtea Dinastiei Thing încă
mai erau peste 3.000 de eunuci. După revoluţia din 1911, mare parte din ei
au fugit. Deşi una din condiţiile „tratamentului privilegiat” interzicea
angajarea de noi eunuci, Administraţia Palatului continua să-i angajeze în
secret. Potrivit unei liste pe care am văzut-o recent, în 1922 mai erau 1.137
eunuci. Doi ani mai târziu, după ce am poruncit concedierea unui mare
număr, au mai rămas numai 200 de persoane, din care marea majoritate
erau în serviciul înaltelor Consoarte şi soţiilor mele (acestea mai aveau, de
asemenea, peste 100 de femei de serviciu şi cameriste de care nu se atinsese
nimeni). Începând de atunci, personalul palatului era compus dintr-un
număr mult diminuat, format din membrii gărzii palatului şi din oamenii de
serviciu (bărbaţi) denumiţi „îngrijitori”.
Pe vremuri, se stabilise regula ca la o anumită oră în Oraşul Interzis să nu
mai rămână niciun bărbat, fie demnitar, fie slujbaş de rând, cu excepţia
membrilor familiei imperiale şi personalului din garda palatului.
Sarcinile eunucilor erau foarte numeroase. În afară de faptul că serveau la

76
masă, duceau umbrelele, sobele şi făceau alte treburi asemănătoare, ei,
potrivit regulilor de la Curte, mai aveau următoarele atribuţii: transmiterea
edictelor imperiale, conducerea oficialilor la audienţe, primirea memoriilor,
manipularea documentelor oficiale emise de birourile Administraţiei
Palatului, preluarea banilor şi cerealelor trimise la palat, asigurarea pazei
contra incendiilor. Mai aveau grijă de cărţile din bibliotecă, de antichităţile
existente în palat, de tablourile caligrafiate, grija veşmintelor şi coroanelor
imperiale, armelor de vânătoare, arcurilor şi săgeţilor. Tot în grija lor intra şi
păstrarea bronzurilor antice, a obiectelor de cult, centurilor galbene care
erau oferite demnitarilor cu merite deosebite, fructelor uscate şi proaspete;
însoţirea medicilor Curţii în pavilioanele unde trebuiau să meargă pentru
consultaţii, obţinerea din afară a materialelor necesare construcţiilor din
palat; arderea de mirodenii în faţa urnelor şi portretelor strămoşilor imperiali
şi diferitelor zeităţi; evidenţa intrărilor şi ieşirilor în şi din palat ale
demnitarilor; înregistrarea intrării în funcţiune a academicienilor Hanlin şi
încartiruirea membrilor gărzii; păstrarea sigiliilor imperiale; înregistrarea
activităţii împăratului; biciuirea eunucilor şi femeilor de serviciu care se
făceau vinovaţi de anumite greşeli; îngrijirea animalelor care se aflau în
palat; curăţenia palatului şi îngrijirea grădinilor; supravegherea exactităţii
ceasurilor; să-l tundă pe împărat, să-i prepare medicamentele, să-i cânte arii
din operele clasice; să-i declame din clasici şi să ardă mirodenii la Templul
Taoist; să-l înlocuiască pe împărat în poziţie de călugăr lamaist la Templul
Iunghă62.
Eunucii palatului erau împărţiţi în două mari categorii: o categorie care
erau în serviciul împărătesei-mamă, împăratului, celorlalte împărătese şi
consoarte imperiale şi alta din care făceau parte restul eunucilor. Indiferent
de categorie, toţi aveau următoarele grade: eunuc-şef, eunuc principal şi
eunuc. Eunucii şefi şi eunucii principali erau în serviciul împărătesei-mamă
şi celorlalte împărătese, eunucii principali erau în serviciul consoartelor. Cel
mai înalt rang obţinut în mod normal de un eunuc era gradul trei, dar,
începând cu Li Liening, favoritul împărătesei-mamă Ţhî Si, s-a creat

62 Înpăratul trebuia să apară cu diferite ocazii îmbrăcat în călugăr lamaist la Templul


Iunghă.

77
precedentul de a dărui eunucilor merituoşi pălăria cu două pene de păun.
Ca urmare, Giang Cienhă, eunucul-şef din serviciul meu a primit şi el o
asemenea pălărie. Ceilalţi eunuci primeau gradele între cinci şi nouă, după
care urmau eunucii fără grade şi apoi eunucii simpli. Ultima clasă de eunuci
era compusă din cei pedepsiţi pentru diferite greşeli şi trimişi să facă
curăţenie. Salariile eunucilor erau destul de mici, cel mai mare salariu lunar
consta în 8 liang de argint, 8 ţin de orez, o legătură, şi 300 de monede
găurite. Cel mai mic salariu era de 2 liang de argint 63, 1/2 ţin de orez şi 600
de monede.
Pentru majoritatea eunucilor şi, în special, a celor cu grade superioare,
salariul era simbolic. În realitate, prin diferite metode legale sau ilegale, în
grup sau individual, eunucii, mai ales cei în vârstă, obţineau venituri mai
mari de câteva ori decât salariul. Spre exemplu, Giang Landă, eunucul-şef al
împărătesei Long Iu, era putred de bogat. Iuan Tinşou din serviciul meu în
timpul iernii îmbrăca în fiecare zi câte o robă căptuşită cu un alt fel de
blană. Numai roba făcută în întregime din blană de vidră pe care a îmbrăcat-
o o singură dată într-un an, în ziua de Anul Nou, valora cât necesarul de
hrană al unui funcţionar obişnuit pe tot timpul vieţii. Toţi eunucii şefi şi
eunucii principali din palat îşi aveau bucătăriile proprii şi unii aveau chiar
„curtea” lor completă cu femei de serviciu şi cameriste.
Pe de altă parte, viaţa eunucilor de rând era extrem de grea: se hrăneau
prost şi îndurau bătăi şi tot felul de pedepse. La bătrâneţe nu aveau niciun
sprijin şi erau nevoiţi să trăiască din „mărinimia” imperială. Dacă făceau
vreo greşeală erau alungaţi din palat, fiind nevoiţi să cerşească sau să moară
de foame.
Cele mai apropiate relaţii le-am avut cu eunucii din Palatul Cultivării
Spiritului şi, în mod deosebit, cu eunucii tineri care mă îmbrăcau şi mă
serveau la masă. Ei locuiau în camere aşezate pe două coridoare în spatele
Palatului Cultivării Spiritului. Fiecare coridor era supravegheat de un eunuc
principal. Eunucii care aveau în grijă curăţenia aveau şi ei un eunuc
principal. La rândul lor, eunucii principali erau în subordinea eunucilor şefi
Giang Tienhâ şi Iuan Tinşou.

63 1000 de monede găurite înşirate.

78
În timpul vieţii împărăteasa Long Iu mi-a trimis pe unul din eunucii ei şefi
pe postul de „Anta”. Eunucul cu această funcţie avea în atribuţiile sale grija
faţă de viaţa zilnică şi instruirea mea în ce priveşte eticheta de la Curtea
Imperială. Dar sentimentele şi încrederea mea faţă de el erau departe de
ceea ce simţeam pentru Giang Tienhă. În acea vreme Giang Tienhă avea
peste 50 de ani şi era ghebos; în fapt, el a fost primul meu profesor, înainte
de a-mi începe studiile la Palatul IuThing, el a fost însărcinat de împărăteasă
să mă înveţe hieroglifele care erau scrise pe cartoane mari şi apoi să citească
cu mine texte elementare din „Three Character Classic” şi „O sută de nume
de familie”64.
După ce am început studiile la Palatul IuThing, în fiecare dimineaţă el se
aşeza în faţa dormitorului meu şi citea cu voce tare lecţiile pe care le
avusesem cu o zi înainte, să mă ajute să le memorez. Ca orice eunuc-şef al
unui împărat, el se folosea de fiecare prilej spre a-şi manifesta loialitatea şi
respectul faţă de stăpânul său. Astfel, din sporovăiala lui neobosită, înainte
de a-mi începe studiile, eu înţelesesem că Iuan Şîchai este un ingrat, că
suntem ameninţaţi de Sun Iatsen şi că Dinastia Thing „cedase” locul
Republicii şi aproape toţi oficialii Republicii erau foşti demnitari ai dinastiei
Thing şi altele. Bănuiam schimbările din afara Oraşului Interzis după starea
lui de spirit şi puteam să-mi dau seama dacă era îngrijorat sau bucuros de
situaţia mea chiar şi după tonul cu care-mi citea lecţiile.
Giang Tienhă a fost unul dintre primii mei tovarăşi de joacă. Când ne
luam la întrecere în anumite jocuri, sigur că totdeauna eu eram cel care
câştiga. Îmi aduc aminte că odată, de un An Nou, înalta Consoartă Thing I
m-a invitat să jucăm zaruri şi el ţinea banca: orice număr trăgeam eu era
câştigător, până ce am câştigat toţi banii. Lui nu-i păsa, banii erau ai înaltei
Consoarte.
Ca şi alţi copii, îmi plăcea foarte mult să ascult poveşti. Poveştile pe care
mi le spuneau Giang Tienhă şi ceilalţi eunuci pot fi împărţite în două
categorii: poveşti despre spirite şi demoni din palat şi miturile despre
ajutorul pe care „spiritele l-au dat fiului cerului”. În fapt, şi unele şi altele
erau poveşti despre demoni şi dacă aş putea să le redau pe toate ar ieşi o

64 în China existau numai o sută de nume de familie.

79
carte voluminoasă. După aceste poveşti, orice lucru din palat – cocorii din
bronz, vasele din aur, vieţuitoarele din apă, pomii, fântânile, pietrele etc. Se
puteau transforma în spirite, arătându-şi puterile supranaturale. Nu mai
vorbesc de statuia lui Cuan Iu, zeul războiului, şi al zeităţilor taoiste. Toate
aceste istorii, pe care nu mă mai săturam să le ascult, încă de mic m-au
făcut să cred că spiritele şi zeităţile se luptă să obţină favorurile împăratului,
dar unele nu reuşeau, ceea ce-mi întărea credinţa că împăratul este o
persoană sacră.
I-am auzit pe eunuci povestind că unul din cocorii de bronz din palat avea
o crestătură pe piciorul stâng. Spuneau ei că într-un an, când împăratul
Cien Long a plecat într-o călătorie în sudul Chinei, cocorul s-a prefăcut în
spirit şi a plecat şi el să-l apere. Nu se ştie cum s-a făcut că acest cocor a
fost rănit de săgeata din arcul împăratului, şi, dezamăgit, s-a întors în palat
şi s-a aşezat pe locul de unde plecase. Se zicea că semnul de pe piciorul
cocorului era chiar de la rana făcută atunci de săgeata împăratului. Ei mai
spuneau că un pin bătrân care crescuse lângă zidul din Grădina Imperială îi
ţinuse umbră împăratului Cien Long în călătoria sa în sudul Chinei. La
înapoiere împăratul a scris un poem pe acest zid. Ce conţinea acest poem
nu-i interesa pe eunucii neştiutori de carte.
Pe o treaptă din Pavilionul Sien An din Grădina Imperială era o cărămidă
pe care se vedea urma tălpii unui picior. Eunucii povesteau că pe vremea
împăratului Cien Long pavilionul a luat foc. Îndată a ieşit zeul războiului,
care s-a aşezat pe cărămida respectivă şi, îndreptând degetul spre foc,
flăcările s-au stins. Dar în cărămidă a rămas întipărită talpa piciorului
zeului. Sigur că toate acestea erau nişte născociri.
În copilărie am locuit în Pavilionul Primăverii Veşnice. Aci se afla o pernă
din piatră65. După cum povestea un eunuc, unul din cei patru dragoni de
aur de pe acoperişul Pavilionului Dreptăţii din apropiere venea mereu
noaptea să bea apă din vasul de aur din Pavilionul Primăverii Veşnice. Nu
ştiu care din împăraţi a poruncit să-i fie pregătită acea pernă ca dragonul să
se poată odihni. Eu ascultam fermecat toate aceste închipuiri.
Exista o poveste chiar şi pentru perla cea mare de pe coroana împăratului.

65 După obiceiul chinezesc vechi, erau folosite drept perne diferite pietre sau obiecte.

80
Se zicea că într-o zi, când împăratul Cien Lom se plimba pe malul unui
canal în Palatul Iuan Minguan66, a observat ceva strălucitor în apă, care a
dispărut când a tras un glonţ dintr-o puşcă de vânătoare. Împăratul a
poruncit unui eunuc să intre în apă şi să caute şi aşa a fost găsită o scoică
în care era această perlă. Se mai spunea că, după ce a fost pusă pe coroana
împăratului, deseori perla se desprindea zburând de colo până colo, până ce
împăratul a poruncit să fie găurită şi montată în aur. Şi de atunci perla n-a
mai zburat. Despre această perlă mai sunt şi alte variante, dar toate sunt
născociri. Am purtat şi eu coroana cu această perlă.
Când eram copil credeam toate aceste istorii şi toate poveştile eunucilor,
aşa cum se vede şi din următoarea întâmplare: aveam vreo 8-9 ani când,
odată, îmbolnăvindu-mă, Giang Tienhă mi-a adus o pilulă de culoare
purpurie. Întrebându-l ce medicament este acela, el mi-a răspuns: „Sclavul
tău tocmai a avut un vis. Se făcea că un bătrân cu barba albă ţinea în mână
o pilulă şi mi-a spus că este pilula tinereţii veşnice pe care a adus-o special
pentru «Stăpânul celor zece mii de ani»”. Auzindu-i vorbele, m-am simţit atât
de fericit că am uitat de boală. Am luat pilula şi m-am dus cu ea la cele
patru înalte Consoarte să le dau şi lor câte o fărâmă. Probabil că Giang
Tienhă le spusese ceva, că ele s-au bucurat văzându-mă şi m-au lăudat
pentru sentimentele mele filiale. După această întâmplare, într-o zi, mergând
la Farmacia Imperială pentru nişte medicamente, am observat şi alte pilule
asemănătoare cu pilula tinereţii veşnice. Mă credeţi sau nu, cu toate că am
fost puţin dezamăgit, tot nu mi-am putut închipui că povestea cu bătrânul
cu barbă albă era o născocire.
Poveştile eunucilor, pe de o parte m-au făcut să mă simt un om
neobişnuit, iar pe de altă parte, mi-au cultivat teama de spirite şi demoni
încă din fragedă copilărie. După spusele lor, nu exista colţ în palat unde să
nu fie prezenţi demonii şi spiritele. În spatele Palatului lunhă era un coridor
– locul unde demonii sugrumau trecătorii; în afara porţii Thinghă era o
fântână în care trăiau spirite. Noroc că fântâna avea un capac din fier, altfel
spiritele ar fi ieşit în fiecare zi. Între lacurile din palat era un pod. La fiecare

66 Mare palat imperial denumit Luvrul Orientului, construit de împăratul Gen Long şi
distrus complet de armatele aliate ale celor opt state în 1900.

81
trei ani, un trecător de pe acest pod era tras în lac de către spirite.
Cu cât ascultam mai mult asemenea poveşti cu atât îmi era mai frică, şi
cu cât îmi era mai frică cu atât aş fi vrut să ascult mai mult.
La vârsta de 12 ani eram nebun după cărţi cu poveşti despre puteri
supranaturale şi spirite, cărţi pe care mi le cumpărau eunucii. La aceasta se
mai adăugau rugăciunile zilnice către Buddha ce ţineau tot timpul anului,
dansurile mistice ale şamanilor etc.; toate acestea mă făceau să mă tem şi
mai mult de spirite şi demoni, de întuneric, tunete şi fulgere, să mă tem să
rămân singur într-o încăpere.
În fiecare zi pe înserat, când toţi cei care veniseră la palat cu treburi
plecau, din Pavilionul Cerului fără Nori răsuna o voce ascuţită: „închideţi
porţile! Zăvorâţi-le!”. O dată cu ultimele sunete se auzeau ecourile
încrucişate ale comenzilor date din toate colţurile palatului şi scârţâitul
lugubru al porţilor uriaşe care se închideau.
Această practică fusese introdusă de împăratul Chan. Şi care, pentru a
menţine trează vigilenţa eunucilor crease o atmosferă mistică în palat. După
ce se lăsa seara eu nu mai îndrăzneam să ies din cameră şi mi se părea că
toate spiritele şi demonii din poveşti s-au strâns la fereastra şi uşa camerei
mele.
Eunucii îmi hrăneau imaginaţia cu toate aceste istorii nu cu intenţia de a
mă speria, ci pentru că ei înşişi erau extrem de superstiţioşi. Nici Giang
Tienhă nu făcea excepţie; ori de câte ori întâlnea asemenea probleme
consulta „însemnările din cartea de jad” înainte de a lua o decizie. Eunucii
erau foarte credincioşi şi aduceau în permanenţă ofrande „celor patru zeităţi
ale palatului”: şarpele, vulpea, nevăstuica şi ariciul.
După spusele eunucilor, zeităţile palatului ocupau primul loc după
împărat. Odată, un eunuc mi-a spus că într-o seară, când urca treptele de la
Pavilionul Cerului fără Nori, a apărut un om într-o robă de demnitar care l-a
înşfăcat şi l-a aruncat pe trepte în jos: acesta era una din zeităţile palatului.
Eunucii nu mâncau carne de vacă şi unul dintre ei mi-a spus că dacă cineva
ar încălca acest tabu el ar fi pedepsit de zeităţile palatului să-şi frece gura de
coaja unui copac până-şi rupe buzele.
Ori de câte ori eunucii voiau să intre într-o sală goală strigau: „Deschideţi

82
palatul!” şi de-abia după aceea deschideau uşile. În felul acesta evitau să
întâlnească şi să fie pedepsiţi de vreo zeitate. La întâi şi 15 ale fiecărei luni,
de Anul Nou şi la alte sărbători, ei trebuiau să aducă ofrande zeităţilor: ouă,
brânză de soia, băuturi şi prăjitura numită „25 de ochi”; la Anul Nou şi la
alte sărbători, ei trebuiau să ofere porci întregi şi oi, precum şi mari cantităţi
de fructe. Pentru eunucii săraci, din gradele inferioare, participarea la aceste
ofrande constituia o povară pe care o suportau de bunăvoie în speranţa că
zeităţile palatului îi vor scăpa de bătăi şi alte pedepse la care erau supuşi.
Eunucii aveau multe metode de a-şi spori veniturile. În piesele de teatru şi
în romane a fost descris cum împăratul Cuang Su trebuia să-l miluiască pe
Li Liening, eunucul-şef al împărătesei Ţhî Si. Altfel, acesta refuza să-l anunţe
împărătesei când mergea să-i prezinte respectul. Eu nu cred ca acest lucru
să se fi întâmplat. Am auzit foarte multe istorii despre felul cum eunucii
reuşeau să stoarcă bani de la înalţii demnitari. Se zice că la nunta
împăratului Thung Giî Administraţia Palatului a omis să împartă daruri
unui grup de eunuci. În ziua nunţii, aceştia s-au dus la unul din
funcţionarii Administraţiei Palatului şi i-au spus că în palat a fost spart un
geam. După regulile existente, cei de la Administraţia Palatului nu puteau să
intre în palat fără a fi chemaţi. Funcţionarul respectiv s-a speriat de moarte
văzând că în ziua nunţii împăratului a apărut o crăpătură în geam. Dacă ar
fi aflat împărăteasa, ar fi fost vai şi amar, considerându-l o prevestire rea.
Atunci, eunucii i-au spus că nu-i nevoie să se trimită după un geamgiu şi că
vor schimba ei geamul fără să se bage de seamă. Cei de la Administraţia
Palatului au înţeles că e vorba de un şantaj, dar n-au avut ce face şi le-au
dat o sumă de bani. Îndată geamul a fost schimbat. În realitate geamul nu
fusese spart. Fusese doar lipit pe el un fir de păr care dădea impresia că e
spart.
Pe timpul când Tun Lun, tatăl lui Şi Su, era şeful Administraţiei Palatului
s-a întâmplat ca odată să nu-i mulţumească pe toţi eunucii cu darurile sale.
Unul dintre eunucii nemulţumiţi l-a pândit, într-o zi, când se grăbea să
meargă în audienţă la împărăteasa Ţhî Si şi a aruncat un lighean cu apă
peste el, udându-i roba de nurcă. Eunucul respectiv a pretins că n-a făcut-o
intenţionat şi a cerut să fie pedepsit. Tun Lun ştia că nu e momentul să se

83
enerveze, fiind aşteptat de împărăteasă, şi i-a cerut să-l ajute să nu întârzie
la audienţă. Acesta a luat îndată o altă robă, gata pregătită, zicându-i: „Noi
ăştia de aici trebuie să-i mulţumim pe înalţii demnitari spre a ne bucura şi
noi de ceva”. De fapt, eunucii aveau pregătite diverse veşminte şi pălării pe
care le închiriau, temporar, demnitarilor contra unei sume apreciabile de
bani. Tun Lun a acceptat să împrumute roba pentru care a plătit o sumă
mare de bani.
Un demnitar care lucrase la Administraţia Palatului mi-a spus odată că la
nunta mea eunucul-şef Iuan Tinşou (care-l înlocuise pe Giang Tienhă) a
extorcat o sumă considerabilă de bani. Eu poruncisem ca cheltuielile pentru
nuntă să se facă în limita sumei de 360.000 de iuani, din care să se împartă
o sumă rezonabilă şi eunucilor. După ce Administraţia Palatului a făcut
toate calculele necesare, pentru eunuci a rămas o sumă prea mică. Ca
urmare, eunucul-şef a blocat întregul plan. Unul dintre demnitarii de la
administraţie s-a deplasat la locuinţa lui Iuan Tinşou, flatându-l şi rugându-
l în acelaşi timp să renunţe, dar fără niciun rezultat. În final, el a trebuit să
accepte pretenţiile lui Iuan Tinşou.
După părerea mea, nici Giang Tienhă nici Iuan Tinşou nu se puteau
compara cu Giang Iuanfu, eunucul-şef, al împărătesei Long Iu. Când eu
eram la Thienţin, locuia şi el acolo într-un palat somptuos în concesiunea
britanică, ducând o viaţă de nabab cu numeroase concubine şi o armată de
servitori. Se zice că una din concubinele lui, nemaisuportând cruzimile la
care era supusă, s-a refugiat la un post de poliţie din concesiunea britanică.
Dar banii lui Giang Iuanfu puteau deschide toate uşile, astfel că aceasta nu
numai că nu a fost protejată de poliţie, ci din contră, a fost trimisă înapoi lui
Giang Iuanfu. Acesta a omorât-o în bătăi şi nimeni nu a avut curajul să se
atingă de el.

6. Doica mea

În jurnalul meu, ţinut de profesorul Liang Tingfăn, este un paragraf datat


21 februarie 1913 (16 ianuarie după calendarul lunar) care sună aşa:

84
„Maiestatea Sa îi bate frecvent pe eunuci; recent a biciuit 17 eunuci
pentru ofense mărunte. Supusul său Cen Paoşen şi alţii l-au sfătuit să-i
ierte, dar Maiestatea Sa n-a acceptat”.
Aceasta demonstrează că, încă de la vârsta de 11 ani, biciuirea eunucilor
făcea parte din activităţile mele zilnice. Cruzimea de care dădeam dovadă şi
plăcerea de a-mi arăta puterea erau deja formate şi niciun fel de sfat nu avea
efect asupra mea.
De câte ori eram nervos sau într-o stare proastă îmi vărsam necazul
asupra eunucilor, iar dacă dintr-o dată mă veseleam şi voiam să mă distrez
era ghinionul lor. În copilărie am avut multe plăceri ciudate şi, în afară de
jucatul cu cămilele, hrănirea furnicilor, creşterea râmelor, urmărirea luptei
dintre câini şi tauri, cea mai mare plăcere a mea era să-mi bat joc de
oameni.
La vârsta de 8-9 ani am vrut să-i pun la încercare pe eunuci să văd dacă
ascultă cu adevărat de mine. Am ales pe unul dintre ei şi, arătându-i o
murdărie aruncată pe jos, i-am spus: „Mănâncă!”.
Acesta s-a aruncat îndată la pământ şi a mâncat-o. Altă dată mă jucam
cu furtunul de apă de la pompa de incendii. Tocmai atunci, din faţă, venea
un eunuc bătrân. Am îndreptat jetul de apă asupra lui. S-a aşezat pe vine şi
n-a îndrăznit să fugă. Apa rece şi jetul puternic erau cât pe-aci să-l omoare.
A trebuit să intervină medicul spre a fi salvat.
Crescând înconjurat de oameni care-mi încurajau orice capriciu
ascultându-mă orbeşte, mi-a sporit plăcerea de a fi crud. Profesorii mei au
încercat să mă convingă să renunţ, prin comentariile despre „calea milei şi
binefacerilor” dar, în acelaşi timp, îmi recunoşteau autoritatea. Cei care mă
educaseră în spiritul acestei autorităţi erau chiar ei. Indiferent de exemplele
date cu referire la suverani iluştri şi conducători legendari, eu eram tot
împărat „deasupra oamenilor obişnuiţi”. De aceea sfaturile lor nu au avut un
efect prea mare asupra mea. Singura persoană din palat care putea să-mi
tempereze cruzimile era doica mea, doamna Wang. Ea era femeia care m-a
potolit din plânsete şi strigăte la întâlnirea cu împărăteasa Ţhî Si. Cu toate
că nu cunoştea nici măcar o hieroglifă, nemaivorbind de conversaţii despre
„calea milei şi binefacerilor” ori istoriile despre suverani iluştri şi conducători

85
legendari, dacă mă sfătuia ceva, o ascultam de fiecare dată.
Într-o zi, unul din eunuci, care se pricepea, mi-a prezentat un spectacol
cu marionete. Mi-a plăcut foarte mult şi am hotărât să-l răsplătesc
dăruindu-i o prăjitură. În acel moment mi-a venit o idee diavolească şi am
hotărât să-l necăjesc. Am scos nişte pilitură de fier din punga care-mi servea
pentru exerciţii cu gândul s-o pun în prăjitură. Văzându-mă ce vreau să fac,
doica m-a întrebat: „Stăpâne, cum poate un om să mănânce pilitură?”.
„Vreau să văd cum va arăta când va mânca prăjitura” am răspuns eu. „Dar
îşi va rupe dinţii. Şi dacă-şi va rupe dinţii nu va mai putea mânca. Cum pot
trăi oamenii fără să mănânce!”. Mi-am dat seama că are dreptate, dar nu
voiam să scap prilejul de a mă distra şi am zis: „Vreau să văd cum îşi rupe
dinţii, numai o dată!”. „Atunci, pune linte uscată în locul piliturii şi în felul
acesta poţi să te distrezi” m-a sfătuit ea. Astfel eunucul a scăpat de
nenorocire.
Altă dată mă jucam cu o puşcă cu aer, trăgând cu plumbi în ferestrele de
la locuinţele eunucilor. Mi se părea foarte nostim să fac găuri în hârtia 67 de
la ferestrele lor.
Cineva a trimis după doică, care a venit imediat.
„Stăpâne, înăuntru sunt oameni şi ai să răneşti pe cineva”, mi-a zis ea.
Abia atunci mi-am dat seama că aş putea răni pe vreunul din ei. Doica a
fost singura persoană care mi-a spus că şi ceilalţi sunt ca şi mine – oameni.
Nu numai eu am dinţi dar şi ceilalţi oameni au dinţi; nu numai dinţii mei nu
pot sfărâma pilitura de fier, dar nici ai celorlalţi oameni; aşa cum eu trebuie
să mănânc, şi ceilalţi oameni trebuie să mănânce spre a nu muri de foame;
şi ceilalţi oameni au simţuri şi vor percepe durerea? dacă vor fi răniţi.
Acestea erau cunoştinţe obişnuite, pe care le ştiam şi eu ca fiecare, dar în
mediul în care trăiam îmi venea greu să mă gândesc la ele. Nu eram în stare
să mă gândesc şi la ceilalţi oameni. În plus, niciodată nu i-am considerat pe
ceilalţi egali cu mine. Pentru mine ei nu erau decât „sclavi” şi „supuşi”. În
toţi anii petrecuţi la Curte, numai doica m-a făcut să înţeleg, folosind
cuvinte simple, că şi ceilalţi oameni sunt la fel ca mine.
Am crescut la sânul doicii care m-a alăptat până la vârsta de opt ani şi

67 În trecut, chinezii foloseau pentru ferestre hîrtie albă în loc de sticlă.

86
nici după aceea nu ne-am fi despărţit, după cum pruncul nu poate fi
despărţit de mama sa. Dar, la vârsta de opt ani, înaltele Consoarte au
alungat-o de la Curte fără ştirea mea. Atunci aş fi preferat s-o păstrez pe ea
în locul celor patru mame, dar oricât am plâns, n-au mai adus-o înapoi. Îmi
dau seama acum că, după plecarea doicii, în jurul meu nu mai era nimeni
să înţeleagă cu adevărat cuvântul „Omenie”. Dacă până la vârsta de opt ani
învăţasem câte ceva despre „omenie”, după această vârstă am uitat totul.
După ce m-am căsătorit, doica a fost găsită şi, din când în când, ea venea
la Palat unde rămânea câteva zile. În ultima perioadă a existenţei statului
„Manciu”68 am adus-o la Ceangciun, unde a rămas până la plecarea mea din
Nord-Estul Chinei69. Ea niciodată nu s-a folosit de situaţia specială în care
se afla pentru a obţine vreun avantaj. Era blândă din fire şi nu s-a certat
vreodată cu cineva; pe faţa-i plăcută, totdeauna îi flutura un zâmbet. Nu
vorbea mult, mai bine zis era tăcută. Dacă nimeni nu i se adresa, zâmbea în
tăcere. În tinereţea mea acest zâmbet al ei mi se părea tare ciudat. Ochii ei
păreau că privesc la ceva foarte îndepărtat, încât de multe ori mă întrebam
dacă nu vede ceva interesant pe cer ori în tablourile care atârnau pe pereţi.
Niciodată nu mi-a vorbit despre viaţa şi necazurile ei. După ce am fost
graţiat, l-am văzut pe fiul ei adoptiv şi abia atunci am înţeles câtă suferinţă
şi umilinţe a pricinuit „Marele Imperiu Thing” acestei femei care m-a alăptat
şi m-a crescut pe mine „împăratul acestui mare imperiu”.
Ea s-a născut în cel de-al 13-lea an al domniei împăratului Cuang Su
(1887), într-o familie de ţărani din provincia Hăpei. Mai avea un frate mai
mare cu şase ani decât ea. Tatăl ei, în vârstă de 50 de ani, cultiva cei câţiva
mu70 de teren luat în arendă pe o vale. Acest pământ bântuit de secetă sau
inundaţii nu producea atât încât să le ajungă să se hrănească şi să-şi
plătească dările nici în anii cei mai îmbelşugaţi. La vârsta de doi ani (în cel
de-al 16-lea an al domniei lui Cuang Su), în provincia Hăpei au avut loc mari
inundaţii. Întreaga familie a trebuit să părăsească satul plecând în pribegie.
Pe drum tatăl ei a vrut s-o abandoneze de câteva ori, dar de fiecare dată s-a
68 Statul marionetă creat de japonezi în nord-estul Chinei în anul 1934 unde a fost
instalat ca înpărat Pu I.
69 În 1945, după încheierea războiului.
70 1 mu = a 15-a parte dintr-un ha.

87
răzgândit şi a pus-o înapoi într-unul din coşurile de pe cobiliţă. În celălalt
coş erau îngrămădite tot felul de boarfe ce constituiau toată averea familiei.
Nu aveau cu ei niciun bob de orez. Când i-a povestit mai târziu fiului ei
adoptiv că a fost pe punctul de a fi abandonată, n-a avut niciun cuvânt de
reproş faţă de tatăl ei; repeta numai că tatăl ei, fiind înfometat, nu mai avea
putere să care coşul în care se afla ea şi că pe întreg drumul nu a putut să
capete nimic de mâncare, întâlnind numai oameni care erau în aceeaşi
situaţie cu ei.
În final, această familie de patru persoane – tata, mama, un băiat de nouă
ani şi o fetiţă de trei ani, a ajuns cu mare greutate la Peiţing. Îşi făcuseră
planul să se adăpostească în casa unui eunuc, rudă a lor, dar acesta a
refuzat să-i primească; au fost nevoiţi să colinde străzile cerşind. Peiţingul
era plin de zeci de mii de refugiaţi care dormeau pe străzi doborâţi de foame
şi frig. Tocmai atunci se construia Palatul de Vară pentru plăcerile
împărătesei Ţhî Si. Şi tot atunci s-a săvârşit din viaţă bunicul meu, prinţul
de Ciun. În însemnările despre împăratul Cuang Su se pot citi următoarele:
în acest an s-a săvârşit din viaţă bunicul meu. Împărăteasa Ţhî Si a trimis
demnitari la înmormântare. Tatăl meu a fost numit prinţ regent. La palatul
prinţului de Ciun s-au cheltuit arginţi cu nemiluita pentru înmormântare.
Bani obţinuţi de la sinistraţii care-şi vindeau copiii ca să poată trăi.
Familia Ţiao a vrut să-şi vândă copila, dar n-au găsit niciun cumpărător.
Stăpânirea, de teama unei răzmeriţe, a deschis o cantină pentru sinistraţi,
unde au putut să se hrănească şi ei pentru un timp. Fratele ei a intrat
ucenic la un frizer şi astfel au ieşit, cu mare greutate, din iarna aceea.
O dată cu venirea primăverii şi cu închiderea cantinei, ţăranii refugiaţi au
început să se gândească la pământurile lor şi s-au întors în satele de unde
plecaseră.
Ajungând în satul natal, familia Ţiao a trăit aici câţiva ani de foamete şi
frig. În 1900, când doica mea avea 12 ani, armatele unite ale celor opt state
i-au devastat satul. Ea a fost nevoită să fugă iarăşi la Peiţing, în căutarea
fratelui. Dar acesta nu avea posibilitatea s-o întreţină şi când a împlinit 15
ani a fost vândută unui curier de la Tribunal, numit Wang. Bărbatul ei era
bolnav de tuberculoză şi era un desfrânat. După trei ani de viaţă de sclavă,

88
ea a dat naştere unei fetiţe. La scurt timp, bărbatul ei a murit lăsându-şi
soţia, fiica şi părinţii fără niciun sprijin.
Tocmai atunci am venit şi eu pe lump şi ai mei aveau nevoie de o doică.
Din cele aproape 20 de persoane care s-au prezentat, a fost aleasă ea, fiind
cea mai sănătoasă, plăcută şi având mult lapte. Pentru a câştiga bani să-şi
întreţină fiica şi socrii, ea a acceptat unele din cele mai umilitoare condiţii:
să nu se întoarcă niciodată acasă, să nu-şi mai vadă fiica, în fiecare zi. Să
mănânce un bol de carne grasă nesărată şi altele. Pentru 2 liang de argint pe
lună. O fiinţă umană a fost transformată într-un animal de lapte pentru
mine.
În cel de-al treilea an de când mă alăpta, fiica ei a murit de malnutriţie.
Pentru ca supărarea să nu-i afecteze calitatea laptelui, familia mea nu i-a
vorbit de acest lucru.
În cel de-al nouălea an, o servitoare de la Curte s-a certat cu unul din
eunuci şi înaltele Consoarte au hotărât să-i alunge şi o dată cu ei au
alungat-o şi pe doica mea. Această femeie, care suferise atât în viaţă, care
petrecuse nouă ani în tăcere cu zâmbetul pe buze, abia acum a descoperit că
fiica ei nu mai era de mult printre cei vii.

CAPITOLUL III – ÎN ORAŞUL INTERZIS ŞI DINCOLO DE ZIDURILE LUI

1. Perioada Iuan Şîchai

Dimineaţa în Oraşul Interzis puteai auzi, câteodată, clocotul vieţii de


dincolo de zidurile lui. Deşi te aflai în inima palatului, puteai auzi strigătele
vânzătorilor ambulanţi, zgomotul căruţelor cu roţi din lemn şi chiar
cântecele soldaţilor de la palatul prezidenţial. Eunucii numeau aceasta
„ecoul oraşului”. După ce am plecat din Oraşul Interzis, mi-am amintit
adeseori de acest ecou care-mi crea o imagine stranie despre lumea din
afară. Impresia cea mai puternică mi-a lăsat-o fanfara militară de la palatul

89
preşedintelui Republicii, pe care am ascultat-o de nenumărate ori.
„Iuan Şîchai serveşte masa” mi-a spus odată eunucul-şef, Giang Tienhă.
„în timp ce mănâncă îi cântă fanfara, se crede mai mare decât Maiestatea
Voastră.”
După mimica feţei lui înţelegeam că era foarte indignat. Pe atunci nu
aveam decât opt ani, dar puteam să percep mânia din vocea lui. Sunetele
fanfarei îmi creau imaginea celui mai umilitor tablou: Iuan Şîchai aşezat la o
masă încărcată cu mâncăruri, mai multe chiar decât la masa împărătesei-
mamă, înconjurat de o armată de oameni care-l servesc, agitând evantaie să-
l răcorească, şi fanfara care cântă...
Mai exista şi un alt „ecou al oraşului” pentru care simţeam o atracţie din
ce în ce mai mare: erau spusele profesorilor mei în sala de studiu de la
Palatul IuThing în legătură cu zvonurile despre restauraţie.
Restauraţia, în limbajul din Oraşul Interzis, însemna „Refacerea
moştenirii strămoşeşti” şi, după cum spuneau foştii demnitari ai Dinastiei
Thing, „întoarcerea glorioasă la vechea ordine” sau „revenirea la guvernare a
Dinastiei Thing”. Aceste activităţi nu au început o dată cu scurta restauraţie
din 1917 şi nu s-au terminat o dată cu retragerea mea la Legaţia Japoniei în
1924, în cel de-al 13-lea an al Republicii.
Se poate spune că aceste activităţi n-au încetat nici măcar o zi de la
abdicarea mea în 1912 şi până la întemeierea Imperiului manciurian în
1934. La început mi-am jucat rolul ascultând de oameni în vârstă, mai
târziu am acţionat condus de instinctul meu de clasă. În copilărie profesorii
îmi erau îndrumători, dar în spatele lor se aflau, desigur, demnitarii de la
Administraţia Palatului. Aceştia obţinuseră acordul preşedintelui Republicii
să-l poftească pe Înălţimea Sa Imperială (aşa era numit tatăl meu) să
supravegheze treburile casei imperiale. Cu toate că entuziasmul lor nu era
mai mic decât al oricărui om din afara Oraşului Interzis, ulterior am înţeles,
treptat, că nu constituiau adevărata forţă care să realizeze restauraţia. Ei
înşişi au înţeles acest lucru. E nostim, dar real, speranţa de restauraţie
fusese pusă în seama celor care conduceau ţara după răsturnarea dinastiei.
Şi primul om în care s-a pus această speranţă era Iuan Şîchai, cel care
provocase indignarea palatului pentru ceea ce făcuse.

90
Îmi amintesc foarte clar că în Oraşul Interzis de la disperare se ajunsese
la speranţe, panica se transformase în bucurie. În acea perioadă scurtă,
atmosfera de la Curte devenise atât de agitată încât chiar şi eu, un copil de
opt ani, eram surprins.
În timpul vieţii împărătesei-mame, cu greu puteai să vezi un zâmbet în tot
palatul, iar eunucii oftau mereu de parcă se întâmplase cine ştie ce
catastrofă. Eu încă nu mă mutasem în Palatul Cultivării Spiritului. Locuiam
încă în Pavilionul Tinereţii Veşnice împreună cu împărăteasa-mamă şi de
câte ori mergeam să-i prezint respectul o vedeam cum îşi şterge lacrimile.
Odată, în timp ce mă plimbam, pe o alee din vestul palatului am văzut un
grup de eunuci care cărau o pendulă şi alte obiecte mari. Întristat, Giang
Tienhă mi-a spus: „împărăteasa a poruncit să fie duse la Ihăiuan (Palatul de
Vară). Nu ştiu ce se va întâmpla cu ele după ce vor fi duse acolo”.
Pe atunci aveau loc frecvente dezertări ale eunucilor. Printre ei circulau
zvonuri că după mutarea la Ihăiuan toţi vor fi omorâţi. Giang Tienhă vorbea
toată ziua despre acest lucru şi din când în când mă consola spunându-mi:
„După ce stăpânul celor zece mii de ani se va muta la Ihăiuan, supusul său
îl va sluji. Supusul tău nu este precum fricoşii aceia”. Îmi mai amintesc cum
în dimineţile acelea când stătea pe marginea „patului dragon” 71, citind în
locul meu, era tare deprimat.
În cel de al doilea an al Republicii, de Anul Nou, atmosfera a început să se
schimbe. Pe 31 decembrie 1912, profesorul meu Cen Paoşen a intrat în sala
de studiu de la Palatul IuThing, s-a aşezat şi, în loc să-şi ia pensula cu tuş
roşu cu care puncta textul, s-a uitat la mine zâmbind, apoi a zis:
„Mâine este Anul Nou după calendarul european. Va veni cineva din
partea Republicii să prezinte felicitări Maiestăţii Voastre. Este reprezentantul
preşedintelui Republicii”.
Nu-mi amintesc dacă atunci a fost prima dată când a acţionat ca
îndrumătorul meu politic, dar se pare că a fost prima dată când l-am văzut
într-unul din rarele momente când era mulţumit de sine. Mi-a spus că în
timpul primirii reprezentantului Republicii trebuie să-l tratez ca şi pe un
trimis al unei ţări străine. Nu trebuie să spun nimic, Şao Ing de la

71 Patul pe care dormea împăratul, decorat cu dragoni sculptaţi.

91
Administraţia Palatului va avea grijă de toate: eu nu aveam de făcut decât să
stau în spatele mesei dragon72 şi să ascult.
În ziua de Anul Nou am fost îmbrăcat în mantia brodată cu dragoni de
aur, mi-am pus coroana cu perlă, colanul de perle şi m-am aşezat solemn pe
tronul din Pavilionul Cerului fără Nori. De o parte şi de alta a mea s-au
orânduit demnitarii de la palat şi garda imperială. Giu Ciien, trimisul lui
Iuan Şîchai, a intrat în pavilion şi mi-a făcut de la distanţă trei plecăciuni, a
mai înaintat câţiva paşi şi mi-a mai făcut una, iar când a ajuns în faţa
tronului imperial a făcut alte trei. Apoi mi-a adresat urările de rigoare. După
ce a terminat el, Şao Ing s-a urcat pe podium şi a îngenuncheat în faţa mea.
Eu am scos din sertarul mesei dragon o cutie îmbrăcată în mătase galbenă
în care era răspunsul ce fusese pregătit dinainte şi i l-am dat. Şao Ing s-a
ridicat, l-a citit cu voce tare şi apoi mi l-a înapoiat. Giu Ciien s-a retras şi
astfel ceremonia a luat sfârşit.
A doua zi dimineaţa, schimbarea atmosferei era şi mai evidentă. Vocea lui
Giang Tienhă când mi-a citit lecţiile avute cu o zi înainte era voioasă şi în
sala de studiu profesorul meu Cen Paoşen îşi răsucea barba şi da din cap
zicând: „Tratamentul privilegiat a fost depozitat în arhivele naţionale şi
recunoscut de către toate puterile străine, însuşi preşedintele Republicii
trebuie să-l respecte”.
La scurt timp după Anul Nou, cu prilejul zilei mele de naştere – 13
ianuarie după calendarul chinezesc, preşedintele Iuan Şîchai a trimis iarăşi
soli să-mi prezinte felicitări. Aceste atenţii din partea lui Iuan Şîchai i-au
încurajat pe nobilii şi foştii demnitari Thing care se resemnaseră în primul
an al Republicii. Ei şi-au îmbrăcat iarăşi veşmintele Dinastiei Thing şi şi-au
pus pălăriile cu funduri roşii şi pene de păun: unii dintre ei au mers şi mai
departe, reînviind practica călăreţilor antemergători care degajau drumul şi
a cetelor de însoţitori.
În faţa Porţii de Nord a palatului şi în interiorul Oraşului Interzis era
acum mare agitaţie. În primul an al Republicii aproape toţi aceşti oameni
veneau îmbrăcaţi în haine de stradă şi se schimbau în veşmintele Curţii
când intrau în palat. Începând cu cel de al doilea an al Republicii, şi-au

72 Masa de care se folosea împăratul, decorată cu dragoni.

92
recăpătat curajul de a purta pe stradă pălăriile şi veşmintele de Curte.
În anul 1913, ziua de naştere şi a morţii împărătesei Long Iu a constituit
revenirea în totalitate la splendorile din trecut. Ziua ei de naştere a fost 15
martie şi la 7 zile după aceasta a murit. Iuan Şîchai l-a trimis pe Liang
Şîchai, şeful Secretariatului preşedintelui, s-o felicite pe împărăteasă cu
prilejul onomasticii. În scrisoarea sa oficială i se adresa cu următoarea
formulă solemnă: „Preşedintele marii Republici China i se adresează
Maiestăţii Sale împărătesei Long Iu, mamă a împăratului Marelui Imperiu
Thing”. După plecarea lui Liang Şîchai, a venit primul ministru Ţiao
Pingţiun, împreună cu toţi membrii cabinetului să-i prezinte respecte.
La moartea împărătesei Long Iu reacţiile lui Iuan Şîchai au fost şi mai
neaşteptate. El şi-a pus doliu la mână, a ordonat ca în întreaga ţară să fie
coborât drapelul în bernă timp de o zi, demnitarii militari şi civili să ţină
doliu timp de 27 de zile şi şi-a trimis tot cabinetul să prezinte condoleanţe.
Mitingul naţional de doliu care s-a desfăşurat în Palatul Armoniei Supreme a
fost prezidat de preşedintele Senatului. În cadrul armatei, de asemenea, s-a
ţinut un miting de doliu prezidat de generalul Tuan Cijui, unul din oamenii
de încredere ai lui Iuan Şîchai. În Oraşul Interzis, întimpinaţi de bocetele
eunucilor, intrau şi ieşeau oameni în robe negre ale Curţii imperiale şi
costume vestice73 ale Republicii. Membrii familiei imperiale şi nobilimea, care
primiseră poruncă să păstreze doliu timp de 100 de zile, radiau de bucurie.
Prezenţa lui Su Şîceang de la Ţhintao74 şi acceptarea de către acesta a
pălăriei cu două pene de păun oferită de Casa Imperială au produs mare
bucurie. După abdicarea Dinastiei Thing, acest mare perceptor al Curţii s-a
refugiat la Thingtao, care era sub ocupaţie germană.
Despre semnificaţia apariţiei lui la Peiţing voi vorbi mai departe.
Înainte de a se încheia funeraliile împărătesei Long Iu, în sudul Chinei a
izbucnit o mişcare de contestare a lui Iuan Şîchai, aşa-zisă „a doua
revoluţie”. În câteva zile, luptele au luat sfârşit cu victoria lui Iuan Şîchai.
Apoi el a încercuit Parlamentul cu poliţia militară şi l-a forţat să-l proclame
în mod oficial preşedinte (până atunci fusese preşedinte interimar). În

73 Costume europene.
74 Oraş-port la Marea Galbenă în provincia Şantung.

93
legătură cu aceasta, el mi-a trimis un raport care suna aşa:
„Maiestăţii Sale împăratul Marelui Imperiu Thing Marele preşedinte al
Republicii China se adresează Maiestăţii Sale împăratul Marelui Imperiu
Thing:
La 25 decembrie, în al treilea an al domniei împăratului Siian Thong, în
conformitate cu decretul împărătesei-mame, Iuan Şîchai a preluat puterea,
în ţară fiind instaurat sistemul republican constituţional. Iuan Şîchai a fost
învestit cu puteri depline pentru organizarea guvernului provizoriu al
Republicii; a fost realizată unitatea celor cinci naţionalităţi – manciuriană,
chineză, mongolă, hui75 şi tibetană, în cadrul teritoriului marii Republici
China.
Prin alegeri naţionale a fost proclamat mare preşedinte interimar al ţării.
De la asumarea acestei sarcini, a avut de înfruntat multe greutăţi. Astăzi
poate spune cu satisfacţie că a fost instaurată ordinea şi liniştea în întreaga
ţară, ca urmare, prin alegerile din 6 octombrie, al doilea an al Republicii
China, a fost proclamat oficial mare preşedinte. A fost unificată conducerea
statului, am fost recunoscuţi de ţările prietene, ca atare, şi-a asumat
atribuţiile începând cu 10 octombrie. Cele cinci naţionalităţi ale ţării noastre
doresc civilizaţie şi pace. Vă asigură că va conduce poporul spre ordine şi va
respecta cu stricteţe articolele din Tratamentul privilegiat, astfel încât
spiritul împărătesei Long Iu să-şi găsească liniştea în ceruri”.
Iuan Şîchai 19 octombrie, anul doi dl Republicii
Datorită ştirilor care nu mai conteneau, în rândurile demnitarilor vârstnici
au apărut multe comentarii: „Nu cumva Iuan Şîchai este un Ţao Ţao?”
„Acceptarea Republicii n-a fost decât înşelătoria lui Iuan Şîchai spre a
învinge sudul”.
„în Tratamentul privilegiat de ce nu s-a folosit termenul de «a abdica» şi s-
a folosit termenul «a renunţa la tron»?”
„Preşedintele a declarat că «formează Republica», înseamnă că o formează
numai experimental?” etc.
În iarna acelui an, la comemorarea morţii împăratului Cuang Su şi
împărătesei Long Iu, în faţa urnelor aşezate la Liang Căgiuan, a avut loc

75 Musulmani.

94
următoarea scenă:
Rolul principal l-a jucat Liang Tingfăn, care era mare meşter în mimică
(nu venise încă la Curte să-mi fie profesor). El a fost secondat de Lao
Naisiuan76, care se autointitula mare demnitar. După revoluţia din 1911, el
s-a ascuns la Thingtao unde s-a ocupat cu organizarea, la indicaţia nemţilor,
a „Asociaţiei respectului pentru Confucius”, formată din fugarii de la Curte.
Subiectul acestei scene a fost Sun Paoci, fost demnitar în provincia Şantung
în timpul Dinastiei Thing, membru al guvernului lui Iuan Şîchai, nou-numit
ministru de externe. În ziua respectivă, aceşti câţiva membri ai guvernului
au fost conduşi de Giao Pingţiun în faţa urnei. Giao Pingţiun şi-a dezbrăcat
hainele europene şi s-a îmbrăcat cu roba de Curte, a îngenuncheat de trei
ori şi a făcut nouă plecăciuni. La început Liang Tingfăn a fost foarte
impresionat, neînţelegând ce se întâmplă. Dintre membrii guvernului
prezenţi, care nu se îmbrăcaseră cu robele de Curte, l-a fixat pe Sun Paoci.
S-a apropiat şi arătând cu degetul spre nasul lui a întrebat:
„Cine eşti? Din ce ţară vii?”
Sun Paoci a rămas blocat, iar în rândurile celor prezenţi s-a produs
agitaţie.
Liang Tingfăn cu degetul tremurând arăta spre Sun Paoci şi, cu o voce din
ce în ce mai ridicată, i-a zis:
„Ai uitat că eşti fiul lui Sun Giting 77. Ai fost demnitar al Marelui Imperiu
Thing, iar astăzi vii îmbrăcat cu asemenea haine să aduci omagii
strămoşilor. Nu-ţi este ruşine? Eşti un om de nimic!”
„I-ai spus bine. E un om de nimic!” s-a alăturat şi Lao Naisiuan.
În jurul lor s-au strâns o mulţime de oameni. Sun Paoci a plecat capul
spunând:
„N-ai greşit, sunt un om de nimic!”
Mai târziu Liang Tingfăn a povestit această scenă mai colorat şi cu cât o
povestea mai mult, cu atât căpăta iz de legendă.
Cel de-al treilea an al Republicii a fost considerat de către unii anul
restauraţiei. Lucrurile care s-au petrecut atunci îi făceau pe loialiştii

76 Fost ministru adjunct al Educaţiei în timpul Dinastiei Ţhing.


77 Unul dintre marii demnitari din vremea împăraţilor Thong Gi şi Cuang Să.

95
Dinastiei Thing să fie din ce în ce mai bucuroşi. Iuan Şîchai a ars mirodenii
la templul lui Confucius, s-a revenit la folosirea titlurilor administrative
imperiale, a fost înfiinţat Institutul pentru elaborarea istoriei Dinastiei Thing
şi a avut loc înălţarea în grad a foştilor demnitari Thing. Lucrul cel mai
uluitor însă a fost numirea lui Ceau Arsun, fostul guvernator al celor trei
provincii din Nord-Estul Chinei, în funcţia de şef al Institutului pentru
istoria Dinastiei Thing. Profesorul meu Cen şi alţii l-au considerat a fi un
cameleon, dar el a declarat: „Eu sunt demnitar al Dinastiei Thing, voi scrie
istoria acestei dinastii; Dinastia este cea care mă hrăneşte, voi servi
Dinastia.” Lao Naisiuan, care se refugiase la Thingtao, a scris un articol prin
care propunea „restaurarea puterii” Dinastiei Thing. Totodată, el i-a trimis o
scrisoare lui Su Şîceang în care-l ruga să-l convingă pe Iuan Şîchai să facă
acest lucru. Su Şîceang era în acel timp mare perceptor al Curţii şi ministru
de externe al guvernului Republicii. El i-a dat scrisoarea primită lui Iuan
Şîchai. Acesta a trimis un om cu o scrisoare din partea lui prin care-l invita
pe Lao Naisiuan să vină la Peiţing în calitate de consilier. Au mai fost şi alte
persoane care pledau pentru restauraţie şi din Peiţing şi din provincii. Se
zice că în acel an al restauraţiei chiar un bandit din Sîciuan, cunoscut sub
numele de „13 fraţi”, şi-a pus roba de curte şi a început să-şi dea aere de
demnitar, aşteptând să se bucure de roadele restauraţiei.
În Oraşul Interzis nimeni n-a mai amintit de mutarea la Palatul de Vară.
Şi Su, şeful Administraţiei Palatului, prudent, s-a dus la Iuan Şîchai, cu care
era frate de cruce, de unde s-a întors cu veşti îmbucurătoare. Iuan i-a zis
acestuia: „Frate, nu-ţi dai seama că aceste manevre sunt pentru a înfrunta
Sudul? Templul strămoşilor imperiali se află în Oraşul Interzis, cum ar
putea Maiestatea Sa să se mute? Pe de altă parte, cine altcineva ar putea
locui în palat în afară de Maiestatea Sa?” Toate acestea mi le-a spus mult
mai târziu un oficial care lucrase pe vremea aceea la Administraţia Palatului.
În acele zile, nici Şi Su nici tatăl meu nu au discutat niciodată direct cu
mine despre treburile acestea. O făceau numai prin profesorul Cen Paoşen
atunci când era necesar. El îmi spunea aşa: „După cum se pare, preşedintele
lor continuă să acorde un regim special împăratului. Tratamentul privilegiat
este depozitat în arhivele naţionale...”.

96
Cen Paoşen părea că nu spune totul. Amintindu-mi acum, îmi explic
atitudinea lui „prudentă” de atunci. În comparaţie cu optimismul celor din
afară, în Oraşul Interzis, în acele zile, categoric, era mult mai multă rezervă
şi prudenţă. Desigur, multe din acţiunile lui Iuan Şîchai – începând cu
referirea la „spiritul împărătesei în ceruri” până la asigurarea în secret că
„Maiestatea Sa” nu poate să părăsească palatul imperial ancestral – creaseră
numai unele iluzii în Oraşul Interzis, de aceea cei de aici nu puteau să fie
prea entuziasmaţi. Schimbarea climatului politic în Peiţing la sfârşitul acelui
an zis „al restauraţiei” dovedeşte că aceste rezerve erau justificate.
Schimbarea a început când un demnitar al Republicii a propus să se
treacă la investigarea acestor zvonuri. Iuan Şîchai a dat instrucţiuni
Ministerului de Interne să „verifice şi să ia măsuri” în acest caz. Rezultatul a
fost că Sung Iujăn, unul dintre susţinătorii restauraţiei, a fost destituit şi
trimis sub escortă militară în oraşul lui natal. Vestea aflându-se, a produs
panică în unele cercuri, nu s-a mai vorbit de revenirea Dinastiei Thing la
putere, iar Lao Naisiuan n-a mai avut curajul să părăsească Thingtao şi să
vină la Peiţing spre a-şi lua în primire postul de consilier oferit de Iuan
Şîchai. Dar confuzia continua să existe, deoarece pe documentul cu privire
la investigaţie Iuan Şîchai pusese următoarea rezoluţie ciudată:
„Sunt interzise cu toată severitatea zvonurile cu privire la restauraţie, dar
nu trebuie luate prea în serios.”
La expulzare, Sung Iujăn a primit din partea lui Iuan Şîchai suma de 3000
de iuani, iar pe parcursul drumului autorităţile din localităţile pe unde a
trecut s-au întrecut în a oferi banchete în cinstea lui.
Se crease o asemenea situaţie încât nu se mai ştia dacă Sung fusese
pedepsit ori răsplătit. În cel de-al 4-lea an al Republicii, 1915, Frank
J.Goodnow, consilier american pe lângă preşedinţie, a publicat un articol în
care argumenta că sistemul republican nu este potrivit pentru condiţiile
Chinei. După aceasta a apărut „Ciou An Hui” – „Societatea pentru
asigurarea păcii”, sub controlul lui Iuan Şîchai, care se pronunţa pentru
desemnarea acestuia ca împărat al Imperiului China. Acum erau evidente
pentru oricine scopurile pe care le urmărea Iuan Şîchai prin restauraţie.
Clarificându-se lucrurile, atmosfera în Oraşul Interzis s-a schimbat iarăşi.

97
Era pe timpul când eu auzeam fanfara care cânta în palatul preşedintelui
din Parcul Mării de Sud. Pe atunci se renovau trei pavilioane din Oraşul
Interzis. Eunucul Giang Tienhă mi-a spus că, de fapt, se fac pregătiri pentru
urcarea pe tron a lui Iuan Şîchai. Apoi Pu Lun, în numele Casei Imperiale şi
a „celor opt steaguri manciuriene, a trimis un mesaj lui Iuan Şîchai,
poftindu-l să urce pe tronul ţării. După aceea s-a dus la înaltele Consoarte
să le ceară însemnele puterii imperiale – armele pentru ceremonii şi sigiliul.
Toate aceste veşti m-au întristat şi înfricoşat, producându-mi panică. Deşi
profesorul meu, Cen, nu îndrăznea să discute cu mine în mod deschis, eu
realizam sensul următoarei expresii antice:” Aşa cum pe cer nu există doi
sori, într-o ţară nu pot fi doi împăraţi.” Dacă Iuan Şîchai devenea împărat,
m-ar mai fi tolerat el pe mine în această postură? În istoria Chinei au fost
atâtea exemple: numai în Perioada Primăverii şi Toamnei (770-473 î.e.n.) au
fost ucişi 36 de împăraţi.
În acele zile, fiecare om din palat urmărea cu teamă activităţile din cele
trei pavilioane. Oricine trecea prin faţa lor se uita cu îngrijorare să vadă dacă
renovatul de care era legată soarta lor s-a încheiat. Înaltele Consoarte
ardeau mirodenii şi se rugau în fiecare zi la zeul protector al Dinastiei Thing
să le vină în ajutor. Armele pentru ceremonii fuseseră luate în grabă de Pu
Lun, dar nu şi sigiliul care, fiind în limbile chineză şi manciuriană, nu-i era
lui Iuan Şîchai de niciun folos.
Pe atunci, cea mai evidentă schimbare din Palatul IuThing se referea la
marea curtuoazie faţă de Iu Ţung, însoţitorul meu de studiu, care era fiul lui
Pu Lun, protejatul lui Iuan Şîchai. Acesta devenise favoritul înaltelor
Consoarte. Era chemat la ele destul de des şi i se ofereau o serie de atenţii.
Când vorbeam eu, dacă pomeneam numele lui Iuan Şîchai, profesorul îmi
făcea semn să am grijă să nu fiu auzit de Iu Ţung, care ar fi putut să-i
transmită lui Pu Lun, tatăl lui, cele auzite.
Într-o zi, când Iu Ţung a fost chemat la înaltele Consoarte, profesorul Cen,
după ce s-a uitat mai întâi pe fereastră să fie sigur că acesta s-a îndepărtat,
a scos din sân o hârtie şi mi-a zis complice:
„Supusul Maiestăţii Sale a avut o prevestire ieri noapte. Îl rog să citească
această prezicere.”

98
Am luat hârtia şi am citit: „Duşmanul meu e bolnav; nu poate să se
apropie de mine. Semne prielnice.” Ei mi-a explicat că aceasta înseamnă că
duşmanul meu – Iuan Şîchai, va avea un viitor tragic şi nu va putea să-mi
facă niciun rău. Aceasta era o prevestire bună pentru mine. Pentru a fi sigur
că prevestirea se va realiza, el a făcut mai multe încercări – a ars carapace
de broască, a consultat planta căreia îi zice „coada şoricelului” etc., toate au
dat acelaşi rezultat. Mi-a cerut să fiu liniştit, deoarece toate semnele arată că
prezicerea e bună.
Bietul bătrân profesor, preocupat de soarta mea, a apelat la toate
metodele de prezicere din epoca primitivă. Astfel a tras o concluzie optimistă,
în sensul că „ticălosul de Iuan Şîchai nu va avea un sfârşit bun şi că
articolele Tratamentului privilegiat sunt intangibile.”
Activitatea desfăşurată de profesorii mei, de tatăl meu şi de demnitarii de
la Curte de a-mi proteja poziţia şi articolele din Tratamentul privilegiat nu s-
a redus numai la consultarea oracolelor. Cu toate că nu mi s-a spus nimic,
eu bănuiam că făceau şi altceva. Ei au ajuns la un târg cu Iuan Şîchai,
adică: Curtea Thing să-l sprijine pe Iuan Şîchai să devină împărat, iar
împăratul Iuan să respecte tratamentul privilegiat. Administraţia palatului i-
a prezentat lui Iuan Şîchai un document în care se spunea: „Întrucât
reprezentanţii naţiunii au hotărât ca forma de stat să fie monarhie
constituţională şi l-au desemnat pe preşedinte ca împărat al imperiului
China, Casa noastră Imperială, având în vedere necesitatea înnoirii şi
asigurării liniştii şi păcii, acceptă această hotărâre.”
în schimbul acestui document, s-a primit un exemplar al Tratamentului
privilegiat cu următoarele înscrisuri făcute de Iuan Şîchai:
„Dinastia anterioară nu s-a putut menţine. A rămas numai cu numele pe
care-l respectăm. Niciunul din paragrafele articolelor Tratamentului
privilegiat nu va putea fi modificat. Acestea vor fi incluse în Constituţie.”
Iuan Şîchai
Aceste două documente au fost incluse în decretul prezidenţial din 16
decembrie, anul 4 al Republicii China.
Am găsit în jurnalul tatălui meu însemnarea că, înainte de publicarea
decretului, la cererea lui Iuan Şîchai, se ajunsese la înţelegerea ca eu să fiu

99
însurat cu una din fiicele lui. Întrucât înaltele Consoarte se împotriveau, iar
Iuan Şîchai a fost numai 83 de zile împărat, articolele preferenţiale nu au
fost înscrise în Constituţie, iar eu nu am apucat să mă căsătoresc cu fiica
sa. De fapt, Iuan Şîchai a murit de ciudă, urmare a unui puternic val de
proteste împotriva sa.

2. Restauraţia din 1917

Vestea morţii lui Iuan Şîchai a fost primită cu mare bucurie în Oraşul
Interzis. Eunucii alergau de colo-colo să ducă ştirea, înaltele Consoarte nu
mai conteneau cu rugăciunile şi arsul mirodeniilor la temple, la Palatul
IuThing au fost întrerupte lecţiile pentru o zi...
Acum în Oraşul Interzis erau exprimate noi opinii:
„Iuan a murit pentru că a vrut să uzurpe tronul”.
„Monarhia nu poate fi înlăturată: poporul doreşte vechii suverani”.
„Iuan Şîchai nu poate fi comparat cu Napoleon al III-lea, el nu a avut
strămoşi pe care să se poată bizui”.
„Mai bine să fie repus în drepturi vechiul suveran, decât un nou împărat
ca Iuan Şîchai...”
Toate aceste opinii erau pe acelaşi ton cu comentariile profesorilor mei,
care ziceau: „Datorită marii bunătăţi şi binefacerilor Dinastiei, poporul din
întreaga ţară se gândeşte la vechea ordine.”
Acum sentimentele mele nu mai erau ca cele din primii ani, începuseră să
mă intereseze ziarele.
La scurt timp după moartea lui Iuan Şîchai, presa era plină de ştiri despre
„Insuccesul Partidului Imperial”, „Pericolul banditesc mongolo-manciurian”.
Am înţeles din aceste ştiri că patru nobili manciurieni – Şan Ci, Pu Uei, Şăng
Iu, Thie Liang, care se opuseseră de la început în mod deschis Republicii,
acum acţionau în favoarea mea. Ei au făcut diverse încercări în favoarea
restauraţiei, fără succes. Mai târziu, Thie Liang s-a ascuns într-o concesiune
străină de la Thienţin, iar ceilalţi s-au refugiat în concesiunile japoneze din
Talien, unde au coalizat cu cercurile militare şi financiare ale acestei ţări, în

100
vederea restauraţiei pe cale militară. Cel mai activ dintre ei a fost Şan Ci,
care a obţinut un milion de ieni de la bancherul Ohira Kihachiro pentru
instruirea unei armate de câteva mii de manciurieni şi mongoli de către
ofiţerii japonezi. După moartea lui Iuan Şîchai, ei au declanşat tulburările.
Unul din grupuri, sub comanda nobilului mongol Babojab, a ajuns cu
armata sa până aproape de Giang Ţiachou. 78 Pericolul se apropia. Dar în
urma unei lovituri militare, acesta, a fost ucis de unul din subordonaţii săi.
În zilele cele mai tulburi apăruse o situaţie ciudată: în Nord-Estul Chinei
aveau loc lupte între trupele „loialiste” şi cele republicane, în timp ce la
Peiţing Republica şi „Mea Curte” continuau schimburile de vizite de
curtoazie. Entuziasmul din Oraşul Interzis după moartea lui Iuan Şîchai nu
a fost influenţat de luptele armatei lui Babojab şi Şan Ci şi nici înfrângerea
trupelor imperiale n-a diminuat acest entuziasm.
După moartea lui Iuan, Li Iuanhung a fost numit preşedinte, iar Tuan
Cijui premier. Curtea l-a trimis pe Pu Lun să prezinte felicitări noului
preşedinte. Li Iuanhung a trimis, la rândul lui, un reprezentant să
mulţumească şi, totodată, a înapoiat armele de ceremonie pe care le luase
Iuan Şîchai. Unii dintre nobilii Dinastiei au primit decoraţii republicane,
inclusiv cei care stătuseră ascunşi în timpul lui Iuan Şîchai. De Anul Nou şi
cu prilejul zilei mele de naştere, preşedintele a trimis reprezentanţi să-mi
adreseze urări. La rândul său, tatăl meu a oferit daruri bogate preşedintelui
Li şi premierului Tuan. Administraţia palatului era mai ocupată ca oricând
să ofere ranguri postume, permisii de a intra călare în Oraşul Interzis, de a
purta pălărie cu pană de păun, să aducă fete dintre care să fie alese
cameriste pentru înaltele Consoarte, să recruteze eunuci, deşi Tratamentul
pivilegiat interzicea acest lucru etc. Desigur, mai erau şi alte activităţi pe
care eu nu le ştiam, începând cu dineurile particulare până la banchetele
oficiale oferite în onoarea membrilor parlamentului republican.
Într-un cuvânt, Oraşul Interzis era tot atât de activ ca şi în zilele de glorie.
O dată cu primirea lui Giang Siin în Î917 (cel de-al şaselea an al Republicii)
în audienţă, spre a-mi prezenta respectul, s-a intensificat mişcarea pentru
restauraţie.

78Localitate în apropiere de Peiţing.

101
Înainte de aceasta, mai primisem demnitari să-mi prezinte respectul, dar
putini şi toţi manciurieni. Activitatea mea zilnică de până atunci se rezuma
la studiul de la Palatul IuThing şi citirea ziarelor la Palatul Iangsin (Palatul
Cultivării Spiritului). În rest, mă distram. Eram foarte bucuros văzând cât de
multe persoane îmbrăcate în veşmintele de Curte intrau şi ieşeau din palat.
Ştirea despre ridicarea trupelor loialiste ale prinţului Su şi Babojab m-a
entuziasmat şi mai mult, iar înfrângerea lor m-a deprimat. Dar, în general,
am uitat repede toate aceste treburi. Eram, desigur, îngrijorat de soarta
prinţului Su, care se retrăsese la Talien, dar numai strănutul uneia dintre
cămile a fost suficient să mă facă să-l uit. De ce trebuia să-mi port eu de
grijă dacă-i aveam pe tatăl meu, profesorii şi miniştrii care se îngrijeau de
toate? Când profesorii îmi aduceau la cunoştinţă ceva, însemna că treburile
fuseseră deja discutate şi hotărâte. Aşa s-a întâmplat şi în 16 iunie 1917.
Cen Paoşen, care obţinuse de curând rangul de „Mare Curator”, şi Liang
Tingfen, nou-numit profesor, au venit în acea zi împreună la Palatul IuThing.
Înainte de a se aşeza, Cen Paoşen mi-a spus:
— Maiestatea Voastră astăzi nu face lecţii. Un înalt demnitar va veni în
audienţă la Maiestatea Voastră. Va fi anunţat îndată de către un eunuc.
— Cine este? am întrebat.
— Giang Sun, viceguvernatorul provinciilor Ţiangsu, Ţiangsi şi Anhui.
— Giang Sun? Giang Sun care n-a vrut să-şi taie coada?
— Chiar el, chiar el, a răspus Liang Tingfăn dând din cap. Maiestatea
Voastră are o memorie foarte bună, n-a scăpat prilejul să mă flateze el.
În realitate, nu era nevoie de memorie, având în vedere că doar cu câteva
zile înainte îmi spusese istoria lui Giang Sun. După instaurarea Republicii,
el şi soldaţii din armata lui au continuat să-şi păstreze cozile. Iuan Şîchai a
înăbuşit „a doua revoluţie” în 1913 (al doilea an al Republicii) folosindu-se
de ostaşii cu cozi pentru capturarea Nanţingului. Aceşti soldaţi au jefuit şi
incendiat şi din greşeală au rănit nişte funcţionari japonezi de la Consulatul
acestei ţări. Acest lucru a provocat protestul Japoniei. Conflictul s-a încheiat
numai după ce Giang Sun s-a prezentat la consul şi şi-a cerut scuze, cu
promisiunea de a plăti toate daunele. La moartea împărătesei Long Iu, a
trimis o telegramă de condoleanţe în care se referea la doliul naţional. Tot el

102
a mai spus că „toţi demnitarii republicani sunt supuşii Marii Dinastii Thing”.
După moartea lui Iuan Şîchai, în presă a fost publicată o altă telegramă a lui
Giang în care-şi preciza poziţia politică. La primul punct se arăta: „Eu
respect marea importanţă a articolelor Tratamentului privilegiat pentru
Dinastia Thing”. Eram încredinţat că este un supus loial şi voiam să-l văd
cum arată.
În concordanţă cu practica Casei Thing, nimeni nu trebuia să fie prezent
când împăratul primea un demnitar în audienţă. De fiecare dată, în
asemenea cazuri, profesorul meu îmi spunea dinainte cum trebuie să
procedez. De data aceasta, Cen Paoşen m-a sfătuit cu toată seriozitatea că
trebuia să laud spiritul de loialitate de care a dat dovadă Giang Sun.
Amintindu-mi că el este înalt Comisar pentru Fluviul Cel Lung şi că are 60
de batalioane la Sugiou şi Iengiou, mi-a mai spus că pot să-l întreb despre
situaţia militară din Sugiou şi Iengiou şi în felul acesta să-l fac să înţeleagă
interesul împăratului faţă de el. În încheiere, profesorul Cen a repetat de
câteva ori: „Giang Sun nu poate să nu laude pe Maiestatea Voastră.
Maiestatea Voastră trebuie să ţină minte să răspundă cu modestie, punând
în evidenţă virtuţile divine ale Maiestăţii Voastre.” „Cu cât Maiestatea
Voastră va fi mai modestă, cu atât va fi mai înţelept. După audienţa de data
trecută Lu Jungthing şi acum mai trimite scrisori în care laudă pe
Maiestatea Voastră”, a adăugat profesorul Liang.
Lu Jungthing era înalt Comisar pentru provinciile Cuantung şi Cuansi 79. A
fost primul general republican căruia i s-a permis să intre călare în Oraşul
Interzis. Cu două luni înainte, el s-a deplasat la Peiţing să se întâlnească cu
Tuan Cijui. Nu ştiu de ce atunci el a venit mai întâi la palat să-mi prezinte
respectele sale şi a donat 10 mii de iuani pentru plantarea de pomi la
mormintele strămoşilor. Înapoindu-mă la Palatul Iangsin, mi-am amintit,
dintr-o dată, că şi atunci profesorii mei au fost tot atât de grijulii cu
sfaturile. Apariţia lui Lu Jungthing în acea vreme în Oraşul Interzis părea un
lucru extraordinar. Administraţia palatului şi profesorii mei au pregătit
daruri deosebite de alte dăţi: două tablouri tuilien 80 caligrafiate de mine, cu

79 Provincii din sudul Chinei.


80 Tablouri conţinând numai inscripţii de cauzalitate, care se oferă perechi.

103
hieroglifele „Fericire” şi „Viaţă Lungă”, o figurină din aur reprezentându-l pe
Buddha, macheta din jad a sigiliului imperial şi alte obiecte de valoare.
Ulterior, Lu Jungthing a trimis o scrisoare în care-l ruga pe Şi Siu să
mulţumească împăratului pentru mărinimia sa. După aceea, toate discuţiile
cu profesorii şi cu eunucii începeau cu referiri la Lu (Junthing) din sud şi
Giang (Sun) din Nord. Giang Tienhă mi-a spus odată: „Bucurându-se de
loialitatea lui Lu din sud şi Giang din nord, Dinastia manciuriană va fi
salvată.”
Am încercat să-mi fac o imagine despre figura lui Giang Sun din revistele
pe care mi le cumpărau eunucii, dar n-am reuşit. La scurt timp după ce am
intrat în Palatul Iangsin, s-a prezentat şi Giang. Şedeam pe tron, iar el a
îngenuncheat în faţa mea, plecându-şi fruntea spre pământ.
„Supusul Giang Sun îngenunchează şi-ţi prezintă respectul său”
I-am arătat un scaun alăturat şi i-am spus să se aşeze (deja la Curte nu
mai exista practica ca demnitarii pe tot timpul audienţei la împărat să
rămână în genunchi). A mai făcut o plecăciune mulţumindu-mi şi s-a aşezat.
Aşa cum mă învăţaseră profesorii, l-am întrebat despre situaţia militară din
zonele Sugiou şi Iengiou, dar n-am fost atent la răspunsul lui. Am rămas
dezamăgit de acest „loial supus” al meu. Era un om mătăhălos,. Îmbrăcat în
robă şi vestă de mătase, cu o faţă roşcovană, umbrită de sprâncene stufoase.
Gâtul său gros şi scurt m-a făcut să mă gândesc că, dacă n-ar fi avut barbă,
ar fi semănat cu un eunuc de la bucătăria imperială. M-am uitat cu atenţie
să văd dacă are coadă şi într-adevăr avea o coadă lungă şi căruntă.
Apoi a început să vorbească şi, aşa cum se aştepta profesorul Cen, el mi s-
a adresat în termeni foarte respectuoşi:
„Maiestatea Voastră este într-adevăr eminent” a zis el.

104
„E prea mult spus”, am răspuns eu. „Sunt tânăr şi cunosc puţine lucruri.”
„împăratul, bunicul sfânt81 al acestei dinastii, a venit la tron tot copil fiind,
n-avea decât cinci ani” a zis el.
„Cum pot eu să mă compar cu acest august strămoş? El este strămoşul
meu, dar...”
Audienţa n-a durat mai mult de 5-6 minute. Mi s-a părut grosolan; nu se
putea compara cu Ţăng Cuofan. Nu am rămas prea impresionat de el. Dar a
doua zi, când Cen Paoşen şi Liang Tingfăn mi-au spus zâmbind că Giang
Sun m-a lăudat pentru modestie şi inteligenţă, am fost foarte satisfăcut de
mine însumi. Nici nu mi-am mai pus întrebarea de ce Giang a venit în
audienţă ori de ce profesorii mei erau chiar mai bucuroşi decât atunci când
venise în audienţă Lu Jungthing, ori de ce Administraţia palatului îi oferise
cadouri mai bogate decât lui Lu, ori de ce înaltele Consoarte oferiseră un
banchet în cinstea lui.
După două săptămâni, la 1 iulie (13 mai după calendarul chinezesc),
profesorii mei Cen Paoşen, Liang Tingfăn şi Giu Iufan, care era nou, au venit
la Palatul IuThing; toţi trei aveau feţele grave. Cen Paoşen a vorbit primul:
„Giang Sun a venit încă de dimineaţă...”
„A venit iarăşi să prezinte respectele sale?”
„Nu, nu a venit numai să prezinte respecte, ci să repună pe Maiestatea
Voastră în drepturile ce i se cuvin şi să restaureze Marele Imperiu Thing.
Toate pregătirile au fost făcute şi a fost rezolvat totul.”
Văzând că am tresărit, el a spus repede: „Maiestatea Voastră trebuie să fie
de acord cu propunerea lui Giang Sun. El cere acest lucru în numele
poporului; cerul se învoieşte cu dorinţele poporului...”
Eram năucit de această veste neaşteptată. Mi-am fixat privirea pe Cen
Paoşen, în speranţa că va mai spune ceva despre felul cum să mă port ca
„împărat cu adevărat”.
„Maiestatea Voastră nu trebuie să vorbească prea multe cu Giang Sun. N-
are decât să fie de acord cu ce spune el”, a zis Cen. După care, plin de
încredere, a adăugat: „Numai că Maiestatea Voastră nu trebuie să ac cepte
dintr-o dată, la început trebuie să refuze şi numai în final să zică” Dacă aşa

81 se referea la împăratul Cang Si.

105
stau lucrurile, voi fi nevoit să accept”.
M-am întors la Palatul Iangsin şi l-am primit din nou în audienţă pe Giang
Sun. De data aceasta, ceea ce mi-a spus era asemănător cu ce scria în
Memoriul privind restauraţia, pe care-l înaintase el, cu excepţia faptului că
s-a exprimat mai puţin elegant.
„împărăteasa Long Iu nu a vrut să ducă poporul la dezastru de dragul
poziţiei unei familii ilustre şi de aceea a semnat edictul privind instaurarea
Republicii. Dar cine s-ar fi gândit că lucrurile vor merge aşa de prost, că
poporul nu mai are cum să trăiască... Republica nu corespunde condiţiilor
din ţara noastră... Numai repunerea în drepturi a Maiestăţii Voastre va salva
poporul.”
După ce el a terminat de citit, eu am spus: „Sunt prea tânăr, nu am nici
însuşirile şi nici virtuţile necesare. Nu pot să-mi asum o misiune atât de
grea.” El m-a copleşit cu laude şi mi-a amintit iarăşi că împăratul Cang Şi s-
a urcat pe tron la vârsta de cinci ani. Ascultându-i vocea monotonă, mi-a
venit în minte o întrebare:
„Ce se va întâmpla cu preşedintele Republicii? I se va acorda şi lui un
Tratament privilegiat?”
„Li luanhung a fost invitat să-şi dea singur demisia. Maiestatea Voastră i-
o va aproba şi asta-i tot.”
„Ooo...” Deşi încă nu înţelesesem ce se va întâmpla, m-am gândit că
profesorii se puseselă de acord şi că ar fi mai bine să termin audienţa mai
repede şi am zis: „Dacă aşa stau lucrurile, sunt nevoit să accept”.
Cu acestea, m-am considerat iarăşi împărat al „Marelui Imperiu Thing”..
După plecarea lui Giang Siin oamenii au început să se perinde prin faţa
mea, făcând plecăciuni, care să-şi prezinte respectul, care să-mi
mulţumească, unii şi pentru una şi pentru alta. Apoi au fost aduse o
grămadă de „Edicte Imperiale” pregătite dinainte. În prima zi a urcării mele
pe tron am semnat nouă edicte, printre care demisia preşedintelui Li
luanhung, numirea unor demnitari etc.
Bătrânii locuitori ai Peiţingului îşi amintesc că, într-o dimineaţă, poliţia a
dat un ordin la care nu se aştepta nimeni: la fiecare casă să fie arborat
drapelul cu dragonul imperial. Oamenii au trebuit să improvizeze steaguri

106
din hârtie lipită cu cocă. Veşmintele de pe timpul Dinastiei Thing, care nu se
mai văzuseră de câţiva ani, au reapărut pe străzi, purtate de persoane ce
arătau de parcă erau scoase din sicrie. Ziarele au tras ediţii speciale cu ştiri
despre restauraţie, care s-au vândut la preţuri mult mai mari decât cele
obişnuite. În mijlocul acestui peisaj ciudat, se puteau auzi vocile vânzătorilor
de ziare care strigau că vând „Edictele împăratului Stian Thong” aşa cum se
vindeau antichităţile. „Cu şase iuani cumpăraţi edicte”, „Peste câteva zile
acestea vor deveni antichităţi”, „Antichităţi de şase iuani, nu sunt scumpe
deloc”.
Prăvăliile şi meseriaşii din afara Porţii Cien 82 au făcut vânzare mare în
acele zile; croitorii nu mai pridideau cu vândutul steagurilor pe care le
confecţionau cât puteau mai repede; în consignaţii demnitarii nou-numiţi se
luptau pentru hainele de Curte; peruchierii de la teatre erau asaltaţi de cei
care-şi confecţionau cozi false din păr de cal. Îmi amintesc că în acele zile
Oraşul Interzis era împânzit de oameni purtând robe de Curte şi pălării cu
pene de păun. Pe spatele fiecărui bărbat atârna o coadă. După aceea, când
armata de pedepsire a răsculaţilor a intrat în Peiţing, peste tot se vedeau
aruncate cozi adevărate: se zicea că sunt cozile ostaşilor din armata lui
Giang Sun, care pentru a se salva şi le tăiaseră şi le aruncaseră.
Dacă acei vizitatori din Oraşul Interzis ar fi avut previziunea vânzătorilor
de ziare despre soarta „Edictelor imperiale” şi ale cozilor, n-ar fi fost atât de
entuziasmaţi imediat după restauraţie.
În acele zile, personalul de la Administraţia palatului, foarte numeros, era
îmbrăcat corect, ordonat, în robe de Curte.
Unul dintre aceştia mai trăieşte şi astăzi; amintindu-şi, mi-a spus odată:
„în zilele acelea noi scriam la edicte până seara târziu. Înaltele Consoarte ne
trimiteau mâncarea şi ni se spunea că nu trebuie să mulţumim pentru acest
lucru, deoarece se ştie că muncim din greu”. El nu ştia însă că înaltele
Consoarte, fericite, toată ziua ardeau mirodenii la templu în faţa statuii lui
Buddha şi n-aveau timp să-i primească pentru mulţumiri.
Dar prinţii şi nobilii clanului imperial, care nu-şi realizaseră ambiţiile

82 Poarta din faţă, una din porţile de la zidul care înconjura oraşul, situată în partea
de miazăzi.

107
politice, erau foarte nemulţumiţi. În a doua zi a restauraţiei realizată de Gian
Sun a fost emis un edict prin care li se interzicea să intervină în treburile de
stat, ceea ce i-a nemulţumit şi mai mult. Tatăl meu s-a pus în fruntea
grupului nobililor nemulţumiţi şi a cerut să aibă o explicaţie cu Giang Sun;
totodată, mi-au cerut audienţă să le fac dreptate. Când profesorul Cen a
aflat, a venit în grabă şi m-a sfătuit:
„Incompetenţa acestor nobili a dus la abdicarea din 1912. Acum din nou
fac gălăgie. Sunt nişte netrebnici. Maiestatea Voastră nu trebuie să fie de
acord cu ei!”
Sigur că am ascultat sfatul lui. Dar cu toate că ei constituiau un grup
izolat, aceşti nobili nu s-au împăcat cu gândul şi zilnic îşi făceau noi planuri.
N-au mai avut însă timp să le pună în aplicare, că armata trimisă să
înăbuşe restauraţia a intrat în oraş. Acest lucru i-a absolvit de
responsabilitatea unei noi restauraţii.
Cen Paoşen în fapt era un om foarte echilibrat şi clarvăzător. Şi cu toate
evenimentele care au avut loc la începutul acelui an, eu mi-am menţinut
părerea. Pe atunci, Lao Naisiuan a adus în secret o scrisoare de la Thingtao.
Nu-mi mai amintesc numele semnatarului scrisorii, ştiu numai că era neamţ
şi, în numele Casei Imperiale germane, sprijinea restauraţia Dinastiei Thing.
Lao Naisiuan considera că acesta era un document extrem de favorabil, la
care dacă s-ar fi adăugat şi o înrudire între cele două Case Imperiale
garanţia ar fi fost şi mai mare. Profesorul Cen s-a opus cu toată fermitatea
acestui lucru, spunând că Lao Naisiuan este absurd.
Chiar dacă străinii ăr fi fost binevoitori, n-ar fi trimis mesaje printr-un om
ca Lao Naisiuan. Cui să-i treacă prin minte că, începând cu ziua
restauraţiei, Cen Paoşen, acest veritabil bătrân temperat şi modest, se va
schimba total.
Cu barba în vânt şi ochii mijiţi în spatele lentilelor de la ochelari, părea un
exaltat.
Dar ce m-a surprins cel mai mult nu a fost exaltarea lui şi nici
împotrivirea faţă de solicitările nobililor (cu toate că cel care a riscat direct a
fost tatăl meu) ci atitudinea lui categorică împotriva preşedintelui Li
Iuanhung.

108
Lian Tingfăn a fost primul care s-a dus la preşedinte şi l-a sfătuit să-şi dea
demisia, dar acesta a refuzat. La înapoiere, el le-a povestit lui Cen Paoşen şi
Giu Iufan. Cei trei profesori au venit împreună la Palatul IuThing cu feţele
livide de supărare şi pierzându-şi controlul au izbucnit:
„Li Iuanhung a îndrăznit să refuze să accepte ordinul. Rugăm pe
Maiestatea Voastră să-i poruncească să se sinucidă.” 83
M-am înfiorat când am auzit şi am considerat că se exagerează.
„De-abia m-am urcat pe tron şi să cer moartea lui Li Iuanhung, e prea
mult. Oare mie Republica nu mi-a acordat un tratament privilegiat?”
A fost prima dată când m-am opus deschis lui Cen Paoşen, dar el era atât
de stăpânit de ură faţă de preşedinte, încât uitase de toate şi a continuat cu
năduf: „Li Iuanhung nu numai că refuză să demisioneze, dar nu părăseşte
nici Palatul Prezidenţial. Este un tâlhar răzvrătit şi un trădător. Cum ar
putea să rămână să respire acelaşi aer cu Maiestatea Voastră?”
Văzând cât sunt de hotărât să refuz să-i urmez sfatul, a renunţat la
această idee şi a fost de acord ca Liang Tingfăn să se ducă încă o dată la
Palatul Prezidenţial şi să-şi sfătuiască ruda să renunţe. Dar înainte de a
ajunge Liang Tingfăn, Li Iuanhung părăsise palatul şi se refugiase la Legaţia
Japoniei.
Armatele se apropiau de Peiţing şi restauraţia era în pericol. Cen Paoşen,
Uang Şîgen şi Giang Siin s-au sfătuit şi au ajuns la o nouă soluţie: să fie
emis un edict prin care Giang Ţuolin să fie numit guvernator al celor trei
provincii din răsărit şi să i se ordone să vină de urgenţă la Peiţing în ajutorul
împăratului. Giang Ţuolin fusese numit de Giang Sun guvernator la
Thienţin, lucru ce l-a nemulţumit. Cen Paoşen îşi pusese mari speranţe în
Giang Ţuolin. Edictul a fost scris şi când s-a ajuns la aplicarea sigiliului
imperial a apărut o problemă – cheia cutiei în care se păstra sigiliul era la
tatăl meu. Dacă ar fi fost trimis cineva să o aducă, se pierdea prea mult timp
şi atunci profesorul Cen a luat o măsură extremă – a poruncit să fie spart
lacătul de la cutie şi să fie scos sigiliul.
(Acest edict nu a ajuns în mâinile lui Giang Ţuolin, deoarece purtătorul lui
a fost prins de armată îndată ce a ieşit din oraş).

83 Obicei foarte frecvent în trecut în China.

109
Eu am rămas adânc impresionat de curajul de care a dat dovadă
profesorul Cen cu acest prilej.
În primele zile ale restauraţiei, îmi petreceam cea mai mare parte din timp
în Palatul IuThing. Deşi lecţiile fuseseră suspendate, eram obligat să mă
întâlnesc cu profesorii mei, care trebuiau să-mi dea îndrumări despre modul
cum trebuia să mă port ca împărat adevărat. În restul timpului mă uitam
peste edictele imperiale care urmau să apară, citeam hârtiile oficiale ale
guvernului şi primeam omagiile şi salutul unor persoane; în afară de
aceasta, urmăream, ca de obicei, şirurile de furnici, ori le porunceam
eunucilor de la grajdurile imperiale să-mi aducă cămilele să mă joc cu ele.
Dar după patru-cinci zile de asemenea viaţă, bombele aruncate asupra
palatului au schimbat totul. Nu mai venea nimeni să prezinte respecte
„căthou”, nu se mai emiteau „edicte imperiale” şi toţi membrii regenţei
dispăruseră, cu excepţia lui Cen Paoşen şi Uang Şîgen.
În ziua când a avut loc raidul aerian stăteam de vorbă cu profesorii în sala
de studiu. Auzind zgomotul avionului şi al exploziei, zgomote ce nu le mai
auzisem nicicând, m-am speriat şi am început să tremur, iar profesorii mei
s-au albit la faţă. În acest haos, eunucii m-au dus în grabă la Palatul Iangsin
ca şi cum patul meu era singurul loc ferit. Consoartele s-au comportat şi
mai rău: unele s-au ascuns în colţurile dormitoarelor, altele s-au băgat sub
masă. Peste tot se auzeau ţipete şi în tot palatul era dezordine şi confuzie.
Acesta a fost primul raid aerian în istoria Chinei, prima dată când a fost
folosită aviaţia în războiul civil. Dacă merită spus ceva despre prima apărare
antiaeriană, ar trebui să arăt că aceasta a constat în faptul că fiecare s-a
ascuns în dormitorul lui şi a lăsat jaluzelele de bambus de la ferestre. După
cunoştinţele eunucilor şi ale gărzii palatului, acestea erau cele mai înţelepte
măsuri care puteau fi luate. Din fericire, avioanele respective nu au acţionat
serios, n-au fost lansate decât trei bombe mici, de intimidare, lungi de cam
30 cm. Una a căzut în afara Porţii Respectării Străbunilor – Lang Ţung Măn
– rănind un ricşar, alta în bazinul din Grădina Imperială distrugând un colţ
din el, iar cea de-a treia a căzut pe acoperişul uneia din porţile din strada
dinspre partea de apus a palatului, fără să explodeze, speriind de moarte
grupul de eunuci care jucau cărţi acolo.

110
A doua zi, după ce fusese trimis edictul privind numirea lui Giang Ţuolin,
în Oraşul Interzis s-au auzit focuri de armă. Uang Şîgen şi Gen Paoşen nu s-
au mai prezentat la Curte. Între palat şi lumea exterioară a fost întreruptă
orice legătură. După încetarea împuşcăturilor, eunucii au răspândit ştirea
falsă, provenind de la comandantul gărzii palatului, că armata republicană
comandată de Tuan Cijui a fost înfrântă de oamenii lui Giang Stin. Ştirea a
ajuns şi la înaltele Consoarte. Nu se mai auzeau nici împuşcături şi toată
lumea zâmbea fericită. Eunucii au început să şuşotească că e plin de
sudoare calul pe care călărea zeul palatului, din care se vede că acesta l-a
ajutat pe Giang Sun să-l învingă pe Tuan Cijui. Auzindu-i, m-am dus repede
la statuia zeului palatului: am pipăit calul sculptat din lemn, dar era perfect
uscat. Un alt eunuc spunea că în dimineaţa aceea a auzit zgomotul pe care
l-a făcut zeul palatului când a luat sabia dragonului verde. Auzind aceste
vorbe, înaltele Consoarte şi cu mine ne-am dus la Palatul Cinan 84 şi ne-am
rugat. În seara aceea toată lumea a dormit liniştită. A doua zi de dimineaţă
ne-a parvenit ştirea cea adevărată: „Giang Stin s-a refugiat la Legaţia
Olandei...”
Acum au apărut tatăl meu şi profesorul Cen cu feţele pământii de
supărare. Citind edictul de abdicare pe care-l pregătiseră, m-am speriat şi
m-am întristat şi, fără să vreau, am izbucnit în lacrimi. Edictul suna în felul
următor: 20 mai, al nouălea an al domniei lui Stian Thong Către Cabinet
Edict
„Urmare a memoriilor înaintate de Giang Sun şi alţii, în care arătau că
naţiunea se află în situaţia de dezordine totală şi că poporul doreşte
întoarcerea la vechile ordine, cerându-ne să preluăm conducerea,
Dat fiindu-ne vârsta fragedă şi faptul că trăim izolaţi în Oraşul Interzis şi
nu ştim nimic despre viaţa poporului şi treburile naţiunii, Noi, amintindu-ne
cu respect de marea bunătate şi de instrucţiunile ultimei împărătese
auguste Siao Tingcing (Long Iu), Nu am avut nici cea mai mică intenţie să
privim lumea ca pe proprietatea noastră privată;
Numai fiindcă ni s-a cerut să salvăm naţiunea şi poporul, ne-am impus să
fim de acord să răspundem cererilor făcute şi să ne asumăm puterea.

84 Admiraţie, respect.

111
Ieri, Giang Sun ne-a raportat că armata s-a ridicat în toate provinciile,
ceea ce ar conduce la o lovitură militară în lupta pentru putere. Poporul
nostru a îndurat multe suferinţe în decursul anilor şi se găseşte într-o
situaţie disperată. Cum am fi putut să ne împăcăm cu mizeria şi războiul?
Gândind la aceste lucruri, am fost neliniştiţi şi preocupaţi. După ce se vor
rezolva toate acestea, nu vom păstra puterea pentru noi. Nevoind să pătăm
memoria augustei împărătese Tingcing, i-am împuternicit pe Uang Şîgen şi
Siu Şîcean să-l informeze pe Tuan Cijui că se poate începe discutarea
transferului puterii şi astfel poporul va fi liniştit şi va fi evitată calamitatea
unui război. Din ordinul împăratului.”

3. Clica Peiiang

Edictul prin care renunţam la tron nu a fost publicat niciodată. Ceea ce s-


a publicat în acele zile a fost Declaraţia Administraţiei palatului conţinută
într-un ordin al preşedintelui.
Ordinul preşedintelui:
Ministerul de Interne informează că s-a primit comunicatul de mai jos din
partea Administraţiei palatului Curţii Thing.
Astăzi Administraţia palatului a primit următorul edict:
în cea de-a 25-a zi a celei de-a 12-a luni în cel de-al treilea an al domniei
lui Stian Thong a fost publicat de către augusta împărăteasă Long Iu un
edict recunoscând că întreaga naţiune înclină spre republică. Împărăteasa şi
împăratul predau puterea întregului popor. Ea a decretat instaurarea
republicii şi a stabilit că articolele Tratamentului privilegiat pentru Casa
Thing vor trebui să fie respectate întotdeauna; în ultimii şase ani, Casa
Thing a fost foarte bine tratată şi niciodată nu a intenţionat să folosească
puterea politică în scopurile ei; ce ar fi putut s-o determine să-şi ia cuvântul
înapoif
Dar, contrar tuturor aşteptărilor, la 1 iulie Giang Sun a ocupat cu armata
lui palatul. El a emis, în mod fraudulos, edicte şi decrete, afectând structura
de stat, încălcând instrucţiunile împărătesei-mamă.

112
Eu, un copil care trăieşte izolat în Oraşul Interzis, nu am avut de ales; în
aceste circumstanţe trebuie să mă bucur de înţelegerea întregii lumi.”
17 iulie, anul 6 al Republicii Semnează premierul Tuan Cijui Edictul prin
care abdicam de bunăvoie de la „conducerea temporară” s-a transformat în
Declaraţia Administraţiei palatului referitoare la ocuparea palatului de către
Giang Sun şi la „copilul care n-a avut de ales”. Această formulă a fost
rezultatul consultărilor dintre cei trei şefi ai clicii Peiiang, pe de-o parte, şi
Oraşul Interzis, pe de altă parte. Cel care s-a gândit la această formulă
inteligenta a fost marele tutor Su Şîceang, iar executorii au fost preşedintele
Fang Cuogiang şi premierul Tuan Cijui.
Rolul Oraşului Interzis în activitatea de restauraţie a fost încetul cu
încetul mascat şi noii-activităţi începută, chiar din ziua înfrângerii, nu i-a
mai acordat nimeni atenţie. Dacă Palatului i-a venit uşor să tragă cortina
peste rolul avut în restauraţie, atenţia opiniei publice a fost îndreptată
asupra susţinătorilor din afara Oraşului Interzis. Mi-a fost uşor să-mi fac o
impresie despre această situaţie din articolele apărute în presă şi din cele
spuse de tutorii mei.
În urma succesului lui Iuan Şîchai din 1916, Su Şâciang şi Giang Sun au
fost de acord că restauraţia dinastiei Thing este singura lor şansă de a
rezista republicanilor din sudul Chinei. După moartea lui Iuan Şîchai, Giang
Sun a convocat o conferinţă a militariştilor 85 la cartierul său general din
Sugiou (A doua conferinţă de la Sugiou) unde a hotărât că, pentru reuşita
planului, trebuia să se obţină şi sprijinul străinilor, în special al Japoniei.
După ce planul lor a fost aprobat de comandantul „japonez al garnizoanei
din Thienţin, Giang Sun a stabilit contacte cu trupele loialiste conduse de
Babojab şi prinţul Su în Mongolia Interioară şi Nord-Estul Chinei. A aranjat
cu alţi militarişti să pornească marşul spre Peiţing sub pretextul apărării
capitalei împotriva armatei” loialiste”, dar acest plan a căzut o dată cu
asasinarea lui Babojab de către unul din subordonaţii săi.
Un alt conducător al conspiraţiei privind restauraţia, Su Şîceang, a
încercat să obţină sprijinul Cabinetului japonez pentru planul său. Atunci
când Giang Sun şi-a dat seama că Su se străduieşte să devină el însuşi

85 Comandanţi de armate locale, în lupte continue de ocupare de teritorii.

113
regent, s-a înfuriat şi mişcarea monarhistă a fost divizată.
Nu după mult timp, Antanta a atras de partea sa guvernul condus de
Tuan Cijui în războiul care se desfăşura în Europa de trei ani de zile. Su
Şîceang a considerat acest lucru drept o mişcare de şah foarte bună; el
socotea că, prin participarea la război, se va bucura de sprijinul Antantei şi
că va putea consolida poziţia clicii Peiiang, astfel că l-a încurajat pe Tuan
Cijui să intre în război. În ce-l priveşte pe Tuan Cijui, care se gândea să
unifice ţara pe calea armată, considera că, participând la război, va putea
obţine împrumuturi de la Japonia pentru cheltuielile impuse de războiul
intern; el a supus dezbaterii Parlamentului această problemă. Însă,
majoritatea membrilor Parlamentului s-au opus intrării în război. În această
situaţie, preşedintele Li Iuanhung, care intenţiona să-şi asume puterea
efectiv-a raliat „Parlamentului împotriva lui Tuan Cijui. Aşa» numita
confruntare dintre guvern şi Parlament a evoluat devenind publică.
Rezultatul a fost acela că premierul a fost destituit şi s-a refugiat la Thienţin.
Ajuns aici, Tuan Cijui a instigat pe conducătorii militari ai clicii Peiiang să
ceară independenţa faţă de puterea centrală condusă de Li Iuanhung;
totodată, el a cerut, dizolvarea Parlamentului şi a pornit cu armata,
ameninţând diviziile din Peiţing. Giang Sun a văzut în aceasta un foarte bun
prilej pentru el; în plus, întrucât la a patra Conferinţă de la Sugiou obţinuse
sprijinul conducătorilor militari provinciali şi al reprezentanţilor clicii
Peiiang, se considera aliatul acestora şi conducătorul restauraţiei; pe de altă
parte, el a apărut în ochii lui Li Iuanhung drept pacificator, de aceea a fost
chemat la Peiţing să medieze. „în anul respectiv, în a treia decadă a lunii
iunie, el s-a îndreptat cu armata spre nord; a luat întâi legătura cu
conducătorii militari ai clicii Peiiang la Thienţin, după care i-a cerut lui Li
Iuanhung să dizolve Parlamentul, ca o condiţie a intrării în Peiţing. În
această împrejurare a avut loc episodul din 1 iulie privind restauraţia.
În multe ziare a fost analizată înfrângerea lui Giang Sun. S-a spus că a
comis două mari greşeli care au condus la izolarea sa. Prima greşeală a
constat în aceea că i-a acordat lui Su Şîceang numai funcţia onorifică de
preşedinte al Parlamentului. A doua greşeală a constat în aceea că a
subapreciat puterea reală a lui Tuan Cijui. El nu s-a aşteptat că Tuan Cijui

114
nu-l va sprijini. Din această activitate pentru restauraţie au ieşit învingători
Tuan Cijui şi Fang Cuogiang – unul a devenit premier, iar celălalt preşedinte.
În ce-l priveşte pe Giang Sun, el a fost ţapul ispăşitor.
Înfuriat, Giang Sun l-a avertizat pe Tuan Cijui şi ceilalţi spunându-le: „Nu
puneţi totul pe seama mea. La nevoie, pot şi eu să public telegramele şi
procesele-verbale ale conferinţelor în legătură cu această chestiune.” Acest
procedeu a dat rezultate. Fang Cuogiang şi Tuan Cijui au înţeles că
declaraţia lui Giang Sun are foarte multă greutate, astfel că au încetat să-l
mai acuze. În ziua în care a fost publicat decretul privind dezvinovăţirea
Casei Imperiale, guvernul a ordonat arestarea unor participanţi la activitatea
de restauraţie, printre care Giang Sun nu figura. El locuia într-o vilă luxoasă
şi se plimba în libertate în concesiunea olandeză din Peiţing.
Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia în legătură cu aceste manevre
de culise a fost activitatea personalităţilor din conducerea Republicii, în
special conducătorii militari ai clicii Peiiang, care au participat la restauraţie.
În urma evenimentelor de la 1 iulie, toţi l-au avut pe Giang Stin drept ţintă
de atac şi n-a fost niciunul care să nu-mi ia apărarea. Ei au declarat în mod
deschis că palatul nu poate fi acuzat. Făn Cuogiang, în mesajul în care-şi
anunţa sprijinul faţă de armată în activitatea de pedepsire a rebelilor, a mers
atât de departe încât a afirmat că: „Eu nu m-am pronunţat pentru revoluţie
pe timpul Dinastiei Thing, însă am urmat tendinţa creată de revoluţia din
1911 care a condus la constituirea republicii.” De ce au acoperit ei
activitatea desfăşurată de Oraşul Interzis şi şi-au anunţat aşa direct
simpatia faţă de monarhie?” Unica concluzie pe care pot s-o desprind este
aceea că ei nu s-au opus deloc restauraţiei şi că singura chestiune era cine
să conducă această mişcare.
Din punctul de vedere al Oraşului Interzis, toate pisicile, indiferent de
culoare, bălţate sau albe, erau bune dacă prindeau şoareci. În caz că
monarhia era restabilită, nu conta cine făcea acest lucru – Giang sau Tuan.
Aşa se face că atunci când Făn Cuogiang şi Tuan Cijui au acaparat puterea
monarhiştii şi-au pus iarăşi speranţele în aceşti doi noi oameni puternici.
Însă planurile Palatului s-au destrămat atunci când gruparea Peiiang s-a
divizat în clica Gi – condusă de Făn Cuogiang şi Clica Anhui – condusă de

115
Tuan Cijui. În lupta dintre aceste clici, Făn Cuogiang şi-a pierdut funcţia de
preşedinte. Deşi Tuan Cijui a dat de înţeles Oraşului Interzis că restauraţia
era întru totul posibilă, reprezentantul Administraţiei palatului a fost foarte
precaut în a mai acorda încredere cuvântului unui om care venise la putere
conducând expediţii împotriva restauraţiei.
Făn Cuogiang a fost urmat la preşedinţie de Su Şîceang. Un comentariu
din publicaţia Sinuănpao86 din Şanhai, apărut la scurt timp după
înfrângerea mişcării pentru restauraţie din 1917, conţinea un pasaj care a
avut un mare impact asupra Oraşului Interzis. „Dacă mişcarea pentru
restauraţie ar fi fost condusă de Su Şîceang, este sigur că aceasta n-ar fi fost
dirijată cu atâta neîndemânare; dacă nu ar fi fost opera lui Giang Siin,
comandanţii clicii Peiiang s-ar fi considerat foarte repede supuşi ai
împăratului.”
Astfel, nu numai eu, care-mi satisfăcusem dorinţa arzătoare de a fi
împărat, chiar numai pentru câteva zile, ci şi monarhiştii din jurul meu au
fost foarte entuziasmaţi la începutul activităţii lui Su Şîceang ca preşedinte.
Un bătrân manciurian, vechi locuitor al Peiţingului, mi-a spus: „Când Su
Şîceang a devenit preşedinte în 1918, pe străzile Peiţingului s-a înmulţit
numărul trăsurilor manciurienilor şi al bărbaţilor purtând cozi după moda
manciuriană. În locuinţele nobililor s-au înteţit distracţiile – aniversări,
reprezentări teatrale, banchete etc. Totodată, nobilii au constituit formaţii
teatrale de amatori, cluburi etc.”
Un alt bătrân de naţionalitate han mi-a relatat: „De la constituirea
Republicii, au fost trei ocazii când s-a ieşit pe străzile Peiţingului în
veşmintele purtate pe timpul Dinastiei Thing: prima oară a fost în zilele de
după moartea împărătesei Long Iu; a doua oară în zilele restauraţiei
înfăptuite de Giang Sun şi a treia oară de la numirea lui Su Şîceang ca
preşedinte până la „Marea căsătorie”87. Cea de-a treia perioadă fiind cea mai
zgomotoasă...”
Su Şîceang a fost prieten bun cu Iuan Şîchai înainte ca el să devină o
personalitate şi mai târziu „consilier militar” al acestuia. Iuan Şîchai n-a

86 Buletin de ştiri.
87 Căsătoria împăratului Pu L.

116
înfăptuit nimic mai de seamă fără să se consulte cu Su Şîceang. Se spune
că, înainte ca Iuan s-o oblige pe împărăteasa Long Iu „să cedeze” puterea în
1912, el se consultase cu Su Şîceang, Făn Cuoceang, Tuan Cijui şi alţii. Ei
au ajuns la concluzia că armata republicană trebuia tratată cu tact şi nu cu
forţă, în sensul că trebuiau acceptate mai întâi condiţiile revoluţionarilor şi
proclamată republica, apoi să se aştepte la dezintegrarea armatei
revoluţionare şi să-l aducă înapoi pe tron pe împărat. Ulterior, când Iuan
Şîchai s-a autoproclamat împărat, Su Şîceang a fost foarte nemulţumit. O
rudă de-a mea l-a auzit odată pe un nepot al lui Su Şîceang spunând că
Iuan a venit la Su, chiar în ziua în care a fost abolită noua dinastie Hung
Sien proclamată de el. Când Iuan a intrat în sala de oaspeţi, nepotul
acestuia se afla într-o cameră alăturată şi n-a îndrăznit să iasă. Din
frânturile de conversaţie dintre cei doi a înţeles că Su Şîceang îl sfătuia pe
Iuan Şîchai „să respecte înţelegerea încheiată”, dar n-a auzit clar răspunsul
dat de acesta. După felul cum au evoluat ulterior faptele, Iuan Şîchai ori nu
a ţinut seama de sfatul lui Su, ori a vrut să ţină seama, dar n-a mai apucat,
întrucât a murit. Su Şîceang n-a abandonat niciodată ideea restauraţiei
Dinastiei Thing. Este un lucru cunoscut de toţi cei care au trăit pe vremea
aceea.
În cel de-al şaptelea an al Republicii China, în septembrie 1918, când Su
a devenit preşedinte, el a declarat că nu poate locui în palatul din Giung
Nanhai şi că va lucra acasă la el până când se va construi un palat
prezidenţial. El l-a iertat pe Giang Sun, a promovat studierea clasicilor,
respectarea preceptelor confucianiste, restabilirea practicilor de a aduce
ofrande, a dat posturi civile şi militare membrilor familiei imperiale.
Referindu-se la fosta Dinastie Thing, o numea „prezenta dinastie”, iar pe
împărat „Maiestatea Sa”.
În acelaşi timp, Oraşul Interzis şi Su au desfăşurat o intensă activitate în
secret, după numirea lui Făn Cuogiang ca preşedinte. Şi Su, care era
ministru la Administraţia Palatului, i-a permis lui Su Şîceang să-şi
însuşească bunuri în valoare de trei milioane şase sute de mii de iuani.
Aceste sume au jucat un mare rol în activitatea desfăşurată de Su Şîceang
pentru a deveni preşedinte. Atunci când a fost clar că Su va fi ales

117
preşedinte, trei miniştri din Administraţia palatului şi doi foşti miniştri în
această administraţie au oferit un banchet în onoarea lui. După al treilea
rând de pahare, Şi Su a întrebat: „Frate, ce planuri ai pentru când vei deveni
preşedinte?” El s-a grăbit să răspundă: „în 1912 Iuan Şîchai n-ar fi trebuit
să scape prilejul înăbuşirii celei de-a doua revoluţii. Iar după aceea n-ar fi
trebuit să se mai vorbească de Hung Sien”. După care au toastat pentru
tânărul împărat şi regenţă.
Cei din jurul meu nu mi-au spus atunci nimic despre aceste fapte. Tot
ceea ce ştiam eu era că de numele lui se legau foarte mari speranţe privind
restauraţia. Îmi amintesc că după venirea lui Su Şîceang la putere au fost
oferite titluri postume, s-au eliberat permise de călătorie în incinta Crasului
Interzis, palatul a fost asaltat de fostele oficialităţi ale dinastiei. Tutorii mei
n-au vorbit niciodată prea mult de negocierile care s-au desfăşurat între
Palat şi preşedinte. Cen Paoşen a remarcat odată, dispreţuitor, în timpul
unei conversaţii: „Su Şîceang doreşte să fie în continuare prinţ regent; este o
pretenţie exagerată. Pentru el e suficient şi rangul de duce.” Cu altă ocazie,
el comenta: „Cândva el a propus ca fiica unui demnitar han să fie
împărăteasă, oare ce se ascundea în spatele acestei propuneri? Se poate
vedea ce fel de om este cu adevărat din faptul că a deţinut funcţii sub
Republică şi acum este mare tutor al Dinastiei Thing.”
După ce Cen Paoşen a făcut aceste afirmaţii, în Oraşul Interzis nu s-a mai
vorbit cu acelaşi entuziasm despre Su Şîceang. De fapt, la un an după
venirea la putere el nu se mai găsea într-o poziţie foarte solidă.
După scindarea clicii Peiiang în două grupări, el nu se mai putea folosi de
forţa lui în calitate de şef al acestei clici pentru a şi-o subordona. În acelaşi
timp, crescuseră neînţelegerile dintre el şi Tuan Cijui. În 1919 a izbucnit o
mişcare studenţească cunoscută sub numele de „Mişcarea 4 Mai”, care a
zguduit întreaga Chină. În această situaţie, el şi-a dedicat întreaga energie
încercând să se menţină la putere. Oricât de loial monarhist a fost Su,
restauraţia era peste puterile lui.
Deşi la palat s-a vorbit din ce în ce mai puţin despre Su, Mica Curte din
Oraşul Interzis nu şi-a pierdut niciodată speranţa în legătură cu viitorul...

118
4. Speranţe continue

Într-o zi, mă plimbam cu bicicleta în grădina imperială şi, ajungând într-un


colţ, era să dau peste un om. Asemenea întâmplare în palat ar fi trebuit să
fie considerată, în ce-l priveşte pe cetăţeanul respectiv, drept crimă de
lezmajestate, dar eu nu am dat atenţie acestui incident. Am întors bicicleta
şi mă pregăteam să plec, când am văzut că acel om stătea în genunchi şi
zicea: „Umilul supus al Maiestăţii Voastre aduce respectul său stăpânului
celor zece mii de ani.”
Omul era îmbrăcat în robă şi vestă în culori închise, asemănătoare cu ale
eunucilor. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că avea barbă şi mi-am dat
seama că nu era eunuc. După ce am mai făcut un ocol cu bicicleta, l-am
întrebat:
— Cu ce te ocupi tu aici?
— Supusul Maiestăţii Voastre are în grijă luminatul electric.
— Hm, deci aceasta este treaba ta. Bine că nu te-am lovit! Dar de ce
continui să stai în genunchi?
— Supusul Maiestăţii Voastre este foarte norocos. Astăzi a putut să vadă
un dragon adevărat, pe Fiul Cerului. Rog pe Maiestatea Voastră să-şi
îndrepte bunătatea cerească asupra supusului său şi să-mi acorde un titlu.
M-a amuzat cererea lui absurdă şi, amintindu-mi de o poreclă despre care
eunucii mi-au spus că era dată cerşetorilor d la capetele podurilor din
Peiţing, i-am zis râzând:
— Bine, te învestesc cu titlul de marchiz88, păzitor al podului, ha, ha, ha...
Nu mi-am imaginat că după ce am făcut această glumă omul acela
înnebunit după titluri se va prezenta într-adevăr la Administraţia palatului
să ceară „edictul de acordare a titlului”. Cei de la administraţie i-au spus: „A
fost numai o glumă, nu trebuie s-o iei în serios.” Contrariat, el a zis:
„împăratul are gură de aur, iar cuvintele lui sunt din jad, cum îndrăzniţi să
spuneţi că a fost o glumă? Nu se poate!” După aceea n-am mai auzit nimic

88 Marchiz în chineză se pronunţă asemănător cuvîntului „maimuţă”. Uan hou –


marchiz, Hou – maimuţă.

119
despre felul cum s-a încheiat această treabă.
În acele zile, tutorii mei şi eunucii îmi spuneau că pe la ţară oamenii
întrebau mereu: „Ce face împăratul Stian Thung? Cine se află pe tron acum?
Va fi oare pace în lume dacă dragonul adevărat – Fiul Cerului însuşi – se va
urca pe tron?” Reginald Johnston, profesorul meu de limbă engleză, mi-a
citit dintr-un articol apărut în câteva reviste în care se arăta că chiar şi cei
mai fervenţi antimonarhişti şi-au pierdut încrederea în Republică. Era clar
că şi aceştia şi-au schimbat convingerile. Adevăratul motiv pentru care unii
oameni vorbeau despre „fosta Dinastie Thing” era, desigur, faptul că erau
sătui de dezastrul provocat de militarişti. Profesorii mei colecţionau toate
ştirile în legătură cu aceste nemulţumiri spre a-mi dovedi că poporul doreşte
vechea ordine.
Spre sfârşitul guvernării lui Su Şîceang se puteau întâlni des oameni
fascinaţi de dinastie. Un anume Uang Ţiouceng, negustor care se îmbogăţise
din confecţionarea de uniforme militare pentru clica Gili, a avut ambiţia să i
se acorde favoarea de a îmbrăca roba galbenă de călărie şi pentru aceasta a
cheltuit foarte mult timp şi bani. Eunucii îl porecliseră „mână spartă”. Nu
ştiu prin ce relaţii, dar de fiecare An Nou el se amesteca printre nobili şi
venea să-mi aducă omagii căthou şi să-mi ofere tributul său, şi de fiecare
dată aducea teancuri mari de bancnote pe care le împrăştia în mod deliberat
peste tot pe unde trecea. Eunucii erau foarte bucuroşi de venirea lui, îi
arătau drumul, îl anunţau, îi ţineau draperia 89 de la uşă să poată trece, îi
turnau ceai sau schimbau câteva vorbe cu el dacă n-aveau altă treabă, mici
servicii în schimbul cărora primeau câte o grămadă de bancnote.
Nemaivorbind de imensele sume de bani cheltuite pe căi oficiale. În final, el
şi-a atins scopul, fiind „onorat” cu permisiunea de a purta roba galbenă de
călărie.
În Oraşul Interzis veneau zilnic oameni din Peiţing şi din împrejurimi iar
cei din locurile îndepărtate trimiteau memorii spre a obţine onoarea de a
purta roba galbenă de călărie, care le dădea dreptul să scrie în analele
familiei că au avut funcţii în timpul Dinastiei Thing, ori pentru a lăsa
moştenire urmaşilor această „onoare”.

89 În China, la fiecare uşă există câte o draperie care apără iarna de frig şi vara de căldură.

120
Un asemenea exemplu l-a constituit Liang Ciuciuan, poreclit Liang
Nebunul, care s-a aruncat într-un canal din Peiţing ca după moarte să
obţină titlul de „Adevărat şi Drept”. Mai târziu au fost atâtea cereri de titluri
post-mortem încât Mica Curte a hotărât, pentru a-şi proteja demnitatea, că
ele nu mai pot fi oferite decât persoanelor de un anumit rang.
De asemenea, au fost impuse restricţii şi faţă de acordarea privilegiului de
a călări ori de a fi purtat cu lectica în incinta palatului, precum şi oferirii de
inscripţii scrise de împărat. În acele vremuri, nu numai nobilii şi marii
demnitari dar şi comandanţii militari republicani considerau ca pe o înaltă
onoare” obţinerea unuia din privilegiile enumerate mai sus. În ce priveşte
demnitarii cu grade mai mici, cei care nu se făcuseră remarcaţi în timpul
fostei Di nastii Thing şi cei care nu aveau nici capital, aşa cum a avut
negustorul Uang Ţiouceng, şi nu aveau acces în Oraşul Interzis, se
mărgineau să-i roage pe demnitarii de la Curte să le scrie tablele de pe
mormintele strămoşilor sau să fie martori la căsătoria copiilor lor.
Chiar şi unii dintre aşa-zişii scriitori tineri din acel timp, ca Hu Si, Ţiang
Ceanghu şi alţii, urmăreau aceleaşi scopuri. Când aveam 15 ani, tutorele
meu, Johnston, mi-a vorbit despre doctorul Hu Si, pionierul mişcării pentru
folosirea în scris a limbii vorbite 90. Johnston, pe de-o parte se amuza de
versurile acestuia, „Picnic pe malul râului”, scrise jumătate în chineză
jumătate în engleză, iar pe de altă parte spunea că nu-mi va dăuna să citesc
unele dintre lucrările sale spre a-mi îmbogăţi cunoştinţele. Ascultându-i
sfatul, am simţit nevoia să întâlnesc această personalitate modernă. Într-o
zi, curiozitatea m-a îndemnat să-i telefonez şi, spre surprinderea mea, el a
venit la palat. Am să relatez pe larg această întâlnire mai departe, acum aş
vrea să redau scrisoarea pe care doctorul Hu i-a scris-o lui Johnston după
întâlnirea noastră şi din care reiese că şi el urmărea obţinerea de favoruri
imperiale. În scrisoare are un asemenea paragraf:
„Sunt nevoit să recunosc că acest eveniment m-a mişcat profund. Am stat
în faţa ultimului împărat al ţării mele, ultimul reprezentant al unei linii
întregi de monarhi.”
Faptul cel mai important a fost încurajarea pe care Oraşul Interzis a

90 Până în anul 1914, toate operele se scriau în limba clasică veche.

121
primit-o din partea străinilor. De obicei Johnston îmi furniza foarte multe
informaţii cu privire la acest subiect. După spusele lui, mulţi străini
considerau restauraţia ca o dorinţă a poporului chinez. Câteodată îmi citea
unele pasaje din presa străină, pasaje pe care mai apoi le-a inclus în
lucrarea sa „Amurgul Oraşului Interzis”. Mai jos este redată o parte a unui
articol dintr-un ziar de limbă engleză de la Thienţin din 19 septembrie 1919
intitulat „Ne aflăm în faţa unei noi restauraţii?”
„Astăzi asistăm la luptele dintre Nord şi Sud. Singura concluzie care se
poate trage este că sistemul republican în China a fost testat şi s-a constatat
că are o serie de neajunsuri. Clasa negustorilor, a oamenilor instruiţi,
lucrătorii pământului sunt sătui de luptele şi războaiele distrugătoare din
ţară. Suntem ferm convinşi că ei vor acorda întreg sprijinul pentru orice
formă de guvernământ care ar putea asigura pacea în cele 18 provincii ale
Chinei.
Nu trebuie să uităm că partidul monarhist este foarte puternic şi niciodată
nu a fost mulţumit de forma de guvernământ republicană. Dar, din anumite
motive, în ultimii ani a păstrat tăcerea. Desigur, ei simpatizează cu acţiunile
militariştilor; unii dintre ei merg chiar la întrunirile militariştilor şi acest
lucru nu este lipsit de semnificaţie.
Concepţia celor care acceptă şi speră în secret în succesul restauraţiei
fostului împărat este că republicanii distrug ţara şi deci trebuie luate măsuri
– chiar drastice – pentru a o aduce la vechea stare de prosperitate şi pace.
Restauraţia monarhiei nu va fi salutată de toată lumea, ba, dimpotrivă,
probabil că se va confrunta cu o opoziţie considerabilă din punct de vedere
diplomatic. Probabil că mai multe legaţii se vor opune dar, dacă lovitura de
stat va învinge, chiar şi opoziţia va ceda căci, aşa cum se ştie, un succes
atrage după sine altul.”
în ciuda tuturor încurajărilor din presa străină, soarta Micii Curţi se afla
în mâinile unor militarişti. Aşa cum se relata în „Cotidianul Chinei de Nord”,
participarea la „întrunirile cunoscute ale oficialilor militarişti nu era lipsită
de semnificaţie...” îmi amintesc că în a doua jumătate a anului 1919 Mica
Curte avea relaţii strânse şi cu alte grupuri de militarişti, în afara clicii
Peiiang. Primul dintre aceştia a fost înaltul comisar inspector Giang Ţuolin,

122
capul clicii Fengtien.
Relaţiile Oraşului Interzis cu Giang Ţuolin au început în momentul când
tatăl meu a primit o sumă de bani trimisă din Fengtien 91 drept plată pentru
unele posesiuni foste proprietăţi ale împăratului. Tatăl meu a scris o
scrisoare de mulţumire şi Administraţia palatului a trimis un demnitar de
rang înalt cu două obiecte antice din colecţia palatului – un tablou de Tung
Iuan din Dinastia Tang de Sud (937-975) şi două vaze din porţelan cu o
inscripţie a împăratului Cien Long, cadouri pentru Giang Ţuolin din partea
tatălui meu. Giang Ţuolin l-a trimis pe Giang Ţinghui, fratele său de cruce,
al doilea la comanda armatei din Fengtien, viitorul premier al statului
„Manciu”, să însoţească trimişii noştri înapoi la Peiţing şi să prezinte
mulţumirile sale tatălui meu. Începând de atunci relaţiile dintre Casa
prinţului Ciun, în numele Curţii Imperiale, şi armata Fengtien s-au
consolidat şi mai mult.
În timpul restauraţiei realizată de Giang Sun, trei ofiţeri din armata
Fengtien au participat direct la această activitate, iar alţi doi, Giang Ţinghui
şi Giang Ţungceang, au primit dreptul de a intra călare în Oraşul Interzis.
Când tatăl comandantului Giang Ţungceang şi-a sărbătorit a 80-a
aniversare, tatăl meu s-a dus personal să-i prezinte felicitări. În anul 1920
clica Fengtien s-a aliat cu clica Gili învingând clica Anhui, iar când şeful
clicii Gili – Ţao Cun (succesorul lui Feng Cuogiang care murise) – şi Giang
Ţuolin au intrat în Peiţing Mica Curte l-a trimis pe Şao lng, demnitar la
Administraţia palatului, să-i întâmpine. Palatul prinţului de Ciun a devenit
mai activ ca oricând. Deoarece se vorbea despre vizita lui Giang Ţuolin la
palat, şeful Administraţiei palatului s-a dus la Palatul prinţului de Ciun să
discute problema cadourilor ce vor fi oferite, în final, s-a hotărât ca în afara
cadourilor obişnuite să-i mai fie oferită o sabie. Îmi aduc aminte că Giang
Ţuolin n-a mai venit la palat şi s-a întors la Fengtien (oraşul Shenyang de
azi). Două luni mai târziu, cel mai tânăr nobil manciurian din anturajul
tatălui meu a fost numit consilier al lui Giang, plecând la Fengtien. În timpul
colaborării Fengtien – Gili, urmată de înfrângerea clicii Anhui, Clubul
Fengtien de la Peiţing s-a transformat în locul de întâlnire al comandanţilor

91 Actualul municipiu Sheniang capitala provinciei Liaoning din Nord-Estul Chinei.

123
Fengtien, vizitat frecvent de un număr de prinţi şi nobili. Chiar
administratorul general al Palatului, prinţul de Ciun, vizita destul de des
acest Club, devenind frate de cruce cu Ţinghui.
Aceşti doi ani au fost aproape asemănători cu anii dinaintea restauraţiei
lui Giang Sun. Peste tot circulau zvonurile despre o nouă restauraţie. Două
luni mai târziu, după ce tatăl meu trimisese darurile la Fengtien şi Giang
Ţinghui venise în capitală, ziarul de limbă engleză „Peiţing Leader” din 27
decembrie 1919 a publicat următoarea ştire din Fengtien: „în ultimele zile în
rândul populaţiei de la Şeniang şi în special în rândul militariştilor de sub
conducerea lui Giang Ţuolin circulă zvonul că la Peiţing Dinastia ŢMng va
lua locul guvernului republican. După cum reiese din unele afirmaţii
recente, restauraţia va fi începută de generalul Giang Ţuolin în colaborare cu
monarhiştii şi conducătorii militari de nădejde din Nord-Estul Chinei şi ex-
generalul Giang Sun, care va juca un rol important... însuşi preşedintele Su
şi ex-preşedintele Feng, în condiţiile situaţiei politice interne instabile şi
pericolului extern, acceptă restauraţia monarhiei. În ce-i priveşte pe Ţao
Cun, Li Ciun şi alţi conducători militari de mâna a doua, ei pot fi mulţumiţi,
permiţându-li-se să-şi menţină în continuare posturile şi acordându-li-se
ranguri de prinţi, duci sau marchizi...”
Când Johnston mi-a pomenit despre aceasta mai târziu, mi-am amintit că
el îmi vorbise şi de alte zvonuri în legătură cu activitatea de restauraţie
desfăşurată de Giang Ţuolin. Asemenea zvonuri au circulat până în al 11-lea
an al Republicii (1922), când Giang s-a întors învins în Nord-Est. Ele m-au
impresionat puternic şi m-au făcut să mă simt foarte fericit. Am înţeles de ce
comandanţii armatei Fengtien se arătau atât de entuziasmaţi de Oraşul
Interzis, de ce Giang Ţinghui, prinţii şi demnitarii Thing au făcut plecăciuni
căthou înaltei Consoarte Tuan Cang cu prilejul zilei de naştere, de ce unii
dintre prinţi erau atât de entuziasmaţi. Dar bucuria noastră n-a ţinut prea
mult. Ea a fost împrăştiată de ciocnirile dintre clicile Gili şi Fengtien, urmate
de înfrângerea armatei Fengtien. Rezultatul a fost retragerea armatei
Fengtien dincolo de Şanhaicuan92.
Au început să curgă veşti neliniştitoare: Su Şîceang şi-a dat demisia;

92 Localitate în Nord-Estul Chinei, de unde începe Zidul cel Lung.

124
armata Gili a ocupat Peiţingul; Li Iuanhung, care fusese înlăturat de Giang
Slin în timpul restauraţiei, a devenit pentru a doua oară preşedinte. În
Oraşul Interzis s-a stârnit din nou panică; prinţii şi demnitarii l-au rugat pe
Johnston să mă conducă la Legaţia Angliei spre a fi protejat. Johnston a
aranjat cu ministrul englez, Sir Beilby Alston, să-i pună la dispoziţie câteva
încăperi unde să mă instaleze ca oaspete particular, dacă va fi necesar. De
asemenea, el a aranjat ca legaţiile Portugaliei şi Olandei să accepte refugiul
celorlalţi membri ai familiei regale. Eu n-am fost de acord cu această idee;
mă gândeam că e mai bine să plec imediat în străinătate şi i-am propus lui
Johnston să mă ajute. Graba cu care am trimis după el să discut acest lucru
l-a surprins. N-a mai avut timp să chibzuiască şi mi-a răspuns: „Nu este
cazul. Maiestatea Voastră trebuie să se gândească cu calm. Preşedintele Sîi
de-abia a părăsit Peiţingul şi dacă Maiestatea Voastră dispare acum din
Oraşul Interzis oamenii ar putea crede că este vorba de o conspiraţie între
palat şi Su Şîceang. Pe de altă, parte în situaţia actuală, Anglia nu este în
posibilitatea de a o primi pe Maiestatea Voastră.”
În acele zile nu ştiam nimic de legăturile secrete dintre Giang Ţuolin şi Su
Şîceang, ori dintre Giang, Su şi Mica Curte; cu atât mai puţin despre
fricţiunile dintre grupările Gili şi Fengtien, ori despre intenţiile în legătură cu
legaţiile străine. De aceea, îndată ce am auzit că solicitarea mea este
imposibil de realizat, am renunţat la ea. După ce situaţia s-a mai stabilizat,
nimeni n-a mai ridicat problema refugiului în legaţiile străine şi nici a
plecării în străinătate.
Un an mai târziu, în 1923, în cel de-al 12-lea an al Republicii, Ţao Cun,
şeful fracţiunii Gili, a cumpărat voturile membrilor Parlamentului cu câte
5000 de iuani fiecare, izbutind astfel să fie preşedinte. De abia dispăruse
teama Micii Curţi faţă de el, că atenţia i-a fost atrasă de un alt comandant
militarist – U Pheifu. Mai târziu, Geng Siaosu, un consilier apropiat al meu,
mi-a spus că U era un militar de viitor, care dorea păstrarea Marelui Imperiu
Thing şi care ar fi putut fi probabil convins să ne sprijine. În acel an, U
Pheifu, care se afla la Loiang, şi-a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare. L-am
trimis pe Geng Siaosu cu daruri bogate să-i prezinte felicitări. Dar U Pheifu a
avut o atitudine ambiguă, nelăsând să se înţeleagă care-i sunt intenţiile. Mai

125
târziu, Cang Iouuei, reformistul din 1898 care acum era monarhist, a
încercat şi el să-l atragă, dar nu a primit un răspuns afirmativ. În realitate,
succesul lui U Pheifu a fost de scurtă durată. La un an după aniversare, a
început războiul dintre cele două fracţiuni şi subordonatul său, Făn Iusiang,
l-a trădat, înţelegându-se cu gruparea adversă. Aceasta a dus la eşecul total
al lui U, iar eu n-am mai putut rămâne în Oraşul Interzis, fiind alungat de
armata republicană a lui Fang Iusiang.
În anii furtunoşi care au precedat căsătoria mea, modificările stării de
spirit a nobililor de la Mica Curte s-au manifestat diferit. Atitudinea cea mai
pasivă a avut-o Şi Su, şeful Administraţiei palatului. El a devenit din ce în ce
mai pesimist în legătură cu problema restauraţiei, ajungând să declare:
„Chiar dacă restauraţia va avea loc, eu nu voi avea niciun avantaj, deoarece
nobilii tineri, lipsiţi de respect, cu siguranţă vor produce tulburări mai mari
decât pe timpul revoluţiei din 1911. Chiar dacă ei nu vor produce tulburări,
acest împărat nu este sigur şi nu se ştie ce sfârşit va avea...” El se pronunţa
pentru înrudirea mea cu o familie mongolă, ca în caz de nevoie să-mi petrec
zilele în familia socrilor. Şi Su a murit cu aproximativ un an înainte de
căsătoria mea, după ce se retrăsese din viaţa publică, fiind bolnav. El a fost
înlocuit cu Şao Ing. Acesta nu era mai perspicace decât predecesorul său;
era extrem de precaut şi fricos. El nu se gândea să mă apere pe mine ca
împărat ci „Tratamentul privilegiat”, deoarece menţinerea lui însemna
păstrarea a tot ceea ce avea: viaţa, averea şi rangul. El a văzut pentru prima
dată în persoana lui Johnston garanţia menţinerii acestor privilegii. A
preferat să pună la dispoziţia unui străin, fără plată, locuinţa sa proprie,
oferind-o lui Johnston, dar acesta nu a fost de acord să profite de acest
lucru şi l-a ajutat să-şi găsească un alt chiriaş, străin vecin cu el. Astfel că
pe casa lui Şao Ing a fost arborat un steag străin, iar Şao Ing i-a rămas
profund Recunoscător lui Johnston.
Profesorul Cen Paoşen putea fi plasat printre cei mai tineri nobili şi cei
mai bătrâni demnitari de la Administraţia palatului. Nu semăna cu
pesimistul Şi Su, nici cu Şao Ing care nu se gândea decât la menţinerea
Tratamentului privilegiat şi nici cu tinerii nobili care manifestau interes faţă
de militarişti. El nu se pronunţa împotriva stabilirii de legături cu

126
militariştii; s-a dus personal la Feng Iusiang să-l felicite, a avut contribuţie
la stabilirea cadourilor care au fost date militariştilor, dar niciodată nu şi-a
pus prea mari speranţe în ei. Dorinţa lui era ca în final să decadă republica
şi să se revină la vechea formă de guvernământ – monarhia!
Cen Paoşen era pe atunci singurul om apropiat sufletului meu, iar după
venirea lui Johnston, s-a mai adăugat încă unul.

5. Reginald Johnston

Am văzut prima dată un străin la ultima recepţie oferită de împărăteasa


Long Iu în onoarea soţiilor şefilor legaţiilor străine din Peiţing. Rochiile
femeilor mi s-au părut ciudate, iar părul şi ochii de diferite culori mi-au
creat impresia că toate erau urâte şi înfricoşătoare. Pe atunci, nu văzusem
încă niciun bărbat străin, dar îmi făcusem o imagine de felul cum arată
după pozele din revistele ilustrate; toţi aveau mustăţi, câte o dungă îngustă
de altă culoare pe părţile laterale ale pantalonilor şi purtau bastoane. După
cum spuneau eunucii, mustăţile străinilor erau aşa de rezistente că puteai
să agăţi de ele un lampion în formă de dragon, iar picioarele ţepene. Se pare
că din cauza acestei viziuni asupra străinilor un mare demnitar i-a spus în
anul 1900 împărătesei Ţhî Si că în lupta cu străinii nu sunt necesare decât
beţele din bambus cu care să fie loviţi peste picioare şi doborâţi,
nemaiputându-se ridica de la pământ. Tot eunucii spuneau că bastoanele
din mâinile lor erau „bastoane civilizatoare” cu care loveau oamenii. Tutorele
meu, Cen Paoşen, fusese pe vremuri în Asia de Sud-Est, unde întâlnise
străini şi ceea ce mi-a povestit el despre lumea din afară a înlocuit treptat
impresiile din copilărie şi din povestirile eunucilor. Când mi s-a spus că voi
avea profesor un străin, băiatul de 14 ani care eram a fost surprins şi
tulburat.
Era în 4 martie 1919 când tatăl meu şi ceilalţi profesori mi l-au prezentat
pe dl. Reginald Fleming Johnston în palatul IuThing. Stăteam pe tronul de
jad aşa cum prevedea protocolul la primirea oaspeţilor străini. Mai întâi s-a
aplecat în faţa mea, iar eu m-am ridicat şi i-am întins mâna. După care el

127
mi-a mai făcut o plecăciune şi s-a retras. Apoi a revenit şi de data aceasta eu
i-am făcut o plecăciune, însemnând că-l recunosc drept tutorele meu. După
terminarea acestei ceremonii, a început lecţia, fiind acompaniat de tutorele
Giu Iufan.
Am găsit că, la urma urmei, Johnston nu era aşa de înfricoşător. Vorbea
foarte cursiv limba chineză şi era mai uşor de înţeles decât dialectul Fuţien
al lui Cen Paoşen sau dialectul Ţiangsi al lui Giu Iufan. Johnston avea pe
atunci cel puţin 40 de ani, dar părea mult mai în vârstă decât tatăl meu.
Mişcările lui erau mult mai iuţi şi mai agile. Avea spatele foarte drept, încât
credeam că poartă sub haină un suport din metal. Cu toate că nu avea
mustaţă şi „baston civilizator” şi putea să-şi îndoaie picioarele, totdeauna
mi-a dat impresia de rigiditate. Aveam o senzaţie de jenă ştiindu-l cu ochii
albaştri şi părul blond grizonat.
După aproximativ o lună de la venirea lui, în timpul unei lecţii, şi-a ridicat
dintr-o dată ochii fixându-i furios asupra eunucului care stătea nemişcat
lângă perete. Faţa i s-a înroşit de supărare şi mi-a zis într-o chineză cu
accent englezesc:
„Administraţia Palatului mă tratează fără niciun pic de respect. De ce la
lecţiile mele trebuie să fie prezent un eunuc, pe când la ceilalţi profesori nu?
Nu-mi place acest lucru. Nu-mi place şi am să-l informez pe preşedintele Su
care m-a invitat în această calitate.”
N-a fost nevoie să-l vadă pe preşedintele Su. Cel puţin jumătate din
motivele pentru care Casa Thing ÎI invitase erau ca prin el să obţină
protecţia străinilor şi deci nu Îndrăzneau să-l ofenseze. Ca urmare a
protestului, tatăl meu şi ceilalţi înalţi demnitari au cedat, retrăgând imediat
eunucul. Mi s-a părut că acest străin e formidabil şi, la început, mă
străduiam să învăţ cât mai bine limba engleză. Nu îndrăzneam să discut cu
el despre altceva în afara lecţiilor sau să-i dau liber când mă plictiseam, cum
făceam cu profesorii chinezi.
După vreo două-trei luni, am constatat că acest profesor englez semăna
din ce în ce mai mult cu profesorii mei chinezi. Nu numai că folosea aceleaşi
formule de reverenţă când mi se adresa, dar la fel ca ei, când eram plictisit,
punea cartea de-o parte şi începeam o discuţie amicală. Îmi povestea o serie

128
de istorioare despre lucruri vechi şi noi, despre locuri apropiate şi
îndepărtate. La sugestia lui, mi-a fost găsit un însoţitor de studiu. Avea
aceleaşi metode de predare ca şi profesorii chinezi.
Acest bătrân scoţian era absolvent al Universităţii Oxford şi fusese invitat
oficial de Casa Thing, în urma discuţiilor dintre Legaţia Britanică şi
preşedintele Su Şîceang. Cândva fusese secretar al guvernatorului general
englez de la Hong Kong şi înainte de a veni la curte a fost comisar al
concesiunii engleze de la Weihaiwei93. După cum singur spunea, se afla în
Asia de peste 20 de ani, vizitase fiecare provincie din China şi văzuse cei mai
renumiţi munţi, ape şi locuri istorice din ţara noastră. Era bun cunoscător
al istoriei Chinei, al obiceiurilor din diverse zone; era expert în
Confucianism, Mohism, Budism, Taoism şi iubea foarte mult poezia clasică
chineză. Nu ştiu câte opere clasice citise, dar recita din poemele din Dinastia
Tang întocmai ca un chinez, mişcându-şi capul şi modelându-şi vocea în
ritmul versurilor.
Ca şi profesorii chinezi, se simţea onorat să primească cadouri din partea
mea. După ce i-am dăruit o pălărie de mandarin cu bumbi, ca pentru cel
mai înalt grad, şi-a comandat special un costum de Curte cu care s-a
îmbrăcat şi şi-a făcut o fotografie sub tableta cu înscrisul meu, în faţa vilei
sale din Valea cu cireşi de la Muntele Parfumat, pe care a trimis-o familiei şi
prietenilor. Administraţia Palatului i-a pus la dispoziţie o locuinţă construită
în stil clasic chinezesc în zona Pieţei Liniştii Cereşti (Thienanmăn) pe care el
a mobilat-o întocmai ca un demnitar al Dinastiei Thing. La intrare au fost
puse patru tablete roşii cu înscrisuri negre: „însoţitor la Palatul IuThing”,
„Având dreptul de a fi purtat în palat pe un scaun dus de doi oameni”,
„Investit cu pălăria cu bumbi de rangul întâi”, „Investit cu dreptul de a
îmbrăca roba Curţii Thing”. De fiecare dată când primea o recompensă
importantă îmi scria dedicaţii prin care-mi mulţumea pentru bunăvoinţă.
Şi-a ales un nume literar din „Analectele” lui Confucius – Gi Tao, care
însemna „Un învăţat îşi pune înţelepciunea în slujba adevărului”. Era mare
iubitor de ceai chinezesc şi bujori şi îi plăcea să discute cu veteranii Thing
despre trecut şi prezent. După ce s-a retras din activitate şi s-a întors în

93 Peninsulă în provincia Şantung.

129
Anglia şi-a amenajat o cameră în casa sa unde a expus obiectele dăruite de
mine, roba de la Curtea Dinastiei Thing precum şi pălăria cu bumbi. Pe
insula pe care a cumpărat-o a arborat steagul cu înscrisul „Statul Manciu”
în semn de loialitate faţă de împărat. Ceea ce ne-a apropiat foarte mult a fost
răbdarea lui. Amintindu-mi acum, îmi dau seama că n-a fost uşor pentru
acest scoţian care roşea foarte repede să adopte atitudinea pe care a avut-o
faţă de un elev ca mine. Într-o zi mi-a adus nişte reviste străine cu fotografii
despre primul război mondial – avioane, tancuri şi artilerie ale Antantei, care
m-au captivat. Văzându-mi interesul, mi-a explicat aceste fotografii – ce rol
au tancurile, care sunt cele mai bune avioane şi cât de viteze sunt armatele
Antantei.
La început am fost fascinat, dar după puţin timp, ca de obicei, m-am
plictisit. Am luat o sticluţă cu tutun de prizat, am răsturnat-o pe masă şi am
început să fac desene cu degetul în praful de tutun. Fără niciun cuvânt,
Johnston a strâns revistele şi a aşteptat până la sfârşitul lecţiei, în timp ce
eu mă jucam.
Altă dată mi-a adus nişte bomboane străine, într-o cutie metalică. Am fost
încântat de hârtia argintie cu care erau împachetate şi mi-a plăcut aroma de
fructe a bomboanelor. Atunci, mi-a explicat că mirosul de fructe poate fi
produs prin metode chimice şi că lăcaşurile în care erau aşezate bomboanele
sunt produse cu ajutorul tehnicii. Nu înţelegeam nimic şi nici nu voiam să
înţeleg. După ce am mâncat două bomboane, mi-am amintit de furnicile
mele din chiparos şi m-am gândit să le dau şi lor să guste din produsele
chimiei şi tehnicii. Am dat buzna în curte şi bătrânul Johnston a rămas să
mă aştepte până la terminarea orei.
Treptat, înţelegând cât de stăruitor era Johnston în predarea limbii
engleze, m-am bucurat şi doream să fiu cât mai ascultător. El mă învăţa nu
numai limba engleză, ori, mai bine zis, nu engleza era lucrul principal;
pentru el mai important era să mă facă să devin un adevărat gentleman.
La vârsta de 14 ani, am hotărât să mă îmbrac cum se îmbrăca şi el şi am
trimis eunucii să-mi cumpere o grămadă de lucruri europene. Îmbrăcând
primul costum european, nu mi se potrivea deloc şi probabil că arătam
foarte ciudat cu cravata agăţată de gât întocmai ca o frânghie. Când am

130
intrat în sala de studiu îmbrăcat aşa,

131
Johnston s-a înfuriat şi a început să tremure, după care mi-a spus să mă
duc înapoi şi să-mi dau jos acele haine. A doua zi el a adus un croitor să-mi
ia măsurile pentru a-mi face haine de gentleman. Mai târziu mi-a explicat:
„Mai bine îmbraci roba de Curte decât nişte haine europene din consignaţie
care nu ţi se potrivesc. Cu hainele acelea aiurea, nu semeni a gentleman, ci
a...” dar n-a mai continuat.
„Dacă Maiestatea Voastră ar apărea la Londra, ar fi invitat deseori la tea-
party. Aceste întâlniri sunt formale dar, totodată, importante şi au loc, de
obicei, miercurea. Aici pot fi întâlniţi nobili, învăţaţi, celebrităţi şi toate
categoriile de oameni pe care Maiestatea Voastră ar dori să le întâlnească. La
aceste ceaiuri nu trebuie să fii prea bine îmbrăcat, manierele jucând rolul
important. Este foarte nemanierat să bei cafeaua ca pe apă, să mănânci
prăjiturile ca pe pâine sau să faci zgomot cu furculiţa sau cu linguriţa. În
Anglia ceaiul şi prăjiturile sunt refreshment, nu mâncare...”
1

Am uitat multe din manierele lui Johnston. La cea de-a doua prăjitură
uitam cum procedasem cu prima, dar tot ceea ce era civilizaţie vestică
reprezentată prin armele şi avioanele pe care le văzusem în reviste,
bomboanele preparate pe cale chimică şi eticheta tea-party-urilor mi-a lăsat
o impresie puternică. Revistele despre primul război mondial mi-au sporit
interesul faţă de publicaţiile străine. La început am fost impresionat de
reclame şi am poruncit eunucilor să-mi cumpere câini şi diamante din
străinătate aşa cum văzusem în acele reviste. Am cerut Administraţiei
palatului să-mi cumpere mobilă străină, să pună parchet 94 în palatul
Iangsin, să înlocuiască măsuţele din lemn de santal încrustate cu alamă de
pe kanguri95 cu măsuţe lăcuite având toarte din faianţă albă, încât acum
camerele nu mai semănau a fi nici chinezeşti nici europene. Imitându-l pe
Johnston, mi-am cumpărat tot soiul de obiecte de podoabă: ceasuri şi
lanţuri, inele, ace, butoni, cravate etc. I-am cerut să aleagă nume străine
pentru mine, fraţii şi surorile mele, precum şi pentru împărăteasa şi
consoarta mea. Mie mi-a ales numele de Henry şi împărătesei mele

94 Locuinţele chineze vechi erau pardosite cu cărămizi sau dale din piatră.
95 Pe kang se aşeza, de obicei, o măsuţă.

132
Elizabeth. L-am imitat până şi în modul de a vorbi, amestecând cuvintele
chinezeşti cu englezeşti când discutam cu însoţitorii mei de studiu.
„William, (Pu Ţie), ascute-mi acest pencil (creion), ziceam eu şi pune-l pe
desk (masă).”
„Arthur (Pu Ţia), spune-i lui Lily (cea de-a treia soră a mea) şi celorlalţi să
vină să hear (ascultăm) muzică militară străină”.
Eram grozav de mândru când vorbeam în felul acesta, dar când mă auzea
profesorul Cen Paoşen îşi schimonosea faţa de parcă-l dureau dinţii.
Mi se părea că orice avea Johnston era de primă clasă, şi chiar mirosul de
naftalină ce emana din hainele lui mi se părea parfumat. M-a făcut să cred
că vesticii sunt cei mai inteligenţi şi civilizaţi oameni, iar el era cel mai
cultivat dintre ei. Probabil că nici el nu şi-a dat seama ce influenţă mare
exercita asupra mea: hainele de lână pe care le purta m-au făcut să mă
îndoiesc de valoarea mătăsii şi satinului chinezesc; stiloul din buzunarul lui
mă făcea să-mi fie ruşine de pensula şi hârtia făcute cu metode rudimentare
în China. După ce am ascultat fanfara militară din garnizoana engleză adusă
să cânte în palat, mi s-a părut că nu mai merită să ascult muzică
chinezească şi chiar muzica ceremonială clasică mi se părea mult mai puţin
maiestuoasă.
O simplă remarcă a lui Johnston despre cozile chinezilor că ar semăna a
cozi de porc a fost suficientă să mă facă să-mi tai coada.
Începând din al doilea an al Republicii (1913), Ministerul de Interne s-a
adresat de câteva ori Administraţiei palatului cerând ca Oraşul Interzis să
coopereze cu ei în a-i convinge pe manciurieni să renunţe la cozi. Ei sperau
ca acest lucru să se facă începând cu Oraşul Interzis. Tonul acestor scrisori
era foarte politicos şi niciodată nu s-a referit la coada pe care o purtam eu,
ori cozile din capul demnitarilor. Administraţia palatului a folosit tot felul de
scuze pentru a respinge cererile Ministerului de Interne, ajungând până
acolo încât susţinea că aceste cozi constituiau un semn de recunoaştere a
celor care aveau dreptul să intre în palat. Această problemă s-a tărăgănat
câţiva ani, iar Oraşul Interzis continua să fie o lume a bărbaţilor cu cozi. De
data aceasta, o singură remarcă a lui Johnston a fost suficientă ca să mă
facă să fiu primul care şi-a tăiat coada, în câteva zile după aceea au dispărut

133
cel puţin o mie de cozi, încât acum rămăseseră cu această podoabă numai
profesorii mei chinezi şi câţiva demnitari de la Administraţia palatului.
Tăierea cozilor le-a făcut pe înaltele Consoarte să plângă amarnic, iar pe
profesorii mei să umble supăraţi o bună bucată de timp. Apoi, Pu Ţie şi Iu
Ţong, pretextând că „se supun edictului imperial”, şi-au tăiat şi ei cozile. În
acea zi, pe profesorul Cen l-au apucat furiile dând cu ochii de toţi elevii săi
raşi în cap. În final, i s-a adresat lui Iu Ţong zâmbind sarcastic: „Dacă ţi-ai fi
vândut coada unei femei străine cu siguranţă că ai fi obţinut un preţ bun.”
Funcţionarii de la Administraţia palatului nu-l agreau defel pe Johnston.
În acele zile cheltuielile palatului continuau să fie enorme, iar plata integrală
a fondurilor stabilite prin Tratamentul privilegiat era amânată an de an.
Administraţia palatului era nevoită să vândă sau să amaneteze din
antichităţile din palat picturi, tablouri caligrafiate, obiecte din aur şi argint.
Din spusele lui Johnston, am înţeles treptat că aici era vorba de lucruri
necurate. Odată, când cei de la Administraţia palatului au vrut să vândă o
pagodă de aur de înălţimea unui om, mi-am amintit de observaţiile lui
Johnston cum că dacă fiecare lucru ar fi vândut drept obiect de artă s-ar
obţine un preţ foarte bun. Dar de fiecare dată obiectele se vindeau la
greutate, ceea ce însemna pierderi enorme. După cum spunea Johnston,
numai nişte idioţi ar fi procedat aşa. I-am chemat pe cei de la Administraţia
palatului şi i-am întrebat cum intenţionează să vândă pagoda. Şi când mi-au
spus că o vând la greutate, am izbucnit furios:
„Numai nişte idioţi ar proceda aşa. Printre voi nu există niciunul mai
deştept?”
Au considerat că Johnston a vrut să-i submineze şi atunci i-au dus
pagoda acasă, spunându-i că împăratul îl roagă s-o vândă el în locul lor.
Johnston şi-a dat imediat seama de acest şiretlic şi mânios le-a zis: „Dacă n-
o luaţi imediat de aici, îi raportez împăratului.” Rezultatul a fost că acei
funcţionari de la Administraţia palatului au dus pagoda înapoi fără să mai
discute. Cu toată antipatia lor n-au avut cum să se atingă de Johnston,
acesta bucurându-se de încrederea mea deplină.
În ultimul an al studiilor mele la Palatul IuThing, Johnston ocupa un loc
important în sufletul meu. Discutam împreună din ce în ce mai mult

134
subiecte care nu aveau nicio legătură cu lecţiile propriu-zise. Aceste discuţii
cuprindeau o gamă foarte largă de subiecte şi ocupau o mare parte din
timpul programat pentru lecţii. Mi-a vorbit despre viaţa familiei regale
engleze, politica diferitelor state, despre puterile de după marele război,
despre locuri şi obiceiuri din toată lumea, despre „marele Imperiu Britanic
unde soarele nu apune niciodată”, despre „evoluţia războiului intern din
China” şi „mişcarea pentru reformă lingvistică” 96 (cum numea el mişcarea
din 4 mai 1919) şi legăturile ei cu cultura vestică. Mi-a mai vorbit şi despre
posibilitatea restauraţiei şi despre faptul că nu trebuia să ne bazăm pe
militarişti... „Din presă reiese clar că poporul chinez doreşte Marele Imperiu
Thing şi că toţi oamenii sunt sătui de Republică”, mi-a zis el odată. „Nu cred
că este cazul ca Maiestatea Voastră să-şi facă griji în legătură cu acei
militarişti; Maiestatea Voastră nu trebuie să-şi piardă prea mult timp
încercând să-şi dea seama din ce scriu ziarele de atitudinea lor; nu se va
obţine nimic discutând care este diferenţa între motivaţia pentru care ar
susţine restauraţia ori salvarea Republicii. În concluzie, profesorul Cen are
dreptate când spune că cel mai important lucru pentru Maiestatea Voastră
este să-şi sporească zilnic, virtuţile. Dar acest lucru nu trebuie făcut numai
în Oraşul Interzis. Maiestatea Voastră poate căpăta mult mai multe
cunoştinţe de bază şi-şi poate lărgi orizontul de cunoaştere în Europa, în
special studiind la Universitatea din Oxford, în Ţara Maiestăţii Sale regele
Angliei...”
înainte de a-mi sugera ideea să studiez în Anglia, el făcuse mult pentru a-
mi lărgi „orizontul”. În urma recomandării lui, în Oraşul Interzis au fost
introduşi comandantul flotei engleze şi guvernatorul englez al Hong
Kongului, care au fost politicoşi şi respectuoşi, adresându-mi-se cu
„Maiestatea Voastră Imperială”.
Îndoctrinarea mea cu modul de viaţă european şi felul cum îl copiam din
ce în ce mai mult nu-l mulţumeau pe deplin pe acest profesor străin al meu.
De exemplu, în ce priveşte vestimentaţia, opiniile noastre erau diferite. În
ziua nunţii mele am participat la recepţia oferită în cinstea oaspeţilor străini,

96 Prin această mişcare se cerea folosirea în instituţii şi proză a limbii vorbite în


popor, spre deosebire de limba clasică veche care era folosită în cancelarii.

135
unde am ţinut un toast; când m-am întors la Palatul Iangsin, mi-am scos
roba brodată cu dragon şi mi-am pus o robă obişnuită pe care am tras-o
peste pantalonii europeni, iar pe cap mi-am pus o pălărie. Tocmai atunci a
venit şi Johnston cu câţiva prieteni ai lui. Una din doamnele în vârstă, cu
privirea mai ascuţită, văzându-mă stând pe terasă, l-a întrebat pe Johnston:
„Cine este acel tânăr?”
Când s-a uitat Johnston la mine şi a constatat cum sunt îmbrăcat, dintr-o
dată s-a înroşit la faţă. Văzându-i figura, m-am înfricoşat, iar expresiile de
dezaprobare de pe feţele acelor străini m-au buimăcit. Furia lui Johnston nu
s-a potolit nici după plecarea lor, adresându-mi-se mâniat:
„Ce înseamnă aceasta Maiestatea Voastră? Împăratul Chinei purtând
pălărie de vânătoare. Dumnezeule...!”

6. Căsătoria mea

Dacă se poate spune că am manifestat un oarecare interes când


demnitarii mi-au adus la cunoştinţă hotărârea înaltelor Consoarte că am
ajuns la vârsta „Marii căsătorii”, este pentru că acest eveniment marca
maturitatea. Începând de atunci, nu mai puteam fi tratat ca un copil.
Bătrânele doamne erau foarte interesate în această treabă. În cel de-al 10-
lea an al Republicii, 1921, când de-abia împlinisem vârsta de 15 ani, înaltele
Consoarte se întâlniseră de câteva ori cu tatăl meu să se consulte, după care
au convocat zece prinţi să discute acest subiect. De la aceste începuturi
până la căsătoria propriu-zisă au trecut doi ani. Au existat câteva motive
pentru care căsătoria s-a tărăgănat atât de mult. Unul dintre acestea a fost
că au avut loc două decese unul după altul: întâi înalta Consoartă Giuang
Hă şi apoi mama mea. Dar cauzele cele mai importante au fost instabilitatea
politică şi neînţelegerile cu privire la alegerea miresei.
După moartea înaltei Consoarte Giuang Hă, înalta Consoartă Jung Hui nu
avea nicio părere cu privire la alegerea miresei. Neînţelegerile au apărut între
celelalte două înalte Consoarte – Tuang Cang şi Thing I – întrucât fiecare
dorea să aleagă viitoarea „împărăteasă” din familii apropiate lor. Aici era

136
vorba nu numai de preferinţele momentului, dar şi de poziţia lor în viitor.
Fiecare a propus mireasa preferată şi niciuna nu voia să cedeze. Este
interesant faptul că amândouă erau sprijinite de câte un unchi al meu.
Situaţia ajunsese într-un punct mort.
Sigur că împăratul avea ultimul cuvânt. Pe timpul lui Thung Giî şi Cuang
Su, fetele care urmau să fie alese erau aduse la Curte şi aşezate în rând, iar
viitorul ginere alegea una dintre ele. Am auzit două versiuni despre felul cum
se făcea alegerea. Una dintre acestea era că mirele înmâna un simbol de jad
fetei care-i plăcea; altă versiune era că-i agăţa o punguţă de catarama de la
cingătoare. În cazul meu, după ce prinţii s-au sfătuit între ei, au socotit că
nu este potrivit să aducă fetele şi să le aşeze în rând, şi au hotărât să aleg
după fotografii. Trebuia să fac un semn cu creionul pe fotografia fetei care-
mi plăcea cel mai mult.
Mi-au fost aduse la Palatul Iangsin patru fotografii. Toate patru mi s-au
părut la fel, corpurile fetelor semănau cu nişte butoaie făcute din hârtie, iar
feţele erau neclare, fotografiile fiind foarte mici, aşa că nu mi-am dat seama
dacă sunt frumoase sau urâte. Singura comparaţie pe care am putut să o
fac a fost între culorile veşmintelor. Pe vremea aceea nu mă gândeam la
căsătorie ca fiind cel mai important moment din viaţă. Nu aveam niciun
criteriu după care să mă conduc şi am făcut la întâmplare un semn cu
creionul pe una dintre fotografii.
Aceasta era fotografia lui Uen Siu, sau Hui Sân, fiica lui Tuan Cung din
clanul manciurian Ordet, mai mică cu trei ani decât mine: atunci când i-am
văzut fotografia avea 12 ani. Fiind favorita înaltei Consoarte Thing I, alegerea
mea a provocat nemulţumirea înaltei Consoarte Tuan Cang care, fără să ţină
seama de protestele lui Thing I, a cerut demnitarilor să mă convingă s-o aleg
pe favorita ei.
Pretextul a fost că Uen Siu provenea dintr-o familie săracă şi era urâtă, pe
când fata pe care o prefera ea, numită Uan Jung sau Mu Hung, provenea
dintr-o familie bogată, era foarte frumoasă şi de aceeaşi vârstă cu mine.
Când i-am văzut fotografia avea 16 ani. Eu am urmat sfatul prinţilor
zicându-mi că dacă mi-ar fi explicat acest lucru de la început s-ar fi evitat
atâtea probleme şi am făcut un semn şi pe fotografia lui Uan Jung.

137
Dar şi de data aceasta m-am confruntat cu nemulţumirea celor două
consoarte. Nu cunosc ce dezbateri au avut loc între prinţi şi înaltele
Consoarte, dar în final consoarta Jung Hui a propus: „Majestatea Sa a făcut
semnul pe fotografia lui Uen Siu şi aceasta nu va mai putea să se mărite cu
un supus al său şi atunci ea trebuie să fie consoarta 97 împăratului.” Eu
socoteam că nu prea era cazul să-mi iau nici măcar împărăteasă, de ce aş fi
avut nevoie de două neveste dintr-o dată? Nu am fost de acord cu această
propunere, dar n-am putut să fac faţă prinţilor şi demnitarilor, care
susţineau că regulile strămoşeşti cer „ca împăratul să aibă o împărăteasă şi
o consoartă”. M-am gândit că dacă acest lucru este un prerogativ
împărătesc, n-are rost să mă împotrivesc.
Alegerea împărătesei şi consoartei, deşi s-ar părea că este un proces foarte
simplu, a durat un an de zile. După ce totul a fost stabilit, a izbucnit
războiul Gili-Fengtien şi căsătoria a fost amânată până la 1 decembrie 1922
(cel de-al 11-lea an al Republicii). După căderea lui Su Şîceang, marile
pregătiri pentru căsătoria mea erau prea avansate pentru a mai putea fi
oprite şi atunci a avut loc nunta. Prinţii nu aveau încredere în Li Iuanhung,
preşedinte pentru a doua oară, aşa cum au avut în Su Şîceang, şi se temeau
că acesta ar putea interveni în aranjamentele pentru căsătorie. În realitate,
Li Iuanhung m-a sprijinit, chiar întrecând aşteptările prinţilor şi nu mai
puţin decât ar fi făcut-o Su Şîceang. Ministrul republican al Finanţelor a
trimis o scrisoare Administraţiei palatului în care arăta, în termeni
respectuoşi, că se află în dificultate financiară în acel moment şi că
Republica nu este în posibilitatea să pună la dispoziţie subsidiile anuale
stipulate în articolele Tratamentului privilegiat. Cu toate acestea, va
contribui cu suma de 100.000 de iuani proveniţi din taxe vamale, din care
20.000 de iuani constituie cadoul Republicii. Totodată, autorităţile militare,
poliţia şi jandarmeria au înaintat din proprie iniţiativă planurile privind
asigurarea bunei desfăşurări a dublei căsătorii, activitate în care erau
implicaţi sute de oameni.
Iniţial, în conformitate cu regulile stabilite de Republică, numai poarta

97 Cea de-a doua soţie.

138
Şengu98 aparţinea Palatului Thing. De data aceasta, s-a încălcat practica,
permiţându-se accesul prin poarta Tunghua99.
Întreaga ceremonie a căsătoriei a durat cinci zile:
29 noiembrie, orele 9-11 – Aducerea în palat a trusoului consoartei;
30 noiembrie, orele 11-13 – Aducerea în palat a trusoului împărătesei;
orele 9-11 – Prezentarea omagiilor de către împărăteasă; orele 1-3 – Intrarea
în palat a consoartei;
1 decembrie, orele 23-1 – Ceremonia „marii căsătorii”; orele 3-5 –
Conducerea împărătesei în palat
2 decembrie – împăratul şi împărăteasa aduc omagii străbunilor la
Palatul Şou Huang100
3 decembrie – împăratul primeşte felicitări în
Palatul Cien Cing în afară de această ceremonie, în continuare au urmat
trei zile de spectacole de teatru.
Înaintea ceremoniei, în ziua de 10 noiembrie, au avut loc câteva acţiuni
pregătite cu mult timp în urmă, printre care aducerea darurilor şi acordarea
titlurilor de consoarte celor patru concubine. După ceremonie, potrivit
practicii străbune, prinţii şi demnitarii au fost învestiţi cu noi titluri şi grade.

98 Şengumăn – Poarta Valorilor Spirituale.


99 Tunghuamăn – Poarta Chinei de Răsărit.
100 Palatul longevităţii împăraţilor.

139
Ceea ce a provocat în cea mai mare măsură indignarea publică a fost
faptul că, după tentativa de restauraţie din 1917, Mica Curte a început să
facă paradă în mod deschis şi în afara Oraşului Interzis. Emblemele de
ceremonial ale Dinastiei Thing erau plimbate pe străzile Peiţingului sub
protecţia atentă a soldaţilor republicani şi poliţiei. În ziua celebrării oficiale a
căsătoriei, doi prinţi (Thing şi Geng) îmbăcaţi în robele Curţii Thing, purtând
în mâini bastoane de demnitari, s-au plimbat călare pe străzile Peiţingului.
Ei aveau în faţă două plutoane ale fanfarei militare a Republicii şi erau
urmaţi de altă fanfară militară şi de trupe de cavalerie ale poliţiei şi
securităţii. Urmau 72 de umbrele şi steaguri brodate cu dragoni şi
phoenix101, „patru pavilioane galbene” (ce conţineau bijuteriile şi veşmintele
împărătesei) şi 30 de perechi de lampioane. Această procesiune se îndrepta
către „Reşedinţa împărătesei”. La porţile luminate puternic ale „reşedinţei” se
afla un alt grup de poliţişti şi soldaţi, iar tatăl miresei Uan Jung şi fraţii
acesteia aşteptau în genunchi „edictul imperial” adus de cei doi oficiali.
Cadourile fabuloase oferite de conducătorii Republicii au atras, de
asemenea, atenţia populaţiei. Preşedintele Li Iuanhung a scris pe o panglică
roşie următoarea dedicaţie: „Oferit de preşedintele Republicii China, Li
Iuanhung, împăratului Stian Thung”, care a fost pusă peste cadoul său
compus din opt obiecte: patru vaze din porţelan, două suluri de mătase, un
baldachin şi un set de tablouri pe care erau caligrafiate urările de
longevitate, prosperitate şi noroc pentru împărat. Fostul preşedinte Su
Şîceang a trimis 20.000 de iuani şi multe cadouri valoroase cuprinzând 28
de piese de porţelan şi un somptuos covor chinezesc cu motivul dragonului
şi phoenixului. Giang Ţuolin, U Pheifu, Giang Sun, Ţao Cun şi alţi militari şi
politicieni mi-au oferit bani şi multe cadouri.
Reprezentantul Republicii la ceremonie, În Ceang, care era şeful gărzii
palatului prezidenţial, mi-a prezentat mai întâi felicitările oficiale ca pentru
un suveran străin. După aceea, deodată a declarat: „Acestea au fost
felicitările în numele Republicii, iar acum supusul Maiestăţii Voastre
prezintă felicitările sale personale” şi a căzut în genunchi făcându-mi
plecăciuni.

101 Simbolul împăratului şi al împărătesei.

140
Pe vremea aceea, multe ziare au criticat serios aceste fapte ciudate, dar
nimic nu a potolit entuziasmul prinţilor şi înalţilor demnitari. Veteranii
Dinastiei Thing din întreaga ţară, întocmai ca insectele care reînvie după o
iarnă de hibernare, au dat năvală la Peiţing, oferind cadouri în bani şi
obiecte de valoare, atât din partea lor cât şi a altora. Nu valorile prezentau
importanţă ci prestigiul de care se pare că se bucura Curtea, fapt ce i-a
determinat să creadă că planurile de restauraţie pot fi realizate.
Ceea ce a provocat cele mai mari emoţii înaltelor Consoarte, prinţilor,
demnitarilor şi veteranilor Dinastiei Thing a fost prezenţa oaspeţilor din
Cartierul Tungţiao Mingsiang. A fost pentru prima dată după revoluţia din
1911 când oficiali străini au participat la o acţiune în Oraşul Interzis. Cu
toate că ei au venit cu titlu personal, erau totuşi demnitari străini.
La sugestia lui Johnston, la Palatul Cerului fără Nori s-a organizat o
recepţie în semn de mulţumire, unde eu am citit o scurtă alocuţiune în
limba engleză:
„Mă simt deosebit de onorat să întâlnesc astăzi înalţi oaspeţi din întreaga
lume. Mulţumesc tuturor pentru participare şi vă urez sănătate şi
îndeplinirea tuturor dorinţelor.”
După ce toate acestea au trecut, în capul meu a început să se învârtească
una şi aceeaşi întrebare: „Am o împărăteasă şi o consoartă: mi-am format o
familie. Care e deosebirea între situaţia mea actuală şi cea din trecut?” Şi
răspunsul pe care mi l-am dat a fost: „Sunt major. Dacă n-ar fi fost
revoluţia, ar fi trebuit să înceapă domnia mea fără regenţă.”
în-afară de aceasta, nu m-am gândit la soţie şi nici la consoartă, nici la
familie. Numai când împărăteasa a intrat în câmpul meu de vedere
îmbrăcată într-o robă de mătase roşie brodată cu dragonul şi pasărea
phoenix mi s-a părut foarte curios şi am vrut să văd cum arată.
Conform tradiţiei, împăratul şi împărăteasa trebuiau să-şi petreacă
noaptea nunţii în camera nupţială din Palatul Cun Ning 102. Caracteristic
pentru această cameră, de aproximativ 10 m2, era lipsa mobilei, cu excepţia
kangului care ocupa o pătrime din ea. Totul aici, în afară de podea, era
drapat în culoarea roşie. După ce am băut din cupa nupţială şi am mâncat

102 Palatul păcii pănânteşti.

141
prăjitura „fiilor şi nepoţilor”, intrând în această cameră roşie şi întunecată
am simţit că mă sufoc. Mireasa sta pe kang cu capul în jos. Mi-am aruncat
privirea în jurul meu. Totul era roşu: perdelele de la pat roşii, pernele roşii,
veşmintele roşii, florile de pe pieptul nostru roşii, obrajii miresei roşii... Nu
ştiam dacă trebuie să mă aşez sau să rămân în picioare. Mi-am amintit că în
Palatul Iangsin mă simţeam mult mai bine; am deschis uşa şi am plecat.
Ajungând acolo am văzul lipită pe perete lista demnitarilor din timpul
împăratului Siian Thung şi întrebarea aceea mi-a revenit iarăşi în minte:
„Am împărăteasă şi consoartă, sunt major. Care este deosebirea faţă de ce a
fost înainte?”
Cum s-a simţit Uan Jung abandonată în camera nupţială? Ce a gândit
Uen Siu, o fată care nu împlinise încă 14 ani? Aceste întrebări nu m-au
preocupat prea mult. Mă gândeam numai la faptul că „dacă n-ar fi fost
revoluţia, puteam să încep să domnesc, să refac moştenirea strămoşilor.”

7. Conflicte interne

De la venirea lui Johnston la palat, în ochii prinţilor şi demnitarilor,


încetul cu încetul, am devenit cel mai dificil împărat. În perioada din
preajma căsătoriei comportarea mea le părea din ce în ce mai ciudată, ceea
ce îi neliniştea foarte mult. Azi porunceam celor de la Administraţia palatului
să-mi cumpere un diamant în valoare de 30.000 de iuani, mâine îi invinuiam
de corupţie şi risipă. Dimineaţa îi convocam şi le porunceam să inspecteze
colecţiile de antichităţi, caligrafii şi picturi şi să-mi raporteze situaţia în
aceeaşi zi, după-masă ceream să-mi pregătească maşina că vreau să merg la
Muntele Parfumat103 să mă plimb. Eram plictisit de ceremonia tradiţională şi
nu-mi plăcea să fiu purtat în lectica de culoare galbenă, cu acoperişul din
aur. Ca să mă pot plimba cu bicicleta, am poruncit să fie scoase toate
pragurile de la porţile din palat, praguri care secole de-a rândul nu-i
deranjase pe străbunii mei. Pentru un lucru atât de mărunt, puteam să acuz
eunucii de neloialitate faţă de mine şi să-i trimit la Administraţia palatului

103 Parc de agrement în apropierea Peiţingului.

142
să fie pedepsiţi sau alungaţi. Ceea ce îi îngrijora cel mai mult pe prinţi şi
înalţii demnitari erau deciziile mele neaşteptate: ba ceream o reformă la
palat şi verificarea financiară, ba anunţam că vreau să părăsesc Oraşul
Interzis şi să plec la studii în străinătate. Îi băgasem în sperieţi cu atâtea
capricii, că tremurau şi li se albiseră cozile de griji.
Unii dintre prinţi şi demnitari se gândiseră la problema plecării mele la
studii în străinătate chiar înainte de a mă preocupa pe mine însumi această
chestiune. Tocmai de aceea mi-l aduseseră pe Johnston, profesor străin.
După căsătorie am primit memorii şi sugestii din partea veteranilor Thing
prin care-mi propuneau acest lucru. Dar când eu am ridicat această
problemă, ei s-au opus. Motivul, lor constant era: „Dacă Maiestatea Voastră
părăseşte Oraşul Interzis, aceasta echivalează cu renunţarea la Tratamentul
privilegiat. De ce să renunţăm noi, când Republica n-o face?”
Toţi ţineau la Tratamentul privilegiat, fie că erau pentru, fie că erau
împotriva plecării mele la studii în străinătate, fie că nu mai aveau speranţe
în legătură cu „restabilirea moştenirii strămoşeşti”, fie că credeau totuşi în
posibilitatea restauraţiei. Deşi clauza care se referea la acordarea sumei
anuale de 4.000.000 de iuani devenise o vorbă goală, prevederea referitoare
la „respectul faţă de împărat” era respectată. Rămânerea mea în Oraşul
Interzis şi menţinerea Micii curţi erau foarte importante pentru cei care nu-
şi pierduseră speranţa în legătură cu restabilirea moştenirii strămoşeşti, iar
pentru cei care nu mai aveau speranţe erau mijloace de a-şi menţine poziţiile
şi a-şi asigura un bol de orez. Aceste poziţii le-ar fi putut aduce titluri post-
mortem şi posibilitatea de a se ruga pentru străbuni şi de a scrie epitafe atât
timp cât erau în viaţă.
Eu gândeam altfel decât ei. În primul rând nu credeam că Tratamentul
privilegiat va dura o veşnicie şi înţelegeam mai bine ca oricine situaţia
nesigură în care mă aflam. Izbucnirea noului război intern, retragerea spre
nord a lui Giang Ţuolin, căderea lui Su Şîceang, revenirea la putere a lui Li
Iuanhung m-au făcut să intuiesc că mă aflam în faţa unui pericol iminent.
Îngrijorarea mea era în legătură cu faptul dacă noile autorităţi mă vor lăsa
sau nu în viaţă, nici vorbă de Tratament privilegiat. Tocmai atunci mi-a
parvenit ştirea că unii membri ai Parlamentului au cerut să fie anulat

143
Tratamentul privilegiat. Chiar dacă status-quo-ul ar fi putut fi menţinut,
cine ar fi putut să spună, în situaţia militară confuză în care se găsea ţara,
care dintre militari ar putea veni mâine la putere ori ce politician ar putea
organiza guvernul poimâine? Cunoşteam din foarte multe surse, în special
sursa Johnston, că în spatele tuturor acestor schimbări se află puterile
străine. Şi atunci nu era mai bine să-i contactez direct pe străini în loc să
depind de favorurile unui tratament privilegiat din partea noii autorităţi
republicane? Dacă va veni la putere cineva care nu are nicio legătură cu
palatul, nu va fi prea târziu ca de-abia după aceea să mă gândesc ce am de
făcut? Cunoşteam prea bine din istoria Chinei multe exemple de împăraţi
executaţi.
Desigur, eu nu le-am vorbit prinţilor şi înalţilor demnitari despre acest
lucru. Argumentul pe care l-am folosit a fost următorul:
„Nu vreau niciun fel de „Tratament privilegiat”. Vreau să ştie tot poporul şi
întreaga lume că nu am nicio speranţă că Republica mi-ar putea acorda un
tratament privilegiat. Mai bine aşa, decât să aştept ca ei să anuleze acest
tratament.”
„Dar Tratamentul privilegiat este depozitat în arhivele de stat şi este
recunoscut pe plan internaţional. Dacă Republica îl va abroga, cu siguranţă
că puterile străine ne vor ajuta”, a fost răspunsul lor.
„Dacă străinii ne ajută, atunci de ce nu mă lăsaţi să plec în străinătate?
Oare nu ne vor ajuta şi mai mult dacă voi fi prezent fizic acolo?”
Oricât de puternice au fost argumentele mele, ei nu au fost de acord.
Toate discuţiile cu tatăl şi profesorii mei şi cu prinţii au avut un singur
rezultat: au fost intensificate pregătirile pentru „marea ceremonie” a
căsătoriei mele.
A mai existat şi un alt motiv pentru care eram dornic să plec în
străinătate, în afară de argumentul prezentat prinţilor şi înalţilor demnitari
şi pe care nu îndrăzneam să-l spun nici măcar tatei: eram sătul de tot ce se
întâmpla în jurul meu şi chiar de tata – nimic nu mai era pe gustul meu încă
dinainte de a mă gândi, la o călătorie în străinătate.
Venirea lui Johnston la palat şi cunoştinţele pe care mi le-a inoculat în
legătură cu civilizaţia vestică, precum şi curiozitatea mea de copil, au făcut,

144
treptat, să fiu nemulţumit de tot ce se întâmpla în jurul meu şi de restricţiile
care-mi erau impuse. Am fost de acord cu analiza făcută de Johnston, în
sensul că izvorul acelei situaţii se afla în conservatorismul prinţilor şi
înalţilor demnitari.
În ochii lor, orice lucru nou era de speriat. Când am împlinit 15 ani,
Johnston a observat că nu prea văd bine şi a propus să fie invitat la palat un
oftalmolog străin să mă consulte. În caz că presupunerea se adeverea,
trebuia să port ochelari. Spre surprinderea lui, propunerea aceasta a fost
întocmai ca o picătură de apă scăpată într-o tigaie cu ulei încins. Oraşul
Interzis era gata să explodeze. Ce idee? Un străin să privească în ochii
Maiestăţii Sale! maiestatea Sa este în puterea tinereţii. Şi atunci cum să
poarte ochelari la fel ca un bătrân? Începând cu înaltele Consoarte, nimeni
n-a fost de acord. După discuţii stăruitoare şi la cererea mea expresă,
consultul a avut loc.
Eram deosebit de supărat când prinţii şi înalţii demnitari se opuneau
unor dorinţe ale mele de a obţine anumite lucruri, în timp ce ei le obţinuseră
încă de mult. Un asemenea exemplu a fost telefonul.
Odată, când împlinisem vârsta de 15 ani, Johnston mi-a vorbit despre
rolul telefonului, ceea ce mi-a trezit curiozitatea. După aceea l-am auzit pe
fratele meu, Pu Ţie, spunând că şi în palatul tatălui meu se află un
asemenea obiect. Am cerut Administraţiei palatului să instaleze un telefon la
palatul Iangsin. Auzindu-mi porunca, şeful administraţiei, Şao Ing, s-a
schimbat la faţă. În prezenţa mea nu a protestat în niciun fel, spunând
numai „Da, Maiestate” şi s-a retras. A doua zi, toţi profesorii mei au venit să
mă convingă să renunţ la această idee.
„Nu există un asemenea precedent în Codul strămoşesc. Dacă va fi
instalat telefonul, oricine ar putea să vorbească cu Maiestatea Voastră, lucru
care nu s-a mai întâmplat pe vremea strămoşilor Maiestăţii Voastre... Ar
însemna o ofensă cerească, atingerea demnităţii imperiale... Strămoşii
Maiestăţii Voastre n-au folosit niciodată această invenţie străină...”
Aveam şi eu argumentele mele: „Ceasurile cu cuc, pianele, becurile
electrice din palat sunt tot invenţii străine despre care nu se pomeneşte în
Codul străbunilor, dar nu le-au folosit şi strămoşii mei?

145
Dacă cei din afara palatului pot da telefoane oricând doresc, ei nu
ofensează autoritatea cerească?
Oare acest lucru nu atinge demnitatea imperială? Am fost ofensat destul
de cei din afară prin presă... A citi şi a auzi nu-i acelaşi lucru?”
Probabil că nici măcar profesorii mei n-au înţeles atunci de ce
Administraţia palatului le-a cerut să mă convingă să renunţ... Ceea ce-i
înfricoşa pe cei de la Administraţia palatului nu era „ofensa cerească” ci
teama că telefonul îmi va permite să am mai multe contacte cu lumea din
afară. Pentru ei, era prea mult şi faptul că-l aveam lângă mine pe vorbăreţul
Johnston şi că primeam zilnic peste 20 de ziare. Dacă deschideai ziarele din
Peiţing din vremea aceea, aproape în fiecare lună dădeai peste declaraţii ale
Casei Thing prin care fie că se negau contactele cu autorităţile dintr-o
provincie sau alta, cu o persoană sau alta, fie că se negau zvonurile că
palatul a amanetat sau a vândut unele antichităţi. Majoritatea ştirilor care
erau negate erau adevărate şi cel puţin jumătate din ele erau lucruri pe care
Administraţia palatului nu dorea ca eu să le cunosc. Ziarele şi Johnston le
dădeau de lucru destul. Dacă s-ar mai fi instalat şi telefonul, creându-se cea
de-a treia punte de legătură cu lumea exterioară, i-ar fi pus într-o poziţie
greu de suportat. De aceea s-au opus din toate puterile. Văzând că profesorii
nu reuşesc să mă convingă, au apelat la tatăl meu.
Tatăl meu devenise un adept al menţinerii status-quoului. Atâta timp cât
stăteam liniştit în Oraşul Interzis, el ar fi primit alocaţia anuală de 420.480
de liang de argint care-l mulţumea. Acest lucru l-a făcut să «cedeze foarte
uşor în faţa celor de la Administraţie. Dar reacţia lui nu a fost atât de rapidă
pe cât doreau ei. În afară de repetarea celor spuse de profesorii mei, nu a
venit cu niciun argument nou ca să mă convingă şi i-a fost imposibil să
răspundă la întrebarea pusă de mine: „în palatul înălţimii Voastre nu există
de mai mult timp telefon?”
„Dar... dar... a bâiguit el, instalarea unui telefon pentru Maiestatea
Voastră înseamnă cu totul altceva. Să discutăm această problemă peste
câteva zile!”
Amintindu-mi că el şi-a tăiat coada înaintea mea, şi-a instalat telefon
înaintea mea, nu mi-a permis să cumpăr maşină în timp ce el cumpărase,

146
m-am simţit foarte nemulţumit.
„De ce să fie altfel pentru împărat? Oare nu am dreptul nici măcar la
această puţină libertate? Nu, insist să mi se pună telefon.” M-am întors către
un eunuc şi i-am spus: „Transmite la Administraţia palatului că doresc să-
mi fie instalat telefonul chiar astăzi.”
„Bine, bine”, a dat din cap tatăl meu, „foarte bine, vei avea telefon...”
După ce a fost instalat telefonul au apărut alte neplăceri.
O dată cu aparatul telefonic, mi-a fost trimisă şi cartea abonaţilor. M-am
bucurat foarte mult şi am început s-o răsfoiesc cu gândul să mă distrez. Am
dat peste numărul de telefon al unui actor renumit de operă clasică pekineză
– Iang Siaolou – şi am sunat. Folosind dicţia operei pekineze, am întrebat
cine e. Înainte de a primi răspunsul, s-a auzit un râs şi am închis imediat.
Mi s-a părut foarte hazliu. Am făcut aceeaşi glumă cu un acrobat. Apoi, am
sunat la un restaurant şi am comandat mâncare şi băutură dând o adresă
falsă. După ce m-am distrat în felul acesta, deodată mi-am amintit că,
recent, Johnston îmi spusese ceva despre Dr.Hu Si, autorul operei „Picnic pe
malul apei” şi mi s-a părut că ar fi nostim să-i aud vocea. Am format
numărul şi, spre norocul meu, mi-a răspuns chiar el.
„Dr.Hu?” am întrebat eu. „Foarte bine, ghiceşte cu cine vorbeşti?”
„Cine eşti? Cum de nu-ţi recunosc vocea?”
„Ha, ha, nu-i nevoie să ghiceşti, îţi spun eu, sunt Stian Thong!”
„Stian Thong?... Maiestatea Voastră?”
„Adevărat, sunt împăratul. Acum ţi-am auzit vocea dar nu ştiu cum arăţi.
Dacă ai timp, vino la palat, vreau să te văd.”
Gluma mea l-a adus îndată la palat. Johnston mi-a spus că l-a căutat mai
întâi pe el pentru a-i confirma telefonul, deoarece nu credea că însuşi
„Maiestatea Sa” l-a sunat. Îngrijorat, l-a întrebat pe Johnston despre
eticheta de la palat şi când a aflat că nu trebuie să facă plecăciuni căthou şi
că sunt un împărat modern, s-a decis să vină la palat. Dar, nedând prea
mare importanţă acestui lucru, eu am uitat să le spun eunucilor să-l anunţe
la poartă şi, cu toate insistenţele lui, n-a fost lăsat să intre. De-abia într-un
târziu am fost anunţat de sosirea lui şi am dat ordin să fie lăsat înăuntru.
Această întâlnire născută dintr-o joacă n-a durat decât circa 20 de

147
minute. L-am întrebat despre rolul scrierii în limba vorbită, despre călătoriile
în străinătate etc. Pentru a provoca elogii din partea lui, am încheiat
spunându-i că nu mă interesează niciun fel de tratament privilegiat şi că
eram foarte dornic să studiez cât mai mult pentru a fi, aşa cum se scria în
ziare, un tânăr bine instruit”. M-a copleşit cu complimente, flatându-mă:”
„Maiestatea Voastră este un om luminat. Dacă Maiestatea Voastră va studia
cu seriozitate, îl aşteaptă un viitor strălucit”. N-am înţeles la ce viitor
strălucit trebuia să mă aştept. El a plecat şi eu nu m-am mai gândit la
această treabă, dar, spre surprinderea mea, prinţii şi demnitarii vârstnici, în
special profesorii mei, auzind că m-am întâlnit în particular cu această”
personalitate de tip nou”, au început iarăşi să se agite.
În general, o dată cu trecerea anilor, ei au constatat că eu deveneam din
ce în ce mai capricios; la rândul meu, am observat că ei deveneau din ce în
ce mai obositori. Pe vremea aceea, ieşisem în câteva rânduri din Oraşul
Interzis să mă plimb – mică libertate ce o câştigasem în ciuda tuturor
protestelor, sub pretextul că mergeam la mormântul mamei mele. Aceste
mici libertăţi mi-au deschis apetitul pentru acţiuni independente; eram sătul
de acum de aceşti demnitari timoraţi şi neghiobi. Incidentele menţionate mai
sus acumulându-se, mi-au întărit şi mai mult hotărârea de a pleca în
străinătate. Conflictul cu prinţii şi înalţii oficiali a ajuns la culme în vara
anului 1922 (cel de-al 11-lea an al Republicii), când am cerut în mod oficial
să plec la studii în Anglia.
Dar ei nu au cedat aşa cum au procedat în cazul telefonului. În final,
chiar unchiul meu, Tai Tao, care ţinea cel mai mult la mine, a permis numai
să mi se pregătească o locuinţă în concesiunea engleză 104 de la Thienţin, ca
în caz de nevoie să mă refugiez acolo. Fiindu-mi imposibil să părăsesc
Oraşul Interzis, l-am rugat pe Johnston să mă ajute. Aşa cum am arătat
înainte, el a socotit că nu era momentul potrivit şi nu a fost de acord cu
părăsirea palatului în aşteptarea momentului potrivit, m-am pregătit să fug
în secret Aveam pe cineva care dorea în mod sincer să mă ajute, acesta era
fratele meu mai mic, Pu Ţie.

104 În urma războaielor purtate de străini în China, statele respective au obţinut dreptul
de extrateritorialitate asupra unor zone din oraşele chinezeşti Peiţing, Thienţin, Luşun...

148
Eu şi Pu Ţie semănăm foarte mult unul cu altul. Gândurile şi ambiţiile
noastre erau chiar mai asemănătoare decât feţele. Şi el dorea foarte mult să
scape din chingile familiei, să zboare cât mai departe, în căutarea drumului
propriu, şi considera că toate visurile lui nu vor putea fi realizate decât în
străinătate. Singura diferenţă dintre el şi mine era numai în ce priveşte
înălţimea: el era puţin mai scund decât mine. Până la vârsta de 20 de ani a
locuit în palatul tatălui meu, compus din sute de încăperi, cu 70-80 de
servitori. A fost alăptat de doică până la 4 ani şi tot ea l-a îmbrăcat până la
vârsta de 17 ani. Nu era în stare să facă nimic, nici măcar să se spele pe
picioare. Dacă lua foarfeca să-şi taie unghiile, doica i-o smulgea din mână de
teamă să nu se taie. Peste tot era însoţit de aceasta şi nu avea voie să alerge,
să se caţere sau să iasă pe porţile palatului. N-avea voie să mănânce peşte,
să nu se înece cu oasele...
La vârsta de 8 ani a început să studieze, acasă, cu un profesor
recomandat de Cen Paoşen, care obişnuia să blameze Republica. Mama,
înainte de moarte, l-a sfătuit să mă ajute cu credinţă şi orice s-ar întâmpla
să nu uite că este un descendent al clanului Aisin-Gioro. La vârsta de 14
ani, a fost adus la palat să-mi fie însoţitor de studiu.
Deşi Pu Ţie era mai mic cu un an decât mine, el ştia mult mai multe
lucruri despre lumea din afară, având libertatea de a circula. Era destul să
spună că merge la palat, că era lăsat liber. Primul pas al acţiunii vizând
plecarea mea din palat a fost să strângem bani. Ajutat de Pu Ţie, am scos
din palat cele mai valoroase tablouri, caligrafii şi antichităţi din colecţiile
imperiale şi le-am depozitat în locuinţa din concesiunea engleză de la
Thienţin. În fiecare zi, după terminarea lecţiilor, Pu Ţie se întorcea acasă
ducând cu el o legătură. Această activitate de sustragere de obiecte din palat
a durat mai mult de o jumătate de an şi obiectele sustrase au fost dintre cele
mai valoroase din colecţie. Tocmai atunci şeful administraţiei şi profesorii
mei făcuseră o verificare a picturilor şi caligrafiilor şi noi n-am avut de făcut
altceva decât să luăm obiectele pe care ei le aleseseră ca fiind cele mai
valoroase. În afară de tablouri şi caligrafii, am mai luat şi cărţi în ediţii
antice valoroase. Am sustras peste 1000 de picturi strânse suluri 105, peste

105 Tablourile în manieră „cuohua” (pictură tradiţională) se păstrează strînse sul.

149
200 de tablouri şi pagini din albume şi 200 de cărţi rare tipărite în timpul
Dinastiei Sung (960-1279). Toate au fost duse la Thienţin unde, mai târziu,
mare parte din ele au fost vândute. După întemeierea statului marionetă
Manciu, cele rămase au fost mutate în acest stat din Nord-Estul Chinei de
către Joshioka, şeful Marelui Stat Major al armatei Cuantung. După
capitularea Japoniei nu s-a mai ştiut nimic de ele.
Cea de-a doua etapă a planului nostru a fost să fug în secret din Oraşul
Interzis. Dacă reuşeam să ies din palat şi să mă refugiez într-o legaţie
străină, atât autorităţile republicane cât şi demnitarii palatului nu mai
aveau nicio putere asupra mea. Era cea mai importantă lecţie pe care o
învăţasem încă din primii ani ai Republicii.
Johnston mă învăţase cum să procedez în mod concret 106. În primul rând,
trebuia să intru în legătură cu decanul corpului diplomatic – ministrul
olandez W.J.Oudendijk, ca el să facă pregătirile necesare. Johnston mi-a
făcut această sugestie în februarie 1923 (cel de-al 12-lea an al Republicii).
Cu nouă ani înainte, el se opusese plecării mele, motivând că nu era încă
timpul. N-am idee ce a avut în vedere când mi-a spus că acum sosise timpul
ori dacă făcuse vreun aranjament cu miniştrii străini din Tungţiao
Mingsiang. Instrucţiunile lui mi-au dat o mare încredere şi m-au satisfăcut
total. În primul rând i-am cerut lui Johnston să meargă la legaţia olandeză
şi să informeze, apoi am vorbit personal la telefon cu ministrul Oudendijk.
Pentru ca treburile să fie aranjate cât mai bine, l-am trimis pe Pu Ţie să-i
facă o vizită ministrului olandez. Rezultatele au fost satisfăcătoare.
Oudendijk a fost de acord cu cererea mea exprimată la telefon şi s-a înţeles
cu Pu Ţie ca cineva să mă aştepte la Poarta Şăngu 107, neputând trimite o
maşină în Oraşul Interzis. O dată ce mă strecuram din palat, nu mai era
nicio problemă, el urmând să-mi asigure totul, începând cu hrana şi
locuinţa, din prima zi până ce voi ajunge pe pământul englez şi voi intra pe
porţile universităţii. Am stabilit data şi ora concretă când trebuia să

106 În cartea sa, „Amurgul Oraşului Interzis”, Johnston neagă faptul că ar fi avut
cunoştinţă sau că ar fi contribuit în vreun fel la planul de fugă din palat a împăratului
Phu L (n.t.)
107 Poarta Valorilor Divine, principala intrare în Palatul Interzis, situată în partea de
nord, după ce poarta din sud – Poarta Armoniei Supreme – a fost închisă ca urmare a
instalării preşedinţiei Republicii.

150
părăsesc palatul.
Pe 25 februarie, singura problemă care rămăsese nerezolvată era cum să
ies pe Poarta Şăngu. În ce priveşte paza în Oraşul Interzis, situaţia se
prezenta în felul următor: în anturajul meu se afla un rând de eunuci, la
fiecare poartă a palatului alt rând de eunuci, în jurul zidului palatului era
pază, iar la Poarta Şăngu staţionau patrulele militare republicane. Am
considerat că dacă scap de eunucii din anturajul meu şi trec de cei de la
poartă, problema era ca şi rezolvată. Am gândit foarte simplist, considerând
că puteam să le cumpăr tăcerea cu bani. După ce le-am dat bani, nu mai
terminau cu mulţumirile, iar eu eram încredinţat că totul mergea strună.
Cui să-i treacă prin gând că numai cu o oră înainte de timpul stabilit unul
dintre eunucii care fusese mituit informase Administraţia palatului. Chiar
înainte de a părăsi Palatul Iangsin, am aflat că tatăl meu a poruncit ca
nimeni să nu fie lăsat să iasă din palat şi Oraşul Interzis a fost pus în stare
de alarmă. Pu Ţie şi cu mine eram în Palatul Iangsin şi am rămas stupefiaţi
când am aflat această ştire.
După puţin timp, tatăl meu, foarte nervos, a venit la noi:
„Am, am, am auzit că Maiestatea, Maiestatea Voastră vrea, vrea, vrea să
fugă.”
Arăta ca şi când el s-ar fi aflat în culpă, încât am izbucnit în râs:
„Nu-i adevărat!”, am răspuns, oprindu-mă din râs.
„Nu faci bine, ce se va întâmpla mai departe?”
„Nu-i adevărat!”
Tatăl meu se uita bănuitor la Pu Ţie care, înfricoşat, a lăsat capul în jos.
„Nu-i adevărat!”, am repetat eu. Tata a mormăit ceva, apoi l-a luat pe
„complicele meu” şi a plecat. După aceea am chemat eunucii prezenţi şi am
încercat să-i chestionez în legătură cu cine m-a trădat. Eram în stare să-l
omor în bătaie pe trădător. Dar nu puteam să-i întreb direct şi nici nu
puteam să fac investigaţii la Administraţia palatului. A trebuit să-mi înghit
amarul.
Începând de atunci, mă temeam să privesc zidurile înalte ale palatului.
„Puşcărie, puşcărie, puşcărie!, îmi ziceam adeseori când stăteam pe o
colină din incinta palatului şi-i priveam zidurile. Că Republica n-ar putea fi

151
în termeni buni cu mine, este de înţeles, dar este de neînţeles că prinţii şi
demnitarii, cei de la Administraţia palatului îmi sunt atât de ostili. Vreau să
fug numai de dragul moştenirii străbunilor, a munţilor şi apelor. Voi ce
motive aveţi să mă reţineţi aici?... Cei mai porniţi erau cei de la
Administraţia palatului, cu siguranţă că ei l-au incitat pe tata.
A doua zi, l-am întâlnit pe Johnston, i-am vorbit de toate necazurile mele.
După câteva cuvinte de consolare, m-a sfătuit ca, deocamdată, să nu mă
mai gândesc la aceste lucruri; ar fi mult mai practic să încep să reorganizez
Oraşul Interzis. Mi-a plăcut sugestia lui.
„Noul venit, Gen Siaosu, este omul potrivit să vă ajute”, a spus el. „Gen
este un om plin de idei, merită să asculţi părerile lui despre reorganizare.”
în inima mea s-a aprins o nouă speranţă; dacă nu voi putea reface
moştenirea străbunilor în afara zidurilor palatului, îmi voi reorganiza
proprietatea din Oraşul Interzis. Nu m-am gândit niciodată că Johnston,
descriind încercarea mea de fugă în cartea pe care a scris-o mai târziu, va
pretinde că nu a avut nimic de a face cu aceasta, ci, dimpotrivă, că s-a opus.

8. Alungarea eunucilor

Privit din afară, Oraşul Interzis părea liniştit, dar în interiorul lui era
multă agitaţie. Încă din copilărie auzisem deseori de furturi, incendii, crime,
de jocul de cărţi şi opiu. Chiar şi la nunta mea a fost substituită coroana
împărătesei din aur împodobită cu perle şi jad natural cu una falsă.
Din spusele profesorilor mei, ştiam că toate comorile Curţii Thing erau
renumite în întreaga lume. Antichităţile, caligrafiile, tablourile uimeau atât
prin cantitatea cât şi prin valoarea lor. În afară de ce a fost jefuit în două
rânduri (în anii 1860 şi 1900) de trupele străinilor, aproape toate colecţiile
acumulate pe parcursul câtorva sute de ani de împăraţii dinastiilor Ming
(1368-1644) şi Thing (1616-1911) se aflau acolo. Mare parte din aceste
obiecte nu erau catalogate, iar cele catalogate nu fuseseră verificate de
nimeni, nimeni nu ştia ce s-a pierdut şi cât s-a pierdut. Hoţii aveau porţile
deschise.

152
Astăzi, când mă gândesc la acest lucru, îmi dau seama că a fost un mare
jaf. De la cel mai înalt demnitar până la cel mai umil servitor, toţi au jefuit
cât au putut. Cu alte cuvinte, oricine avea curajul să fure fura cât putea.
Metodele erau variate: unii spărgeau noaptea lacătele şi furau, alţii se
foloseau de metode legale şi furau la lumina zilei. Prima metodă era folosită,
îndeosebi, de majoritatea eunucilor; demnitarii foloseau metoda a doua –
obiectele erau ipotecate, vândute, împrumutate „pentru a fi evaluate”, oferite
drept cadouri etc. Metoda cea mai avansată a fost cea folosită de mine şi Pu
Ţie. Sigur că pe vremea aceea nu gândeam în felul acesta, mă gândeam
numai că alţii îmi fură averea.
Într-o zi, când aveam 17 ani, curiozitatea m-a făcut să poruncesc
eunucilor să deschidă depozitul de la palatul Ţienfu 108. Uşile depozitului
erau sigilate cu fâşii groase din hârtie şi nu mai fuseseră deschise de câteva
zeci de ani.
Încăperea era plină ochi de lăzi pe care era pus sigiliul împăratului Ţia
Cing (1760-1820). Dar ce se afla înăuntru nimeni n-ar fi putut să spună. Am
poruncit să fie deschisă o ladă. Era plină cu tablouri strânse sul şi
antichităţi din jad.
După aceea am aflat că aici se găseau obiectele la care ţinea cel mai mult
împăratul Cien Long. După moartea lui, împăratul Ţia Cing a poruncit ca ele
să fie adunate şi depozitate în palatul Ţien Fu şi în încăperile din jurul
acestui pa, lat. Ceea ce deschisesem eu era numai unul dintre acestea. În
unele depozite se aflau obiecte de cult, porţelanuri, altele erau pline cu
obiecte celebre, între care şi multe din tablourile pictate de pictori italieni
pentru împăratul Cien Long. În depozitul din spatele Palatului Iangsin am
mai descoperit mai multe obiecte interesante, numite „O sută de comori”,
despre care se spunea că erau obiectele preferate ale împăratului Cien Long.
Un asemenea obiect era făcut din lemn de santal azuriu. Pe dinafară semăna
cu o ladă de cărţi obişnuită, iar dacă o deschideai semăna cu o scară; fiecare
treaptă avea câteva despărţituri şi în fiecare dintre ele se afla câte un obiect.
Spre exemplu: o sticluţă pictată pe dinăuntru, o sferă din fildeş sculptat, o
nucă pe care erau sculptate scene din mitologie, câteva seminţe de dovleac

108 Palatul Consolidării Fericirii.

153
pe care erau înscrise versuri etc. Se zicea că în fiecare ladă se aflau câte o
sută de obiecte: caligrafii, jaduri, bronzuri, porţelanuri, fildeşuri etc. De
unde-i venea şi numele. În realitate, chiar o ladă mai mică conţinea peste o
sută de obiecte, iar una mai mare peste o mie. Am dus lăzile pe care le
descoperisem – aproximativ 40-50, la palatul Iangsin. Atunci mi-a trecut
prin cap întrebarea: Oare câte bogăţii am? Am luat ceea ce am văzut, dar
câte altele, pe care nu le-am văzut încă, mai sunt? Cum să procedez cu
aceste depozite enorme pline cu valori? Câte bogăţii au fost furate? Cum aş
putea să opresc jaful?
Johnston mi-a spus că pe strada Tianmăn 109, în apropiere de palat, s-au
deschis foarte multe prăvălii cu antichităţi. Se vorbea că unele dintre acestea
erau deschise de eunuci, altele de lucrătorii de la Administraţia palatului ori
rude ale acestora. Mai târziu chiar şi ceilalţi profesori ai mei au considerat
că trebuiau luate măsuri pentru oprirea furturilor. În final, am fost de acord
cu propunerea lor că trebuia făcut un inventar. Această decizie a atras după
sine multe neplăceri.
În primul rând, a crescut numărul furturilor. Uşa depozitului de la palatul
IuThing a fost forţată, fereastra din spatele palatului CienThing a fost spartă.
Situaţia devenea din ce în ce mai proastă, dispăruse chiar şi marele diamant
pe care mi-l cumpărasem nu demult. Înaltele Consoarte au poruncit şefului
Administraţiei palatului să-i interogheze pe eunucii care răspundeau de
aceste depozite şi să folosească chiar şi tortura, dacă era cazul. Dar nici
torturile nici promisiunile că vor fi recompensaţi n-au ajutat la nimic.
Aceasta nu a fost totul. În noaptea de 27 iunie 1923, la palatul Ţienfu a
izbucnit un incendiu în care au ars în întregime obiectele inventariate şi
neinventariate.
Se zicea că focul a fost descoperit de cei de la paza contra incendiilor de la
legaţia italiană din Tungţiao Minsiang. Când ei au ajuns la porţile palatului,
gărzile nu ştiau ce s-a întâmplat. Au venit echipe de peste tot să stingă
incendiul, dar depozitele din jurul palatului, unde se afla cea mai mare
avuţie a Dinastiei Thing, nu au putut fi salvate. Totul a fost prefăcut în
cenuşă. Nu se ştie nici până astăzi câte valori au fost mistuite de foc în acea

109 Liniştea pănântească.

154
noapte. După incendiu, Administraţia palatului a publicat o listă sumară a
obiectelor arse: 2665 statui ale lui Buddha din aur, 1157 caligrafii şi
tablouri, 435 obiecte antice şi zece mii de cărţi antice. Dar numai Dumnezeu
ştie pe ce bază a fost alcătuită această listă.
După izbucnirea incendiului, Palatul era plin de chinezi şi străini,
locuitori ai palatului şi cei veniţi din afara lui, care intrau şi ieşeau
încontinuu. Ce mai făceau ei, în afara stingerii incendiului, nu-i greu de
bănuit. Dar Oraşul Interzis le-a exprimat mulţumiri. Nu se ştie de ce soţia
unui străin, care venise să privească focul, s-a luat la ceartă cu un chinez
din echipa de stingere a incendiului şi l-a lovit pe acesta cu evantaiul peste
nas. Mai târziu, ea a trimis evantaiul să văd petele de sânge iar eu i-am scris
câteva versuri pe el în semn de mulţumire. După aceea, Administraţia
palatului a oferit un ceai pentru participanţii la stingerea incendiului şi le-a
dăruit 60.000 de iuani recompensă.
Dacă ar trebui să evaluăm pagubele produse de incendiu, n-ar fi rău de
analizat modul cum s-a valorificat marea grămadă de zgură rămasă în urma
focului.
Tocmai căutam un loc liber pentru un teren de tenis, unde Johnston m-ar
fi învăţat acest sport, care, după cum mi-a spus el, era practicat de toată
aristocraţia engleză. Locul pe care fusese depozitul era tocmai potrivit şi am
poruncit Administraţiei palatului să-l cureţe cât mai repede, în grămezile de
cenuşă şi zgură nu s-a mai găsit nici urmă de tablouri sau porţelanuri, dar
mai erau încă multe obiecte arse din aur, argint, bronz, plumb.
Administraţia a organizat o licitaţie şi aceste resturi au fost cumpărate de o
prăvălie care vindea obiecte din aur în Peiţing la suma de 500.000 de iuani.
Au fost topite şi s-au obţinut 17.000 liang de aur. După ce grosul a fost luat,
ceea ce s-a mai găsit prin cenuşă a fost strâns, pus în săculeţi şi împărţit la
personalul din Administraţia palatului. Mai târziu, cineva de la Administraţie
mi-a spus că un unchi al lui a făcut două altare din aurul provenit din aceşti
săculeţi, pe care le-a dăruit, unul templului Iunghă şi pe celălalt templului
Polin110.
Cauza izbucnirii incendiului a fost un mister de nepătruns, ca şi modul în

110 Templul Pădurea de Chiparos.

155
care au fost evaluate pagubele. Eu am bănuit că incendiul a fost provocat în
mod deliberat de făptaşi pentru a-şi ascunde urmele. La numai câteva zile
după aceea, un alt incendiu a izbucnit la una din ferestrele din partea de
răsărit a palatului Iangsin. Din fericire, incendiul a fost observat şi stins la
timp. Suspiciunile mele au sporit şi mai mult. Am fost convins că cineva nu
numai că vrea să şteargă nişte urme, dar că intenţionează să mă omoare.
Atât furturile cât şi incendiile pentru acoperirea urmelor au fost fapte
reale, pe care nici profesorii mei nu au încercat să le nege. În ce priveşte
atentatul la viaţa mea, probabil că era creaţia încordării nervoase la care
ajunsesem. De data aceasta firea mea bănuitoare a ieşit cu totul la iveală.
După regulile Codului strămoşesc, împăratul trebuia să citească în fiecare zi
o pagină din „învăţămintele sacre” 111, oricât ar fi fost de ocupat. (Aceste
culegeri se aflau în permanenţă pe masa împăratului). În acea perioadă
admiram în mod deosebit „însemnările împăratului lung Ceng”. Împăraţii
lung Ceng şi Cang Şi au avertizat că nu trebuie să ai prea mare încredere în
nimeni, în special să nu crezi în eunuci. Incendiile care s-au succedat au
făcut să-mi revină în memorie acest mesaj al străbunilor.
Am hotărât să urmez sfatul lui lung Geng şi să „aduc lumină în această
treabă printr-o investigaţie minuţioasă”. M-am gândit la două metode: una,
să-i chestionez pe eunucii mai tineri din anturajul meu şi, a doua, să ascult
pe furiş conversaţiile lor. În final, am folosit cea de-a doua metodă.
Ascultând la fereastra unde locuiau eunucii, i-am auzit că mă blamau
spunând că am o comportare din ce în ce mai imposibilă. Acest lucru mi-a
întărit suspiciunile. În noaptea când a izbucnit cel de-al doilea incendiu, m-
am dus din nou la fereastra lor să ascult şi am constatat că au mers mai
departe cu remarcile la persoana mea, spunând că eu personal am pus
focul. Auzindu-i, am considerat că au ajuns prea departe. Dacă n-aş fi luat
măsuri împotriva lor, nu se ştie care ar fi fost sfârşitul.
Tot atunci a fost descoperită o tentativă de omor în palat. Unul dintre
eunuci fusese pârât pentru nişte nereguli şi eunucul-şef l-a pedepsit cu
bătaia. Pedepsitul pândea prilejul să se răzbune pe cel care-l pârâse şi într-o
dimineaţă, înainte ca pârâtorul să se trezească, eunucul pedepsit a luat un

111 Se referă la culegerile de „Edicte şi Decrete” ale împăraţilor Chinei.

156
pumn de praf de var şi un cuţit şi s-a strecurat la el în cameră. I-a zvârlit în
ochi varul, să-l orbească, şi l-a lovit cu cuţitul peste faţă. Atacatorul nu a
putut fi prins, iar rănitul a trebuit să fie dus la spital.
Acest fapt a făcut să mă gândesc la tot ceea ce auzisem pe eunuci vorbind
despre mine şi m-am întrebat dacă n-ar putea să mă atace şi pe mine tot
aşa. Gândurile m-au speriat aşa de tare, încât noaptea nu mai aveam
curajul să mă mai culc. Pe coridorul dintre camera de lângă dormitorul meu
şi până la clădirile din afara palatului Iangsin dormeau eunucii pe saltele
întinse pe jos. Dacă vreunul dintre ei mi-ar fi purtat pică şi ar fi vrut să
termine cu mine, ar fi putut foarte uşor s-o facă. M-am gândit să caut pe
cineva de încredere care să mă păzească noaptea, dar n-am putut să mă
opresc asupra nimănui în afară de împărăteasa mea. Începând de atunci, i-
am cerut lui Uan Jung să mă vegheze în fiecare noapte şi să mă trezească
imediat ce ar fi auzit ceva. Totodată am pregătit un ciomag pe care l-am
aşezat lângă pat, să-mi fie la îndemână. Dar după ce Uan Jung a petrecut
câteva nopţi nedormite, mi-am dat seama că aceasta nu-i metoda cea mai
nimerită, în final am hotărât, o dată pentru totdeauna, să mă lipsesc de
serviciile eunucilor şi i-am izgonit pe toţi din palat. Nu-mi mai trebuiau.
Ştiam că acest lucru va stârni o mare furtună şi că dacă nu voi coopera cu
tatăl meu va fi imposibil de realizat. M-am gândit bine şi-am hotărât să mă
duc personal la el. Fiind luat pe neaşteptate şi neavând posibilitatea să se
sfătuiască întâi cu şeful Administraţiei palatului şi cu profesorii mei, parcă i
s-a luat graiul când m-a auzit. Bâlbâindu-se şi mai tare de uimire, a încercat
să-mi argumenteze cu exemple din codul strămoşilor, spunându-mi că
împăraţii au avut întotdeauna eunuci şi că după atâţia ani de serviciu
niciun eunuc nu ar putea să se atingă de mine ş.a.m.d. În final, a zis:
„Trebuie, trebuie... să ne gândim bine. Împăratul să se întoarcă mai întâi la
palat. Peste două zile...”
N-am ţinut seama de ce mi-a spus şi i-am răspuns numai atât:
„Dacă înălţimea Sa Imperială nu e de acord, de azi încolo nu mă mai
întorc la palat.”
Văzând atitudinea mea, a fost atât de şocat că nu mai ştia dacă să
rămână în picioare sau să se aşeze. Ba se scărpina în cap, ba-şi pipăia

157
obrajii şi, mişcându-se de colo până colo, a răsturnat cu mâneca robei
termosul cu limonadă de pe masă, care a căzut pe podea cu un zgomot ca de
explozie. Văzându-l în starea aceea, n-am putut să mă abţin şi am izbucnit
în râs. Apoi am deschis o carte care se afla pe masă, ca şi când n-aş mai fi
avut intenţia să plec.
N-a mai avut încotro şi a hotărât ca în afara câtorva eunuci, care le
deserveau pe înaltele Consoarte şi de care acestea nu se puteau lipsi, toţi
ceilalţi să fie alungaţi de la palat.

9. Reorganizarea Administraţiei palatului

Alungarea eunucilor a fost foarte bine primită de opinia publică. Sub


îndrumarea lui Johnston, am făcut din reorganizarea Administraţiei
palatului al doilea obiectiv al hotărârii mele de a guverna cât mai bine. Aici
exista o veche tradiţie în ce priveşte corupţia şi fraudele. Un bătrân, fost
lucrător la administraţie, mi-a povestit că demnitarii manciurieni din
Administraţia palatului urau şcoala şi studiile şi practicau mita şi corupţia
sub acoperământul autorităţii imperiale.
E suficient să dau numai două exemple din care se pot vedea delapidările
făcute de Administraţie. Un exemplu se referă la cheltuielile anuale, care
erau imense şi nu puteau fi acoperite cu cele 4 milioane de iuani oferiţi prin
Tratamentul privilegiat. După ce am părăsit palatul în 1924 – cel de-al 13-
lea an al Republicii, un ziar din Peiţing a dezvăluit că în acel an s-au obţinut
peste 5 milioane de iuani proveniţi din aur, argint şi antichităţi amanetate.
Un alt exemplu se referă la o operaţie de amanetare care a trecut prin mâna
socrului meu. Contractul de amanetare poartă data de 31 mai 1924. El a
fost semnat de socrul meu Jung Iuan şi de alţi doi oficiali de la Administraţia
palatului pe de-o parte, iar pe de altă parte de directorul Băncii pentru
exploatarea sării din Peiţing. Obiectele amanetate: ceasuri din aur, albume
legate în aur, bijuterii şi alte obiecte din aur. Valoarea de amanet a fost de
800 de mii de iuani, pe o perioadă de un an, cu dobândă de 1% pe lună.
Contractul prevedea că suma de 400 de mii de iuani era garantată prin 16

158
ceasuri din aur (în greutate de 111.439 de liang), iar cealaltă parte de 400 de
mii prin bijuterii, vase şi alte obiecte (în greutate de 10.969 de liang).
Asemenea amanetări la valori foarte mici se făceau de câteva ori pe an, mai
ales de Anul Nou şi cu prilejul altor sărbători, când era nevoie de sume mai
mari pentru cheltuieli.
Deşi nu aveam dovezi referitoare la corupţia administraţiei când locuiam
în palat, sumele care se cheltuiau anual vorbeau de la sine: aceste cifre
depăşeau chiar şi cele mai mari sume cheltuite pe timpul împărătesei Ţhî Si.
Răspunzând edictului pe care l-am dat în legătură cu reorganizarea,
Administraţia palatului mi-a dat un material intitulat „Comparaţie între
cheltuielile în cei şapte ani de domnie a împăratului Stian Thong (1915) faţă
de trei ani anteriori” (voi discuta mai departe despre verificare, control).
După cifrele prezentate de ei, în 1915 cheltuielile administraţiei, excluzând
indemnizaţiile plătite prinţilor şi înalţilor demnitari, au fost de 2.640.000 de
liang; în 1919 de 2.380.000 de iuani, în 1920 de 1.890.000 de iuani şi în
1921 de 1.710.000 de iuani. La începutul domniei împărătesei Ţhî Si
cheltuielile nu depăşeau 300.000 de liang iar în anul când şi-a sărbătorit cea
de-a 70-a aniversare cheltuielile s-au ridicat numai la suma de 700.000 de
liang. Această diferenţă m-a surprins chiar şi pe mine care stăteam prost cu
matematica. Totodată, am urmărit relatările din presă referitoare la
decăderea nobililor şi familiilor demnitarilor. Am citit că descendenţii unor
asemenea familii erau găsiţi morţi la porţile oraşului şi că prinţese şi
doamne nobile deveniseră prostituate, în timp ce funcţionarii de la
Administraţia palatului îşi deschideau prăvălii de antichităţi, bănci, case de
amanet, întreprinderi de construcţii etc. Deşi profesorii mei au fost de partea
Administraţiei când s-a pus problema să-mi cumpăr maşină sau să-mi
instalez telefon, niciunul dintre ei nu era mulţumit de comportarea celor de
acolo. În anul 1921, cu puţin timp înainte de a muri, cu un an înaintea
căsătoriei mele, profesorul I Cotan mi-a spus că Cen Paoşen s-a făcut
vinovat de „a-şi fi înşelat suveranul”, deoarece nu mi-a spus nimic despre
fraudele Administraţiei şi, drept urmare, nu merită titlul de „Mare tutore”.
Nu mai vorbesc de Johnston, care-i considera pe cei de la Administraţie
„nişte monştri care sug sângele”. Acest punct de vedere al lui mi-a întărit

159
convingerea că trebuia să trec la reorganizarea Administraţiei.
„Toţi cei de la Administraţia palatului, până la administratorii palatelor
nobililor, sunt oameni plini de bani”, a remarcat el într-o zi. „Maiestatea
Voastră nu ştie ce avere are şi trebuie să depindă în totalitate de aceşti
administratori, ajungând până acolo încât trebuie să-i roage, iar fără acordul
lor nu poate să se atingă de niciun ban. Să nu mai vorbim de ce s-a pierdut,
dar dacă nu se va face reorganizarea, nu vor putea fi păstrate nici măcar
bogăţiile care au mai rămas.”
„Ei au o deviză”, a spus el cu altă ocazie, „Menţinerea situaţiei existente.
Chiar dacă este vorba de o mică reformă ori despre un ideal măreţ, această
deviză opreşte totul.” – „Stop”, a spus el în engleză.
M-am hotărât. Am găsit „forţa” şi nimeni nu mă mai putea opri. Prima
dată când mi-am folosit autoritatea, după căsătorie, a fost când mi-am ales
câţiva veterani Thing, pe care-i consideram ca cei mai loiali şi capabili, să
mă asiste în acţiunea pe care voiam s-o întreprind. Aceştia mi-au
recomandat pe prietenii lor şi astfel am format o echipă din 12-13 cozi 112. Cei
mai importanţi dintre ei erau Geng Siaosu, Luo Geniu, Uang Cuouei şi Şang
Iening. Le-am eliberat titluri de „Cavaler al bibliotecii din sud” (biblioteca
împăratului) şi „Cavaler al Palatului Marii Hărnicii” (locul unde se păstrau
rechizitele de birou ale împăratului). De asemenea, am numit doi stegari – pe
socrul meu Jung Iuan şi pe mongolul Ţing Liang, fostul profesor al lui Giang
Sueliang, miniştri în Administraţia palatului.
Ei mi-au dat foarte multe sfaturi despre felul cum trebuia să procedez.
Într-un document datat „Prima lună a celui de-al 16-lea an al domniei lui
Stian Thong” (1924), cu două luni înainte de numire, Ţing Liang scria:
„După părerea supusului Maiestăţii Voastre, cel mai important lucru în
momentul de faţă este planul secret privind restauraţia. Pentru a duce la
capăt o asemenea mare încercare de schimbare a lumii, trebuie făcute multe
lucruri. Ca o primă sarcină, trebuie consolidată baza pentru apărarea Curţii,
a doua mare sarcină importantă este să se pună ordine în averea imperială,
astfel încât să fie protejate finanţele. În acest scop este necesar să avem
mijloacele de sprijin şi de protecţie; numai atunci vom putea face planul cu

112 Se referă la bărbaţii care mai purtau încă cozi.

160
privire la restauraţie”. El a explicat în detaliu cum pot fi realizate aceste
obiective şi una din propunerile sale, cu care am fost întru totul de acord, se
referea la necesitatea de a începe cu reorganizarea Administraţiei palatului.
În afară de cei mai activi oameni care se pronunţau în secret pentru
restauraţie, ceilalţi, chiar şi cei mai apatici supravieţuitori ai dinastiei Thing,
erau pentru planurile de reforme interne. Numai un grup foarte restrâns,
avându-l ca reprezentant pe profesorul meu Cen Paoşen, clătinau din cap ori
de câte ori se punea problema reformei Administraţiei. Ei socoteau că
lucrurile au mers prea departe pentru a mai putea fi remediate şi că au mai
fost şi alte încercări de felul acesta, pe vremea împăraţilor Ţia Cing şi Tau
Cuang, dar fără succes. Susţineau că acum nici nu se poate pune problema.
Ei se gândeau că reorganizarea aceasta ar fi adus numai necazuri şi
nelinişte Micii Curţi şi că era mai bine să fie lăsată pentru alte timpuri. Dar
cei care gândeau ca Cen Paoşen, deşi nu agreau reorganizarea, nu aveau
niciun cuvânt bun pentru Administraţia palatului, mulţumindu-se să
păstreze o poziţie neutră.
Cu puţin înainte de căsătorie am încercat, fără succes, să fac o verificare a
bogăţiilor palatului. La sugestia lui Johnston, am hotărât să înfiinţez un
organ care să se ocupe în mod special cu această treabă. L-am invitat pe Li
Ţinguan, bun prieten cu Johnston, adept al relaţiilor strânse cu străinii, să
răspundă de această treabă. Li n-a acceptat, dar mi-a recomandat pe un
oarecare Liu, rudă a sa. Administraţia nu s-a opus în mod deschis
reorganizării, dar a recurs la tatăl meu ca s-o împiedice. N-am ţinut seama
de obstrucţiile tatălui meu şi am susţinut în continuare ca ruda lui Li
Ţinguan să se ocupe de această treabă. Ei au cedat şi l-am invitat pe Liu.
Dar după trei luni, acesta a cerut un concediu lung şi a plecat la Şanghai.
Nici după această înfrângere nu mi-am dat seama de maşinaţiunile
Administraţiei şi am atribuit cauza acestui lucru faptului că nu găsisem
omul potrivit şi că nu „guvernam”; era o perioadă de mari transformări în
situaţia politică, perioada în care mă gândeam să mă refugiez la Legaţia
engleză şi de aceea nu am avut timp suficient să mă ocup de aceste
probleme.
Acum situaţia se schimbase, devenisem un om major şi nimeni nu putea

161
să mă mai oprească în acţiunile mele. Alături de mine aveam un grup de
oameni puternici. Socoteam că aveam o poziţie solidă şi l-am ales dintre
aceşti oameni pe Geng Siaosu, încredinţându-i dificila sarcină a
reorganizării. Acesta era consătean cu Cen Paoşen şi pe timpul dinastiei
Thing fusese consul în Japonia şi apoi guvernator al provinciei Cuangsi. Îmi
fusese recomandat de Cen Paoşen şi Johnston, cei doi profesori ai mei. Mai
ales Johnston îl lăuda foarte mult, spunând că era omul cel mai admirat de
el în cei 20 de ani de când venise în China şi că în toată ţara nu puteai găsi
un al doilea care să aibă caracterul, cunoştinţele şi priceperea lui. Profesorul
Cen mi-a mai spus că Geng Siaosu a refuzat de câteva ori invitaţia
preşedintelui de a se pune în slujba Republicii. Citisem şi eu în presă
articole elogioase la adresa lui, în care se arăta că de câţiva zeci de ani trăia
numai din vânzarea de tablouri proprii caligrafiate. Cunoşteam de mult
caligrafiile lui şi m-am gândit că el trebuia să fie un supus foarte loial.
Prima dată când l-am văzut pe Geng Siaosu a fost în vara celui de al 12-
lea an al Republicii. Atunci el mi-a vorbit începând cu crearea cerului şi
pământului de către Pancu113 până la restauraţia dinastiei Thing, şi cu cât
vorbea mai mult cu atât mă simţeam mai tulburat. Am hotărât să rărnână şi
să-şi asume această sarcină. Nu-mi mai amintesc bine cum i-am spus, ştiu
numai că după ce am terminat el a fost foarte emoţionat şi mi-a dedicat
nişte versuri drept mulţumire.
După ce a primit titlul de cavaler la Palatul Marei Hărnicii, Geng Siaosu
m-a căutat de câteva ori să-mi explice cât de necesar era să se pună ordine
la Administraţia palatului pentru a se putea realiza Marea operă 114.
Totodată, mi-a prezentat un plan de reorganizare mult mai concret decât cel
propus de Ţing Liang. Conform acestui plan, la Administraţie trebuiau să
rămână numai patru secţii; majoritatea personalului trebuia concediat şi
cheltuielile reduse. Numai astfel ar fi putut fi stopate scurgerea în afară a
resurselor şi consolidarea situaţiei materiale. Dacă planul lui s-ar fi realizat,
ar fi putut fi asigurată baza materială necesară restauraţiei. Am fost atât de
încântat de acest plan, că am creat un precedent numindu-l pe acest

113 Pancu este considerat în mitologia chineză creatorul cerului şi pămîntului.


114 Restauraţia.

162
demnitar de origine han administrator general la Administraţia palatului şi,
totodată, „păstrător” al cheilor şi sigiliului. În felul acesta el a devenit şeful
oficial al Administraţiei. Primind ranguri fără precedent pentru un oficial de
origine han, Geng Siaosu mi-a dedicat iarăşi nişte versuri măgulitoare.
Am crezut că cei de la Administraţie, vulgari şi neinstruiţi cum erau, vor
cădea uşor în mâna lui Geng Siaosu, dar i-am subapreciat pe aceşti
funcţionari care aveau în spatele lor o istorie de 200 şi ceva de ani de
administrare a palatului. Cu toată oratoria lui Geng Siaosu, precum şi cu tot
sprijinul şi încrederea de care se bucura, el a avut aceeaşi soartă cu ruda lui
Li Ţinguan: după trei luni a plecat.
N-am putut descoperi niciodată care dintre aceşti vulgari şi inculţi
funcţionari l-a determinat pe Geng Siaosu să plece. Să fi fost Şao Ing? Dar
Şao Ing era cunoscut pentru timiditatea şi precauţiile sale. Să fi fost Gi Ling?
Dar Gi Ling era un necunoscător al treburilor administraţiei şi nici nu-l
interesau. În ce-l priveşte pe cel de al treilea înalt demnitar – Pao Şi, el era
nou venit şi n-ar fi putut opera cu atâta abilitate. Dar nici să fie treaba unor
subordonaţi care ar fi avut iniţiativa să se opună lui Geng nu prea semăna.
După numire, el s-a confruntat cu numeroasele cazuri nerezolvate de
după revoluţia din 1911. Replica pentru a-şi întări autoritatea a fost
înlocuirea vechiului păstrător al cheii cu prietenul său, Tung Ţîsu. Nu s-a
gândit însă că în felul acesta administraţia va fi imediat paralizată. Dacă era
nevoie de bani, se dovedea cu hârtii în regulă că nu existau, dacă era nevoie
de vreun obiect, nimeni nu ştia de unde să-l ia...
Pentru a le câştiga încrederea, Geng s-a coborât la nivelul lor, ascultându-
i pe fiecare. A stabilit ca săptămânal să aibă loc o discuţie la care erau
invitaţi să-şi spună părerea în legătură cu reorganizarea. Unul dintre
funcţionari a arătat că la palat se cheltuia prea mult pentru cumpărarea
dulciurilor şi fructelor oferite drept ofrande115 cu diferite ocazii. Aceste
ofrande fiind numai simbolice, ar putea fi înlocuite cu obiecte făcute din lut
sau lemn. Geng a acceptat această propunere şi a dat ordin să fie pusă în
practică, iar pe iniţiatorul ei l-a înălţat în grad. Dar eunucii care-şi făcuseră

115 Oferirea de ofrande – cu prilejul anumitor sărbători, în faţa statuilor din temple,
se aşezau fructe şi dulciuri.

163
un mijloc legal de venituri din aceste ofrande (după alungare mai
rămăseseră circa o sută de oameni) îl urau de moarte pentru aceasta. Numai
în câteva zile de la numirea sa, Geng devenise cel mai nepopular personaj
din Oraşul Interzis.
Cu toate acestea, el nu se gândea să abandoneze. I-au fost trimise multe
scrisori de ameninţare în care i se reproşa că-i lipsea pe oameni de
mijloacele de existenţă şi să ia aminte dacă nu vrea să-şi piardă capul.
Asemenea scrisori a primit şi Johnston, pe care-l trimisesem la Ihăiuan să
facă reorganizarea. Într-una din scrisorile primite de el se putea citi: „Dacă
vei îndrăzni să pleci la Ihăiuan să-ţi iei funcţia în primire, vei fi pândit şi
omorât pe drum.” Mai târziu, Johnston, plin de sine, mi-a spus: „Nu m-am
dus cu maşina, ci călare pe cal. Am vrut să mă conving dacă îndrăznesc să
mă omoare. Rezultatul a fost că trăiesc şi mi-am luat rolul în serios. Mi-am
dat seama încă de mult de ce sunt în stare acei oameni.” Acei oameni la care
se referea el erau cei din Administraţia palatului. Nici el nici Geng nu au dat
nicio atenţie scrisorilor de ameninţare.
Până la urmă, tot eu am fost persoana care a pus capăt episodului
reorganizării..
La puţin timp după numirea lui Geng, am primit unele veşti neplăcute: un
grup de membri din Parlamentul Republicii a prezentat iarăşi un proiect prin
care cereau anularea Tratamentului privilegiat şi trecerea Oraşului Interzis
sub jurisdicţia Republicii. Un asemenea proiect mai fusese prezentat cu doi
ani înainte, motivul fiind mişcarea pentru restauraţie din 1917 şi oferirea de
titluri demnitarilor Republicii în viaţă şi post-mortem, care serveau
restauraţia. Acum a fost reintrodus vechiul amendament, motivându-se că
am acordat titluri postume criminalului Giang Sun, promotorul restauraţiei
din 1917, că am acţionat ilegal numindu-l pe Geng Siaosu, care era de
origine han, la Administraţia palatului şi i-am acordat privilegiul de a intra
călare în Oraşul Interzis.
Apariţia acestei ştiri în presă a fost un semnal de atac al opiniei publice,
care învinuia Administraţia palatului că s-au vândut Japoniei antichităţi
valoroase, că au fost amanetate la patru mari bănci de către Jung Iuan
obiecte valoroase etc.

164
Aceste forme de corupţie, care trecuseră neobservate, acum erau criticate
în mod public.
Totodată, au intrat în atenţia opiniei publice demnitarii cu cozi, numiţi de
mine cu inventarierea picturilor şi caligrafiilor şi, în special, Luo Geniu. Cine
să se gândească că, cu cât înainta inventarierea, cu atât se împuţinau
obiectele, cu care se îmbogăţeau ajutoarele mele cu cozi. Apoi, Ministerul de
Interne al Republicii a dat publicităţii „Proiectul cu privire la protecţia
cărţilor vechi, antichităţi şi relicve antice”, în scopul prevenirii vânzării de
către palat a obiectelor de tezaur.
Tatăl meu a venit la mine şi, luându-mă pe departe, mi-a atras atenţia,
bâlbâindu-se, că ar trebui să reconsider metodele lui Geng Siaosu şi să mă
gândesc câte neplăceri voi avea, el nefiind agreat de autorităţile republicane.
Într-o zi, Şao Ing, fostul administrator general al Administraţiei, a venit la
mine şi mi-a spus, părând foarte încurcat, că comandantul armatei
Republicii, Uang Huaicing, era foarte nemulţumit de activitatea lui Geng
Siaosu; dacă Geng va continua, Republica va trebui să ia măsuri şi el nu mă
va mai putea ajuta. Am fost şocat de această veste. Tocmai atunci Geng
Siaosu a înaintat un memoriu cerând să fie eliberat din funcţie. Rezultatul a
fost că Geng a revenit la îndeletnicirea de „Cavaler al Palatului Marei
Hărnicii”, iar Şao Ing şi-a reluat funcţia de administrator general al
Administraţiei palatului.

10. Ultimele zile în Oraşul Interzis

Deşi încercarea de reorganizare a Administraţiei palatului s-a încheiat fără


succes, n-am renunţat la această idee. De la implicarea mea în acţiunea
respectivă am fost stimulat în permanenţă de unii oameni care-mi încurajau
ambiţiile şi de alţii care-mi dădeau sfaturi cum trebuia să procedez.
În afară de veteranii din palat, care făcuseră în secret „marele plan” al
restauraţiei, aveam susţinători în întreaga ţară. Cang Iouuei, spre exemplu,
şi adepţii lui – Su Cing şi Su Liang, tată şi fiu, operau în China şi în afara
graniţelor ei sub emblema „Partidului Monarhist Constituţional al Imperiului

165
Chinez”. Prin intermediul lui Johnston, eu eram la curent cu toată
activitatea lor. Su Cing mi-a trimis un raport prin care mă informa că
partidul respectiv avea o sută de mii de membri în străinătate şi edita cinci
ziare.
Cu doi ani înainte de a părăsi palatul, Su Liang s-a deplasat în provincia
Cuangsi să discute cu militaristul Lin Ţiunting despre activitatea în vederea
restauraţiei. De acolo, i-a trimis lui Johnston o scrisoare în care arăta că
şefii celor trei grupări militare din Cuangsi aveau aceleaşi scopuri cu ale
partidului amintit şi că vor lupta cu opoziţia.
În primăvara celui de-al 13-lea an al Republicii, Cang Iouuei l-a informat
pe Johnston că în ultimul an a desfăşurat activităţi în întreaga ţară pentru
obţinerea de simpatizanţi. După spusele lui, în provinciile Şansi, Hubei,
Hunan, Ţiangsu, Anhui, Ţiangsi, Cuigiou şi Iunnan lucrurile au fost
perfectate şi că, atunci când va fi momentul, vor fi gata de acţiune. El îşi
punea speranţele în U Pheifu116, care era la Luoiang (provincia Hănan). Mai
spunea că şeful militar din provincia Hubei ar fi afirmat că intră în acţiune
imediat ce va primi semnalul. Ştiu acum că scrisorile lui Cang Iouuei
conţineau numai utopii. Însă atunci eu şi Johnston nu ne îndoiam niciun
moment de spusele lui, din contră, eram foarte entuziasmaţi. La sugestia lor,
am făcut atunci o serie întreagă de cadouri. De la ei am înţeles că pentru a-
mi atinge ţelul trebuia să plătesc.
Un alt exemplu a fost şi oferirea de bani în scopuri caritabile. Nu-mi mai
amintesc care din tutorii mei a avut această idee, dar motivul era foarte clar:
începusem să înţeleg rolul opiniei publice. Pe atunci, aproape în fiecare zi, în
paginile sociale ale ziarelor din Peiţing, se publicau ştiri despre operele de
binefacere ale împăratului Stian Thong. Activitatea mea de binefacere se
desfăşura pe două planuri: trimiteam bani să-i distribuie redacţia ziarului
care publica ştiri despre nevoile unor oameni săraci sau trimiteam direct
banii celor nevoiaşi. Oricare erau metodele folosite, după o zi-două apărea
ştirea în presă; eu eram lăudat iar ziarul îşi făcea publicitate. Laudele pe
care le primeam erau mult mai valoroase decât daniile pe care le făceam.
Cea mai mare donaţie a mea a fost făcută în septembrie 1923 (anul 12 al

116 Militarist.

166
Republicii) după cutremurul din Japonia. Pierderile Japoniei în acest
dezastru au şocat întreaga lume. M-am gândit să folosesc acest, prilej ca
lumea să afle de „marea bunătate” a împăratului Stian Thong şi am hotărât
să donez o sumă uriaşă. Tutorele meu, Cen Paoşen, vedea şi mai departe
decât mine. După ce m-a lăudat pentru „marea generozitate imperială şi
umanitarism”, mi-a spus că această acţiune „riu se limitează la prezent şi se
va răsfrânge cu siguranţă asupra viitorului”. Neavând toată suma necesară,
am trimis antichităţi, picturi şi tablouri caligrafiate în valoare de 300 de mii
de iuani. Ministrul Yoshizawa, însoţit de o delegaţie a Dietei Japoniei, a venit
să-mi mulţumească, lucru ce a creat în Palat tot atâta entuziasm ca şi
prezenţa demnitarilor străini la căsătoria mea.
În acea perioadă, viaţa mea devenise şi mai anostă decât înainte. Făceam
foarte multe lucruri care se băteau cap în cap. Spre exemplu, ba-i mustram
pe cei de la Administraţia palatului că fac cheltuieli prea mari, ba mă dedam
la tot felul de extravaganţe. Văzând în revistele străine fotografii cu câini de
rasă, am cerut Administraţiei să-mi cumpere şi mie asemenea animale din
străinătate. Am vrut să fie adusă tot din străinătate chiar şi mâncarea
pentru ei. Dacă se îmbolnăveau câinii, era chemat doctorul, căruia trebuia
să-i plătesc mai mult decât pentru un consult uman. La şcoala de poliţie din
Peiţing era un medic veterinar care-mi prinsese slăbiciunea şi, pentru a mă
flata, îmi trimitea articole despre creşterea câinilor. În schimbul lor, a
obţinut obiecte valoroase printre care: o brăţară din jad verde, un inel din
aur, o sticluţă pentru tutun de prizat pictată prin interior şi altele.
Câteodată, eram captivat de unele ştiri din presă cum ar fi: „un copil de
patru ani poate să-l citească pe Mencius”, ori „cineva a descoperit un nou soi
de păianjen” etc. Trimiteam îndată după persoanele respective să vină la
palat şi le ofeream bani. Într-un timp m-au pasionat cristalele de rocă şi
făceam cadouri consistente celor care-mi aduceau asemenea cristale.
Am cerut ca Administraţia palatului să-şi reducă numărul personalului.
Totalul de 700 de angajaţi din diverse birouri s-a redus la 300; numărul
bucătarilor de la „bucătăria imperială” s-a redus de la 200 la 37. Dar, în
acelaşi timp, am cerut să se înfiinţeze o bucătărie pentru mâncăruri

167
vestice117. Numai valoarea zarzavaturilor folosite lunar în aceste două
bucătării se ridica anual la peste 1300 de iuani. În ce priveşte cheltuielile
anuale, numai în anul dinaintea căsătoriei (anul 10 al Republicii) au fost de
870.597 de liang (cifre reduse pe care mi le-a prezentat Administraţia
palatului în 1921 şi care nu includeau îmbrăcămintea, hrana mea şi
cheltuielile celor de la Administraţie). Aceste sume se referă numai la plăţile
făcute pentru operele de binefacere ordonate prin edicte imperiale.
Am continuat această viaţă până la 5 noiembrie 1924, când armata
naţională a lui Fang Iusiang m-a alungat din Oraşul Interzis. Bătălia de la
Ceaoiang, din septembrie 1924, a fost începutul celui de al doilea război
între clicile Gili şi Fentieng. La începutul războiului forţele Gili, conduse de
U Pheifu, se aflau în superioritate, dar după atacul general din octombrie de
la Şanhaicuan împotriva forţelor Fengtien, comandate de Giang Ţuolin,
subordonatul său Fang Iusiang a dezertat, îndreptându-şi forţele spre
Peiţing, de unde a trimis o telegramă cerând pacea. Sub presiunea lui Fang
Iusiang şi Giang Ţuolin, trupele lui U Pheifu au fost înfrânte, iar U s-a
refugiat la Luoiang. Doi ani mai târziu, s-a aliat cu un alt militarist, Sun
Ciuanfang şi a revenit, dar era prea târziu.
Înainte de a se afla vestea despre înfrângerea lui U Pheifu la Şanhaicuan,
armata naţională a lui Fang Iusiang, care ocupa Peiţingul, I-a arestat pe Ţao
Cuit, preşedintele Republicii, şi a dizolvat Parlamentul. Apoi, Huang Fu, un
politician reacţionar şi oportunist, a organizat, cu sprijinul armatei, un
guvern provizoriu.
Când vestea loviturii de stat a ajuns la palat, mi-am dat seama că eram în
pericol. Garda palatului a fost dezarmată de armata naţională a lui Fang şi
scoasă din Peiţing. Trupele lui Fang au ocupat cazărmile şi au înlocuit garda
palatului de la Poarta Şăngu. Din grădina imperială am privit cu un binoclu
spre Muntele de Cărbune118 şi am văzut că tot parcul era plin de soldaţi
îmbrăcaţi cu alte uniforme decât ale gărzii palatului. Administraţia palatului
le-a trimis ceai şi mâncare, pe care ei le-au acceptat; nimic nu părea să
alarmeze, dar cei din Oraşul Interzis erau îngrijoraţi. Toţi ne aminteam că

117 Mâncăruri europene.


118 Parcul de lângă Oraşul Interzis.

168
Fang Iusiang participase la „armata de pedepsire a răsculaţilor” în timpul
restauraţiei lui Giang Sun şi că, dacă Tuan Cijui nu l-ar fi scos din Peiţing la
timp, el ar fi intrat, fără îndoială, în Oraşul Interzis. După venirea lui Tuan
Cijui la putere, Fang Iusiang şi alţi generali au dat publicităţii telegrame prin
care cereau alungarea Meii Curţi din Oraşul Interzis. Acestea ne-au făcut să
ne gândim că lovitura de stat care avusese loc şi schimbarea gărzii palatului
erau prevestiri rele. Apoi, am auzit că au fost eliberaţi din închisoare
deţinuţii politici şi au apărut nişte „agitatori” activi. Cele învăţate de la Gen
Paoşen şi Johnston despre „agitatori” şi „terorişti” şi, în special, zvonurile
care circulau că ei voiau să omoare toţi nobilii, au avut un efect profund
asupra mea. I-am cerut lui Johnston să se ducă să afle ştiri din cartierul
Tungţiao Mingsiang şi să-mi aranjeze refugiul acolo.
Toţi prinţii erau speriaţi. Unii dintre ei chiar îşi reţinuseră deja camere la
Hotelul celor şase ţări din cartierul legaţiilor, dar când au auzit că voiam să
părăsesc şi eu palatul au considerat că încă nu era cazul: „Puterile străine
recunosc” Tratamentul privilegiat „şi nimic serios nu se va întâmpla”,
spuneau ei.
Dar ceea ce a trebuit să se întâmple s-a întâmplat.
În dimineaţa zilei de 5 noiembrie, pe la ora 9, în timp ce mâncam fructe şi
stăteam de vorbă cu Uan Jung în Palatul Ciu Siu119, deodată, au venit în
fugă demnitarii mai în vârstă de la Administraţia palatului. Şeful lor, Şao
Ing, ţinea în mână o hârtie şi mi-a zis răsuflând greu: „Maiestatea Voastră,
Maiestatea Voastră... Au venit soldaţii trimişi de Fang Iusiang. Spun că
Republica vrea să anuleze Tratamentul privilegiat. Au adus această hârtie şi
vor să fie semnată de Maiestatea Voastră...”
Am sărit imediat în picioare şi mărul din care de-abia muşcasem s-a
rostogolit pe jos. I-am smuls hârtia din mână şi am citit următoarele:
„ Ordinul preşedintelui
Lu Giunglin şi Giang Pi sunt trimişi să aranjeze cu Casa Thing revizuirea
articolelor Tratamentului privilegiat.
5 noiembrie, al 13-lea an al Republicii China Premier interimar Huang Fu

119 Palatul Acumulării Eleganţei.

169
Tratamentul privilegiat Revizuit
Deoarece împăratul Marii Dinastii Thing doreşte să se integreze în spiritul
Republicii formate din cinci naţionalităţi şi nu intenţionează să continue un
sistem care este incompatibil cu Republica, articolele Tratamentului
privilegiat vor fi modificate, după cum urmează:
1. Începând cu data prezentă, titlul de Stian Thong – împărat al Marii
Dinastii Thing, se anulează pentru totdeauna. Împăratul se va bucura de
aceleaşi drepturi egale cu toţi cetăţenii Republicii China.
2. Începând de la data revizuirii articolelor Tratamentului privilegiat,
guvernul Republicii va aloca Casei Thing subsidii anuale în sumă de 500
de mii de iuani şi va face un vărsământ de 2 milioane de iuani pentru
construirea unei fabrici pentru oamenii săraci din Peiţing, unde vor avea
prioritate stegarii manciurieni săraci.
3. În conformitate cu articolul 3 din Tratamentul privilegiat, Casa Thing
va părăsi palatul în această zi. Vor fi liberi să-şi aleagă locul de reşedinţă,
urmând ca guvernul Republicii să le asigure protecţia în continuare.
4. Ofrandele la templele strămoşilor şi la mausoleul Casei Thing vor
continua în veci, iar Republica va pune la dispoziţie gărzi de protecţie.
5. Casa Thing îşi va păstra proprietăţile private, care se vor bucura de
protecţie specială din partea guvernului Republicii. Toate proprietăţile
publice vor reveni Republicii...
...noiembrie, al 13-lea an al Republicii China”
Sincer vorbind, aceste modificări ale articolelor Tratamentului privilegiat
nu erau chiar aşa de speriat cum mă gândeam eu. Dar Şao Ing a mai
adăugat o frază care m-a făcut iarăşi să sar în sus; „Ei au spus că trebuie să
părăsim palatul în trei ore.”
„Dar este posibil în trei ore? Ce se va întâmpla cu bunurile noastre? Dar
cu înaltele Consoarte?” Mă învârteam în cerc furios. „Telefonează lui
Johnston”, am spus.
„Telefonul a fost tăiat”, mi-a răspuns Jung Iuan.
„Trimiteţi pe cineva după înălţimea Sa. Am spus de mult că ceva se va
întâmpla, dar voi nu m-aţi lăsat să plec. Căutaţi-l pe înălţimea Sa! Căutaţi-l
pe înălţimea Sa!”.

170
„Nu putem să ieşim din palat”, a zis Pao Ien. „Au pus pază şi nu lasă pe
nimeni să iasă.”
„Mergeţi şi negociaţi cu ei.”
„Da, Maiestate.”
Tuan Cang murise de câteva zile şi în palat nu mai rămăseseră decât două
înalte Consoarte: Thing I şi Jung Hui, care refuzau să plece. Şao Ing s-a
folosit de acest pretext şi s-a dus să negocieze cu Lu Giunglin, trimisul
Republicii. Rezultatul a fost că s-a obţinut o prelungire a termenului până la
ora 3 după-amiază. După prânz i s-a permis şi tatălui meu să intre în palat,
unde veniseră şi tutorii Giu Ifan şi Cen Paoşen; numai lui Johnston nu i s-a
permis.
Auzind că înălţimea Sa a intrat în palat, am ieşit în întâmpinarea lui şi
când s-a apropiat, i-am strigat:
— „Ce-i de făcut, înălţimea Ta?”
Vocea mea l-a ţintuit pe loc. Nu s-a apropiat de mine şi nici nu mi-a
răspuns la întrebare; îşi mişca buzele şi, după un timp, a spus o frază fără
nicio noimă:
„Mă supun edictului, mă supun edictului...”
Furios şi îngrijorat, m-am întors în palat. Mai târziu, eunucii mi-au spus
că atunci când tatăl meu a auzit că am semnat acel document, şi-a scos
pălăria cu pene de păun şi a trântit-o de pământ, mormăind: „S-a terminat!
S-a terminat! Nu mai am nevoie nici de aceasta!”
La puţin timp după ce am intrat în palat, a venit şi Şao Ing. Arăta mai rău
decât prima dată. Şi, după multe ocolişuri, mi-a spus: „Lu Giunglin, trimisul
lor, ne presează, spunând... spunând că nu ne mai dă decât 20 de minute şi
dacă după aceasta nu plecăm... artileria de pe Muntele de Cărbune va
deschide focul.”
Deşi Lu Giunglin nu era însoţit decât de 20 de soldaţi înarmaţi, această
ameninţare şi-a făcut efectul. Socrul meu, Jung Iuan, speriat, a fugit în
grădina imperială unde şi-a găsit un loc şi s-a ascuns, neîndrăznind să mai
iasă de acolo. Văzând teroarea de care erau cuprinşi prinţii, am hotărât să
accept îndată cererile lui Lu Giunglin şi am părăsit Oraşul Interzis plecând
la Palatul de Nord al tatălui meu.

171
Armata naţională pregătise deja cinci maşini pentru noi. Lu Giunglin a
luat loc în prima maşină, eu în cea de-a doua şi după mine veneau Uan
Jung, Uen Siu, Şao Ing şi alţii.
Când maşina în care eram eu a ajuns la poarta principală a Palatului de
Nord, am coborât. Lu Giunglin s-a apropiat de mine (atunci l-am văzut
pentru prima dată), am dat mâna şi m-a întrebat.
„Domnule Pu I, intenţionezi să te consideri în continuare împărat ori
cetăţean obişnuit?”
„Începând de astăzi doresc să mă consider un cetăţean obişnuit.”
„Bine”, a spus el zâmbind, „atunci te vom proteja”. În continuare mi-a mai
spus că China, fiind Republică, nu era logic ca cineva să se considere
împărat şi că de atunci încolo, în calitate de cetăţean, trebuia să fac totul
pentru binele ţării
Un alt oficial republican a mai adăugat:
„Ca cetăţean, ai dreptul de a alege şi de a fi ales. Poate că într-o zi vei fi
ales preşedintele acestei ţări.”
Auzind cuvântul „preşedinte”, nu m-am simţit în largul meu. Am înţeles
că acum trebuia să mă retrag din viaţa publică şi să aştept vreun prilej şi am
spus cu emfază:
„M-am gândit de mult să renunţ la articolele Tratamentului privilegiat şi
sunt bucuros că au fost anulate. Acest lucru corespunzând dorinţei mele,
sunt întru totul de acord cu cele spuse. Ca împărat nu mă bucuram de
libertate, iar acum am obţinut libertatea.”
După ce am terminat această scurtă alocuţiune, soldaţii din apropierea
mea au aplaudat.
Ultima frază nu a fost în întregime neadevărată. Eram sătul de restricţiile
impuse de prinţi şi marii demnitari care mă înconjurau. Voiam „libertate”,
libertatea de a-mi realiza ambiţiile de recucerire a tronului pierdut.

11. În Palatul de Nord

Bunicul meu, unul din fiii împăratului Tao Cuang (1821-1850), frate al

172
împăratului Sien Feng (1851-1861), a fost căsătorit la vârsta de 19 ani cu
sora împărătesei Ţhî Si. La acest eveniment, potrivit practicii, a primit o
reşedinţă separată – un palat. Ulterior, întrucât unul din fiii lui a fost luat la
Curtea Imperială şi a devenit împăratul Cuang Su, potrivit aceleiaşi tradiţii,
a primit un nou palat – Palatul de Nord. Renovarea acestuia a costat 160 de
mii de liang de argint. A fost palatul în care m-am născut şi am trăit până la
vârsta de 2 ani şi în care m-am refugiat după alungarea din Oraşul Interzis.
Ajungând la Palatul de Nord, m-am strecurat în grabă pe poarta
principală, care era păzită de garda armatei naţionale. M-am instalat în
biblioteca tatălui meu, unde m-am simţit ca în gura unui tigru, nu într-un
palat. Primul lucru pe care trebuia să-l fac era să mă clarific în legătură cu
situaţia periculoasă în care mă aflam. Înainte de părăsirea Oraşului Interzis,
trimisesem mesaje miniştrilor din afara palatului care-mi rămăseseră loiali,
prin care le ceream să se gândească cât mai curând posibil la o modalitate
de a mă scoate din încercuirea armatei naţionale. Dar n-am obţinut nicio
ştire, nici despre activitatea lor şi nici de ce se întâmpla în afară. Simţeam
nevoia să mă sfătuiesc cu cineva, chiar dacă mi s-ar fi spus numai cuvinte
de consolare. În aceste momente, tatăl meu mi-a produs o mare dezamăgire.
El era chiar mai în panică decât mine. Din clipa în care am intrat în
Palatul de Nord, n-a mai avut linişte:
ori se mişca dintr-o parte în alta mormăind tot timpul, ori intra şi ieşea în
fugă, tensionând atmosfera. Până la urmă, n-am mai putut suporta şi l-am
implorat:
„înălţimea Ta, linişteşte-te să stăm de vorbă. Trebuie să vedem ce avem de
făcut, dar pentru aceasta trebuie să ştiu care este situaţia afară.”
„Să vedem ce avem de făcut? Foarte bine.” S-a aşezat, dar după mai puţin
de două minute a sărit iarăşi în picioare şi a început să se învârtească de
colo până colo.
„Trebuie să obţinem veşti!”
„Să... să obţinem veşti? Bine, bine!” A ieşit şi după o clipă a venit înapoi
„Nu... nu putem ieşi. La poarta principală sunt soldaţi.”
„Să dăm telefon!”
„Să dăm... dăm telefon! Bine, bine!” A făcut câţiva paşi, după care s-a

173
întors şi a întrebat: „Cui să-i dăm telefon?”
Văzând că nu se poate face nimic, am chemat un eunuc şi i-am poruncit
să-mi aducă un demnitar de la Administraţia palatului. Acesta s-a întors şi
mi-a spus că Jung Iuan s-a internat într-un spital să se trateze de nervi (de-
abia după două luni a ieşit din spital), Ci Ling era ocupat cu mutarea
garderobei imperiale şi a altor lucruri ale împăratului, Pao Şi se îngrijea de
cele două înalte Consoarte, care nu părăsiseră încă palatul. Alături de mine
nu mai rămăsese decât Şao Ing, care era tot atât de tulburat ca şi înălţimea
Sa. N-a fost în stare să dea nici măcar un telefon. Din fericire, la scurt timp
au venit ceilalţi prinţi şi demnitari, precum şi tutorii mei, altfel nu ştiu până
unde s-ar fi ajuns cu confuzia în Palatul de Nord. Spre seară a venit
Johnston cu veşti mai bune. La insistenţele sale, ministrul olandez
Oudendjik, decanul corpului diplomatic, ministrul englez Macleay şi
ministrul japonez Yoshizawa înaintaseră un „protest” noului ministru de
externe Uang Gengting (Dr.C.T.Wang), iar acesta a garantat pentru
securitatea şi averea mea. Această ştire i-a calmat pe toţi cei care se aflau la
Palatul de Nord, cu excepţia tatălui meu, căruia nu i s-a părut suficientă
garanţia. Această scenă a fost descrisă de Johnston în lucrarea sa „Amurgul
Oraşului Interzis” în felul următor:
„împăratul m-a primit într-o sală mare pentru recepţii, care era aproape
plină de nobili manciurieni şi demnitari de la Administraţia palatului...
Prima sarcină a fost să anunţ rezultatul vizitei întreprinse de cei trei
diplomaţi străini la Ministerul de Externe. Ei deja auziseră de la Tai Tao
despre consultările din dimineaţa aceea la Legaţia Olandei şi, desigur, erau
dornici să ştie cum s-a desfăşurat audienţa la Dr. Wang. Toţi au ascultat cu
atenţie cele spuse de mine, cu excepţia prinţului de Ciun, care a devenit
foarte nervos când am început să vorbesc şi se învârtea de colo până colo
fără niciun scop. De câteva ori s-a îndreptat spre mine, mormăind cuvinte
incoerente. Bâlbâiala lui era mult mai accentuată decât în mod obişnuit. De
fiecare dată, a mormăit aceeaşi frază: „Spune-i Maiestăţii Sale să nu se
teamă!” Frază de prisos, el fiind mai înfricoşat decât împăratul. După ce a
repetat această frază de patru-cinci ori, iritat, i-am spus: „Maiestatea Sa se
află lângă mine. De ce nu i te adresezi direct?” Era foarte supărat ca să-şi

174
mai dea seama de impoliteţea mea şi şi-a reluat agitaţia de colo până colo...”
în seara aceea, tatăl meu a mai făcut ceva care m-a dezamăgit.
La scurt timp după sosirea lui Johnston, a venit Geng Siaosu însoţit de
doi japonezi. De la „donaţia” făcută după cutremurul de la Tokyo, miniştrii
mei rămăseseră în legătură cu Legaţia Japoniei, iar după venirea lui Luo
Geniu şi Geng Siaosu la palat au fost reluate legăturile şi cu garnizoana
japoneză. Geng, împreună cu colonelul Takemoto, comandantul militar
japonez de la Peiţing, făcuseră un plan după care un subordonat al acestuia,
îmbrăcat în civil şi însoţit de un medic, să mă scoată din Palatul de Nord,
sub pretextul că trebuia să mă interneze în spital, şi să mă conducă la
garnizoana japoneză. Când Geng a venit împreună cu ofiţerul japonez şi
doctorul şi a explicat planul său, s-a lovit de opoziţia unanimă a prinţilor,
demnitarilor şi tutorilor mei. Ei au considerat că va fi foarte greu să trec de
garda de la poartă şi, chiar dacă reuşeam să ies din palat, străzile erau pline
de patrulele armatei naţionale. Iar dacă voi fi descoperit de una din patrule,
va fi şi mai rău. Tatăl meu s-a opus cel mai tare, motivul fiind: „Chiar dacă
Maiestatea Voastră reuşeşte să ajungă la Legaţia Japoniei, ce-i voi spune lui
Fang Iusiang când va veni să mă întrebe?” în final, Geng Siaosu şi japonezul
au plecat.
A doua zi, restricţiile de la poarta Palatului de Nord s-au înteţit: se
permitea numai intrarea nu şi ieşirea. Mai târziu, aceste restricţii s-au mai
redus; totuşi, aveau voie să intre şi să iasă numai profesorii mei Cen Paoşen
şi Giu Ifan şi demnitarii de la Administraţia palatului. Era interzisă cu
desăvârşire intrarea în palat a străinilor. Acest lucru a alarmat Palatul de
Nord: dacă armata naţională nu-i respecta pe străini, viitorul nu mai putea fi
garantat. Cei doi tutori ai mei au făcut o analiză a situaţiei şi au ajuns la
concluzia că în China niciodată nu au existat autorităţi care să nu se teamă
de străini şi dacă ministrul de externe garantase în faţa diplomaţilor din trei
ţări, era puţin probabil că el putea fi diferit de predecesorii săi. Şi, deşi toţi
au socotit că analiza lor era corectă, eu continuam să fiu îngrijorat: cine ar fi
putut să ştie ce gândeau soldaţii de la poartă? Pe atunci circulau vorbele:
„Niciun învăţat nu poate birui un soldat”. Ce valoare avea garanţia lui Uang
Gengting când la porţile palatului erau soldaţii? Dacă se întâmpla ceva,

175
niciun fel de garanţie nu mai putea ajuta. Cu cât mă gândeam mai mult, cu
atât îmi era mai frică şi regretam că n-am plecat cu Geng şi japonezul şi-l
blestemam în gând pe tata care nu se gândea decât la interesele lui, fără să
ţină seama de securitatea mea.
Tocmai atunci s-a întors Luo Geniu de la Thienţin. El plecase cu trenul la
Thienţin după ajutor în momentul când armata lui Fang Iusiang preluase
apărarea palatului. La Marele Stat Major al armatei japoneze de la Thienţin i
s-a spus că Oraşul Interzis a fost ocupat şi, în numele comandantului
garnizoanei, a fost sfătuit să-l caute pe Tuan Cijui. Tuan Cijui însuşi primise
o telegramă din partea colonelului Takemoto din Peiţing, să-l ajute pe Geng
Siaosii. El a trimis o telegramă prin care se opunea măsurilor „drastice”
luate de Fang Iusiang împotriva palatului. Văzând această telegramă, Luo
Geniu a înţeles că Tuan Cijui se va întoarce la viaţa publică şi că situaţia nu
era aşa de gravă. Dar a continuat să ceară comandamentului japonez de la
Thienţin să-şi asume în mod deschis „protecţia” mea. Ei i-au spus că la
Peiţing colonelul Takemoto va rezolva problema. La indicaţiile
comandamentului japonez de la Thienţin, Luo Geniu s-a întors la Peiţing şi a
cerut să-l vadă pe Takemoto. Acesta i-a spus să-mi comunice că trupele
japoneze de cavalerie patrulează în apropierea Palatului de Nord, şi dacă
armata naţională va întreprinde ceva, garnizoana japoneză va lua imediat
„măsuri decisive”. Cen Paoşen mi-a spus, de asemenea, că garnizoana
japoneză intenţiona să trimită nişte porumbei curieri în Palatul de Nord, care
ar fi putut fi folosiţi să dea alarma (dar nu au fost acceptaţi, de teamă să nu
afle armata naţională) şi acest lucru mi-a întărit încrederea în Japonia. Prin
aceasta l-am considerat pe Luo tot atât de devotat ca Geng Siaosii, iar tata s-
a înstrăinat şi mai mult:
Citind telegrama lui Tuan Cijui prin care se opunea măsurilor contra
palatului şi auzind despre ciocnirea dintre trupele lui Feng cu armata
Fengtien a lui Giang Ţuolin, am căpătat noi speranţe. Tot atunci, Cen
Paoşen mi-a adus o telegramă secretă a lui Tuan Cijui primită la garnizoana
japoneză din Peiţing, în care era inclusă următoarea frază:
„Voi sprijini Casa Imperială din toate puterile mele şi-i voi apăra
proprietăţile”. După aceasta, controlul la intrarea în palat s-a redus.

176
Acum puteau intra mai mulţi prinţi şi demnitari. Chiar dr.Hu Si a primit
permisiunea să intre în palat „numai Johnston continua să fie exclus.
Relaţiile dintre Gian Ţuolin şi Feng Iusiang luaseră un nou curs când la
Palatul de Nord a parvenit ştirea că Feng Iusiang a fost reţinut de către
armata Fengtien la Thienţin. Cu toate că s-a dovedit că acesta a fost numai
un zvon, a urmat o altă ştire de şi mai mare interes pentru Palatul de Nord:
guvernul provizoriu al lui Huang Fu, sprijinit de armata naţională a lui Feng
Iusiang, a oferit un banchet în onoarea corpului diplomatic din Tungţiao
Mingsiang, la care aceştia au refuzat să participe. Calculele optimiste ale
Palatului de Nord au dus la concluzia că zilele guvernului provizoriu, cu care
nu puteam să mă împac, erau numărate şi că acesta putea fi înlocuit de
Tuan Cijui, omul de legătură cu legaţiile străine din Tungţiao Mingsiang, în
special al Legaţiei Japoniei. Ştirile din ziua următoare au confirmat raportul
lui Luo Geniu: Feng Iusiang a trebuit să accepte propunerea lui Giang
Ţuolin şi să-i permită lui Tuan Cijui să reintre în viaţa publică. După câteva
zile, Giang Ţuolin şi Tuan Cijui au venit la Peiţing.
Ştirea despre alianţa dintre Tuan Cijui şi Giang Ţuolin a schimbat
atmosfera în Palatul de Nord. Primul lucru pe care l-au făcut prinţii a fost să
semneze o scrisoare secretă către Giang, cerându-i protecţie pentru mine.
După venirea celor doi în capitală, prinţii şi-au trimis reprezentantul ca
împreună cu Geng Siaosu să le ureze bun venit, după care fiecare şi-a
intensificat eforturile în altă direcţie: Geng Siaosu s-a dus la Tuan Cijui,
Giang Uengi, administratorul Palatului de Nord, s-a dus să-l vadă pe Giang
Ţuolin cu care era frate de cruce. Ceea ce a bucurat cel mai mult Palatul de
Nord a fost invitaţia transmisă de Giang Ţuolin prin Giang Uengi lui
Johnston de a veni să-l vadă. Rezultatul a fost că Giang Ţuolin s-a întâlnit
cu Johnston de două ori. Scopul invitării lui Johnston de către Giang Ţuolin
era de a afla prin intermediul acestuia atitudinea cartierului legaţiilor faţă de
el, în timp ce Palatul de Nord dorea să afle atitudinea lui Giang faţă de mine.
I-am dat lui Johnston să-i ducă o fotografie cu semnătura mea şi un inel cu
un diamant imens. Giang Ţuolin a reţinut fotografia, dar a refuzat inelul,
exprimându-şi simpatia. În acelaşi timp, Tuan Cijui s-a pronunţat faţă de
Geng Siaosu că se va gândi la revenirea la articolele Tratamentului

177
privilegiat. Având „simpatia” cartierului legaţiilor străine şi suportul acestor
doi oameni, Palatul de Nord a îndrăznit să „contraatace”, deşi trupele lui
Feng Iusiang mai erau încă la Peiţing.
La 28 noiembrie, la o zi după ce soldaţii armatei naţionale au fost retraşi
de la poarta Palatului de Nord, Feng Iusiang a publicat telegrama prin care
demisiona, iar Palatul de Nord a trimis o scrisoare oficială la Ministerul de
Interne, în numele Administraţiei palatului:
„... în conformitate cu principiile jurisprudenţei aplicabile în dreptul penal,
oricine foloseşte forţa pentru a obliga pe altul să comită ceva se face vinovat
de violenţă, iar în conformitate cu principiile dreptului civil orice mărturie
obţinută prin violenţă sau teroare nu are valabilitate legală. Dorim să facem
cunoscut prin această scrisoare imposibilitatea Casei Thing de a recunoaşte
valabilitatea legală a celor cinci articole revizuite, impuse de guvernul
provizoriu.”
în acelaşi timp, a fost publicată o scrisoare prin care se făcea apel la
sprijinul demnitarilor străini. Palatul de Nord a încetat să recunoască
„Comitetul pentru reglarea treburilor Casei Thing”, înfiinţat de guvernul
provizoriu, deşi îşi trimisese reprezentanţii la câteva şedinţe ale lui.
În aceeaşi zi, mi s-a solicitat un interviu de către un reporter japonez de la
ziarul „Shuntien Times” (ziar subvenţionat de Legaţia Japoniei, care mă
sprijinea deschis şi publica informaţii despre atrocităţi absurde în legătură
cu expulzarea mea din palat) şi ceea ce i-am spus a fost diametral opus
declaraţiilor mele din ziua în care am fost forţat să părăsesc palatul.
„Desigur, nu am consimţit cu bucurie să semnez documentul, forţat de
către soldaţii armatei naţionale, pretinzând că acţionează în numele
poporului.”
De la retragerea mea la Palatul de Nord, ziarul a publicat zilnic articole şi
comentarii de „simpatie nemărginită” faţă de „Casa Imperială” şi de
indignare nestăvilită faţă de guvernul provizoriu şi armata naţională.

12.. Decizie la răscruce de drumuri

178
Cu toate că erau stăpâniţi de aceleaşi sentimente, cei de la Palatul de
Nord aveau puncte de vedere diferite. Tin Liang, unul dintre aceştia, a scris
mai târziu în „Jurnalul loviturii de stat”: „După ce au intrat în oraş, Tuan
Cijui şi Giang Ţuolin s-au arătat a fi foarte prietenoşi faţă de noi, dar
prietenia lor se manifesta numai în vorbe, nu şi în fapte. Toţi am fost induşi
în eroare crezând că acum întoarcerea în Oraşul Interzis era iminentă. Dar
acest lucru nu s-a realizat, iar oamenii au început să aibă diferite opinii.
Unii susţineau că n-ar trebui să se permită nicio modificare a articolelor
Tratamentului privilegiat; alţii că împăratul ar trebui să se întoarcă în palat
şi să-şi reia rangul. O altă categorie era de părere că împăratul ar putea să-
şi ia titlul de „împărat în retragere”, alţii că s-ar putea renunţa la subsidiile
anuale, dar trebuia neapărat obţinută garanţia străinilor. Mai erau unii care
susţineau că împăratul trebuia să se mute la Palatul de Vară, iar alţii că ar
trebui cumpărată o locuinţă pentru împărat în partea de răsărit a oraşului.
Dar atâta timp cât puterea adevărată se afla în mâinile altora, toate aceste
planuri erau utopii. Nu ştiu ce i-a făcut să gândească aşa cum gândeau.”
Furtuna din 5 noiembrie 1924 m-a scos din Oraşul Interzis şi m-a zvârlit
la răscruce de drumuri. În faţa mea se deschideau trei căi: o cale îmi era
indicată prin noile „condiţii” – să renunţ la rangul imperial şi la ambiţiile
mele mai vechi şi să devin un „cetăţean obişnuit”, enorm de bogat; o altă
cale era să obţin cât mai mulţi „simpatizanţi” spre a determina armata
naţională să renunţe la noile condiţii ce-mi fuseseră impuse şi să revenim în
„totalitate la vechile articole de pe vremea lui Iuan Şîchai, adică „să-mi
redobândesc rangul şi să mă întorc în palat”, continuându-mi vechiul mod
de viaţă; al treilea drum era cel mai sinuos – să plec întâi în străinătate, de
unde să mă întorc în Oraşul Interzis, dar într-un Oraş Interzis aşa cum
fusese înainte de 1911. În limbajul de pe vremea aceea aceasta însemna” să
fac restauraţia cu ajutorul forţelor străine”.
Mă aflam în faţa acestor trei căi, înconjurat de oameni care se certau între
ei în a-mi demonstra care cale era mai bună de urmat. Ei apreciau că prima
cale nu merita luată în seamă, iar în ce priveşte celelalte două niciuna din
părţi nu ceda. Mai mult încă, existau diferenţe în ce priveşte măsurile
concrete chiar în rândul celor care susţineau aceeaşi cale. Fiecare se lupta

179
să-şi impună punctul de vedere şi să mă convingă de eficacitatea soluţiei.
În primele zile după refugiul la Palatul de Nord, în centrul dezbaterilor se
afla următoarea problemă: „să rămân în Palatul de Nord sau să mă
adăpostesc în cartierul legaţiilor străine.” Ideea de a mă refugia era
susţinută de Geng Siaosu şi Johnston (care însă nu-şi exprimau deschis
atitudinea). Opuşi lor, erau nobilii şi demnitarii precum şi profesorii,
avându-l în frunte pe tatăl meu. Această confruntare s-a încheiat cu
înfrângerea lui Geng Siaosu.
După ce a mai fost slăbită paza de la poartă, a început cea de-a doua
confruntare, având drept subiect: „să plec sau să nu plec în străinătate, să
redobândesc sau nu „Tratamentul privilegiat”. Cei care se pronunţau pentru
plecarea imediată în străinătate erau Ting Liang şi Luo Geniu (Johnston încă
nu-şi exprimase deschis poziţia). Lor li se opuneau cei care-l aveau în frunte
pe tatăl meu, la care se adăugau şi tutorii mei. Erau în principal împotriva
lui Ting Liang, care se pronunţa pentru plecarea imediată, şi ei au obţinut
victoria. Dar aceasta a fost o victorie de suprafaţă. La cea de-a treia
întâlnire, Geng, Luo şi Johnston s-au unit, atrăgându-l de partea lor şi pe
Cen Paoşen. Când s-a discutat problema” Dacă în prezent mă aflu sau nu
într-o situaţie periculoasă sau dacă trebuie sau nu să mă refugiez în
cartierul legaţiilor străine”, nobilii şi demnitarii au cedat cu toţii.
Aceştia, conduşi de tatăl meu, doreau din toată inima refacerea vechii
situaţii, redobândirea rangului imperial şi întoarcerea în palat. Urau din
toate puterile armata naţională şi mă sfătuiau să am răbdare şi să aştept.
Armata naţională îmi luase rangul imperial, dar ei mă considerau tot
împărat. Având în vedere instabilitatea din armata naţională (neînţelegerile
dintre Giang şi Feng), precum şi refuzul diplomaţilor străini de a participa la
recepţia oferită de guvernul Huang, speranţele lor de restauraţie au reînviat.
Pe de-o parte, mă sfătuiau să aştept liniştit, iar pe de alta se opuneau cu
înverşunare celor care se pronunţau pentru plecarea în străinătate sau
părăsirea Palatului de Nord. La prima confruntare au obţinut victoria cei
care erau împotriva refugiului meu în cartierul legaţiilor străine. La a doua
confruntare Ting Liang a fost înfrânt total. Citind într-un ziar interviul meu
şi după ce restricţiile de la poartă au mai slăbit, el a venit cu un proiect de

180
decret şi cu o proclamaţie pregătite dinainte. Mi-a elogiat interviul şi mi-a
propus să declar că cer să mi se „redea libertatea”. Mi-a propus să renunţ la
rangul monarhic şi Tratamentul privilegiat, să ofer fonduri pentru înfiinţarea
de biblioteci şi şcoli în scopul atragerii de partea mea a opiniei publice, să
merg în străinătate la studii şi să aştept momentul favorabil pentru a mă
întoarce.
În realitate, Ting Liang nu era unul din membrii categorici ai grupării care
se pronunţa pentru plecarea mea în străinătate. Pentru o perioadă de timp
eu n-am reuşit să desluşesc care era punctul lui de vedere adevărat. După
venirea la putere a lui Tuan Cijui, el mi-a trimis un mesaj printr-un
intermediar, în care nu mai susţinea „să renunţ la tot”, nu îmi mai cerea să
renunţ la Tratamentul privilegiat şi la rangul monarhic. Din contră; spunea
că dacă mi-aş putea recăpăta rangul monarhic ar fi bine. În acelaşi timp, i-a
trimis o scrisoare lui Giang Ţuolin în care spunea: „Tratamentul privilegiat
este în directă legătură cu credibilitatea statului, are rol de act de bază, ca
atare nu poate fi modificat în mod arbitrar”. El a dat unele explicaţii, arătând
că nu se pronunţă pentru renunţarea la titlul monarhic şi că n-ar fi potrivit
să fac acest lucru din proprie iniţiativă. Explicaţia lui nu s-a bucurat de
înţelegerea tatălui meu şi nici mie nu mi-a trezit interesul, astfel că el n-a
mai putut intra pe poarta Palatului de Nord.
După ce l-a alungat pe Ting Liang, tatăl meu, ori de câte ori considera că
cei care vin la mine nu erau oameni de încredere, fie că-i împiedica să intre
în contact cu mine, fie că mă asista la primirea lor. Ca urmare, Luo Geniu,
cel de-al doilea promotor al ideii plecării mele în străinătate, n-a mai putut
să ia legătura cu mine. Numai pe Johnston nu l-a speriat titlul de
„Maiestatea Sa Imperială” atribuit tatălui meu. Totuşi, prestigiul de care se
bucura tatăl meu l-a ajutat să comploteze cu soldaţii de la poartă şi,
începând de a doua zi, Johnston n-a mai putut intra în palat. A fost încă o
victorie a lui împotriva celor care susţineau plecarea mea în străinătate.
Tatăl meu şi adepţii lui au obţinut două victorii, deşi nu erau categorice.
Faptul că mă ţinea sechestrat mi-a provocat un puternic sentiment de
împotrivire. Cu toate că viitorul nu-mi era foarte clar, încă de la venirea în
palat eram hotărât că, orice s-ar fi întâmplat, trebuia să părăsesc acest loc.

181
Nu concepeam ca după ce plecasem dintr-un palat imens să locuiesc în
acest palat miniatural, unde nici nu eram măcar în siguranţă.
Mai târziu, mi-am exprimat nemulţumirea faţă de tatăl meu: nu doream
prezenţa lui la întâlnirile mele cu diferite persoane şi, cu atât mai mult, nu
doream ca cei care voiau să mă întâlnească să fie împiedicaţi s-o facă. Tatăl
meu a cedat şi situaţia s-a schimbat. Mi s-au făcut numeroase sugestii, au
apărut noi adepţi ai plecării în străinătate.
A apărut şi vechiul meu prieten dr.Hu Si. Cu puţin timp înainte, citisem
în ziare scrisoarea deschisă a lui Hu Si adresată ministrului de externe al
guvernului provizoriu, care demasca abuzurile armatei naţionale şi îşi
exprima „indignarea” în ce priveşte revizuirea articolelor Tratamentului
privilegiat prin „ameninţări şi presiuni militare”. Deşi profesorul meu Cen
Paoşen continua să-l socotească ca fiind un om periculos, Geng Siaosu se
împrietenise cu el, iar unii veterani ai dinastiei socoteau că el era mai bun
decât oricare din partidul naţional şi armata naţională. Când a venit la
Palatul de Nord, nimeni nu l-a obstrucţionat. I-am urat bun venit şi l-am
lăudat pentru articolul publicat în presă. S-a dezlănţuit iarăşi împotriva
armatei naţionale afirmând: „în ochii Europei şi Americii, acestea sunt
barbarisme orientale”.
Vizita lui Hu Si nu a fost numai una de curtoazie, ci a „pornit” din „grija”
ce mi-o purta. M-a întrebat ce planuri am pentru viitor, la care i-am răspuns
că prinţii şi demnitarii acţionează în vederea restabilirii vechii ordini, dar că
pe mine toate acestea nu mă interesează câtuşi de puţin. Eu doream să duc
o viaţă independentă şi să mă ocup de studiu.
„Maiestatea Voastră are idealuri înalte”, a zis el dând din cap a aprobare:
„După ultima vizită la palat, le-am spus prietenilor mei că Maiestatea
Voastră are idealuri înalte”.
„Aş vrea să plec la studii în străinătate, dar întâmpin o mulţime de
greutăţi”.
„Sigur că sunt greutăţi, dar ele nu pot fi prea serioase. Dacă Maiestatea
Voastră ajunge în Anglia, Johnston va avea grijă de toate. Iar dacă
Maiestatea Voastră doreşte să ajungă în America, nu va fi greu să găsească
pe cineva să-l ajute”.

182
„Prinţii şi demnitarii nu mă lasă să plec şi mai ales înălţimea Sa
Imperială”.
„La ultima audienţă Maiestatea Voastră mi-a spus acelaşi lucru. Cred că
Maiestatea Voastră trebuie să se hotărască”.
„Nu sunt sigur dacă autorităţile republicane îmi vor permite să plec.”
„Aceasta nu va fi o problemă. Important este ca Maiestatea Voastră să se
decidă”.
Deşi am avut o reţinere instinctivă faţă de această „personalitate
modernă”, cuvintele lui m-au încurajat. M-a făcut să realizez că planul meu
de a pleca în străinătate se va bucura de simpatia multor oameni. Totodată,
m-am îndepărtat şi mai mult de prinţii şi demnitarii care se opuneau plecării
mele.
Am considerat că cei care doreau revenirea la vechea ordine o făceau
numai cu scopul de a-şi păstra rangurile şi privilegiile; ceea ce îi ajuta să-şi
întreţină familiile nu era împăratul, ci articolele Tratamentului privilegiat. În
condiţiile existenţei Tratamentului privilegiat, Şao Ing şi-ar fi păstrat în
continuare rangul de şef al Administraţiei palatului, Jung Iuan ar fi putut să
se lăfăie în continuare în lux; palatul prinţului de Ciun ar fi putut primi în
continuare subsidii de 42.480 de liang anual. Fiecare membru al palatului
îşi avea calculele sale. Manciurianul Tuo Ti din Administraţia palatului cerea
cu toată fermitatea să nu renunţ la titulatura de împărat, iar dacă voi avea
un fiu să se numească „Stian Thong al doilea”.
După întâlnirea cu Hu Si, Johnston a revenit, transmiţându-mi interesul
lui Giang Ţuolin faţă de mine. L-am crezut pe Hu Si care-mi spusese că au
rităţile nu-mi vor crea greutăţi la plecarea în străinătate Când tocmai îmi
alcătuiam planurile împreună cu Jeinston, Giang Ţuolin a dat publicităţii o
declaraţie prin care saluta stabilirea mea în Nord-Estul Chinei. M-am gândit
că nu era rău nici dacă mă stabileam în această zonă, de acolo putând pleca
în străinătate oricând aş fi dorit. De-abia mă hotărâsem, când a apărut o
nouă problemă.
După retragerea pazei armatei naţionale de la poarta Palatului de Nord,
atmosfera se destinsese mult. Prinsesem curaj şi tocmai îmi exprimasem
indignarea faţă de armata naţională în prezenţa unui ziarist, când Gen

183
Siaosu a venit şi m-a întrebat dacă am citit ziarul.
„Am citit, nu-i nimic interesant”.
„Maiestatea Voastră, citiţi „Shuntien Times”. Mi-a adus ziarul şi mi-a
indicat un titlu:” Cântecul de autonomie a poporului cântat de mişcarea
roşie”.
În ştire se relata că de la intrarea trupelor lui Feng Iusiang în capitală
„roşiii” au profitat de ocazie şi şi-au reluat activitatea; în ultimele zile
apăruseră zeci de mii de manifeste prin care se cerea „autonomie adevărată,
fără guvern, libertate deplină, fără legi etc.” Auzisem de la Geng Siaosu, Cen
Paoşen, Johnston şi alţii şi citisem în „Shuntien Times” despre comunişti că
sunt roşii şi extremişti, iar comunismul şi extremismul însemnau
„sălbăticire, folosirea în comun a averii şi a femeilor” etc. De asemenea,
auzisem că armata lui Feng Iusiang avea legătură cu „roşii” şi „extremiştii” şi
alte poveşti de genul acesta. După spusele lui Geng Siaosu, imediat urma să
înceapă un val de violenţe şi, fără îndoială, „roşiii” mă vor asasina.
Spusele lui Geng Siaosu m-au alarmat şi alarma s-a înteţit când a apărut
şi Luo Geniu cu o expresie groaznică a feţei. Totdeauna am dat mare
importanţă ştirilor din surse japoneze pe care el mi le aducea. De data
aceasta, m-a informat că japonezii aflaseră că Feng Iusiang şi „roşii” vor
acţiona împotriva mea. „Trupele lui Feng Iusiang au ocupat Ihăiuan –
„Palatul de Vară”, adăugând:” ceva se va întâmpla în următoarele două zile,
Maiestatea Voastră trebuie să părăsească cât mai repede posibil palatul şi să
se refugieze în cartierul Tungţiao Mingsiang”.
Tocmai atunci a venit şi Johnston cu ştirea din presa străină că Feng
Iusiang întreprinde o nouă acţiune împotriva Peiţingului.
De data aceasta n-am mai putut să-mi înăbuş neliniştea. Chiar şi Cen
Paoşen a fost aşa de alarmat că şi-a dat acordul să folosesc prilejul cât
armata lui Feng Iusiang nu ajunsese încă pentru a mă refugia în cartierul
Tungţiao Mingsiang. El a sugerat să mă duc întâi la spitalul german, căci
doctorul de acolo mă cunoştea. Am discutat acest plan în secret cu Cen
Paoşen şi Johnston, având grijă să nu fie cunoscut de autorităţile Republicii
şi nici de tatăl meu.
Am acţionat conform acestui plan secret. Primul pas: împreună cu Cen

184
Paoşen le-am vizitat pe cele două înalte Consoarte care plecaseră din Oraşul
Interzis la câteva zile după mine şi acum locuiau pe huthungui 120 Cilinpei,
după care m-am întors la Palatul de Nord spre a da impresia celor de aici că
puteau avea încredere în mine. În ziua următoare, am socotit că puteam
trece la pasul al doilea. Am folosit pretextul că voiam să vizitez o locuinţă pe
care intenţionam să o închiriez pe huthungui Piaopei şi, de acolo, am făcut
un ocol până în cartierul Tungţiao Mingsiang, ajungând la spitalul german.
Al treilea pas era să intrăm într-o legaţie străină. Odată ajuns într-o legaţie
străină, al patrulea pas, de a le aduce pe Uan Jung şi Uen Siu, era foarte
uşor. Dar când să trecem la planul al doilea, cum am urcat în maşină, tatăl
meu l-a trimis pe administratorul palatului, Giang Uengi, să mă însoţească.
Eu şi Johnston eram în prima maşină, iar Giang Uengi în altă maşină în
spatele lui Cen Paoşen.
„Lucrurile se complică” mi-a spus Johnston în limba engleză,
încruntându-se când s-a urcat în maşină.
„Nu da importanţă”, am spus eu furios şi i-am poruncit şoferului să
pornească. Ieşind pe poarta Palatului de Nord, nu-mi doream să mai trec
prin această poartă vreodată.
Johnston considera că nu puteam să-l ignorăm pe administrator şi
trebuia să ne gândim la un şiretlic să scăpăm de el. Pe parcurs a hotărât că
am putea să ne oprim la o prăvălie, sub pretextul că trebuia să facem nişte
cumpărături, şi să-l trimitem înapoi. La intrarea în cartierul Tungţiao
Mingsiang se, afla o prăvălie, deschisă de un străin, în care se vindeau
ceasuri şi aparate de fotografiat. Ajungând acolo, eu şi Johnston am intrat.
M-am uitat pe îndelete la mărfurile expuse şi, în cele din urmă, am ales un
ceas franţuzesc din aur. L-am studiat timp îndelungat, dar administratorul
aştepta cu răbdare afară şi nu dădea niciun semn că ar intenţiona să plece.
Atunci Johnston a ieşit şi i-a spus că nu mă simt bine şi trebuia să mă duc
la spitalul german. Devenind bănuitor, el ne-a însoţit până acolo, dar cum
am ajuns, l-am împins afară. Johnston i-a spus doctorului Dipper pentru ce
am venit şi mi-a arătat o cameră goală unde să mă odihnesc. Giang Uengi,
dându-şi seama că ceva nu era în regulă, a dispărut imediat. Ştiam că el se

120 Stradă strimtă pe unde puteau circula numai ricşele.

185
va întoarce la Palatul de Nord să-l informeze pe tatăl meu. Johnston n-a mai
pierdut timpul şi a plecat la legaţia engleză să discute situaţia mea. Trecuse
o bucată de timp şi nu aveam nicio veste de la el. Am intrat în panică,
temându-mă că Giang Uengi se va întoarce împreună cu tatăl meu. Tocmai
atunci a venit şi Cen Paosen, urmat de Geng Siaosu.
În jurnalul lui Geng Siaosu, acest fapt este descris în felul următor:
„I-am recomandat Maiestăţii Sale să meargă la Legaţia Japoniei, iar
Maiestatea Sa mi-a poruncit să-i informez pe japonezi despre acest lucru.
Am plecat imediat la colonelul Takemoto şi i-am vorbit despre venirea
împăratului, iar el l-a informat pe Mr. Yoshizawa. Takemoto mi-a spus să-l
invit pe împărat să vină imediat la legaţie. Bătea un vânt puternic şi cerul
era acoperit cu un praf galben, încât nu se putea vedea decât la câţiva paşi.
Când m-am întors la spital eram îngrijorat, m-am temut că şoferul nu va
respecta ordinele şi l-am sfătuit pe Maiestatea Sa să urce în maşina mea.
Am fost, de asemenea, afectat de mulţimea care se strânsese la intrarea din
faţă a spitalului şi am tras maşina la intrarea din spate. Un doctor german
cu cheile şi o soră medicală au eliberat drumul şi împăratul a intrat în
maşina mea. Distanţa de la spitalul german până la Legaţia Japoniei este de
aproximativ un li121 şi pentru a ajunge acolo erau două drumuri: unul de la
est la vest prin cartierul legaţiilor şi apoi către nord, iar altul pe strada
Ceangan şi apoi către nord. I-am spus şoferului să se întoarcă la Legaţia
Japoniei. Ruta a doua fiind mai scurtă, el a luat-o pe strada Ceangan.
Maiestatea Sa a exclamat alarmat: «De ce am luat-o pe drumul acesta? Pe
strada aceasta sunt poliţişti chinezi!» După ce maşina luase viteză, am spus:
«Ajungem îndată. Nimeni nu va şti că în maşină se află împăratul.
Majestatea Voastră nu trebuie să se alarmeze!»
După ce am luat-o spre sud, pe malul canalului, i-am raportat
împăratului că se află iarăşi în cartierul legaţiilor străine şi că am ajuns la
Legaţia Japoniei. Takemoto l-a întâmpinat pe împărat şi l-a condus în
garnizoană, împreună cu noi era Cen Paoşen.”
în jurnalul lui Gen Siaosu se aminteşte numai o frază despre Johnston,
motivul fiind faptul că el nu-l văzuse la spitalul german, deoarece acesta

121 1 li = 500 m.

186
plecase în grabă la Legaţia Angliei. Când m-am întâlnit după aceea cu
Johnston, la Legaţia Japoniei, mi s-a părut foarte deprimat. El mi-a dat
următoarea explicaţie: „Am fost la legaţia engleză, dar Macley mi-a spus că
nu au spaţiu şi nu vă pot primi... dacă Maiestatea Voastră a fost primită de
domnul ministru al Japoniei, este un lucru îmbucurător. Acum totul s-a
rezolvat”. În graba aceea, nu i-am pus nicio întrebare, mă simţeam în
siguranţă şi nu m-a interesat ce se întâmplase. De-abia ulterior am înţeles
că ceea ce a provocat deprimarea lui nu a fost declaraţia lui Macley „că nu
are spaţiu suficient să mă primească”, ce l-a făcut să-şi piardă obrazul, şi
nici ce a scris în cartea sa, „Amurgul Oraşului Interzis”, că numai Legaţia
Japoniei a acceptat să-mi acorde protecţie (probabil că aceasta a fost părerea
legaţiei engleze – el aşa a scris în cartea sa). Adevăratul motiv a fost acela că
în lupta pentru câştigarea mea el a fost înfrânt.
Geng Siaosu era foarte mândru de rolul jucat în această aventură şi,
pentru a marca evenimentul, a scris două poeme şi a pictat un tablou
simbolic reprezentând un dragon.
Cauza principală a satisfacţiei lui a fost faptul că a obţinut supremaţia
asupra rivalului lui, Luo Geniu. Luo nu numai că nu a fost capabil să se
implice din contră, a permis ca relaţia foarte valoroasă cu colonelul
Takemoto să fie folosită cu abilitate de către Geng. Rivalitatea dintre Geng şi
Luo fusese anihilată de lupta lor, comună împotriva prinţilor. De atunci, a
început lupta dintre ei pentru obţinerea supremaţiei.
În cartea sa „Amurgul Oraşului Interzis” publicată în 1932, după ce a
confirmat corectitudinea celor scrise în Jurnalul lui Geng Siaosu, Johnston
relatează: „Există totuşi ceva în plus şi anume: Geng a greşit considerând că
Takemoto obţinuse acordul ministrului Japoniei înainte de a-l primi pe
împărat în garnizoană. Funcţionarii civili şi militari din Legaţia Japoniei nu
aveau raporturi amicale între ei, aşa cum există în alte legaţii. Se punea sub
semnul întrebării dacă colonelul Takemoto accepta să primească ordine de
la ministrul japonez. În realitate, el n-a considerat că era necesar să-l
informeze pe acesta despre discuţia cu Geng Siaosu şi nici n-a făcut acest
lucru. El era dornic să-l primească pe împărat şi nu voia să-i fie răpit acest
oaspete...”

187
Dar oaspetele i-a fost răpit. Îndată ce ministrul a auzit că sunt în
garnizoană, m-a invitat să mă duc la legaţie, iar eu am acceptat invitaţia.

13. Din Cartierul legaţiilor în „concesiune”

Cartierul legaţiilor şi „concesiunile” erau locuri „ospitaliere” pe vremea


aceea. După ce m-am refugiat la Legaţia Japoniei, am aflat că nu eram
singurul oaspete. Mai era aici şi Uang Liugi, omul de casă al preşedintelului
Ţao Cun, ales prin fraudă (Ţao Cun nu mai apucase să fugă în cartierul
legaţiilor, fiind arestat de către armata naţională). Uang Liugi fiind mai iute
de picior, devenise oaspetele acestei legaţii. Îmi amintesc că în urmă cu
şapte ani, când am fost pentru a doua oară împărat, fostul preşedinte Li
Iuanhung, alungat de Giang Sun, fusese şi el oaspete aici, iar după ce am
renunţat a doua oară la tron Giang Sun, alungat de Tuan Cijui, a devenit şi
el oaspete al Legaţiei Olandei. De fiecare dată când în cartierul legaţiilor
veneau asemenea „oaspeţi”, hotelurile şi spitalele din Tungţiao Mingsiang se
umpleau la refuz, deoarece o dată cu ei veneau şi din cei cu nervii slăbiţi,
dar care nu aveau statutul social de a intra într-o legaţie. Pentru a câştiga
bani, unele hoteluri închiriau chiar şi locurile de sub scară. La revoluţia din
1911, după înfrângerea restauraţiei, şi acum, când am fost alungat din
Oraşul Interzis, aici se refugiaseră foarte mulţi nobili manciurieni. Odată,
proprietarul unui hotel a afişat un anunţ foarte umilitor: „Întrucât în hotel
numărul oaspeţilor este excesiv de mare, fiind ocupate şi locurile de sub
scară, starea de igienă este foarte precară, datorită faptului că oamenii
scuipă pe jos. Ca urmare, s-a hotărât ca cel care va fi surprins că scuipă pe
jos să fie amendat pe loc cu zece iuani, neadmiţându-se nicio derogare”.
Aici am fost tratat cu foarte multă căldură.. Am omis să arăt că, la
plecarea din Palatul de Nord, maşina mea, conform practicii, a fost însoţită
de doi poliţişti care stăteau în picioare de-o parte şi de alta a portierelor şi
care au venit cu mine până la spitalul german. Apoi, văzând că nu mă mai
întorc, ei n-au îndrăznit să se întoarcă să raporteze şi au cerut să rămână în
legaţia japoneză. Au fost reţinuţi, obţinând permisiunea de a fi însoţitorii

188
mei. Am trimis mai târziu să fie aduse împărăteasa şi consoarta mea, dar
poliţiştii de la palat nu le-au permis să plece. Legaţia a trimis un secretar să
negocieze, dar fără succes. În final, însuşi ministrul japonez s-a adresat
guvernului lui Tuan şi numai atunci Uan Jung şi Uen Siu împreună cu
eunucii şi cameristele lor au ajuns lângă mine.
Fiind înconjurat de un anturaj atât de mare, nu-mi mai erau suficiente
cele trei încăperi ce-mi fuseseră puse la dispoziţie şi ministrul japonez a
poruncit amenajarea unei locuinţe numai pentru mine. Acum aveam camere
pentru fiecare, începând cu „cavalerii Bibliotecii de Sud” şi bătrânii
demnitari de la Administraţia palatului până la servitori, eunuci, doamne de
onoare, cameriste, bucătari.
Astfel a fost reconstituită curtea „împăratului Marelui Imperiu Thing” în
incinta Legaţiei Japoniei.
Mai important a fost faptul că ministrul Yoshizawa a convins guvernul
provizoriu să adopte o atitudine de înţelegere faţă de mine. În afara
promisiunii făcută lui Yoshizawa, guvernul provizoriu l-a trimis pe generalul
Ciu Thungfen în garnizoana japoneză, unde s-a întâlnit cu colonelul
Takemoto, căruia i-a declarat încă o dată: „Guvernul provizoriu doreşte să
respecte voinţa de libertate a împăratului în retragere şi va face tot ce
depinde de el să-i asigure securitatea personală, a proprietăţii lui precum şi
a supuşilor lui”.
Un grup de prinţi, în frunte cu tatăl meu, a venit să încerce să mă
convingă să mă întorc în Palatul de Nord. Mi-au spus că acum Palatul de
Nord este un loc sigur şi că în prezenţa lui Tuan Cijui şi Giang Ţuolin
armata naţională nu va îndrăzni să acţioneze în mod arbitrar. A mai adăugat
că Tuan şi Giang au oferit garanţii în ce priveşte securitatea mea. Dar eu i-
am crezut pe Luo Geniu şi pe alţii care spuneau că aceste garanţii au fost
oferite deoarece mă aflam la legaţia japoneză şi, dacă m-aş fi întors la Palatul
de Nord, armata naţională fiind încă la Peiţing, niciun fel de garanţie nu mi-
ar mai putea fi de folos. Am refuzat să mă întorc. De fapt, prinţii îşi căutau
şi ei locuri de refugiu în cartierul legaţiilor. Unii dintre ei s-au stabilit în
garnizoana germană, alţii în hotelul celor şase state. Chiar şi tata, în timp ce
încerca să mă convingă să mă întorc, a închiriat un depozit la o biserică de

189
aici, unde şi-a depus obiectele de valoare. Mai târziu fraţii şi surorile mele
din Palatul de Nord au venit să locuiască în acea biserică.
Entuziasmul cu care legaţia Japoniei m-a întâmpinat a provocat
reactivarea multor veterani Thing, inclusiv a unor prinţi necunoscuţi mie. Au
fost trimise telegrame din toate colţurile ţării, cerându-se guvernului Tuan
Cijui să reconsidere Tratamentul privilegiat. Mi-au trimis bani pentru
cheltuielile personale, iar unii dintre ei au venit la Peiţing să-mi prezinte
omagii şi să-mi ofere soluţii pentru restauraţie. Prinţii mongoli au fost cei
mai activi, au publicat telegrame şi au trimis petiţii guvernului provizoriu,
cerând să cunoască ce se întâmplă cu documentul privind tratamentul lor
privilegiat122. Guvernul provizoriu le-a răspuns că acesta rămânea valabil.
Prinţii Thing şi înalţii demnitari au adoptat o poziţie rigidă şi au refuzat să
participe la întrunirile „Comitetului pentru reglarea treburilor Casei Thing”.
Acest comitet înfiinţat cu puţin timp înainte avea sarcina să facă un inventar
al bunurilor Casei Thing, să delimiteze bunurile private de cele publice şi să
hotărască modul de atribuire. Şao Ing şi alţi patru membri ai comitetului nu
numai că au refuzat să participe, dar au declarat încă o dată, în mod public,
că nu recunosc acest comitet. Când Pao Si, unul din membrii comitetului,
reprezentant al dinastiei, folosindu-se de oamenii lui, a sustras peste zece
lăzi cu obiecte de valoare şi le-a adus la Legaţia Japoniei, Lou Geniu şi-a
manifestat nemulţumirea spunând: „Ori totul, ori nimic... Aceasta nu
înseamnă a cerşi din mâinile bandiţilor?” În fapt, el îşi avea planurile sale; ar
fi vrut să ducă obiectele din palat într-un loc unde ar fi putut să dispună
numai el de ele. Atunci nu ştiam nimic de planul lui şi mi s-a părut că avea
dreptate. Nu mai ştiu dacă după aceea planul lui a fost pus în aplicare sau
nu.
Din ce în ce mai mulţi demnitari Thing veneau zilnic la Legaţia Japoniei
să-şi exprime loialitatea, să prezinte omagii, să ofere bani ori să explice
planurile lor secrete de restauraţie. În ziua de Anul Nou (după calendarul
chinezesc), mica mea cameră era plină până la refuz de „cozi”. Eu stăteam în
partea de nord cu faţa spre sud, după practica imperială, la o masă în stil

122 Tratamentul privilegiat a fost însoţit de două documente: unul referitor la tratamentul
ce va fi acordat membrilor clanului imperial şi al doilea cu privire la tratamentul ce va fi
acordat mongolilor, tibetanilor şi mahomedanilor.

190
vestic, care înlocuia tronul imperial şi primeam urările lor.
Foarte mulţi veterani şi-au exprimat gratitudinea faţă de Legaţia Japoniei.
Tratamentul de care mă bucuram aici le dădea speranţe sau cel puţin
satisfacţii din punct de vedere psihologic. Unag Cuouei, unul dintre aceştia,
a notat într-un memoriu: „Ministrul japonez... nu respectă pe Maiestatea
Voastră numai pentru gloria trecutului, ci vede în Maiestatea Voastră un
viitor conducător al Chinei. Şi atunci cum să nu fie supuşii Maiestăţii
Voastre recunoscători?”
După Anul Nou se apropia ziua mea de naştere: împlineam 20 de ani
(după vechiul stil chinezesc)123. Iniţial nu mă gândisem să-mi aniversez ziua
de naştere în casa altuia. Dar gazda mea a fost atât de amabilă şi m-a
convins punându-mi la dispoziţie salonul principal al legaţiei, care a fost
decorat în stil imperial; au fost puse covoare splendide pe jos, iar în spatele
scaunului ce-mi servea drept tron, pe care se afla o pernă galbenă, a fost
aşezat un ecran de sticlă acoperit cu hârtie galbenă. Toţi servitorii purtau
pălăriile cu fund roşu şi bumbi ale Dinastiei Thing. În ziua aniversării au
venit sute de veterani ai Dinastiei Thing din Thienţin, Şanghai, Cuantung,
Fuţien şi alte oraşe, la care s-au adăugat membrii corpului diplomatic din
Tungţiao. Mingsiang, precum şi prinţi, demnitari, veterani locali, în total
cinci-şase sute de persoane. Fiind într-un număr aşa de mare, la
prezentarea felicitărilor au fost împărţiţi pe grupe: Grupa întâi – prinţi şi
rude apropiate Grupa a doua – prinţi mongoli, călugări budişti şi lamaiştii
cu ranguri înalte Grupa a treia – membrii Administraţiei palatului şi tutorii
Grupa a patra – foşti demnitari ai Dinastiei Thing, în prezent demnitari ai
Republicii Grupa a cincea – veterani ai Dinastiei Thing Grupa a şasea –
oaspeţi străini şi Johnston. În ziua aceea am îmbrăcat o robă albastră din
mătase imprimată şi o vestă din satin negru. Toţi prinţii şi demnitarii,
„inclusiv veteranii veniţi din alte oraşe, erau îmbrăcaţi corespunzător. În
afară de faptul că nu eram îmbrăcat în galben, ceremonia s-a desfăşurat
aproape ca şi în Palatul Imperial. Culoarea galbenă,” cozile” şi cele trei
îngenuncheri şi nouă căthouri mi-au provocat tristeţe şi melancolie. După
terminarea ceremoniei, am ţinut un discurs în grădină, în faţa celor cinci-

123 După vechiul stil chinezesc, la naştere copilul este socotit a avea vârsta de un an.

191
şase sute de participanţi. O versiune a acestui discurs a fost publicată în
presa din Şanghai, din care numai paragraful de mai jos este, în linii mari,
corect:
„Sunt un tânăr de numai 20 de ani şi nu este normal să fiu sărbătorit
pentru «viaţă lungă»124. Sunt deosebit de întristat să celebrez acest
eveniment în circumstanţele în care ne găsim, ca oaspete sub un acoperiş
străin. Dar întrucât aţi venit de la distanţe atât de mari, doresc să mă
folosesc de acest prilej pentru a vă întâlni şi a sta de vorbă cu voi. Sunt
perfect conştient că împăraţii nu pot să mai existe mult timp în lumea
modernă şi am hotărât să nu-mi mai asum riscurile pe care le implică faptul
de a fi împărat. Viaţa mea în Oraşul Interzis a fost a unui prizonier şi nu m-
am bucurat de libertate. Am nutrit de foarte mult timp ambiţia de a pleca în
străinătate şi am studiat cu perseverenţă limba engleză în acest scop. Dar
am fost supus multor restricţii, astfel încât nu am putut să-mi realizez
speranţele.
Continuarea sau abolirea articolelor Tratamentului privilegiat nu prezintă
importanţă pentru mine. Dacă acestea ar fi luat sfârşit în mod voluntar, ar fi
fost un lucru acceptabil. Dar este intolerabil ca aceasta să fie impusă cu
forţa. Articolele au constituit o înţelegere bilaterală şi nu puteau fi modificate
printr-o hotărâre a uneia din părţi. Trimiterea de trupe la Palat de către
Fang Iusiang a fost un act de violenţă, lipsit de orice sentiment uman
elementar, în timp ce lucrurile s-ar fi putut soluţiona uşor, pe calea
negocierilor. Aveam de foarte mult timp dorinţa sinceră de a nu mai folosi
acel titlu lipsit de conţinut, dar fiind obligat prin forţa armată să renunţ la
acesta m-am simţit şi mai nefericit. Din punct de vedere al Republicii, aceste
acte barbare au creat mari prejudicii numelui ţării şi reputaţiei sale.
Nu mă voi referi la motivele pentru care am fost expulzat din palat,
acestea, probabil, fiindu-vă cunoscute. Întrucât eram complet lipsit de
putere, n-a fost normal din partea lui Fang Iusiang să acţioneze împotriva
mea aşa cum a făcut-o. Este foarte greu de descris umilinţele şi intimidările
la care am fost supus după ce am părăsit palatul. Chiar dacă ar putea fi
justificată alungarea mea, de ce atunci au fost sechestrate toate veşmintele,

124 Celebrarea „Vieţii lungi” avea loc la vîrsta de 60 de ani.

192
vasele, caligrafi ile, cărţile rămase de la străbunii mei? De ce nu ni se
permite să ne luăm bolurile pentru orez, ceştile pentru ceai şi vasele de
bucătărie de folosinţă zilnică? Se înscrie aceasta în cazurile de „păstrare a
antichităţilor?” Au acestea vreo valoare? Cred că nu ar fi trebuit să acţioneze
aşa de brutal, nici chiar dacă ar fi fost vorba de nişte bandiţi.
Atunci când a spus că restauraţia din 1917 a invalidat articolele
Tratamentului privilegiat trebuia să-şi aducă aminte că eu eram atunci un
copil de numai 12 ani (după stilul chinezesc) incapabil de a reorganiza
restauraţia. Lăsând acest lucru de-o parte, au fost plătite la timp vreodată
subsidiile anuale? Au fost plătite prinţilor şi nobililor indemnizaţiile
prevăzute în diverse înţelegeri? Au fost plătite vreodată cheltuielile de
întreţinere ale stegarilor, aşa cum era prevăzut în Tratamentul privilegiat?
Responsabilitatea pentru anularea Tratamentului privilegiat îi revine
Republicii; a ignorat acest fapt şi a folosit încercarea de, restauraţie din 1917
ca pretext şi este un fapt neechitabil.
Nu doresc să mă plâng, dar nu pot să pierd această ocazie pentru a releva
amărăciunea din sufletul meu, astfel încât Parlamentul Republicii să audă
dacă doreşte, dacă mai are vreo urmă de sentiment uman, astfel încât
această problemă să fie soluţionată în mod echitabil. Voi accepta o soluţie
fără ezitare.
Am de făcut un alt anunţ important. Nu voi fi de acord niciodată, cu nicio
propunere, în sensul de a se apela la intervenţie străină în numele meu. Nu
voi folosi niciodată forţa străină pentru a interveni în politica internă a
Chinei”.
În preajma aniversării presa a fost plină de atacuri la adresa susţinătorilor
mei, atacuri ce reflectau indignarea socială. Aceasta a fost provocată de
susţinătorii mei japonezi, de acţiunile arogante ale Micii Curţi sprijinită de
autorităţi şi de străini. Tocmai atunci Comitetul pentru reglarea treburilor
Casei Thing a descoperit unele documente cum ar fi: o adnotare a lui Iuan
Şîchai pe Tratamentul privilegiat de pe vremea când fusese împărat, actele
referitoare la amanetări, vânzări sau scoateri din palat a unor obiecte de
tezaur. Acestea au fost date publicităţii, provocând indignarea opiniei
publice. Sigur că legăturile Micii Curţi cu japonezii şi mişcarea veteranilor

193
pentru reconsiderarea Tratamentului privilegiat au stârnit cea mai mare
indignare. La Peiţing a fost creată „Liga împotriva Tratamentului privilegiat
al Casei Thing”, care a început un atac bine susţinut împotriva Micii Curţi.
Oprobriul public s-a reflectat în presă sub diferite stiluri: articole satirice,
acuzaţii directe, sfaturi bine intenţionate, avertismente la adresa Legaţiei
Japoniei şi autorităţilor republicane. Acum când citesc toate acestea realizez
că prima parte a vieţii mele ar fi luat un alt curs dacă aş fi ţinut seama de
ele... îmi amintesc că erau unele articole care demascau complotul
japonezilor; vreau să reproduc o parte din ele aici. Ceea ce am să redau mai
jos este o ştire publicată în Peiţing Daily, care cuprinde intenţiile japonezilor
în legătură cu mine. Este surprinzător cât de exact a fost ce s-a spus atunci
cu ce s-a întâmplat ulterior.
„Cea mai întunecată parte a complotului este de a-l ţine pe împărat până
când se va produce un incident într-o provincie oarecare, când o anumită
ţară îl va trimite acolo sub protecţie armată şi-i va reda rangul şi titlul
moştenite de la strămoşi. Provincia respectivă va fi separată de Republică şi
se va bucura de protecţia acelei ţări. Al doilea pas va fi ca aceasta să fie
tratată ca o ţară care a fost anexată...”
La sfârşitul articolului se mai arată: „Spaima lui Pu I şi fuga sa din palat
au fost rezultatul intimidărilor deliberate din partea anumitor persoane. El a
căzut în capcana care a fost parte a unui plan pe termen lung, pus la cale
dinainte... În actualul tratament pe care i-l acordă, ei sunt gata să-i asigure
orice. Ţara în chestiune a cumpărat prietenia fiecăruia dintre susţinătorii
lui, intrând sub controlul acesteia, fără să-şi dea seama de acest lucru, şi
care-i va folosi în viitor drept uneltele ei”.
Aceste comentarii adevărate erau privite de mine în acea vreme drept
calomnii şi perfidii; mă gândeam că era un complot pentru a mă determina
să mă întorc în Palatul de Nord unde voi fi persecutat. Nu toate articolele de
acest fel erau scrise de comunişti sau de cuomingţanişti 125 ci şi de unele
personalităţi care nutreau concepţii feudale.
Citind aceste articole, nu mai aveam aceleaşi sentimente ca în Oraşul
Interzis, de revoltă împotriva celor de la Administraţia palatului. Vedeam în

125 Membri ai Partidului Qrrantang – Partidul Naţional înfiinţat de Sîn Iatsen.

194
autorii articolelor duşmani ai mei personali, care îmi trezeau ură şi
indignare.
Fiind la Legaţia japoneză, din curiozitate am ieşit de câteva ori noaptea,
însoţit de doi dintre servitorii mei, să mă plimb cu bicicleta (după aceea
seara încuiau poarta şi nu mi s-a mai permis să ies). Într-o noapte am ajuns
în apropierea şanţului cu apă care înconjura Oraşul Interzis şi, privind spre
turnurile şi crenelurile zidului înconjurător, mi-am amintit de Palatele
Iangsin şi Cienciung pe care le părăsisem cu puţin timp înainte, mi-am
amintit de tronul imperial şi de culoarea galbenă imperială şi dorinţa de
răzbunare şi restauraţie mi-a încălzit inima ca o flacără. Mi s-au umplut
ochii de lacrimi şi mi-am jurat că mă voi întoarce acolo ca prinţ învingător.
„La revedere”, am murmurat urcându-mă pe bicicletă şi am plecat înapoi.
În cele trei luni de zile cât am rămas la Legaţia Japoniei, am avut parte de
atenţia gazdelor japoneze, de declaraţiile de loialitate ale veteranilor, dar şi
de protestele publice. Sub aceste trei influenţe, ambiţia şi ura mea au
crescut fără încetare. Am considerat că nu era posibil să continui aşa şi că
trebuia să mă pregătesc pentru viitor. Dorinţa de a pleca în străinătate la
studii a renăscut – trebuia să plec în Japonia.
Legaţia s-a arătat dispusă să mă sprijine. Ministrul însă nu şi-a exprimat
atitudinea în niciun fel, dar unul dintre secretari a fost foarte entuziasmat”
de idee.
Lupta dintre Luo Geniu şi Geng Siaosu, avându-mă drept obiect, a
continuat şi pe vremea când eram la Legaţia Japoniei. Ea s-a încheiat cu
înfrângerea lui Geng Siaosu şi victoria lui Luo Geniu.
Luo Geniu nu l-a atacat niciodată în faţa mea pe Geng Siaosu. În
majoritatea timpului vorbea mai mult despre el însuşi. Ori această metodă
este mai mârşavă decât a ataca pe cineva. Din cele spuse, mi s-a creat
impresia că în această luptă el a fost marele salvator, în timp ce Geng Siaosu
era un aventurier mărunt. După spusele lui Luo Geniu, unul din rezultatele
activităţii lui Geng Siaosu a fost telegrama trimisă de către Tuan Cijui de la
Thienţin prin care se pronunţa împotriva alungării mele din palat de către
Feng Iusiang. El s-a întors la Peiţing şi l-a căutat pe bunul lui prieten,
colonelul Takemoto şi, ca urmare, s-au făcut pregătirile pentru conducerea

195
mea la garnizoana japoneză. După cum a afirmat el, retragerea gărzii
armatei naţionale de la poarta Palatului de Nord s-a făcut tot la insistenţele
lui pe lângă guvern. Chiar şi planul refugierii în Tungţiao Mingsinag
pretindea că tot el i l-a dat lui Cen Paoşen... Într-o carte a sa, descriind fuga
mea la Legaţia Japoniei, Luo Geniu nu a pomenit niciun cuvânt despre Geng
Siaosu. În fapt, Geng Siaosu nu m-a sprijinit când voiam să plec în
străinătate. Atunci când Johnston mi-a spus că nu mai eram bine venit la
Londra, l-am apreciat şi mai mult pe Luo Geniu care susţinea să plec în
Japonia, în această situaţie nu m-a mai interesat, în niciun fel, Geng Siaosu.
În final, Geng Siaosu mi-a cerut într-o zi permisiunea să plece la Şanghai,
să se ocupe de probleme personale. N-am înţeles intenţia lui şi nu l-am
reţinut. Şi astfel m-a părăsit.
La puţin timp după ziua mea de naştere, Luo Geniu m-a informat că a
aranjat cu unul din secretarii legaţiei să plec la Thienţin pentru a face
pregătirile în vederea plecării în străinătate, în legaţie fiind foarte dificil de
făcut acest lucru. După ce voi ajunge la Thienţin, cel mai bine ar fi să-mi
găsesc o locuinţă în concesiunea japoneză. Locuinţa cumpărată înainte nu
era potrivită, fiind situată în concesiunea engleză, mi-a spus el. Mi s-a părut
că avea dreptate şi, pentru că, totodată, doream să văd acest mare oraş, am
fost de acord. Am trimis un demnitar la Thienţin să-mi găsească o locuinţă
în concesiunea japoneză. În final, am ales casa Giang Iuan 126. La câteva zile
după aceea, Luo Geniu m-a informat că locuinţa era pregătită corespunzător
şi că pe calea ferată Peiţing-Thienţin nu erau decât unele resturi ale armatei
Feng, aşa că era momentul potrivit să plecăm imediat. Am discutat cu
ministrul Yoshizawa şi el a fost de acord cu plecarea mea la Thienţin. L-a
informat şi pe Tuan Cijui, care şi-a dat încuviinţarea şi s-a oferit să-mi pună
la dispoziţie escortă militară. Yoshizawa nu a acceptat şi a hotărât să aducă
la Peiţing pe şeful poliţiei japoneze de la consulatul general din thienţin,
împreună cu câţiva poliţişti în civil. Aceştia urmau să mă conducă întâi pe
mine, apoi pe soţiile mele. În felul acesta a fost aranjată plecarea mea la
Thienţin.
La 23 februarie, anul al 14-lea al Republicii (1925), ora 7 p.m., mi-am luat

126 Grădina familiei Giang.

196
rămas bun de la ministrul Japoniei şi de la soţia sa. Ne-am fotografiat, le-am
mulţumit, iar ei mi-au urat drum bun. Am ieşit pe poarta din spatele legaţiei
însoţit de un demnitar japonez şi câţiva poliţişti în civil şi ne-am îndreptat
spre gara Cienmen. Aici ne-am întâlnit cu Luo Geniu şi fiul său. În fiecare
staţie unde oprea trenul urcau câţiva poliţişti şi agenţi japonezi îmbrăcaţi în
haine negre civile, încât până la Thienţin vagonul în care mă aflam se ticsise
de asemenea oameni. Aici am fost întâmpinat de consulul general al
Japoniei din Thienţin, Yoshida Shigera, şi câteva zeci de ofiţeri şi soldaţi de
la garnizoana japoneză.
A treia zi, Shuntien Times a publicat declaraţia ministrului japonez:
„împăratul Stian Thung al fostei Dinastii Thing, găzduit în această legaţie,
a plecat pe neaşteptate, în noaptea zilei de 23, la Thienţin. Legaţia a
comunicat acest lucru ministrului de externe al guvernului Tuan în după-
amiaza zilei de 24, spre luare de cunoştinţă. Actualul guvern a cunoscut
foarte bine, încă de mult timp, dorinţa fostului împărat Suan Thung de a
părăsi Peiţingul, însă nu s-a implicat. Plecarea neaşteptată a împăratului a
fost rezultatul instabilităţii situaţiei din Peiţing”.

CAPITOLUL IV – ACTIVITATEA LA THIENŢIN

1. Strădaniile lui Luo, Geniu

După ce am ajuns la Thienţin, am constatat că lucrurile nu stăteau


întocmai cum spusese Luo Geniu când îmi comunicase că locuinţa era
pregătită corespunzător. Mi-am petrecut prima zi la Hotelul Yamato. A doua
zi, când au sosit şi soţiile mele împreună cu toţi cei care fuseserăm în
Legaţia Japoniei, ne-am mutat la Giang Iuan. Aici se vedea că totul fusese
aranjat în pripă. Giang Iuan era un parc care se întindea pe o suprafaţă de
29 mu având în mijloc o clădire cu mai multe etaje care aparţinuse
generalului Giang Piao de la Ucean, pe care o folosea drept refugiu de

197
distracţie. În timpul insurecţiei de la Ucean el s-a speriat aşa de tare încât
nu i-a mai trebuit nici măcar sigiliul, şi-a strâns bijuteriile şi lucrurile de
valoare şi s-a refugiat în Concesiunea Japoneză de la Thienţin. Imediat după
mutarea mea la Giang Iuan, acest „renumit general” al fostei Dinastii Thing
a refuzat să primească chirie şi, în semn de loialitate, în fiecare dimineaţă
venea cu o mătură şi mătura toată curtea. Mai târziu, nu ştiu cine l-a
sfătuit, a renunţat la acest obicei. Am locuit acolo cinci ani. După moartea
lui Giang Piao, fiul lui mi-a cerut să-i plătesc chirie, dar considerând
locuinţa necorespunzătoare m-am mutat la Ting Iuan127.
Venisem la Thienţin cu scopul de a pleca în străinătate, dar rezultatul a
fost că mi-am petrecut aici şapte ani. Şapte ani de oscilare între diferite
fracţiuni şi diferite idei ale veteranilor Dinastiei Thing. Forţele de influenţare
ale prinţilor se reduseseră considerabil; la început, tatăl meu nu prea venea
la Thienţin, dar mai târziu, deşi venea destul de des (de fiecare dată locuia în
casa cumpărată de mine în concesiunea engleză), n-a mai avut nicio
influenţă asupra mea. În acel timp, profesorul Johnston mă părăsise,
întorcându-se la Ueihaiuei. După ce guvernul chinez a preluat Ueihaiuei-ul
în 1926, când Johnston a tratat cu guvernul Peiiang problema
despăgubirilor, el a venit şi m-a vizitat la Thienţin. A discutat de câteva ori
cu U Pheifu şi alţii, obţinând sprijinul lor în favoarea mea, dar fără niciun
rezultat. Mai târziu s-a întors în Anglia, unde a fost numit profesor de limbă
chineză la Universitatea din Londra şi consilier în Ministerul de Externe.
Cei care timp de şapte ani au uneltit în jurul meu pentru putere pot fi
clasificaţi în următoarele categorii: gruparea „vechilor demnitari”, în frunte
cu Cen Paoşen, care la început sperau în restauraţie şi reconstituirea
Tratamentului privilegiat, iar mai târziu s-au mulţumit numai cu păstrarea
status-quoului, denumiţi „partida întoarcerii în palat”; gruparea în frunte cu
Luo Geniu, din care mai făceau parte şi câţiva prinţi manciurieni, printre
care se afla şi Pu Uei. Ei îşi puseseră speranţele în plecarea mea în
străinătate pentru a obţine ajutorul străinilor (în special al Japoniei) şi erau
denumiţi „alianţa cu Japonia” sau gruparea care se pronunţa pentru
„plecarea în străinătate”. A treia grupare, condusă de mine, aşa-zisa grupare

127 Grădina liniştită.

198
a „folosirii nobililor”, care gândea că cea mai bună metodă era să cumpărăm
şi să atragem de partea noastră militariştii, grupare eterogenă cuprinzând
atât veterani Thing cât şi politicieni republicani.
Ciad Geng Siaosu a revenit în serviciul meu, la început n-a aderat la nicio
grupare. Se părea că era de acord cu toţi şi se opunea tuturor. Mai târziu a
făcut o propunere pe care n-o făcuse niciuna din grupări: aşa-zisa „folosire a
consilierilor străini” şi politica „porţilor deschise” (coalizarea cu orice ţară
care ar fi fost dispusă să ajute la restauraţie). Propunerile lui au întâmpinat
rezistenţa tuturor celorlalte grupări. Dar mai târziu, când el s-a hotărât
pentru sprijinirea pe Japonia, i-a învins pe toţi opozanţii. Însuşi vechiul lui
rival, Luo Geniu, şeful grupării projaponeze, a trecut uşor de partea lui în
această confruntare. Dar despre acest lucru voi vorbi mai departe.
Când Luo Geniu a venit în Oraşul Interzis avea aproape 50 de ani. Era un
om de înălţime mijlocie, purta ochelari cu rame aurii (pe care-i scotea în
prezenţa mea), cu barba gălbuie ca de ţap şi cu o coadă albă ce-i atârna pe
spate. Când trăiam eu în palat, el purta tot timpul robă şi vestă şi chiar
după ce am părăsit palatul a continuat să poarte această vestimentaţie.
Vorbea rar, cu accent din Şaosin 128, locul lui de baştină. La sfârşitul
Dinastiei Thing fusese numit consilier la Departamentul pentru învăţământ.
După căsătorie, datorită reputaţiei lui de arheolog, am acceptat
propunerea lui Cen Paoşen şi l-am reţinut, atribuindu-i misiunea de a
autentifica obiectele de cult din bronz de la Palat. Aproximativ o dată cu el a
venit la Curte şi Uang Cuouei, specialist în istoria Dinastiei Iuan (mongolă;
1271-1368). Cen Paoşen considera că prin venirea acestor oameni sporise
prestigiul Casei Thing. Sigur că am acordat mai multă atenţie activităţii
desfăşurate de Luo Geniu privind restauraţia decât autorităţii sale ştiinţifice.
În anul revoluţiei de la 1911 a plecat în Japonia, unde a rămas nouă ani,
elaborând cărţi de arheologie şi desfăşurând activităţi în favoarea
restauraţiei. Întors în China în 1919, a locuit o perioadă la Thienţin, intrând
în relaţii cu japonezii. Ulterior, s-a mutat la Talien, unde şi-a deschis un
magazin de antichităţi. Aici, pe de-o parte a făcut comerţ clandestin cu
antichităţi (vaze de porţelan, tablouri şi caligrafii), pe de altă parte a

128 Oraş în provincia Geţiang.

199
continuat legăturile cu japonezii, căutând să atragă cât mai mulţi
simpatizanţi în favoarea restauraţiei.
S-a născut în provincia Geţiang în familia unui anticar. După majorat, a
fost preceptor în familia unui colecţionar de cărţi vechi în provincia Ţiangsi.
După trei ani în slujba acestei familii, stăpânul a decedat. Cunoscând
valorile existente în aceste colecţii, Luo Geniu i-a propus văduvei să nu-i mai
plătească salariul pe ultimul an, ci să-i ofere în schimb câteva cărţi, tablouri
şi caligrafii vechi. Văduva a considerat cererea lui fiind foarte modestă şi i-a
propus să meargă în depozit să-şi aleagă ce doreşte. În felul acesta el şi-a
însuşit peste 100 de volume de literatură din Dinastia Tang (618-907) şi
peste 500 de tablouri şi caligrafii din Dinastiile Tang, Sung (1127-1279),
Iuan, Ming (1368-1644).
Având aceste obiecte, şi-a deschis un magazin şi a început un comerţ
înfloritor, ducându-i-se vestea de specialist în autentificarea antichităţilor.
Mai târziu a trecut la contrafacerea parafelor autorilor vechi, pe care le
aplica pe lucrări noi alături de propria parafă pe care scria „autentificat de
Luo Geniu” şi le vindea drept antichităţi. De multe ori, sub pretextul că era
foarte ocupat, reţinea obiectele valoroase aduse spre autentificare şi făcea
copii după ele pe care apoi le vindea drept originale, în schimbul unor
onorarii substanţiale. El l-a plagiat în mod grosolan pe asociatul său Uang
Cuouei. Când acesta s-a sinucis, probabil nemaiputând suporta cruzimea
lui Luo Geniu, s-a folosit şi de această ocazie. A falsificat un bilet lăsat de
Uang, propagând mitul că acesta s-a sinucis din loialitate faţă de Dinastia
Thing. Astfel Luo s-a apropiat de mine folosindu-se de moartea colegului
său.
Abia după moartea lui Luo Geniu am aflat adevărul. Citind aşa-zisa
scrisoare lăsată de Uang Cuouei, am constatat că nu era scrisul lui şi că
aceasta era în întregime contrafăcută.
Deşi o lungă perioadă de timp n-am putut să mă clarific în privinţa lui
Luo Geniu, lui nu i-au reuşit niciodată calculele politice pe care le făcuse în
legătură cu persoana mea. Înainte de a fi înfrânt complet de Geng Siaosu,
Cen Paoşen şi alţii l-au făcut să renunţe la aroganţa sa. În confruntările lor
repetate, eu am şovăit, neadoptând o poziţie categorică.

200
Primul lucru de la care a început cearta între Luo Geniu şi Geng Siaosu a
fost problema plecării mele în străinătate. După plecarea mea în
concesiunea japoneză de la Thienţin, atacurile opiniei publice s-au înteţit. La
Thienţin a apărut „Alianţa antimonarhică” îndreptată special împotriva mea.
Luo Geniu şi gruparea lui au folosit acest prilej pentru a-mi demonstra că
atât în interesul securităţii mele, cât şi al restauraţiei, nu exista altă cale
decât plecarea în străinătate. Opinia lor era susţinută de toţi foştii demnitari
Thing.
Un veteran din Cuantung mi-a trimis un memoriu în care mă sfătuia să
călătoresc prin Europa şi America, apoi să mă stabilesc în Japonia şi să
aştept un moment prielnic. Gruparea condusă de Cen Paoşen a considerat
că aceste idei sunt nesăbuite. Pe de-o parte ei se gândeau că atâta timp cât
Feng Iusiang nu se va consolida, pericolul nu va fi prea mare, pe de alta se
temeau că Japonia nu mă va primi. Dacă nu mă voi putea stabili în Japonia,
iar în ţară nu voi putea fi suportat, cu atât mai puţin putea fi vorba ca Tuan
Cijui, Giang Ţuolin şi cei de teapa lor să-mi permită să mă întorc în Oraşul
Interzis, să duc viaţa pe care o duceam înainte. N-am manifestat interes faţă
de punctele de vedere ale lui Cen Paoşen şi celorlalţi, însă avertismentele lor
mi-au trezit bănuieli faţă de sugestiile lui Luo Geniu.
În anul 1926, situaţia politică a luat cursul sperat de Cen Paoşen şi
gruparea lui. Giang Ţuolin s-a unit cu U Pheifu; între Giang şi Feng a
izbucnit un conflict; armata lui Feng Iusiang a fost atacată de fracţiunea
Fengtien. Feng Iusiang şi-a retras armata de la Thienţin, iar cea de la Peiţing
a fost încercuită. Când Feng Iusiang a constatat că există o coaliţie între
Tuan Cijui şi Giang Ţuolin, Tuan Cijui a fugit. După aceasta, poziţia lui Feng
Iusiang la Peiţing nu mai era sigură şi s-a retras la Nanchou. Generalul
Giang Ţungceang (clica Fengtien) a intrat în Peiţing. În luna iulie, cei doi
„mareşali” – Giang Ţuolin şi U Pheifu – s-au întâlnit la Peiţing, ceea ce a dus
la activizarea şi creşterea optimismului grupării care se pronunţa pentru
întoarcerea mea la palat. În această situaţie, Cen Paoşen a plecat la Peiţing
să se întâlnească cu unele cunoştinţe şi cu noul prim-ministru, în timp ce
Cang Iouuei, care se afla în străinătate, a trimis telegrame lui Giang Ţuolin,
U Pheifu, Giang Ţunceang şi altora, cerându-le să revină la Tratamentul

201
privilegiat. Cang Iouuei i-a scris o scrisoare lungă lui U Pheifu în care
enumera „realizările şi virtuţile” Dinastiei Thing şi-l implora pe acesta să
folosească un prilej şi să facă restauraţia.
În realitate, militariştii Peiiang îşi trăiau ultimele zile. Militariştii din Nord
începuseră să colaboreze între ei; Giang Ţuolin fusese numit comandantul
suprem al „Armatei de pacificare”; în 1924 s-a realizat prima colaborare
dintre Cuomintang şi Partidul Comunist; în 1925 armata naţională
revoluţionară a început expediţia împotriva Nordului şi în 1926 această
armată a repurtat însemnate victorii împotriva lui U Pheifu şi Giang Ţuolin.
Cum s-ar mai fi putut gândi cineva în aceste condiţii la Tratamentul
privilegiat? Activitatea lui Cen Paoşen n-a dat roade, iar U Pheifu i-a trimis o
scrisoare lui Cang Iouuei în care-i spunea:
„Loialitatea de care dai dovadă este mai tare decât piatra şi metalul, dar
dacă tonul este prea ridicat, nimeni nu se va bucura de melodie”. După un
an, Cang Iouuei a murit, dezamăgit, la Cintao.
Speranţele de a mă întoarce în Palat s-au spulberat; gruparea lui Cen
Paoşen ajunsese la disperare; Luo Geniu s-a ridicat iarăşi. În martie 1926,
când eram foarte îngrijorat de apropierea trupelor expediţionare împotriva
Nordului, Pu Uei a trimis un mesager de la Luşun 129 cu un memoriu pentru
mine şi o scrisoare pentru Luo Geniu în care-mi comunica că se afla în
relaţii bune cu autorităţile japoneze şi-şi exprima dorinţa să merg să locuiesc
la Luşun, astfel încât „în primul rând să fiţi în afara pericolului şi, în al
doilea rând să puteţi face planuri de plecare în străinătate... înainte de a
călători în străinătate trebuie să aveţi o locuinţă stabilă”. Auzisem atâtea
discuţii pe seama lui Luo Geniu încât îmi venea greu să mai cred în el, în
schimb aveam o foarte bună impresie despre Pu Uei. La scurt timp după ce
ajunsesem la Thienţin, el a venit de la Luşun să-mi prezinte respectul său,
cu care prilej a rostit o frază care m-a impresionat puternic: „Atâta timp cât
eu, Pu Uei, voi fi în viaţă, Dinastia Thing nu va pieri”. Am fost mişcat de
sfaturile date prin scrisoarea lui Luo Geniu, sugerându-mi să mă duc la
Luşun. Suspiciunile mele faţă de Luo Geniu au slăbit.
Când armatele Expediţiei împotriva Nordului au ocupat Uceangul în 1926

129 Oraş în Nord-Estul Chinei, care se afla sub ocupaţia japoneză.

202
şi întregul front al utilitariştilor din Nord se clătina, Luo Geniu mi-a spus că
armata revoluţionară era ca „un torent furios” ori ca un „animal sălbatic”,
care „ucide şi incendiază” şi dacă voi cădea în mâinile lor nu mai exista nicio
speranţă. Afirmaţiile lui m-au făcut să mă decid să plec la Talien, dar la
sfatul lui Cen Paoşen mi-am schimbat hotărârea. El obţinuse informaţii de la
Legaţia Japonei că situaţia nu era atât de proastă pe cât părea. La scurt
timp, ne-au parvenit ştiri despre „curăţirea din rândurile partidului
Cuomintang”.
Ciang Caişec îi extermina în masă pe comunişti, crucişătoarele engleze
bombardau Nanţingul, trupele japoneze intraseră în Şantung să oprească
înaintarea spre nord a armatei din Sud. Toate acestea m-au făcut să am
încredere în gruparea lui Cen Paoşen şi mi-au dat siguranţa că situaţia nu
era atât de periculoasă cum susţinea gruparea lui Luo Geniu. Ciang Caişec
se temea de străini întocmai ca şi Iuan Şîchai, Tuan Cijui, Giang Ţuolin. Eu,
locuind într-o concesiune străină, nu mă aflam oare tot atât de în siguranţă
ca şi înainte?
Scopurile finale ale celor care se pronunţau pentru „întoarcerea mea în
palat” sau „plecarea în străinătate” nu erau contradictorii. Amândouă
grupările doreau restauraţia. După ce am văzut că visul de a mă întoarce în
palat nu putea fi realizat, gruparea lui Cen Paoşen a revenit la vechea temă,
sfătuindu-mă să stau liniştit şi să aştept o ocazie potrivită. În privinţa
„alianţei cu Japonia”, nu se opuneau cu adevărat grupării lui Luo Geniu.
Cen Paoşen însuşi ajunsese la concluzia că nu exista o altă alternativă în ce
priveşte, plecarea în străinătate. Toţi fiind de acord, nu mai rămăsese de
rezolvat decât problema alegerii persoanelor care să mă însoţească.
Îmi amintesc că numai câţiva veterani Thing se mai opuneau cu
încăpăţânare plecării mele. Unul dintre aceştia a spus că „Japonia este
interesată numai de profit şi este incapabilă să se devoteze cauzei
restauraţiei”. Ei considerau că problema restauraţiei trebuia lăsată numai în
seama veteranilor Thing şi voiau să-l excludă pe Luo Geniu dintre ei.
Neînţelegerile dintre cele două grupări nu erau legate de anumite puncte
de vedere sau metode, ci era vorba de lupta dintre persoane individuale. În
afară de discuţiile deschise, ei duceau o luptă ascunsă în ce priveşte

203
câştigarea persoanei mele. În această prinvinţă Luo Geniu, cu toate
eforturile depuse, a pierdut.
Într-o zi, după ce a primit permisiunea de a intra la împărat, Luo s-a
prezentat în mica cameră pentru audienţe, aducând un pachet lung învelit
întro cârpă şi mi-a spus:”
„Supusul Maiestăţii Voastre merită să moară de zece mii de ori pentru că
a îndrăznit să deranjeze în felul acesta inima celestă a Maiestăţii Voastre.
Dacă ar trebui să ascund greşelile unui om din motive de prietenie, aş fi
lipsit de loialitate şi dreptate”.
„Ce tot spui?” am întrebat privindu-l perplex cum deschide încet pachetul,
cu aceleaşi gesturi ca şi eunucii când se spălau pe faţă şi-şi pieptănau părul,
dând la iveală două tablouri caligrafiate, strânse sul. Înainte de a le
desfăşura în întregime, le-am recunoscut ca fiind tablourile oferite de mine
lui Cen Paoşen.
„Supusul Maiestăţii Voastre a găsit în piaţă aceste tablouri caligrafiate cu
pensula imperială. Este un mare noroc că am putut să le aduc înapoi”.
Pe vremea aceea încă nu ştiam că cei de teapa lui Luo Geniu se dedau la
metoda josnică de a cumpăra slugile rivalilor lor şi am crezut cu adevărat că
Cen Paoşen era atât de lipsit de respect încât a fost în stare să vândă în
piaţă cadoul oferit de împărat. Am fost atât de supărat că n-am ştiut ce să
spun şi i-am făcut imediat semn să se retragă.
Cen Paoşen plecase la Peiţing şi când prietenul lui, Hu Ţeiuan, a auzit
despre această treabă a susţinut că Cen Paoşen n-ar fi putut să facă un
asemenea lucru. El n-a crezut nici că vreun servitor de-al lui Cen Paoşen ar
fi avut îndrăzneala să vândă la piaţă caligrafiile împăratului. Mai degrabă era
de crezut că ele fuseseră furate spre a fi vândute unei persoane particulare.
Dacă nu fuseseră vândute la piaţă, atunci cui fuseseră vândute? Cum de
ajunseseră în mâinile lui Luo Geniu? La aceste întrebări Hu Ţeiuan nu a
putut să-mi răspundă. La insistenţele mele, el mi-a spus numai o poveste
despre un ministru al unui strămoş de-al meu imperial, care nu a putut să-i
vorbească prea deschis împăratului despre pericolul de a face o călătorie
atâta timp cât era bolnav şi înalţii lui demnitari nu prezentau încredere.
Ministrul n-a făcut decât să-l sfătuiască pe împărat să nu plece fără să-i

204
spună care sunt motivele. Împăratul murind în timpul călătoriei, s-a dovedit
că sfatul ministrului fusese bun... Ajungând cu povestitul aici, Hu Ţeiuan s-
a oprit. Eu l-am întrebat îngrijorat:
„Ce vrei să spui? Ce legătură are asta cu Cen Paoşen?”
„La Cen Paoşen s-a referit supusul Maiestăţii Voastre. Ca şi ministrul
acela, el are ceva de spus, dar nu foloseşte prea multe cuvinte”.
Mi-am pierdut răbdarea şi i-am spus:
„Te ştiu un om deschis. Nu-mi mai vorbi pe ocolite. Spune direct”.
„Cen Paoşen este o persoană loială iar Maiestatea Voastră este destul de
inteligent pentru a înţelege sensul istoriei povestite”.
„De-ajuns”, am spus, „cunosc ce fel de om este Cen Paoşen”.
Deşi n-am înţeles miezul acestei poveşti, am fost bucuros să-l aud pe Hu
Ţeiuan vorbind atât de frumos despre Cen Paoşen. Impresia neplăcută cu
privire la treaba cu cele două tablouri a fost anihilată.
După o serie de înfrângeri, la sfârşitul anului 1928 Luo Geniu s-a mutat
la Luşun, continuându-şi cariera.
Dar hai să trecem la alt subiect decât cearta dintre veteranii Thing. Să
discutăm mai întâi despre cauza pentru care am rămas la Thienţin şi n-am
mai plecat în străinătate, despre speranţa pe care mi-o pusesem în
militarişti.

2. Relaţiile mele cu comandanţii fracţiunii Fengtien

Din jurnalul meu se poate vedea că începând din 1926 până în 1928
Giang Ţunceang şi alţi comandanţi ai fracţiunii Fengtien erau deseori
oaspeţi la Giang Iuan. În afară de ei, mă mai întâlneam şi cu Giang
Sueliang, Su Iuanciun, Li Ţinglin. Primul pe care l-am întâlnit a fost Li
Ţinglin. Când am ajuns la Thienţin, oraşul tocmai fusese ocupat de armata
Fengtien care-l învinsese pe U Pheifu.
Li Ţinglin m-a vizitat în calitate de autoritate locală, declarând că-mi
asigura protecţia. Cu toate că el, la fel ca orice general din vremea aceea, nu-
şi putea exercita puterea în concesiuni.

205
În cei şapte ani petrecuţi la Thienţin, am avut legături cu toţi militariştii
cu care am dorit şi toţi mi-au creat iluzii mai mari sau mai mici: într-o
scrisoare, U Pheifu se autodenumea supusul meu, Giang Ţuolin mi-a făcut
căthou, Tuan Cijui mi-a cerut audienţă din proprie iniţiativă. Dar eu mi-am
pus cele mai mari speranţe în fracţiunea Fengtien cu care am avut cele mai
apropiate şi îndelungi legături. Totul a început când Giang Ţuolin a făcut
căthou.
În anul când m-am dus la Thienţin, într-o zi din luna iunie, socrul meu
Jung Iuan a venit bucuros la mine să-mi spună că Giang Ţuolin şi-a trimis
omul de încredere să-mi aducă 100 de mii de iuani şi un mesaj în care-şi
exprima speranţa că ar putea să se întâlnească cu mine în locuinţa lui. Cum
a aflat despre acest lucru, Cen Paoşen s-a opus categoric; el spunea că era
imposibil ca un împărat să viziteze un general republican acasă la el, mai
ales că acel loc se afla în afara concesiunii. Personal, am considerat că ar fi
fost umilitor şi periculos şi am refuzat. Spre surprinderea mea, în noaptea
următoare, Jung Iuan a venit cu mesagerul lui Giang, care mi-a spus că
acesta mă aşteaptă la locuinţa lui şi că pe teritoriul chinez nu eram în
pericol; a precizat că lui Giang îi era imposibil să intre în concesiune şi că
repeta invitaţia să merg la întâlnire la locuinţa lui. În urma insistenţelor lui
Jung Iuan, care mi-a vorbit despre loialitatea lui Giang Ţuolin amintidu-mi
de grija recent exprimată de acesta faţă de mine şi de ce auzisem când eram
încă în Palat, că cei doi Giang (Giang Sun şi Giang Ţuolin) sunt cu adevărat
credincioşi Dinastiei Thing, n-am mai spus nimic la nimeni, m-am urcat în
maşină şi am plecat.
În acea seară de vară timpurie a fost pentru prima dată când m-am
aventurat să ies din concesiune. Când am ajuns la „Grădina familiei Ţao”
unde locuia Giang Ţuolin, am văzut o gardă de onoare ciudată – soldaţi înalţi
îmbrăcaţi în gri, ce ţineau în mâini halebarde antice şi puşti moderne,
aliniaţi la poarta principală. Maşina a trecut printre ei intrând în curte.
După ce am coborât din maşină, am fost condus într-o sală puternic
luminată, unde m-a întâmpinat un bărbat scund, cu mustaţă, îmbrăcat în
civil; l-am recunoscut imediat pe Giang Ţuolin. Am şovăit, neştiind cum să
mă adresez, fiind prima dată când eram în vizită la o persoană republicană

206
importantă; Jung Iuan nu-mi dăduse nicio indicaţie. Dar spre surprinderea
mea, fără să ezite, el a înaintat către mine, s-a lăsat în genunchi făcându-mi
căthou şi totodată a întrebat: „Cum se simte Maiestatea Voastră?”
„Cum te simţi, mareşale?”, i-am răspuns şi l-am ajutat să se ridice,
intrând împreună în sala de recepţii. Eram foarte bucuros şi mişcat de
gestul lui, punând astfel capăt stânjenelii determinate de faptul că-mi
încălcasem demnitatea venind la el. Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost
să descopăr că acest om foarte important nu uitase trecutul.

207
Sala de recepţii era mobilată foarte elegant cu mese şi scaune din mahon,
canapele în stil european şi un paravan din sticlă. Ne-am aşezat la o masă
rotundă şi am început să vorbim, în timp ce Giang Ţuolin aprindea ţigară de
la ţigară. Primele lui fraze au fost de condamnare a lui Feng Iusiang care mă
obligase să părăsesc Oraşul Interzis în scopul de a-şi însuşi avuţiile din
palat. El însă acorda o mare importanţă păstrării culturii antice chineze. Din
acest motiv, nu numai că protejează foarte bine Palatul din Fengtien, dar
intenţionează să aducă de, la Peiţing pentru a fi păstrată aici colecţia
completă de cărţi din cele patru depozite 130. Pe un ton de reproş mi-a spus că
nu trebuia să mă retrag la Legaţia Japoniei când au intrat trupele lui în
Peiţing, el având forţe suficiente ca să mă protejeze. M-a întrebat despre
viaţa mea de când plecasem din Palat şi dacă-mi lipseşte ceva.
I-am spus că eram la curent cu preocupările lui faţă de mine, dar că
atunci în Peiţing mai erau încă oamenii lui Feng Iusiang şi am fost obligat să
mă retrag la Legaţia Japoniei. Mai departe i-am spus că ştiam de mult cât de
bine sunt protejate Palatul Imperial şi mausoleul din Fengtien şi că-i
înţelegeam sentimentele.
„Dacă Maiestatea Voastră doreşte să vină la Fengtien şi să se stabilească
acolo, aş putea foarte uşor să aranjez acest lucru.”
„Mareşale Giang, eşti foarte amabil.” însă el a schimbat subiectul
interesându-se în continuare de viaţa mea cotidiană. „în viitor, dacă
Maiestăţii Voastre îi lipseşte ceva, să-mi scrie.”
Dar ce-mi lipsea mie? Îmi lipsea tronul imperial, dar n-am putut să aduc
vorba despre acest lucru în seara aceea, în timpul conversaţiei noastre,
nimeni n-a fost de faţă. După un timp a intrat un ofiţer tânăr care a spus:
„Şeful Marelui Stat Major vrea să vă vadă.” Giang Ţuolin a făcut semn cu
mâna şi a spus; „Nu-i nicio grabă, spune-i să aştepte.” M-am ridicat în grabă
zicând: „Mareşale, eşti foarte ocupat. Eu mă retrag.” La care el a răspuns:
„Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi.” Mi s-a părut că întrezăresc faţa unei femei în
spatele paravanului (după aceea am aflat că era cea de-a cincea soţie a lui
Giang Ţuolin). Părând foarte ocupat, mi-am luat rămas-bun încă o dată, iar
el nu m-a mai reţinut.

130 Imensă colecţie de cărţi, scrise la ordinul împăratului Qen Long.

208
De câte ori părăseam locuinţa, eram însoţit de unul din poliţiştii japonezi
în haine civile, care Stătea la Giang Iuan. Nici în seara aceea n-a fost altfel.
Nu ştiu dacă Gian Ţuolin a observat sau nu un japonez în civil stând lângă
maşina mea, dar când m-a condus a zis cu voce tare:
„Dacă dracii de japonezi131 te insultă, să-mi spui şi vor avea de-a face cu
mine.”
Maşina a trecut iarăşi pe lângă garda aceea de onoare ciudată şi eu m-am
întors în Concesiune. A doua zi, consulul general japonez, m-a avertizat;
„Dacă Maiestatea Voastră mai face vreo vizită secretă pe teritoriul chinez,
guvernul japonez nu va mai putea să-i asigure securitatea.”
Cu toată afirmaţia lui Giang Ţuolin că-i va pune la punct pe japonezi, cu
tot avertismentul consulului, legăturile lui Giang Ţuolin cu japonezii erau
cunoscute, precum şi faptul că fără muniţia dată de Japonia Giang n-ar fi
putut să aibă o armată atât de mare. De aceea, speranţele renăscute în
inima mea în urma vizitei făcute nu au putut fi înăbuşite de acel avertisment
şi nici de obiecţiile grupării conduse de Cen Paoşen.
Speranţele mele de restauraţie au fost stimulate de evoluţia ulterioară a
evenimentelor, de poziţia exprimată de guvernul Tanaka, venit la putere în
1927, renumit prin „Memoriul Tanaka”132. „Memoriul Tanaka” a fost publicat
de-abia în 1929, însă conţinutul lui a fost dezvăluit încă din 1927.
În continuare voi reda modul în care verdictul 133 Tribunalului Militar
Internaţional din Extremul Orient a prezentat situaţia de atunci:
„Politica activă promovată de guvernul Tanaka se baza pe colaborarea cu
autorităţile manciuriene, în special cu Giang Ţuolin, conducătorul
administrativ al provinciei Jăhă şi Manciuriei – comandantul suprem al
armatelor din Nord-Estul Chinei, în scopul extinderii şi dezvoltării

131 Referire injurioasă la adresa străinilor.


132 Memoriul Tanaka a fost un document secret adresat de Tanaka împăratului, în care se
arăta: „Dacă dorim să supunem China, trebuie să supunem mai întâi Manciuria şi
Mongolia; dacă vom putea supune China, toate celelalte ţări ale Asiei precum şi ale Oceaniei
ne vor aparţine, vor capitula în faţa noastră... Când vom putea controla toate resursele
Chinei, vom putea supune India, insulele din Oceania, Asia Mică, ajungând până în
Europa”. Se mai arăta că primul pas era supunerea Taiwanului, al doilea supunerea Goreei.
„Dacă nu vom putea realiza aceasta, nu vom putea să facem al treilea pas, care ar însemna
lichidarea Manciuriei şi Mongoliei precum şi supunerea întregului teritoriu al Chinei.
133 Acest verdict a fost publicat în 1948

209
intereselor speciale pe care partea japoneză considera că le-a obţinut în
Manciuria. Premierul Tanaka a declarat că Japonia respectă suveranitatea
Chinei asupra Manciuriei şi că doreşte ca în măsura posibilităţilor să aplice
faţă de China” politica porţilor deschise”, însă Japonia este pe deplin
hotărâtă să nu permită tulburarea liniştii acelei zone şi atingerea marilor
interese ale Japoniei. Cabinetul Tanaka a subliniat că este absolut necesar
ca Manciuria să fie privită complet altfel decât celelalte zone ale Chinei şi a
declarat că dacă tulburările din celelalte zone ale Chinei se vor extinde şi
asupra Manciuriei şi Mongoliei, Japonia îşi va apăra prin forţă armată
interesele sale în aceste regiuni.
Giang Ţuolin, pare-mi făcuse căthou, după ce a obţinut sprijinul
guvernului Tanaka, a devenit şeful tuturor utilitariştilor din Nordul Chinei şi
comandant suprem al Armatei de Pacificare, apoi mareşal al guvernului
militar. Când armata lui Ciang Caişec a început înaintarea spre Nord,
trupele japoneze care „apărau interesele legitime ale Japoniei pe teritoriile
manciurian şi mongol” în Nord-Estul Chinei şi în Mongolia Interioară au
ajuns până la Ţinan, care se află la sute de kilometri de Manciuria şi
Mongolia, unde au provocat cutremurătorul „masacru de la Ţinan”.
Totodată, comandantul japonez Okamura a emis o ordonanţă în care-l
avertiza pe Ciang Caişec. Un ofiţer de la garnizoana japoneză din Thienţin,
pentru a-şi arăta grija ce mi-o purta, mi-a oferit o copie a avertismentului.
Dornic de a obţine favorurile imperialiştilor, Ciang Caişec, care de mult
masacrase comunişti, muncitori, studenţi, la primirea avertismentului s-a
retras cuminte din Ţinan şi a dat ordin să fie interzisă orice activitate
împotriva Japoniei.
Tot atunci, relaţiile mele cu militariştii Fengtien sau intensificat, devenind
publice în urma întrevederii cu Giang Ţuolin. Şeful administraţiei tatălui
meu, Giang Uengi, care avea mulţi fraţi de cruce în rândurile comandanţilor
fracţiunii Fengtien, a fost una din persoanele care mi-au prezentat pe
generalii fracţiunii Fengtien. Când aceştia au venit la Giang Iuan n-a fost
nevoie să respecte eticheta din Oraşul Interzis: nu au făcut căthou şi nici n-
a trebuit să le confer dreptul de a călări sau de a fi purtaţi în lectică. Mi-au
făcut numai câteva plecăciuni, ori ne-am strâns mâinile, după care ne-am

210
aşezat. Iar în scrisorile pe care le-am trimis nu am folosit stilul imperial.
Gradul de apropiere dintre mine şi oricare general Fengtien era hotărât de
atitudinea acestuia faţă de restauraţie. La început, cele mai mari speranţe
le-am pus în Pi Şuteng, care era mult mai entuziasmat cu privire la viitorul
meu. El era unul din ofiţerii lui Giang Ţunceang, comandantul flotei din
Marea Pohai. Îmi pusesem toate speranţele în el şi am suferit când am aflat
vestea că a fost împuşcat. După moartea lui, mi-am pus speranţele în Giang
Ţunceang, originar din provincia Şantung134. Când l-am întâlnit la Thienţin,
avea peste 40 de ani. La prima vedere părea un om robust cu faţă lividă şi
buhăită; dacă te uitai cu atenţie, descopereai că acestea sunt semnele
fumătorului de opiu. La vârsta de 15-16 ani vagabondase prin Ingcou, unde
îşi petrecea timpul împreună cu hoţii, vagabonzii şi jucătorii de cărţi. În
Cuantung135 fusese şef de bandă, după care ajunsese în portul rusesc
Vladivostok, devenind detectiv particular al Camerei Chineze de Comerţ.
Împrăştiind bani cu generozitate în dreapta şi-n stânga, stabilise relaţii
strânse cu poliţia ţaristă civilă şi militară, devenise o figură a lumii interlope
din Vladivostoc: şeful vagabonzilor, al bordelurilor, caselor de joc şi caselor
de fumat opiu. După răscoala din 1911 din Ucean, revoluţionarii din Sud au
trimis un emisar la frontiera chino-rusă să-l convingă pe şeful bandiţilor de
aici, Liu Tanţî, să treacă împreună cu oamenii lui de partea revoluţiei.
Discuţiile s-au încheiat cu succes, iar armata lui Liu s-a transformat într-un
regiment de cavalerie sub comanda lui. Giang a fost intermediar la această
afacere. După ce a venit la Şanghai nu ştiu ce sfori a tras că a ajuns
comandant al armatei revoluţionare iar Liu Tanţî comandant de batalion,
subordonatul lui. La izbucnirea celei de a „doua revoluţii” 136 el a trecut de
partea contrarevoluţiei, obţinând admiraţia militaristului Feng Cuogiang
prin masacrele întreprinse împotriva revoluţionarilor. El a fost numit şeful
batalionului de gardă al lui Feng Cuogiang, iar mai târziu s-a ridicat la
rangul de comandant al diviziei a II-a.
La puţin timp după înfrângerea din Ţiangsu şi Anhui, a trecut de partea

134 Zonă situată la Nord-Est de Zidul cel Lung.


135 Zonă situată la Nord-Est de Zidul cel Lung.
136 în 1913 a avut loc cea de „a doua revoluţie”, care urmărea restaurarea lui Iuan Şîchai.

211
lui Giang Ţuolin, conducând o brigadă. Începând de atunci, o dată cu
victoriile armatei Feng, a urcat treaptă cu treaptă, de la comandant de
divizie la comandant de armată, de la comisar pentru treburile militare în
Şantung şi comandant al misiunii de exterminare a bandiţilor din Ţiangsu,
Anhui şi Şantung la comandant al armatei combinate Cili în Şantung,
poziţie egală cu a unui împărat. Din cauza provenienţei sale din rândurile
vagabonzilor, presa din Nord l-a poreclit „Generalul carne de câine” 137, iar
mai apoi, întrucât fugea în urma fiecărei înfrângeri, a mai fost poreclit
„Generalul cu picioare lungi”.
În 2 aprilie 1928 armata lui Giang Ţungceang a fost înfrântă la Fluviul
Luan138 de către armata lui Ciang Caişec şi Giang Sueliang, fiul lui Giang
Ţuolin, iar el s-a refugiat la Liuta139.
Cu prilejul sărbătorii Cinmin140, în 1932, sub pretextul curăţirii
mormintelor familiei, s-a întors în Şantung unde a încercat să instige la o
răscoală a armatelor locale, de care să se folosească pentru a-şi reface
dominaţia asupra acestei provincii. În 3 septembrie 1932, a fost asasinat în
gara din Ţinan, acţiune organizată de guvernatorul provinciei Şantung. Am
auzit că a fost atât de duşmănit încât nu s-a găsit nimeni să-l
înmormânteze; trupul i-a zăcut pe stradă şi nimeni n-a vrut să-l ridice;
niciun negustor n-a vrut să vândă sicriu pentru el. În ultimă instanţă, a fost
înmormântat din dispoziţia autorităţilor care-l asasinaseră. Acest monstru
detestat de toată lumea a fost omul pe care l-am avut ca oaspete la Giang
Iuan şi-n care-mi pusesem cele mai mari speranţe.
Când locuiam în Palatul de Nord din Peiţing, Ciang Ţunceang a venit
deghizat să mă vadă şi să-şi exprime grija faţă de mine. După ce m-am
mutat la Thienţin, el venea să mă vadă de câte ori se afla în oraş. Vizitele lui
aveau loc totdeauna la miezul nopţii. Ziua dormea şi seara fuma opiu, după
care, fiind bine dispus, avea chef de vorbă, dar fără să spună ceva de
conţinut.

137 Mânca carne de câine.


138 Fluviul Luan se află în provincia Hă bei.
139 Municipiu format din oraşele Luşun şi Talien.
140 Sărbătoarea îngrijirii mormintelor; are loc de regulă la începutul lunii aprilie.

212
În 1926 forţele unite ale lui Giang Ţuolin şi U Pheifu au atacat armata lui
Feng Iusiang la Nancou, iar după retragerea acestuia, armata lui Giang
Ţungceang a fost prima care a ocupat oraşul. Auzind această veste, i-am
trimis o scrisoare-edict prin care-l felicitam pentru victoria împotriva
„roşiilor” şi pentru salvarea Chinei de „comunism”.
N-a trebuit să aştept ziarele pentru a afla de victoria lui Giang Ţunceang,
având serviciul meu de informaţii. Aveam oameni care se ocupau cu
strângerea de informaţii şi alţii care traduceau din presa străină. Ştirile din
ziarele chineze şi străine şi rapoartele despre victoria lui Giang Ţungceang
mi-au creat o bucurie fără margini. Speram ca el să obţină o victorie totală
spre a putea pune bazele restauraţiei. Dar acest „general carne de câine” nu
se gândea la acest lucru în momentele de victorie, ci numai după ce devenea
„generalul cu picioare lungi”.
În 1928 Ciang Caişec, Feng Iusiang, le Sişan141 şi alţii au anunţat că vor
coopera şi au întreprins un atac coordonat asupra Nordului Chinei, ocolind
trupele japoneze care-l ajutau pe Giang Ţungceang de-a lungul liniei ferate
Thienţin-Pucou; au ocupat baza acestuia din Şantung, obligându-l să se
retragă spre Nord-Est până la Şanhaicuan142. Giang Ţuolin fusese asasinat
de japonezi iar fiul şi succesorul lui, „tânărul mareşal” Giang Sueliang, a
refuzat să-i permită lui Giang Ţungceang să părăsească Şanhaicuanul.
Trupele acestuia, se aflau într-o situaţie disperată în zona Lutai-Luangiou,
fiind atacate din două direcţii; dezastrul era iminent. Tocmai atunci a venit
la mine un ofiţer de stat major al lui Giang cu o scrisoare în care se lăuda cu
numărul mare de trupe şi piese de artilerie care i-a mai rămas şi pretindea
că nu vor fi dificultăţi în recucerirea oraşelor Peiţing şi Thienţin. Mai spunea
că în prezent instruieşte o nouă armată care-l costă 2.500.000 de iuani
lunar. „Cu umilinţă îmi exprim încrederea în înţelepciunea Voastră în sensul
că-mi va acorda un ajutor care să permită umilului Vostru soldat să ştie că
are ceva pe care se poate bizui”.
Ofiţerul care a adus mesajul a accentuat de câteva ori că Giang
Ţungceang are speranţe în victorie şi aşteaptă numai ajutorul meu. Auzind

141 Comandant militarist din provincia Şansî.


142 Capătul dinspre Est al Zidului cel Lung.

213
Cen Paoşen şi Hu Ţeiuan că mă gândesc să-i trimit bani, m-au convins să
renunţ şi, în final, i-am adresat numai un edict de încurajare. La scurt timp
după aceasta s-a produs colapsul complet al lui Giang Ţungceang, care a
fugit în Japonia. Cu cât era mai departe de mine, cu atât existau mai mulţi
oameni care transmiteau între noi scrisori şi mesaje verbale. Scrisorile lui au
devenit tot mai pline de expresii de loialitate faţă de Casa Thing şi toate
aveau un element comun – cererea de bani.
La sfaturile lui Cen Paoşen şi Hu Ţeiuan, am încetat de a-i mai trimite
bani şi nici la scrisori n-am mai răspuns. În acelaşi timp, mă simţeam
apropiat de fracţiunea Feng, deşi Giang Ţuolin murise.
Toată lumea ştia că Giang Ţuolin fusese omorât de japonezi. Mai târziu
am auzit de un raport al colonelului Kawamoto care participase la asasinat,
raport în legătură cu moartea lui Giang Ţuolin. El spunea că personal a dat
indicaţii Armatei japoneze Cuantung să organizeze asasina rea. „Am îngropat
30 de saci cu explozibil la locul de întâlnire şi am instalat echipamentul
electronic în turnul de observaţie situat la 500 m depărtare, de unde trebuia
să declanşăm dispozitivul” – arăta el. „La 4 iunie 1928, ora 5,30, a intrat în
gară trenul blindat în care era Giang Ţuolin. S-a apăsat pe buton şi trenul a
sărit în aer”. Pentru a acoperi adevărul, Armata Cuantung a trimis soldaţi şi
muncitori să repare şinele şi au fost ucişi doi chinezi ale căror cadavre le-au
pus pe locul asasinatului. „Le-am ticsit buzunarele cu scrisori şi documente
false provenind de la Armata Cuantung. De asemenea, am arestat zece
locuitori nevinovaţi spunând că toată treaba a fost plănuită de armata
împotriva Nordului”. „I-am ţinut sub un control sever pe toţi militariştii
projaponezi” – a spus Kawamoio. „Când era nevoie de ei, îi ajutam, când nu
erau de niciun folos găseam o cale să-i eliminăm”.
După aceea am auzit că Giang Ţuolin a fost asasinat deoarece nu mai
asculta de ordinele japonezilor. Această comportare a lui era determinată de
influenţa fiului său, „Tânărul Mareşal”, care dorea s-o rupă cu Japonia şi să
se apropie de America. Din această cauză, japonezii l-au declarat „ingrat şi
neprietenos”. Destinul lui m-a impresionat. Unii dintre veteranii Thing au
văzut în aceasta un avertisment la adresa mea şi mi-au atras atenţia să am
grijă, dar nu i-am luat în seamă. Consideram că între mine şi Giang Ţuolin

214
nu putea fi asemănare. Giang Ţuolin fusese un militar şi ca el mai erau
atâţia. Eu, însă, eram împărat şi nu mai exista un al doilea în China.
Pe vremea aceea, oamenii din preajma mea vehiculau următorul punct de
vedere: „populaţia de la Nord-Est de Zidul cel Mare ura din adâncul inimii
baionetele japonezilor, iar aceştia se străduiau să interzică cooperarea dintre
Giang Sueliang şi Cuomintang. Japonezii sunt suficient de puternici pentru
a lua pe calea forţei Nord-Estul Chinei, însă dacă ar fi făcut acest lucru, nu
ar mai fi fost capabili s-o administreze singuri; fără prezenţa Maiestăţii Sale
pe tron, nu vor putea realiza nimic”.

3. Semionov şi „Micul Giu Căliang”143

Nu-mi mai amintesc câţi bani am cheltuit sau câte bijuterii şi jaduri am
dăruit spre a-i cumpăra şi a-i atrage de partea mea pe militari; ştiu numai
că rusul alb, Semionov, a obţinut cel mai mult.
Semionov era un general ţarist care, fiind înfrânt de Armata Roşie, se
retrăsese cu resturile trupelor sale în Extremul Orient, la frontiera chineză
în zonele Mongoliei şi Manciuriei. Aici se deda la jafuri, incendieri, siluiri etc.
A încercat o dată să pătrundă pe teritoriul R.P. Mongole şi, fiind respins, a
intenţionat să-şi stabilească o bază la frontiera chino-mongolă. A fost însă
alungat de armata chineză locală. În 1927 din armata lui nu mai rămăsese
decât un grup de bandiţi. Pe atunci Semionov activa intens la Peiţing,
Thienţin, Şanghai, Luşun, Hong Kong, Japonia şi alte locuri, căutând
susţinători din rândurile militariştilor şi politicienilor străini. Înţelegând că
nu există piaţă pentru ce vrea el să vândă, a devenit un escroc pur şi
simplu. După cel de-al doilea război mondial a fost capturat de trupele
sovietice, iar când eu eram prizonier în Uniunea Sovietică am auzit că a fost
spânzurat. În cei şapte ani cât am stat la Thienţin am fost în contact
permanent cu acest asasin cu mâinile pătate de sângele chinezilor,
sovieticilor şi mongolilor. Am cheltuit sume imense pentru el, mi-am pus

143 Giu Căliang (181-234), om de stat şi comandant de oşti din perioada celor Trei State
(220-280).

215
speranţe mari în el.
Prima dată mi-au vorbit despre Semionov nobilul mongol Şen Iun şi Luo
Geniu, dar, datorită opoziţiei lui Cen Paoşen, nu l-am primit. Mai târziu, Luo
Geniu l-a prezentat pe acesta lui Geng Siaosu care a văzut în el „un
politician străin” ce putea fi folosit.
Geng Siaosu mi l-a lăudat, susţinând că trebuia împins spre colaborarea
cu Giang Ţungceang. Acestea s-au petrecut tocmai când eu îmi pusesem cele
mai mari speranţe în Giang Ţungceang, de aceea am fost de acord cu
propunerea făcută. Astfel, în urma intervenţiei directe a lui Geng Siaosu,
Giang Ţungceang a primit mercenari străini de la Semionov şi totodată
rândurile armatei albe ruseşti au fost lărgite. După aceea, Giang şi Semionov
au semnat „Convenţia militară chino-rusă împotriva Armatei Roşii”.
Fiind încurajat de Geng Siaosu, în octombrie 1925 m-am întâlnit cu
Semionov, în prezenţa translatorului mongol Tuoputuan (Pao Uen Cing, în
chineză). Am fost foarte mulţumit de întrevedere şi l-am crezut când a spus
„că deşi vor întâmpina greutăţi, va fi realizată neapărat această operă
măreaţă de opoziţie faţă de comunism şi de restaurare a monarhiei”. „I-am
dat 50 de mii de iuani pe loc pentru a-i folosi în această activitate. Mai târziu
Geng Siaosu, Semionov, Liu Fengci şi alţii s-au fotografiat împreună şi s-au
legat fraţi de Cruce, dovedind în felul acesta loialitatea faţă de Casa Thing.
După înfrângerea intervenţiei celor 14 state, pe arena mondială se ridicase
un alt val împotriva Uniunii Sovietice şi comunismului. Îmi amintesc că
Geng Siaosu şi Semionov mi-au spus că Anglia, America şi Japonia
hotărâseră să folosească armata lui Semionov drept trupe de şoc împotriva
Uniunii Sovietice şi că-l vor sprijini din punct de vedere material şi financiar.
„Casa ţaristă rusă”, de asemenea, îşi pusese mari speranţe în Semionov.
Reprezentanţi ai casei imperiale ruse au avut contacte cu Geng Siaosu, dar
nu-mi mai amintesc detaliile. Ceea ce-mi mai amintesc este faptul că
Semionov şi Tuoputuan aveau un plan care mă implica direct: ei urmau să
folosească trupele existente în Mongolia şi Manciuria ca să cucerească acest
teritoriu şi să înfiinţeze aici o bază „anticomunistă” sub dominaţia mea.
Pentru a susţine activitatea lui Semionov, am deschis un cont în bancă;
banii puteau fi ridicaţi de Geng Siaosu şi puşi la dispoziţia lui Semionov ori

216
de câte ori avea nevoie. Primul depozit a fost de circa 10 mii de iuani.
Odată, Semionov a afirmat că în realitate nu are nevoie de aceşti bani din
partea mea, deoarece va primi de la emigranţii ruşi albi o contribuţie de 180
de milioane de ruble (apoi mi-a spus de 300 de milioane), după care urma să
primească un sprijin financiar substanţial din partea SUA, Angliei şi
Japoniei. Însă, deoarece aceşti bani nu erau încă în mâinile lui, va folosi o
mică parte din contribuţia mea.

217
Apoi, a recurs de nenumărate ori la ea, motivând că „banii nu au ajuns
încă în mâinile lui”, cerându-i lui Geng Siaosu sume din ce în ce mai mari.
Şi de fiecare dată spunea că va folosi banii pentru un proiect de acţiune
uluitoare. Îmi amintesc că odată mi-a spus că comandantul militar japonez
de la Thienţin a aranjat cu Giang Ţuolin ca el să se ducă la Fengtien să
discute un mare plan, dar, din păcate, întâlnirea nu va putea avea loc, el
neavând bani de drum. Altă dată, mi-a spus că consulul sovietic de la
Şanghai, la ordinul superiorilor săi, l-a întâlnit şi l-a informat că, în vederea
realizării unui compromis, guvernul sovietic era dispus „să-i acorde un
anumit teritoriu în Extremul Orient, pe care să şi-l constituie într-o zonă
autonomă. Mi-a cerut bani pentru a se deplasa la Tokyo să studieze această
afacere. N-am cum să mai calculez sumele de bani date lui Semionov; îmi
amintesc numai că i-am dat 800 de iuani cu trei luni înainte de „incidentul
din 18 septembrie”144. Între mine şi Semionov apăruseră foarte mulţi
intermediari. Unul dintre aceştia a fost Uang Şi, care pretindea că se bucură
de încrederea lui Semionov şi, în acelaşi timp, întreţine cele, mai apropiate
relaţii cu persoane importante japoneze şi militariştii chinezi. Am auzit de
foarte multe ori din gura lui frazele:” „Aceasta este etapa cea mai critică”;
„Aceasta este ultima şansă”; „Acum este momentul decisiv când se poate
stabili cursul următorilor zece mii de ani, nu trebuie scăpată ocazia; nu ne
vom mai întâlni cu ea” etc. Aceste afirmaţii ale lui îmi mergeau la inimă.
Era, de asemenea, capabil să-mi trimită memorii pline de declaraţii
impetuoase, cum ar fi: „Japonia a hotărât să înroleze 8.000 de coreeni şi 10
mii de ruşi albi sub comanda lui Semionov, care să-i echipeze cu tot ce este
necesar. Anglia intenţionează să rupă relaţiile cu Rusia Sovietică şi-i va da
80 de milioane de iuani, ce vor fi depozitaţi la băncile din Hong Kong, pe
care-i va putea ridica imediat după confirmare; Franţa şi Anglia simpatizează
cu cauza şi doresc să-şi aducă contribuţia, America doreşte să acorde pentru
început suma de 5 milioane de iuani şi va acorda în continuare asistenţă
pentru organizarea unei armate internaţionale de voluntari anticomunistă în
Manciuria şi Mongolia, sub comanda lui Semionov, armată care va contribui
la distrugerea Rusiei Sovietice”.

144 Atacarea Nord-Estului Chinei de către Japonia.

218
Geng Siaosu, nefiind la Giang Iuan când Uang Şi a cerut să vină personal
la mine să discute acest plan nebunesc, Cen Paoşen şi Hu Ţeiuan s-au opus,
încât el n-a putut să treacă niciodată de poarta principală..
Uang Şi a întâmpinat cel mai puternic atac din partea lui Hu Ţeiuan. La
sfârşitul Dinastiei Thing, Hu Ţeiuan era academician Hanlin, apoi, pe
vremea restauraţiei pusă la cale de Giang Sun, a făcut parte din guvern.
După plecarea mea la Thienţin şi stabilirea la Giang Iuan, el a primit
misiunea să răspundă de audienţe şi să cerceteze memoriile ce-mi erau
adresate, aşa că totul trebuia să treacă mai întâi prin filtrul lui. I-am dat
această misiune deoarece îmi inspira încredere şi-l consideram un om
„onest”. În realitate el răspundea de biroul imperial din Thienţin. Se opunea
cel mai mult contactelor mele cu Gen Siaosu şi Luo Gengiu. După ce a citit
memoriile lui Uang Şi, mi-a înaintat o analiză a contradicţiilor cuprinse în
ele, arătând că sunt o înşelătorie crasă. Am acceptat sfatul lui Cen Paoşen şi
am decis să nu mai am niciun fel de contacte cu Uang Şi ori cu
reprezentanţii lui Semionov.
Dar după ce s-a întors Geng Siaosu la Thienţin, m-a convins şi am
început iarăşi să plătesc sume tot mai mari pentru „politicieni străini”. Îmi
amintesc că Gen Siaosu mi-a mai prezentat un austriac şi un englez.
Austriacul era un fost nobil care lucra în concesiunea austriacă din
Thienţin. El se lăuda că este un om important în Europa, unde poate să
desfăşoare activitatea pentru obţinerea sprijinului în vederea restauraţiei.
L-am trimis în Europa, în calitate de consilier personal, şi i-am dat
salariul pe o jumătate de an în avans – 1.800 de iuani. Englezul Ross era
ziarist şi susţinea că pentru restauraţie era nevoie de un ziar. I-am dat 20 de
mii de iuani pentru înfiinţarea ziarului, iar pentru el 3.000 de iuani. Ziarul a
apărut, dar după câteva zile şi-a încetat activitatea.
Cu toate strădaniile lui Hu Ţeiuan de a pune stavilă, foarte multe
persoane foloseau drept „bilet de intrare” fie declaraţii căA aveau legături cu
militarii, fie că sprijineau restauraţia. În special începând din 1926 grupuri-
grupuri de generali învinşi şi politicieni decăzuţi au pătruns în concesiune,
iar numărul oaspeţilor a crescut vertiginos.
Dintre aceştia merită să spun câteva cuvinte despre Liu Fengci, „Micul

219
Giu Căliang”. El mi-a fost recomandat de Su Langiou, fost subordonat al lui
Giang Sun, drept un „Giu Căliang” modern: „Este un strateg de mâna întâi
şi, avându-l alături de Maiestatea Voastră, marea acţiune pentru restauraţie
nu poate să nu izbutească”. Avea aproape 40 de ani şi când l-am întâlnit mi
s-a lăudat că este un om fantastic de abil şi mi-a cerut să-i dau unele
antichităţi, picturi, caligrafii vechi şi ceasuri de aur cu care să cumpere
persoanele din conducere.
— „Tablourile caligrafiate de Maiestatea Voastră nu au valoare pentru
asemenea oameni”. Această frază am auzit-o pentru prima dată din gura lui
şi, cu toate că nu mi-a plăcut, l-am admirat pentru francheţe. M-am gândit
că dacă el îndrăzneşte să vorbească despre lucruri pe care alţii nu au curajul
să le spună, înseamnă că e sincer. Am fost foarte generos şi i-am permis să
ia mari cantităţi dintre obiectele cele mai valoroase. Mi-a spus cu precizie ce
vrea. Pentru unul din subordonaţii lui Giang Ţuolin a cerut bijuterii în
valoare de 10 mii de iuani. Pentru a-i câştiga pe alţi trei generali din
fracţiunea Fengtien a cerut câte 10 perle imperiale, iar pentru alţii chiar
perle din coroana imperială. La fiecare câteva zile sosea o scrisoare în care
făcea asemenea cereri, însoţită de afirmaţii ca: „Pentru a atrage oameni
capabili trebuie să cheltuieşti bani mulţi. Nimeni nu se gândeşte la oamenii
săraci. Pentru a înfăptui o cauză mare, nu trebuie să fii zgârcit”.
Dacă ar fi trebuit să fie crezute rapoartele lui, înseamnă că aproape toţi
ofiţerii din fracţiunea Fengtien de la rangul de comandant de brigadă în sus,
şi chiar unii comandanţi de regiment, precum şi şefii „Societăţii lancea
roşie”, care aveau sub comandă 400 de mii de oameni şi pe regii bandiţilor
pădurilor, trebuiau să primească perle, porţelanuri antice, diamante şi,
impresionaţi de mărinimia mea, abia aşteptau ordinul să înceapă acţiunea.
Dar, deşi în felul acesta Liu Fengci mi-a luat nenumărate obiecte, n-a existat
niciun semn de acţiune din partea acestor forţe. Mai târziu, fiind avertizat de
Cen Paoşen, am început să am dubii şi am fost mai puţin dispus să scap
banii şi antichităţile din mână. Acum, în conversaţiile cu mine sau în
scrisori, „Micul Giu Căliang” folosea frecvent asemenea argumente: „Am
cheltuit atât şi atât... şi asta. Nu include cheltuielile mele de transport şi
întreţinere”, „Epuizând averea familiei mele, sunt într-o mare dificultate şi

220
nu vă mai pot avansa niciun ban” ori „Situaţia este urgentă şi acum este
momentul decisiv: orice ar fi, trebuie să primesc 20 de mii de iuani”.
Am înţeles că ceva nu era în regulă şi nu i-am mai trimis niciun ban.
Am uitat cum m-a părăsit acest Giu Căliang. Îmi amintesc numai că a
venit la mine cu lacrimi în ochi şi mi-a cerut numai 10 iuani. Am auzit după
aceea că a fost ucis de un general Fengtien în Nord-Estul Chinei.
Asemenea lui Liu Fengci au mai fost încă mulţi alţii. Toţi au folosit
aproape aceleaşi metode, au profitat de ambiţia mea de a urca din nou pe
tronul imperial spre a-mi extorca sume mari de bani, antichităţi, bijuterii
etc. Despărţirea mea de asemenea oameni s-a făcut în diferite feluri: unii
nici nu şi-au luat rămas-bun; alţii au fost împiedicaţi de Hu Ţeiuan să vină
la mine, iar pe alţii am refuzat eu să-i primesc. Prinţi e aceştia a fost şi „Fei
Grasul” care făcea parte din fracţiunea Anfu. El mi-a raportat că a luat
legătura cu Kawamoto, ucigaşul lui Giang Ţuolin, şi a aranjat în aşa fel încât
garda de corp a lui Giang Sueliang să organizeze o revoltă în urma căreia să
se realizeze restauraţia pe cale militară în China de Nord-Est, urmând să mă
invite să mă urc pe tron. Acestor vorbe mari, impresionante dar greu de
crezut, Îi s-a opus Cen Paoşen. Chiar socrul meu, Jung Iuan, s-a opus să
mai am contacte cu acest om. Despărţirea lui Fei Grasul de Giang Iuan a
avut ceva în plus faţă de alţii: fiind împiedicat să intre în Giang Iuan, el a
început să ţipe şi să-l ameninţe pe Jung Iuan: „Am depus atâtea eforturi şi
acum mă alungaţi. Bine, voi merge la guvernul republican şi voi demasca pe
împăratul vostru care unelteşte să înlăture guvernul.” Lui Jung Iuan nu i-a
păsat şi i-a spus râzând: „Te” sfătuiesc să-ţi vezi de treabă. Tot ceea ce ai
scris tu se află în mâinile împăratului”. Auzindu-l, Fei Grasul n-a mai zis
nimic şi a plecat.
Era în preajma incidentului din „18 septembrie” când am văzut ultimul
grup de „Sfetnici”, la scurt timp după ce militariştii din Nord au recunoscut
autoritatea guvernului Cuomintangului. Pe atunci îmi pierdusem orice
speranţă în legătură cu ei şi mi-am îndreptat gândurile spre alte lucruri
despre care voi vorbi mai departe.

221
4. Afacerea Mausoleului de Est

Anul 1928 a fost un an de şocuri şi emoţii pentru mine. În acel an


guvernul Tanaka a publicat o declaraţie prin care nu se permitea trupelor
chineze să intre în „Manciuria şi Mongolia” şi a trimis armată la Ţinan să
oprească înaintarea armatei chineze din Sud. Pe de altă parte, armatele lui
Giang Ţuolin, U Pheifu, Giang Ţungceang cu care eram în contact, fuseseră
învinse şi fărâmiţate. În timp ce agenţii mei, care fuseseră trimişi să ia
legătura cu militariştii, făceau să-mi parvină veşti senzaţional de bune, eu
citeam în ziare cum unul sau altul dintre aceştia, care păreau a-mi fi
devotaţi, luau drumul exilului sau erau împuşcaţi.
Am auzit că guvernele, atât cel din Sud cât şi din Nordul Chinei 145 precum
şi Anglia au rupt relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, iar în rândurile
Cuomintangului avea loc o acţiune de epurare 146. Se părea că ameninţarea
cu „torentul furios” şi „animalul sălbatic” care „ucide şi incendiază”, despre
care îmi vorbiseră Geng Siaosu, Cen Paoşen şi japonezii, se diminuase. Dar
după cum spuneau ei pericolul se apropia şi peste tot operau oameni care-
mi erau duşmani. Am citit în ziare că în Cuantung 147 avusese loc o răscoală,
iar Feng Iusiang, pe care tot timpul l-am considerat „extremist” şi „roşu”, s-a
aliat cu Ciang Caişec, lansând un atac împotriva militariştilor nordici de-a
lungul liniei ferate Peiţing-Hancou. În a doua jumătate a anului 1928, au
început să apară din ce în ce mai multe ştiri deprimante: Giang Ţuolin a fost
asasinat, ministrul american a aranjat alianţa între Giang Sueliang şi Ciang
Caişec... Dar evenimentul care m-a şocat cel mai tare a fost profanarea
Mausoleului de Est.
Acest Mausoleu se afla în Valea Malan, judeţul Ţunhua din provincia
Hăpei şi în el se aflau mormintele împăratului Cien Long şi împărătesei Ţhî
Si. În 1928, Sun Tiening, jucător de cărţi şi vânzător de opiu, fost
subordonat al lui Giang Ţungceang, care acum era comandant de armată
sub comanda lui Ciang Caişec, şi-a adus trupele în zona mausoleului şi a
145 Guvernul de la Nanţing format din Cuonrintang şi guvernul de la Peiţing format
din utilitarişti.
146 Excluderea membrilor POC din rîndurile Cuomintangului.
147 Provincie din Sudul Chinei.

222
organizat jefuirea. În primul rând, el a pus un afiş în care spunea că în
această zonă vor avea loc manevre militare, interzicând circulaţia în zonă.
Apoi, trupele de geniu au început să sape şi timp de trei zile şi trei nopţi au
cărat toate bogăţiile depuse aici la înmormântarea împăratului Cien Long şi
împărătesei Ţhî Si.
Aceştia au fost împăraţii care au dus cea mai luxoasă viaţă din toată
perioada Dinastiei Thing. Într-un document istoric, am citit un pasaj
referitor la descrierea mormintelor celor doi:
„Tunelul către mormânt era îmbrăcat în marmură albă şi avea patru porţi
din marmură. Mausoleul, în formă octogonală, avea o cupolă boltită care
erau sculptaţi nouă dragoni strălucitori din aur. Era cam de aceleaşi
dimensiuni cu Palatul Armoniei Centrale din Oraşul Interzis. Cele două
sicrie – interior şi exterior – ale lui Cien Long, din lemn de mahon, erau
aşezate deasupra unei fântâni cu opt laturi. În afară de lingourile de aur şi
argint şi vasele funerare, mai existau bijuterii de o rară Ol: tele funerare ale
împărătesei Ţhî sy erau în Majoritate din perle, jaduri, smaralde şi diamante.
Coroana ei în formă de phoenix era formată din perle enorme prinse în fir de
aur; pe cuvertură era brodat un bujor în întregime din perle naturale; la
mână avea o brăţară în formă de crizantemă şi şase flori de merişor 148 din
diamante de diferite mărimi. În mână ţinea o vergea din smarald pentru
alungarea spiritelor, de circa 10 cm lungime; în picioare avea pantofi din
perle.
În afară de acestea, în sicriu se mai găseau 17 şiraguri de perle şi câteva
brăţări de smarald.
În mormântul împăratului Cien Long se găseau caligrafii vechi, picturi,
cărţi rare, săbii, ornamente din jad, fildeş şi coral, statuiete de aur ale lui
Buddha etc. precum şi produse din mătase, care se deterioraseră.”
Raportul despre jefuirea mormintelor de către Sun Tiening m-a şocat mai
puternic decât ştirea pe care am primit-o când am fost alungat din palat.
Clanul imperial şi foştii demnitari Thing au fost revoltaţi. Cen Paoşen, Giu
Ifan, Geng Siaosii, Luo Geniu, Hu Ţeiuan... indiferent de ce fracţiune

148 Arbust asemănător cu mărul, dar care nu produce fructe, renumit prin florile
sale.

223
aparţineau, au venit la mine să-şi exprime indignarea faţă de trupele lui
Ciang Caişec. Veteranii Thing din întreaga ţară au trimis fonduri pentru
refacerea mausoleului. La propunerea lor, în Giang Iuan au fost aşezate
tabletele cu numele lui Cien Long şi Ţhî Si; întocmai ca la înmormântare, se
ardeau de trei ori pe zi mirodenii şi se băteau mătănii. Şiruri nesfârşite de
veterani veneau să se roage, să facă căthou şi să bocească. Casa şi veteranii
Thing au trimis telegrame lui Ciang Caişec şi Ien Sişan, comandantul
garnizoanei pentru Peiţing-Thienţin, cerând să fie pedepsit Sun Tiening şi
insistând ca autorităţile să repare Mausoleul. S-a decis ca serviciile funerare
de la Giang Iuan să continue până la încheierea lucrărilor de reparaţii.
Prima reacţie a guvernului Ciang Caişec a fost mulţumitoare. Ien Sişan a
primit ordin să facă investigaţii. Un comandant de divizie trimis de Sun
Tiening la Peiţing a fost arestat de Ien Sişan. Dar, la scurt timp, s-a primit
vestea că a fost eliberat, iar Ciang Caişec a hotărât să nu mai urmărească
problema. Se zice că Sun Tiening i-a trimis lui Sung Meiling, noua soţie a lui
Ciang Caişec, o mare cantitate de bijuterii şi că perlele de la coroana lui Ţhî
Si decorau acum pantofii lui Sung Meiling. Aveam inima încărcată de ură
cum nu mai avusesem niciodată. M-am dus în sala funeraliilor şi, cu faţa
scăldată de lacrimi, am făcut un jurământ:
„Dacă nu mă răzbun, nu sunt un Aisin-Gioro”.
Mi-am amintit de ce a spus Pu Uei la prima întâlnire de la Thienţin: „Atât
timp cât eu, Pu Uei, trăiesc, Dinastia Thing nu va pieri” şi mi-am jurat:
„Atâta timp cât trăiesc eu, Dinastia Thing nu va pieri”.
Dorinţa mea de restauraţie şi de răzbunare a căpătat o nouă intensitate.

224
În acele zile, Geng Siaosu şi Luo Geniu erau oamenii cei mai apropiaţi mie
şi orice precedent istoric îmi aminteau sau orice ştire actuală îmi spuneau,
totul făcea să mă indignez şi-mi sporea setea de răzbunare şi restauraţie. Ei
mi-au sugerat ideea să mă lupt cu guvernul Cuomintangului până la capăt
şi să continui funerariile până ce mausoleul va fi refăcut.
1

Situaţia a devenit din ce în ce mai nefavorabilă. Investigaţiile cu privire la


jefuirea mormintelor au încetat şi în rândurile noilor autorităţi din zona
Peiţing-Thienţin nu au mai fost incluşi prieteni vechi ca Titan Cijui, Uang
Huaicing etc. Tatăl meu n-a mai avut curaj să rămână la Peiţing şi s-a mutat
împreună cu întreaga familie în concesiunea de la Thienţin. Starea mea de
spirit s-a modificat: de la indignare am trecut la depresie. Înrudirea dintre
familiile Ciang şi Sung149 i-a făcut pe cei de la Giang Iuan să înţeleagă că
această căsătorie dintre Sung Meiling, provenind dintr-o familie de
compradori150 în serviciul Angliei şi SUA, şi Ciang. Caişec, un agent de
schimb la bursă, care avea contacte în lumea interlopă, demonstrează că
Ciang Caişec avea în spate forţe mult mai puternice decât Tuan Cijui, Giang
Ţuolin, Sun Ciuanfang ori U Pheifu. Până la sfârşitul anului, guvernul
naţional de la Nanţing al lui Ciang Caişec a fost recunoscut de toate statele,
inclusiv Japonia, iar puterea lui întrecuse pe a oricărui militarist anterior.
Îmi dădeam seama că viitorul meu era sumbru şi am considerat că sub
dominaţia unei persoane atât de ambiţioase ca Ciang Caişec nici nu se mai
putea pune problema restauraţiei; chiar şi păstrarea unui loc în sfera lui de
influenţă ar ridica probleme. Am apelat la oracole încercând să aflu viitorul
guvernului Ciang Caişec şi al meu personal. Oracolul mi-a spus că guvernul
Ciang Caişec, întrucât trădează poporul, va pieri în anul 1932. Sigur că,
dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, eu aş fi fost cel mai bucuros. Dar eram
mult mai preocupat de propriul meu viitor.
Niciun om ambiţios care doreşte cu ardoare răzbunarea, aşa cum doream

149 Căsătoria lui Ciang Caişec cu Sung Meiling.


150 Burghezia compradoră – burghezia care-şi realiza interesele prin intermediul
colaborării cu puterile străine.

225
eu, nu poate lăsa lucrurile în voia cerului, fără ca să facă nimic. Experienţa
mea din ultimii ani şi procesul ascensiunii lui Ciang Caişec m-au făcut să
cred că dacă vrei să obţii ceva trebuie să dispui de putere militară. Deţinând
această putere, străinii te vor sprijini.
Dacă eu, „împăratul Marelui Imperiu Thing” în vinele căruia curge sânge
împărătesc, aş fi avut armată, natural că mi s-ar fi acordat mai multă
importanţă decât lui Ciang Caişec, care provenea din rândurile bandiţilor şi
vagabonzilor. M-am decis, deci, să trimit pe câţiva dintre cei mai de
încredere oameni din jurul meu la şcolile militare din Japonia. Am
considerat acest lucru chiar mai important decât plecarea mea în
străinătate.
I-am ales pe Pu Ţie şi Jung Ci, cumnatul meu, şi i-am trimis în Japonia în
acest scop. În vederea pregătirii lor am cerut consulului japonez din Thienţin
să-mi recomande un profesor particular, care să le predea limba japoneză.
Acesta mi l-a prezentat pe Toyama Takeo. După aceea am aflat că acesta era
membru al societăţii japoneze „Dragonul Negru” şi cunoştea foarte mulţi
politicieni japonezi. Mai târziu el s-a dus în Japonia să acţioneze în vederea
realizării visurilor mele de restauraţie. La plecarea mea în Nord-Estul Chinei,
neaparţinând nici uneia din fracţiunile militare, el a fost înlăturat şi m-a
părăsit. După câtva timp de predare a limbii japoneze lui Pu Ţie şi Jung Ci,
profesorul Toyama Takeo a plecat în Japonia să le aranjeze şcolarizarea. Mi
s-a transmis că, deocamdată, nu puteau fi admişi la şcoala de cadeţi, dar că
puteau fi primiţi mai întâi la o şcoală pentru fiii nobilimii japoneze, în martie
1929, la şapte luni după „Afacerea Mausoleului de Est”, cei doi viitori
generali ai mei au plecat împreună cu Toyama în Japonia.

5. Consulatul, garnizoana şi societatea „Dragonul Negru”

În anul 1928, majoritatea sfetnicilor mei considerau că speranţele pentru


restauraţie trebuiau puse numai în Japonia, pentru care eu aş fi fost foarte
folositor în Nord-Estul Chinei. Ei mă sfătuiau în mod consecvent să duc
negocieri discrete cu japonezii, iar eu eram din ce în ce mai mult de acord cu

226
ei.
Aşa cum am arătat mai sus, de la mutarea mea în Palatul de Nord, când
m-am bucurat de „grija” japonezilor, am început să cred în ei. După timpul
petrecut la Legaţia Japoniei şi mutarea la Thienţin, această încredere a
sporit şi mai mult, ajungând la concluzia că Japonia va fi forţa principală
care mă va sprijini în restauraţie.
În primul an după plecarea la Thienţin, consulul general japonez m-a
invitat să fac o vizită la o şcoală japoneză. La venirea şi la plecarea mea am
fost salutat de copiii japonezi care erau aliniaţi de-o parte şi de alta a
drumului şi ţineau în mâini steaguri de hârtie, strigând „uansui” („zece mii
de ani”)151. Această scenă mi-a umplut ochii de lacrimi.
Când luptele dintre militarişti se apropiau de Thienţin, armatele străine
din oraş au format o armată a aliaţilor, declarând că se vor opune armatei
naţionale dacă se va apropia prea mult de concesiune. Comandantul
garnizoanei japoneze mi-a făcut o vizită la Giang Iuan special pentru a-mi
spune: „Rog pe Majestatea Voastră să nu se teamă. Suntem hotărâţi să nu
permitem soldaţilor chinezi să facă niciun pas în concesiuni”. Am fost foarte
mulţumit auzind acest lucru.
De fiecare dată de Anul Nou sau cu prilejul zilei mele de naştere, consulul
japonez şi ofiţerii mai în vârstă veneau la Giang Iuan să-mi prezinte felicitări.
Totodată, mă invitau să asist la parada militară cu prilejul zilei de naştere a
împăratului Japoniei. Îmi amintesc că, odată, comandantul japonez a invitat
şi un număr de refugiaţi de înalt rang la parada militară. La apariţia mea,
comandantul mi-a venit în întâmpinare călare şi m-a salutat. După
terminarea paradei, toţi chinezii invitaţi au strigat împreună cu japonezii
„Trăiască împăratul cerului” (împăratul Japoniei).
Unul din ofiţerii de stat major din garnizoana japoneză obişnuia să vină şi
să mă informeze despre treburile curente. Au făcut acest lucru cu toată
conştiinciozitatea ani de-a rândul; câteodată aduceau şi unele hărţi special
pregătite pentru mine. Primul care a venit îmi pare că a fost comandantul
Yoshioka, care mai târziu a devenit „Ataşat pe lângă Casa Imperială”. Acest
om a fost în contact cu mine timp de zece ani în perioada „Statului

151 Cu sensul de „Trăiască!”

227
Manciucuo”. Voi vorbi mai mult despre el într-un capitol următor.
Subiectul principal despre care îmi vorbeau japonezii era războiul civil din
China, iar în timpul explicaţiei, deseori făceau asemenea analize:
„Tulburările din China se datorează în principal faptului că poporul este ca
un dragon fără cap, nu-l are pe împărat”. Pornind de aici, vorbeau despre
superioritatea sistemului imperial japonez şi spuneau că „inima poporului
chinez” poate fi câştigată numai de către „împăratul Stian Thong”.
Slăbiciunea armatei chineze era unul din subiectele lor preferate şi
bineînţeles că făceau comparaţii cu armata imperială japoneză. Îmi amintesc
că după incidentul de la Ţinan, Yoshioka mi-a vorbit timp de o oră despre
neputinţa armatei lui Ciang Caişec. Aceste discuţii combinate cu parăzile
militare mi-au creat impresia că armata Japoniei era foarte puternică şi mi-
au dat încrederea că militarii japonezi mă sprijineau.
Într-o zi mă plimbam pe malul fluviului Pai, când am văzut în mijlocul
apei nava militară japoneză „Fuji”. Nu ştiu cum a aflat căpitanul vasului că
sunt acolo, că a venit la mal şi m-a invitat, cu tot respectul, să vizitez vasul.
La urcarea pe vas, am fost salutat de ofiţerii de aici. Fiind o vizită
Întâmplătoare, nu aveam translator nici unii nici alţii şi am discutat în
scris152. După aceea căpitanul şi câţiva ofiţeri mi-au întors vizita, şi la
rugămintea lor le-am dat o fotografie cu autograf pentru care s-au simţit
deosebit de onoraţi. Această întâmplare m-a făcut să cred că japonezii mă
respectau cu toată sinceritatea. Ca urmare a insucceselor în eforturile de
atragere a militariştilor, de cumpărare a politicienilor străini, japonezii au
ocupat un loc important în inima mea.
La început îi consideram pe japonezi ca o singură entitate, care nu
cuprindea, desigur, poporul japonez, ci se referea la japonezii din Legaţia
Japoniei din Peiţing, consulatul japonez şi garnizoana militară de la Thienţin
precum şi prietenii ronini153 ai lui Luo Geniu şi Şeng Iun, care nu aveau
funcţii nici militare nici civile. Vedeam în ei o entitate deoarece „mă protejau”
şi mă tratau ca pe un „împărat”, împărtăşeau acelaşi dispreţ faţă de
Republică, preamăreau „Marele Imperiu Thing”. Ei şi-au exprimat

152 Hieroglifele chinezeşti sunt folosite şi de japonezi, dar le dau o altă


pronunţare.
153 Contravenienţi, infractori, haimanale.

228
disponibilitatea de a mă ajuta atunci când am pus prima dată problema
plecării în Japonia şi au fost dornici să mă ajute.
În 1927, temându-mă de apropierea Expediţiei împotriva Nordului, am
acceptat sfatul lui Luo Geniu şi am hotărât să plec în Japonia. În urma
discuţiilor cu consulul general al Japoniei, acesta a informat în ţară despre
intenţia mea. Guvernul Tanaka a răspuns că salută venirea mea şi a decis
că voi fi primit ca un suveran străin. Luo Geniu mi-a spus că autorităţile
militare japoneze au făcut pregătirile pentru a-mi pune la dispoziţie o escortă
pe timpul călătoriei. Dar situaţia îmbunătăţindu-se, Cen Paoşen şi Geng
Siaosu m-au convins să nu mai plec. Mai târziu, după formarea guvernului
naţional de la Nanţing, când au încetat lozincile de felul „Jos imperialismul!”,
„Să fie anulate tratatele inegale!”, am descoperit treptat că în timp ce
japonezii nu-şi schimbaseră atitudinea în ce priveşte „respectul” şi
„protecţia” faţă de mine, între ei existau divergenţe în problema plecării mele
în străinătate. Aceste divergenţe s-au accentuat într-o asemenea măsură
încât mi-au provocat o puternică indignare.
Luo Geniu mi-a spus într-o zi, în cea de-a doua jumătate a anului 1927:
„Cu toate că în concesiunea japoneză este relativ mai multă siguranţă, în
jurul ei circulă tot felul de oameni. După cum spun cei de la comandamentul
japonez, un număr de agenţi în haine civile ai partidului revoluţionar
(denumire dată la Giang Iuan cu referinţă la Cuomintang şi Partidul
Comunist) s-au strecurat în concesiune şi chestiunea securităţii Maiestăţii
Voastre a devenit foarte importantă. După opinia supusului Maiestăţii
Voastre, ar fi de dorit să plecaţi în Japonia pentru un timp; n-ar exista
obiecţii nici dacă v-aţi duce mai întâi la Luşun. Prinţul Cung (Pu Uei) a
aranjat totul şi autorităţile militare japoneze sunt dispuse să vă ajute şi să
vă asigure securitatea.” Eram deja îngrijorat din cauza zvonurilor în legătură
cu „agenţii secreţi”; după ce am mai ascultat şi sugestiile lui Luo Geniu, la
care s-a mai adăugat şi o scrisoare de la Pu Uei, m-am hotărât, încă o dată,
să plec în străinătate. N-am ţinut seama de opoziţia lui Cen Paoşen şi Geng
Siaosu şi i-am poruncit lui Geng să se ducă la consulul general japonez,
Kato, şi să-i spună că vreau să stau personal de vorbă cu el.
După ce a ascultat spusele mele, Geng Siaosu a ezitat un moment, apoi a

229
întrebat: „Dacă Maiestatea Voastră îl invită pe Kato să stea de vorbă, cine va
traduce, Sie Ţieşî?”
Am înţeles sensul întrebării lui. Sie Ţieşî, originar din Taiwan, era omul lui
Luo Geniu. Geng Siaosu, desigur, nu dorea ca un apropiat al lui Luo Geniu
să-mi fie translator, iar eu eram conştient că nici Luo Geniu nu dorea ca fiul
lui Geng Siaosu sau nepotul lui Cen Paoşen să facă treaba aceasta. M-am
gândit puţin şi am decis: „Voi folosi un translator de engleză, Kato ştie limba
engleză”.
Kato a venit însoţit de doi adjuncţi ai săi. După ce m-a ascultat, reacţia lui
a fost: „Nu pot să dau un răspuns imediat Maiestăţii Voastre. Trebuie să
informez mai întâi la Tokyo”.
În sinea mea mă gândeam: comandantul japonez îi comunicase lui Luo
Geniu că nu există nicio problemă în această privinţă şi, pe de altă parte, nu
plec în Japonia, atunci de ce trebuie să informeze Tokyo? Mulţi oameni cu
stare, refugiaţi la Thienţin, plecau la Luşun pe timpul verii, fără să-l
informeze pe consulul general japonez, de ce era nevoie de o aprobare
specială pentru mine? Dar înainte de a spune tot ceea ce gândeam, Kato a
pus o întrebare neavenită:
„Pot să întreb pe Maiestatea Voastră dacă această idee îi aparţine?”
„Da, este ideea mea!” i-am răspuns iritat. I-am mai spus că recent
auzisem că aş fi fost în pericol dacă rămâneam la Thienţin. După spusele
comandantului japonez, partidul revoluţionar trimisese un număr de agenţi
în haine civile despre care, desigur, că ştia şi consulatul.
„Sunt numai zvonuri, Maiestatea Voastră nu trebuie să, le creadă”.
Când a făcut această afirmaţie se vedea pe faţa lui că era supărat. Faptul
că a apreciat drept zvonuri informaţiile obţinute de la comandant mi s-a
părut foarte ciudat. În urma acelor informaţii îi cerusem să-mi întărească
paza şi el o întărise. Oare credea în aceste informaţii? N-am mai putut să mă
abţin şi l-am întrebat:
„Cum pot fi considerate zvonuri informaţiile comandantului militar?”
Kato a rămas tăcut o bună bucată de timp (cei doi adjuncţi ai lui, nu ştiu
dacă înţelegeau engleza sau nu, au început să se foiască pe sofa). Apoi a
spus:

230
„Maiestatea Voastră să fie liniştită în privinţa securităţii”, în încheiere a
adăugat: „Desigur, despre problema plecării Maiestăţii Voastre la Luşun voi
informa guvernul meu”.
Conversaţia aceasta m-a făcut să înţeleg, pentru prima dată, că între
consulat şi comandantul militar existau neconcordanţe, ceea ce mi s-a părut
ciudat şi supărător. Am trimis după Luo Geniu şi Sie Ţieşî şi i-am mai
întrebat o dată. Mi-au spus că comandantul şi japonezi apropiaţi acestuia
au confirmat acest lucru, adăugind:
„Informaţiile comandantului sunt sigure. Este foarte clară fiecare mişcare
a revoluţionarilor. Chiar dacă ştirile în legătură cu asasinarea sunt zvonuri,
trebuie luate măsuri de precauţie”.
După câteva zile, socrul meu, Jung Juan, mi-a spus că a aflat de la nişte
prieteni ai lui că recent au venit în concesiunile franceze şi britanică asasini
în serviciul lui Feng Iusiang şi situaţia era foarte alarmantă. Unul din
membrii gărzii sale de corp mi-a spus că a observat oameni suspecţi în jurul
porţii principale, care-şi aruncă mereu privirile în curte. L-am chemat
imediat pe Tung Ţâsiu, şeful Administraţiei, şi Su Iuşan, şeful gărzii, şi le-
am spus să ceară poliţiei japoneze să întărească paza la poartă. Totodată,
am dat instrucţiuni gărzii să fie cu ochii pe cei care circulă în jurul locuinţei
şi să fie interzisă intrarea sau ieşirea pe timpul nopţii.
A doua zi mi s-a spus că în timpul nopţii a ieşit cineva, nerespectând
interdicţia mea. Imediat am dat ordin să fie pedepsiţi Tung Ţâsiu şi cel care
ieşise. Devenisem foarte nervos.
Într-o noapte am fost trezit de împuşcături. Am sărit din pat şi am
poruncit gărzii adunarea, fiind convins că au venit agenţii lui Feng lusing.
Toată lumea din Giang Iuan s-a trezit, peste tot au fost puse gărzi, paza
japoneză (formată din chinezi) de la poarta principală a fost pusă în alertă,
iar detectivii japonezi din Giang Iuan au ieşit din reşedinţă să facă
investigaţii. Într-un sfârşit l-au găsit pe cel care trăsese, şi, spre
surprinderea mea, era un japonez.
A doua zi, Tung Ţâsiu mi-a spus că japonezul acela se numea Kishida şi
era membru al societăţii „Dragonul Negru” şi că, după ce fusese dus la
poliţia japoneză, a fost preluat îndată de comandantul japonez. Acum

231
începuse să-mi fie clare lucrurile.
Cândva avusesem unele contacte cu membrii societăţii „Dragonul Negru”.
În 1925, iarna, la insistenţele lui Luo Geniu, l-am primit pe Tsukuda Nobuo,
una din figurile importante ale acestei societăţi. Luo mi-a spus că mulţi
japonezi cu influenţă, inclusiv persoane din armată, simpatizează cu mine şi
plănuiesc să mă ajute să fac restauraţia. Ei şi-au trimis reprezentantul, în
persoana lui Tsukuda, să aibă o discuţie cu mine. Mi-a spus că era o ocazie
care nu trebuia ratată, să-l primesc imediat. Înainte nu auzisem niciodată de
Tsukuda, dar unii demnitari de la Administraţia palatului, care îl cunoşteau,
mi-au spus că după revoluţia din 1911 era un frecvent vizitator al diverselor
case princiare şi era în termeni foarte buni cu un număr de prinţi din clanul
imperial. Am fost impresionat de ceea ce mi-a spus Luo Geniu, dar am
considerat că consulul general japonez, reprezentantul oficial al acestei ţări
şi protectorul meu, trebuia să fie prezent la discuţii. Am trimis pe cineva să-l
invite pe consulul general. Dar, cui să-i fi trecut prin gând, îndată ce
Tsukuda l-a văzut pe consul, s-a întors şi a plecat, scandalizându-i pe Gen
Paoşen, Geng Siaosii şi ceilalţi care erau prezenţi. După această întâmplare
Geng Siaosii l-a întrebat pe Tsukuda: „De ce ai fost lipsit de respect faţă de
Maiestatea Sa”. La care el a răspuns: „Invitarea consulului nu înseamnă că
Maiestatea Sa nu are încredere în mine? Dacă e aşa, ne vom întâlni altă
dată”.
Astăzi îmi este clar că activitatea de atunci a lui Luo Geniu şi împuşcătura
lui Kishida în noaptea aceea au urmărit să creeze panică şi erau o
continuare a activităţii lui Tsukuda, în spatele căruia se afla garnizoana
japoneză.
I-am chemat pe Cen Paoşen şi Geng Siaosu să-i consult în legătură cu
această problemă. „Se pare, a spus Geng, că atât armata cât şi guvernul
japonez doresc ca Maiestatea Voastră să rămână sub protecţie în zona
controlată de ei. Şi deşi ei între ei nu colaborează, pe noi nu ne afectează cu
nimic. Dar felul cum acţionează Luo Geniu este prea imprudent şi va duce la
dezastru, în niciun caz nu mai trebuie să fie folosit în problemele
importante”.
Părerea lui Cen Paoşen era că: „Atât garnizoana japoneză cât şi societatea

232
„Dragonul Negru”acţionează iresponsabil. Toţi trebuie ignoraţi, în afară de

ministrul şi consulul general japonez.” După ce m-am mai gândit, mi s-a

părut că amândoi au dreptate şi am decis să nu-i mai cer consulului general

să-mi permită să părăsesc Thienţinul. De atunci mi-am pierdut interesul

pentru Luo Geniu. În anul următor, el şi-a vândut casa din Thienţin şi s-a

mutat la Talicn.

Foarte ciudat, dar după plecarea lui Luo Geniu zvonurile au fost din ce în
ce mai puţine. Şi nici Jung Iuan nu mi-a mai prezentat informaţii alarmante.
De abia după mult timp am înţeles unele din lucrurile care s-au petrecut
atunci. În această privinţă m-a ajutat translatorul meu de engleză. El era
rudă prin căsătorie cu socrul meu, Jung Iuan, şi, fiind în contact de lucru,
ca translator, cu gărzile japoneze, cunoştea unele dedesubturi pe care mi le-
a dezvăluit. Comandantul japonez înfiinţase o instituţie de spionaj care se
ocupa de mult timp de Giang Iuan; cel puţin Luo Geniu, Jung Iuan şi Sie
Ţieşî erau în legătură cu aceasta.
După ce s-a încheiat întâlnirea cu Kato, translatorul meu de engleză a fost
dus de Luo, Jung şi Sie într-unul din locurile secrete ale acestei instituţii,
care era cunoscută de public sub numele de „Casa Mno”. Ei voiau să ştie ce
am discutat eu cu Kato. Aflând că dorinţa mea de plecare în străinătate nu a
fost salutată de Kato, ei au început să vocifereze. Din comentariile lor,
translatorul a dedus că un membru al comandamentului militar a afirmat că
vor să mă ducă la Luşun. Scopul lor fusese să raporteze celor de la
comandament conţinutul discuţiei avute cu Kato, dar nu l-au găsit pe
ofiţerul respectiv şi aşa translatorul a aflat de existenţa acelui loc secret. Mai
târziu, el a auzit de la Jung Iuan şi de la alţii că acela era un loc clandestin
unde se fuma opiu, cu femei şi jocuri de noroc.
Numele întreg al lui Mino era Mino Tomoyoshi, pe care-l cunoşteam. Era
un ofiţer de comandament şi însoţea deseori pe comandantul japonez la
Giang Iuan. Pe vremea aceea nici nu visam că omul acela stabilise legături
secrete cu membrii de la reşedinţa mea, că ştia orice se întâmpla acolo şi că
s-ar fi folosit de Jung Iuan şi ceilalţi să răspândească zvonurile care m-au

233
făcut să, nă hotărăsc de câteva ori să fug la Luşun. După ce am aflat de la
translator adevărul despre „Casa Mino”, am realizat motivul pentru care
comandantul japonez a depus atâtea eforturi spre a-i atrage pe Jung Iuan şi
alţii – eram disputat între comandant şi consulatul general, aşa cum a arătat
Gen Siaosu, iar contradicţiile dintre ei erau în favoarea mea.
În fapt, am observat că disputa între comandament şi consulat era mult
mai aprigă şi complicată şi nu era mai mică decât controversele izbucnite
între veteranii din anturajul meu. Spre exemplu, comandantul îmi trimitea
în fiecare săptămână un ofiţer de stat major să-mi prezinte situaţia, iar
consulatul mi l-a prezentat pe Toyama Takeo să-mi fie profesor de limbă
japoneză; consulatul îl invita şi pe Geng Siaosu de câte ori mă invita pe
mine, iar când eram invitat de comandant nu lipsea Luo Geniu; consulatul
trimisese poliţie la Giang Iuan, iar comandantul înfiinţase „Casa Mino”.
De-abia mult mai târziu am aflat unele lucruri despre societatea
„Dragonul Negru”, tot de la Geng Siaosu. Societatea „Dragonul Negru” era
cea mai mare asociaţie a roninilor japonezi şi înainte se numea „Asociaţia
Oceanului Negru”. Înfiinţată după războiul chino-francez (1883-1885) de
către roninul Hiraoka Kotaro, a fost prima organizaţie de spionaj din China.
La început a avut baze în Fugiou, la Ientai şi Şanghai şi opera sub
acoperirea consulatelor, şcolilor, atelierelor fotografice etc. Denumirea de
societatea „Dragonul Negru” i s-a dat în 1901 şi însemna „Dincolo de fluviul
Dragonul Negru” (Fluviul Amur în limba rusă). Această societate a jucat un
mare rol în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905). Se spunea că pe
acea vreme numărul membrilor societăţii ajunsese la câteva sute de mii şi
dispunea de imense fonduri. Toyama Mitsuru a fost unul dintre cei mai
faimoşi conducători ai societăţii şi, sub conducerea sa, membrii ei au
pătruns în toate straturile sociale din China. Aveau legături începând de la
nobilii şi demnitarii Thing până la vânzătorii ambulanţi şi servitori, inclusiv
îngrijitorii din Giang Iuan. Multe personalităţi japoneze cum ar fi Doihara,
Hirota, Koki, Hiranuma Kuchiro, Arita Hachiro, Kazuki Seiji erau discipolii
lui Toyama. Geng Siaosu mi-a spus că Toyama era un budist cu barbă lungă
gri-argintie şi faţă „blândă”. Era pasionat de cultivarea trandafirilor şi, cu
toată blândeţea feţei şi barba argintie, era în stare să pună la cale conspiraţii

234
şi asasinate înfricoşătoare.
Meritul cunoaşterii de către Geng Siaosu a forţei societăţii „Dragonul
Negru” şi a comandamentului japonez trebuie atribuit lui Luo Geniu. Geng,
Luo şi Cen Paoşen reprezentau trei moduri de gândire diferite. Luo considera
că se putea pune bază pe orice spuneau militarii sau membrii societăţii
„Dragonul Negru” (încrederea lui în Semionov şi Tuoputuân s-a datorat
legăturilor lor cu această societate). Cen Paoşen gândea că niciun japonez
nu merita încrederea, cu excepţia celor de la consulatul general, care
reprezentau guvernul Japoniei. Geng Siaosu la început trecuse în mod
deschis de partea lui Cen Paoşen, opunându-se lui Luo Geniu. În prima fază
avea şi el dubii cu privire la comandament şi societatea „Dragonul Negru”; în
ciuda laudelor lui Luo Geniu şi activităţii ilegale a societăţii, a văzut în
orientarea unor anumite forţe de la Tokyo adevăratele intenţii ale
autorităţilor japoneze. În final el şi-a dat seama că Japonia era o forţă pe
care te puteai bizui şi a decis să-şi modifice, temporar, planul său de
administrare în comun a Chinei de către puterile străine. A plecat special în
Japonia să intre în legătură cu societatea „Dragonul Negru” şi Marele Stat
Major Japonez.

6. Idealul lui Geng Siaosu

Geng Siaosu, după ce a plecat din Peiţing înfuriat pe Luo Geniu, în


primăvara următoare a revenit în anturajul meu. În timp ce numărul
duşmanilor lui Luo Geniu sporea şi era tot mai mult suspectat şi tratat cu
răceală, Geng Siaosu se bucura într-o măsură tot mai mare de încrederea
mea.
Geng Siaosu şi Luo Geniu erau promotorii cei mai activi ai restauraţiei,
dar argumentele lui Geng erau cele mai convingătoare, deşi el se opusese în
mod repetat planurilor mele de plecare în străinătate sau de mutare la
Talien. A Fost o perioadă când el considera că Japonia nu era singura putere
pe care trebuie să ne bazăm; el se pronunţa pentru principiul guvernării în
comun a Chinei de către toate puterile străine.

235
În perioada Thiefhţinului, Geng Siaosu a emis renumita „Teorie a celor trei
succesiuni”: „Republica a înlocuit „Marele Imperiu Thing”, revoluţia a
înlocuit Republica, iar administrarea în comun a Chinei de către puterile
străine trebuie să înlocuiască revoluţia”.
„Teoria celor trei succesiuni” constituia idealul lui Geng Siaosu.
Făcând o comparaţie între Geng Siaosfi ji Luo Geniu, se ajungea la
următoarea Concluzie: după primele contacte cu japonezii, pentru Luo
Geniu altcineva nu mai conta; după revoluţia din 1911 şi-a pus toate
speranţele de restauraţie în japonezi. Geng Siaosu vedea în japonezi „forţa”,
pentru el poporul chinez şi chiar demnitarii chinezi nu erau buni de nimic.
China trebuia să fie administrată de „puterile străine” – zicea el. Se pronunţa
nu numai pentru tehnica şi capitalul străin, dar era de părere că străinii
trebuia să administreze direct China, chiar şi garda Casei Imperiale trebuia
să fie instruită şi condusă de ei. Dacă nu se va realiza acest lucru, în China
vor continua să fie tulburări, bogăţiile Chinei vor continua să rămână
îngropate în pământ, China va pieri, susţinea el.
Pe vremea aceea în presa de limbă străină din Thienţin apăreau deseori
comentarii cu privire la „Administrarea în comun”; Geng Siaosu le urmărea
cu atenţie şi chiar îşi făcea extrase pe care le nota în jurnalul său.
El considera că dacă „Administrarea în comun” se va realiza, aceasta va
favoriza restauraţia.
M-am lăsat convins de ideile lui în legătură cu binefacerile străinilor,
considerând, la rândul meu, că numai în felul acesta îmi voi recâştiga tronul
imperial şi voi reface moştenirea strămoşilor.
După plecarea din palat, Geng Siaosu a acţionat pe lângă Tuan Cijui
pentru „revenirea la vechea ordine”, iar după plecarea la Thienţin m-a
sprijinit în activitatea de atragere a militariştilor şi politicienilor, dar
niciodată nu a renunţat la idealul său. Mai ales după ce încercările mele n-
au dat rezultate dorinţa lui a devenit şi mai puternică. Aceasta s-a văzut în
problema folosirii aventurierului Semionov.
Când s-a pus problema să-l primesc pe Semionov, Cen Paoşen se temea
că acest lucru ar trezi nemulţumirea cercurilor străine, iar Geng Siaosu se
temea că voi colabora cu Luo Geniu fără ca el să ştie. El i-a spus lui Cen

236
Paoşen: „A te împotrivi întâlnirii înseamnă să-l laşi pe împărat în
necunoştinţă de cauză; ar fi mai bine, totuşi, să-i pregătim un plan secret
potrivit căruia să-l întâlnească o dată”. Rezultatul a fost că şi-a atras de
partea sa această relaţie care era Semionov.
Relaţiile lui Semionov cu puterile străine l-au făcut să-şi manifeste
interesul faţă de acesta. Semionov se lăuda că era sprijinit de puterile
străine, iar Geng a considerat că se ivise prilejul, şi a trecut la acţiune
făcând deplasări la Şanghai şi Ţhintao. Ce acţiuni concrete a întreprins nu-
mi mai amintesc, ştiu numai că, mulţumit de sine, a scris multe versuri în
legătură cu acest lucru. În momentul în care şi-a pierdut speranţa obţinerii
sprijinului internaţional pentru rusul alb – brigandul Semionov, Geng
Siaosu a început să spere din ce în ce mai mult într-o intervenţie a Japoniei
în politica Chinei. Când şi-a schimbat conduita, el a privit mult mai departe
decât Luo Geniu. Nemaiavând timp să frecventeze Casa Mino sau
comandamentul japonez din Thienţin – obiectivul lui era Tokyo. Totuşi, în
acel timp el nu privea Japonia ca pe singura putere externă potenţială care
ne-ar fi putut ajuta, ci ca pe prima care ar fi putut face acest lucru.
A plecat în Japonia cu permisiunea mea. Şi cu consimţământul
ministrului Yoshizawa. Acolo a contactat reprezentanţi ai armatei şi ai
societăţii „Dragonul Negru”. La întoarcere mi-a raportat cu mare satisfacţie
că majoritatea personalităţilor influente au exprimat „preocupare” şi
„simpatie” pentru mine şi faţă de problema restauraţiei şi că s-au arătat
interesate în planurile mele de viitor. Mi-a spus că nu aveam altceva de făcut
decât să aşteptăm momentul prielnic pentru a solicita ajutor.
În Japonia el s-a întâlnit cu toate categoriile de oameni interesaţi în
restauraţie. Printre aceştia figurau oficialităţi militare şi civile care mă
contactaseră la Peiţing şi Thienţin – Tsukuda, o importantă figură în
societatea „Dragonul Negru”, care a primit ulterior postul de consul general,
şi Kishida, membru al acestei societăţi. S-a întâlnit cu oameni importanţi,
care iniţial s-au arătat reţinuţi dar care ulterior au devenit prim-miniştri de
război sau au ocupat alte posturi importante154.

154 Printre aceştia erau: Konoe Fumimaro, Ugaki Kazushiga, Yonai Mtsumasa,
Hiranuma Kuchiro, Suzuki Kantaro, Minami Jiro şi Yoshida Shigem.

237
Geng Siaosu a fost probabil foarte entuziasmat de felul în care aceştia au
reacţionat la „politica deschiderii întregii ţări”, propusă de el. Când primul
grup de „oaspeţi” japonezi a venit prin porţile deschise după constituirea
statului Manciucuo, el nu renunţase încă la idealul său privind
administrarea în comun şi la politica porţilor deschise şi posibilităţilor egale.
El a fost ca un slujitor care a ajutat o bandă de hoţi, deschizând porţile casei
stăpânului său, permiţându-le să intre şi apoi dorind să invite şi pe alţi hoţi.
Aceasta, desigur, i-a înfuriat pe prima serie de bandiţi, care l-au înlăturat.

7. Viaţa mea în palatul temporar

Trecuse o bună bucată de timp de când mă aflam la Giang Iuan. Aici mă


simţeam mult mai comod decât în Oraşul Interzis. În sinea mea mă
gândeam: atâta timp cât nu sunt întrunite toate condiţiile pentru restauraţie
sau cât nu voi fi forţat să plec, e mai bine să rămân aici. Acestea erau
motivele pentru care entuziasmul meu de a pleca în străinătate scăzuse.
La Giang Iuan (şi apoi la Thing Iuan) se renunţase la ceea ce nu-mi făcea
plăcere în Oraşul Interzis şi se păstraseră numai lucrurile necesare. Ceea ce-
mi displăcea cel mai mult în Oraşul Interzis erau în primul rând regulile care
nu-mi permiteau să călătoresc cu maşina sau să mă plimb liber pe stradă.
În al doilea rând, îi detestam pe cei de la Administraţia palatului. Acum
aveam libertatea să fac ce doream şi chiar dacă unii protestau ei nu puteau
interveni.
Elementul pe care-l considerau esenţial în Oraşul Interzis – prestigiul
meu, continua să se păstreze şi aici. Deşi acum nu mai purtam mantia
împărătească cu dragoni brodaţi ci îmbrăcam o robă şi vestă din mătase
obişnuite, de cele mai multe ori haine europene, lumea continua să-mi facă
căthou şi să mă respecte. Locul unde trăiam acum fusese un parc de
distracţii şi clădirile nu erau acoperite cu ţigle galbene şi grinzi pictate, dar
mai erau unii oameni care considerau că acesta este „palat temporar”
(personal am găsit că aici era mult mai confortabil, cu WE şi încălzire
centrală în stilul străinilor, decât în Palatul Iangsin). Nobilii din Peiţing

238
continuau să vină, prin rotaţie, să „facă de serviciu”. Ghereta în care se
vindeau înainte biletele pentru intrarea în parc ţine acum locul Camerei de
gardă de la Poarta Cerului fără nori. Deşi aici nu aveam Biblioteca de Sud,
palatul Marii Hărnicii şi Administraţia Palatului, oamenii vedeau în” Biroul
pentru treburile Casei Thing din Thienţin” simbolul acestora. Mi se adresau
în acelaşi mod ca şi înainte, iar anii mei de domnie erau denumiţi în
continuare Suan Thong. Toate acestea mi se păreau normale.
Dintre foştii demnitari de la Administraţia palatului rămăsese numai Jung
Iuan. Ceilalţi fie că aveau grijă de proprietăţile mele din Peiţing, fie că se
retrăseseră la pensie. Primele două edicte pe care le-am dat după ce am
ajuns la Thienţin au fost: numirea lui Geng SiaosQ, Hu Ţăiuan, Iang
Giungsi, Ue Su, Ţing Fangceang, Siu Pingjgn, Cen Ţăngşou, Uang Săngşî,
Liu Siangie consilieri la Thienţin şi al doilea privind înfiinţarea câtorva
birouri: biroul administrativ, condus de Geng Siaosu şi Hu Ţăiaun;
cancelaria, condusă de Tung Ţîsu, biroul financiar, condus de Ţing
Fangceang; biroul pentru relaţii externe, condus de Liu Siangie. Cen Paoşen,
Luo Geniu şi Geng Siaosu erau „miniştri particulari”, pe care-i vedeam în
fiecare zi. „Ei, împreună cu ceilalţi consilieri, veneau în fiecare dimineaţă şi
aşteptau la rând, într-o casă cu un singur etaj în partea de vest a clădirii
principale, să fie „chemaţi în audienţă”. În apropierea porţii principale era o
cameră unde aşteptau audienţă alte persoane. Prin această cameră au
trecut tot felul de oameni: soldaţi, politicieni, foşti demnitari Thing,
personalităţi” moderne”, poeţi, scriitori, doctori, astrologi, şefii partidului
tineretului, tenismeni, jurnalişti şi chiar un membru al Comisiei de Control
a Cuomintangului. Poliţia japoneză de la Giang Iuan, care ocupa o casă
vizavi, nota zilnic pe toţi cei care veneau şi plecau. De câte ori ieşeam în
oraş, eram urmat de un poliţist în civil.
Situaţia economică la Giang Iuan era mult mai rea decât în Oraşul
Interzis, dar eu aveam, totuşi, o avere considerabilă. Adusesem cu mine o
mare cantitate de valori; o parte din acestea au fost convertite în bani depuşi
în bănci străine pentru care primeam dobândă, iar altă parte fusese
schimbată în proprietăţi imobiliare pentru care încasam chirii lunare. Mai
aveam moşii întinse de-o parte şi de alta a Marelui Zid, suprafeţele exacte nu

239
le cunosc, dar am citit într-o revistă de istorie că proprietăţile împăratului se
întindeau pe o suprafaţă de circa 120.000 ha. Pentru încheierea contractelor
de arendare a terenurilor mele sau vânzarea lor, guvernul naţional şi Casa
Thing înfiinţaseră un birou special pentru „proprietatea privată a
împăratului”. Partea ce ne revenea din vânzările unora din aceste proprietăţi
constituia una din sursele noastre importante de venituri. În afară de
aceasta, aşa cum am arătat mai înainte, mai dispuneam de obiecte de artă
scoase din palat de mine şi Pu Ţie.
După ce m-am mutat la Thienţin, în fiecare lună trebuia să trimit bani la
Peiţing, Fengtien, Thienţin etc. În acest scop am înfiinţat „Biroul de la
Peiţing”, „Biroul pentru Mausoleu şi temple”, „Biroul din Liaoning 155, „Oficiul
pentru clanul imperial”,” Oficiul pentru administrarea proprietăţii private a
împăratului” (la care participau şi oficialităţi republicane). Mai erau şi o serie
de oficiali însărcinaţi cu supravegherea mormintelor de răsărit şi de apus ale
Dinastiei Thing. După cum reiese dintr-un document găsit de mine, numai
pentru Peiţing şi morminte se cheltuiau lunar câte 15.837,84 de iuani, iar
pentru Thienţin sumele cheltuite depăşeau 10 mii de iuani. Cheltuielile cele
mai mari s-au făcut pentru atragerea militariştilor, dar ele nu sunt incluse
în sumele menţionate. Cumpărăturile ocupau 2/3 din cheltuielile lunare,
aici nefiind incluse cheltuielile pentru automobile şi diamante. La Thienţin
am cheltuit chiar mai mult decât la Peiţing pentru cumpărături şi acestea
creşteau lună de lună. Nu mă săturam niciodată să cumpăr piane, ceasuri,
radiouri, haine europene, pantofi din piele, ochelari etc.
Uan Jung era o doamnă din Thienţin şi se pricepea mai bine decât mine
să arunce banii pe obiecte nefolositoare. Dar orice cumpăra ea, voia şi Uen
Siu. Dacă-i cumpăram ceva lui Uen Siu, Uan Jung voia şi ea, ba chiar mai
mult, de teama de a nu-i scădea statutul de împărăteasă. Această competiţie
de cumpărături m-a obligat să le stabilesc o sumă fixă lunară. Natural că
pentru Uan Jung am stabilit o sumă mai mare – 1000 de iuani, iar pentru
Uen Siu 800. Mai târziu, având dificultăţi financiare, subvenţiile lor au fost
reduse la 300 şi 200 de iuani pe lună. În ce priveşte cheltuielile mele
personale, sigur că nu mi-am impus nicio limită.

155 Biroul Liaoning – în provincia cu acelaşi nune din Nord-Estul Chinei.

240
Rezultatul acestor extravaganţe nesăbuite a dus la apariţia şi la Giang
Iuan ca şi în Oraşul Interzis unor dificultăţi financiare; „câteodată eram în
imposibilitatea de a ne achita chiria şi chiar salariile „miniştrilor particulari”
şi „consilierilor”.
Am cheltuit sume incalculabile pe cantităţi enorme de lucruri
nefolositoare, eram mai convins cum nu fusesem niciodată pe vremea lui
Johnston că toate lucrurile străine erau bune şi totul în China, cu excepţia
sistemului imperial, era prost.
O lamelă de chewing-gum ori o aspirină Bayer erau suficiente ca să mă
facă să oftez şi să-mi închipui că toţi chinezii erau idioţi iar străinii erau cei
mai inteligenţi. Desigur, eu nu mă socoteam printre aceşti chinezi idioţi,
deoarece mă consideram superior supuşilor mei şi totodată îmi închipuiam
că şi acei străini inteligenţi mă socoteau la fel.
Tratamentul de care mă bucuram în concesiune a fost un tratament de
care nu s-a mai bucurat niciun chinez. În afară de japonezi, consulii şi
militarii americani, englezi, francezi, italieni, precum şi directorii unor firme
străine erau foarte respectuoşi cu mine şi mi se adresau cu „Maiestatea
Voastră Imperială”. Cu prilejul zilelor naţionale, mă invitau la paradele
militare, să le vizitez garnizoanele şi să văd noile avioane sau vase de război
care sosiseră; cu prilejul Anului Nou şi a zilei mele de naştere, veneau cu
toţii să-mi prezinte felicitări...
Cu puţin timp înainte de a pleca la Thienţin, Johnston mi-a prezentat pe
consulul englez şi pe comandantul garnizoanei britanice. Aceştia, la rândul
lor, mi-au prezentat pe succesorii lor iar succesorii lor pe alţii, aşa că
legăturile mele cu comandamentul britanic au continuat. Când ducele de
Gloucester, cel de-al treilea fiu al regelui George al V-lea al Angliei, a trecut
prin Thienţin m-a vizitat şi i-am oferit o fotografie de a mea pentru tatăl său.
Mai târziu regele George al V-lea mi-a trimis o scrisoare de mulţumire şi o
fotografie de a sa pe care am primit-o prin intermediul consulului general
englez. Am mai făcut schimb de fotografii şi cu regele Italiei, prin intermediul
consulului general italian. Am vizitat multe garnizoane străine şi am asistat
la multe parăzi militare. Când aceşti soldaţi străini, prezenţi pe pământul
Chinei în baza Tratatului din 1901 recunoscut de străbuna mea,

241
împărăteasa Ţhî Si, treceau prin faţa mea mărşăluind, înconjuraţi de o
splendoare marţială, mă simţeam foarte satisfăcut, considerând că felul în
care mă tratau denota că ei mă considerau tot împărat.
La Thienţin era un club al englezilor, foarte elegant, denumit „Country
Club” în care nu aveau permisiunea să intre decât marii oameni de afaceri
străini; chinezii nu aveau voie nici măcar să se apropie de uşă, eu fiind
singura excepţie.
Eram liber să intru şi chiar să-mi aduc şi membrii familiei, bucurându-mă
de plăcerea de a fi un „chinez privilegiat”.
Pentru a semăna cu un gentleman din paginile revistei „Esquire”, îmi
cumpăram cele mai scumpe haine şi diamante de la prăvăliile străine ca
Whiteway, Laidiaw & Co, etc. De câte ori ieşeam, îmi puneam cel mai nou
costum din stofă englezească. Totdeauna aveam ac de cravată, butoni şi
inele cu diamante, „baston de gentleman” şi ochelari cu lentile Zeiss. Corpul
meu emana un miros de santal combinat cu loţiune Max Factory şi apă de
colonie. Eram totdeauna însoţit de doi sau trei câini alsacieni şi de soţia şi
concubina mea ciudat îmbrăcate.
Modul acesta al meu de viaţă la Thienţin a fost criticat de multe ori de Cen
Paoşen şi Hu Ţăiuan.
Ei nu s-au opus niciodată cheltuielilor mele nesăbuite şi nici relaţiilor
mele cu străinii, dar când mergeam să mă tund sau când mergeam la teatru
sau la film în oraş, îmbrăcat în haine vestice, de fiecare dată îmi ţineau lecţii
despre demnitatea imperială. Protestele repetate neavând niciun efect, Hu
Ţăiuan mi-a înaintat un memoriu prin care-mi cerea permisiunea de a se
retrage. Hu Ţăiuan îşi mai ceruse demisia o dată.
Într-o zi am fost cu Uan Jung la teatru să-l vedem pe Mei Lanfang 156.
Acolo l-am întâlnit pe Hu Ţăiuan care, văzându-mă în acest loc, a considerat
că mi-am pierdut demnitatea imperială. La înapoiere şi-a înaintat demisia.
L-am rugat să rămână, promiţându-i că-i voi urma sfaturile şi i-am oferit
două blănuri de vulpe; supărarea lui s-a transformat în bucurie. M-a lăudat
ca fiind un „conducător ilustru” şi ambele părţi au fost mulţumite. De data
aceasta, faptul că m-am dus la frizerie în oraş i-a provocat o nouă cerere de

156 Actor renumit din opera clasică care interpreta roluri de femeie.

242
demisie. Am procedat ca şi prima dată.
În primul an după ce m-am mutat la Thienţin, la cea de-a 20-a aniversare
a zilei de naştere a lui Uan Jung, tatăl ei a invitat o orchestră străină. Cum a
aflat de acest lucru un bătrân, fost demnitar Thing, a venit la mine să
protesteze că „muzica străină are un sunet jalnic” şi că nu-i posibil să cânte
o asemenea orchestră la ziua împărătesei. Demnitarul a primit 200 de iuani
şi s-a renunţat la orchestră. Astfel am început să fac daruri miniştrilor care
mă criticau.
Începând de atunci şi până la arestarea mea după război, nu am mai fost
niciodată la teatru sau la frizerie în oraş.
Am ţinut seama de obiecţiile lui Hu nu de teama că acesta se va plânge
din nou de purtarea mea, ci pentru că am considerat că avea dreptate când
spunea că nu este de demnitatea mea să merg la teatru. Pot să dau un
exemplu din care reiese. „progresul” ce-l făcusem Ulterior, când un prinţ
suedez a venit la Thienţin şi a cerut să-l primesc, am refuzat deoarece îi
văzusem în ziar fotografia împreună cu Mei Lanfang. Am considerat că îşi
pierduse demnitatea de prinţ şi, pentru a-mi arăta dezaprobarea, am refuzat
să-l primesc.
Hu Ţăiuan, Ting Jenceang şi ceilalţi membri ai grupării lui Cen Paoşen în
ultima perioadă îşi pierduseră orice speranţă în legătură cu restauraţia şi n-
au mai îndrăznit să încerce nimic. În aceasta consta deosebirea dintre ei şi
Geng Siaosu, Luo Geniu şi alţii. Prima grupare dădea o mai mare importanţă
demnităţii imperiale decât gruparea lui Geng. Aceasta a fost cauza pentru
care le urmam ascultător sfaturile. Deşi am găsit că multe din sugestiile lor
erau fanatice, le acceptam deoarece exprimau loialitatea lor. Ducând o viaţă
bizară, într-o concesiune străină, n-au uitat niciodată poziţia mea de
„împărat”.
În 1927, după moartea lui Cang Iouuei, discipolul lui, Su Liang, mi-a
cerut să-i acord, post-mortem, titlul de „reformist” 157. Iniţial m-am gândit să-
i acord acest titlu. Cu un an înainte de moarte, Cang venea deseori la Giang
Iuan să mă vadă. Prima dată când ne-am întâlnit, mi-a făcut căthou cu faţa

157 Exista regula ca după moartea membrilor familiilor nobiliare să li se acorde post-
mortem un titlu care să reflecte activitatea pe care au desfăşurat-o în tinpul vieţii.

243
scăldată în lacrimi şi mi-a vorbit despre „bunătatea” ce i-a fost arătată de
către împăratul Cuang Su şi împărăteasa Long Iu; ulterior a făcut unele
deplasări prin ţară cu scopul de a atrage susţinători pentru restauraţie;
totodată a cerut discipolilor lui să facă propagandă în rândurile chinezilor
din străinătate în favoarea restauraţiei. „China nu poate fi salvată fără
restaurarea dinastiei”. Înainte de moarte, a cerut lui U Pheifu şi celorlalţi
care se aflau la putere să restaureze sistemul imperial. Am considerat atunci
că având în vedere toate aceste lucruri ar fi fost bine să-i acord titlul de
„reformist”. Însă Cen Paoşen s-a opus. După părerea lui, loialitatea faţă de
dinastie nu putea fi apreciată numai după „coada de păr din cap” şi nici
activitatea practică pentru restauraţie nu putea fi luată drept bază a
loialităţii, El a declarat că „Cang Iouuei nu a fost consecvent, el a apărat
China şi nu Marele Imperiu Thing, el a uneltit împotriva împărătesei Ţhî Si,
lucru pentru care nu poate fi iertat”, Hu Ţăiuan şi alţii au fost în deplin
acord cu Cen Paoşen în această privinţă. Geng Siaosu a mai spus că, la
vremea respectivă, împăratul Cuang Su a fost victima lui Cang Iouuei. În
felul acesta am mai primit încă o lecţie cu privire la „loialitate” şi am refuzat
să-i acord lui Cang Iouuei post-mortem titlul de reformist.
Când, în 1931, fără să mă aştept la aşa ceva, consoarta Uen Siu a cerut
divorţul, veteranii m-au sfătuit să emit un edict prin care s-o retrogradez din
rangul de consoartă, iar eu, desigur, am fost de acord.
Cererea de divorţ a lui Uen Siu m-a făcut să mă gândesc la relaţiile
noastre anormale de soţ şi soţie. Motivul invocat de ea nu era de ordin
sentimental şi nici în legătură cu viaţa searbădă din Giang Iuan. Chiar dacă
aş fi avut o singură soţie, aceasta n-ar fi dus o viaţă prea plăcută cu mine,
care, în afară de restauraţie, nu mă mai interesam de nimic. O spun cu
toată sinceritatea: eu n-am ştiut ce înseamnă dragostea şi dacă pentru alţii
bărbatul şi femeia aveau drepturi egale în căsătorie, relaţiile dintre mine,
soţie şi consoartă erau relaţii între stăpân şi sclavele sale.
Încă din copilărie Uen Siu fusese educată să accepte rolul inferior de
femeie în societatea feudală. Înainte de a împlini 14 ani, şi-a început viaţa de
„consoartă imperială”, deci concepţiile cu privire la îndatoririle faţă de
suveranul şi soţul ei îi erau foarte clare. Faptul că în aceste circumstanţe a

244
îndrăznit să ceară divorţul a fost un act de mare curaj. Ea a trecut peste
toate obstacolele spre a obţine divorţul, însă după aceasta s-a confruntat cu
multe greutăţi. Unii spuneau că ea a cerut divorţul la îndemnul familiei, spre
a căpăta o pensie alimentară substanţială. În realitate, greutăţile pe care i le-
au creat membrii familiei ei n-au fost mai mici decât cele create de alţii. Am
auzit că din pensia de 50 de mii de iuani i-a rămas foarte puţin după ce a
plătit avocaţii, intermediarii şi după ce familia şi-a luat cât a vrut; iar ea a
suferit enorm din punct de vedere psihic. Un frate de-al ei a publicat în
presa din Thienţin o scrisoare deschisă în care o acuza de ingratitudine faţă
de Casa Thing.
S-a zis că Uen Siu a fost forţată de „împărăteasa” TJan Jung să divorţeze,
dar, deşi nu acesta este întregul adevăr, constituie totuşi unul din motivele
divorţului.
Nu prea ştiu ce s-a mai întâmplat cu Uen Siu după divorţ, în afară de
faptul că a lucrat ca învăţătoare la o şcoală elementară din Thienţin şi a
murit în anul 1950. Nu s-a recăsătorit niciodată.

CAPITOLUL V – PLECAREA ÎN SECRET ÎN NORD-EST

1 Nelinişti în „Grădina Liniştită”

În iulie 1929 m-am mutat din Giang Iuan în Thing Iuan – Grădi) a
liniştită. Iniţial aceasta a avut o altă denumire şi schimbarea pe care eu am
făcut-o nu a fost lipsită de semnificaţie.
În cursul Expediţiei împotriva Nordului, puterea Cuomintangului s-a
extins până în Nordul Chinei. Militariştii cu care eram în termeni buni au
fost învinşi, iar cele trei provincii din Est, în care-mi pusesem mari speranţe,
au declarat credinţă guvernului de la Nanţing. Toţi cei din Giang Iuan erau
disperaţi. O parte din veteranii Thing care se aflau în anturajul meu şi o
parte din miniştrii particulari s-au risipit care încotro; în afară de cei mai

245
apropiaţi colaboratori – Geng Siaosu, Luo Geniu şi alte câteva persoane,
nimeni n-a mai pomenit de restauraţie. Chiar şi Cen Paoşen, care vorbea tot
timpul despre restauraţie, acum nu mai scotea niciun cuvânt. Singura
problemă la care se gândeau era modul în care mă va trata pe mine, ultimul
împărat, noua dinastie a lui Ciang Caişec.
Personal mă aflam într-o stare acută de nesiguranţă. Dar neliniştea
aceasta n-a ţinut prea mult. Şi curând am constatat că războiul civil
continua şi în condiţiile existenţei guvernului de la Nanţing, aşa cum
continuase şi pe vremea regimului militarist de la Peiţing. „Unificarea” făcută
de Ciang Caişec devenea din ce în ce mai iluzorie. Astfel, la Giang Iuan au
reînviat vechile visuri. Se părea că marea operă de unificare putea fi
înfăptuită numai de împărat, punct de vedere exprimat nu numai de
veteranii Thing aflaţi în serviciul meu dar chiar şi de ofiţerii de la Marele Stat
Major japonez, care veneau săptămânal să-mi „vorbească” despre evoluţia
situaţiei. Denumirea pe care am dat-o – Grădina liniştită – noii mele locuinţe
nu însemna că voiam pacea şi liniştea în ţară ci că intenţionam să aştept în
linişte ocazia pentru restauraţie.

246
După doi ani de aşteptare zilnică în Grădina liniştită, în vara anului 1931
am primit unele veşti.
Cu două luni înainte de „Incidentul din 18 septembrie”, fratele meu mai
tânăr, Pu Ţie, care era la studii în Japonia, se pregătea să vină în China în
vacanţă, când a primit, pe neaşteptate, o invitaţie. Un comandant de
batalion, Yoshioka Yasunori, l-a invitat să vină în vizită la el câteva zile,
înainte de a se întoarce în China. Acesta fusese pe vremuri ofiţer de stat
major la comandamentul armatei japoneze din Thienţin şi venea, deseori, la
Giang Iuan să-mi facă prezentarea situaţiei. Pu Ţie, care-l cunoştea, a
acceptat invitaţia, bucurându-se de ospitalitatea lui Yoshioka şi a soţiei sale.
La plecare, Yoshioka l-a luat deoparte şi i-a spus cu gravitate:” Când ajungi
la Thienţin să-i spui fratelui tău că Giang Ţuolin are o comportare
inadmisibilă şi în curând în Manciuria se va întâmpla ceva... îl rog pe
împăratul Stian Thong să aibă grijă de el, situaţia nu este fără speranţă. „Pu
Ţie mi-a spus toate acestea pe 10 iulie când a ajuns la Thienţin. La 29 iulie
vicontele japonez Mizuno Katsukuni mi-a cerut o vizită; l-am primit în
prezenţa lui Geng Siaosu şi Pu Ţie. La această întâlnire protocolară
obişnuită el mi-a făcut un cadou neobişnuit: un evantai japonez pe care
scria:” Cerul nu va permite să fie învins Cou Ţien, atâta timp cât există un
Fan Li158.
Înainte de a se întoarce în China, vicontele Mizuno l-a căutat pe Pu Ţie şi
i-a vorbit despre evantai şi despre semnificaţia cupletului. Pu Ţie mi-a
transmis o scrisoare prin care m-a informat despre acest lucru. Cupletul se
referea la o poveste despre un război civil în Japonia între dinastiile din nord
şi sud. Împăratul Godaigo, care era sub dominaţia şogunatului Kamakura, a
pornit o răscoală împotriva lui Kamakura dar a (fost înfrânt, capturat şi
exilat la Oki. În timpul exilului, un luptător a gravat acest cuplet pe
trunchiul unui vişin spre a-i da un semn împăratului. Mai târziu acest „Kou
Ţien” japonez a învins şogunatul, ajutat de un grup de „Fan Li” şi s-a întors
la Kyoto. Aceasta a fost începutul „Restauraţiei Kemmu”. Povestea spusă de
Mizuno s-a oprit aici. El n-a mai spus că după mai puţin de trei ani de la

158 Cou Ţien a fost regele statului Iue în Perioada Primăvară Toamnă (770-476) ce a fost
învins de statul U. Miniştrii Fan Li l-a ajutat pe regele Cou Ţien să-şi distrugă adversarii –
statul U.

247
întoarcerea la Kyoto împăratul Godaigo a fost alungat din nou de
conducătorul militar Ashikaga Takauji. Desigur că nu m-a interesat această
istorie. Pentru mine a fost important semnul transmis de japonezi. Situaţia
din Nord-Estul Chinei era din zi în zi mai încordată. Am visat câteva nopţi la
rând că sunt iarăşi pe tronul imperial. Tocmai în acest moment am primit
semnalul, care, indiferent dacă a pornit dintr-o grijă particulară faţă de mine
sau din alte intenţii, el a însemnat chemarea de a se trece la acţiune.
Atacul japonez din 18 septembrie de la Şeniang şi retragerea trupelor
chineze au înviorat atmosfera din Grădina Liniştită. Cum am auzit asemenea
veşti, am dorit cu ardoare să plec în Nord-Est, dar ştiam că acest lucru era
imposibil fără acordul japonezilor. Geng Siaosii mi-a spus că situaţia la
Şeniang era încă confuză şi m-a sfătuit să nu fiu îngrijorat, mai devreme sau
mai târziu japonezii vor veni să-l invite pe împărat. În momentul de faţă, cel
mai bun lucru era să stabilesc contacte cu cât mai multe persoane posibil.
Ca urmare, am hotărât să-l trimit pe Liu Siangie să contacteze oficialităţile
japoneze cu funcţiile cele mai înalte din Nord-Est – Uchida, Yasuda şi Honjo
Shigeru. L-am trimis de asemenea pe Tung Ţîsu în Nord-Est să vadă care era
starea de spirit a veteranilor Thing. Alt membru din anturajul meu, Şang
Iening, se gândea să se întâlnească cu militarii din Nord-Est cu care avea
relaţii. La scurt timp după plecarea lor, prezicerea lui Geng Siaosii s-a
adeverit. Armata japoneză Cuantung a trimis un emisar să mă vadă.
În după-amiaza zilei de 30 septembrie, interpretul Yoshida de la
garnizoana japoneză din Thienţin a venit la Grădina Liniştită şi mi-a
transmis invitaţia comandantului japonez, generalul locotenent Kashii
Kohei, de a merge neînsoţit la comandant, să discutăm o chestiune
importantă. Am plecat plin de speranţe la garnizoana japoneză din Templul
Haicuang159. Ajungând acolo, am fost întâmpinat la intrarea locuinţei sale de
însuşi generalul Kashii. Am intrat în salon, unde am văzut două persoane
aşteptând respectuos în poziţie de drepţi: unul era Luo Geniu în robă şi
vestă chinezeşti şi celălalt un străin în haine europene. După felul cum
stătea aplecat, am bănuit că era japonez. Kashii mi l-a prezentat: se numea
Kaeisumi Toshiichi, ofiţer de stat major al Armatei Cuantung, trimis de

159 Raza mării.

248
colonelul Itagaki. După ce mi l-a prezentat, generalul Kashii a părăsit
salonul.
Rămăseserăm trei persoane. Luo Geniu, foarte respectuos, mi-a cerut
permisiunea să-mi înmâneze o scrisoare. Era de la o rudă a mea
îndepărtată, Si Siu, ofiţer la statul major al lui Giang Ţuosiang, şef adjunct
al securităţii publice din Nord-Est, fost preşedinte al provinciei Ţilin 160.
Profitând de faptul că Giang Ţuosiang nu se afla în localitate, Şi Siu a dat
ordin să fie deschise porţile oraşului Ţilin pentru a-i întâmpina pe japonezi şi
astfel aceştia au cucerit oraşul fără a trage un glonţ. În scrisoarea sa, el
spunea că ocazia pe care o aştepta de 20 de ani (de la revoluţia din 1911) a
sosit şi mă ruga să nu scap prilejul, să plec imediat spre „locurile de unde s-
au ridicat strămoşii noştri”, să sprijin marele plan, Mai spunea, de
asemenea, că puteam cuceri Nord-Estul Chinei cu sprijinul japonezilor, în
primul rând Manciuria şi apoi tot ce se afla dincolo de Marele Zid. Îndată ce
voi ajunge la Şeniang, în provincia Ţilin se va proclama restauraţia.
Luo Geniu a aşteptat până am terminat de citit scrisoarea, apoi a mai
repetat şi el ideile principale cuprinse în ea, după care mi-a vorbit despre
activitatea depusă de el şi despre „ajutorul dezinteresat” din partea Armatei
Cuantung. După spusele lui, „restauraţia” se va putea realiza în tot Nord-
Estul Chinei în câteva zile, iar cele 30 de milioane de supuşi ai mei de aici
aşteptau întoarcerea mea; Armata Cuantung a fost de acord cu restauraţia
şi l-a trimis pe Kaiesumi să mă contacteze. Totul fusese pus la punct; se
aştepta hotărârea mea de plecare pentru a fi preluat de un vas militar
japonez care mă va duce la Talien. Era atât de emoţionat când mi-a relatat
toate acestea, că faţa i se înroşise, tremura din tot corpul şi ochii parcă-i
ieşiseră din orbite.
M-am uitat la Luo Geniu, apoi la Kaiesumi şi nu mă puteam hotărî. Era
clar că această apariţie a lui Luo era diferită de alte dăţi: în primul rând,
discuţia avea loc la comandamentul armatei japoneze, de faţă fiind şi
reprezentantul Armatei Cuantung; în al doilea rând, el avea în mână
scrisoarea personală a lui Si Siu; în al treilea rând, cu o zi înainte presa din
Talien publicase o ştire: „populaţia din Şeniang se pregăteşte să-l întâmpine

160 Provincie în Nord-Estul Chinei.

249
pe fostul împărat Thing” iar ziarele din Thienţin erau pline de ştiri privind
retragerea trupelor chineze şi referitoare la faptul că Anglia părtinea Japonia
la Liga Naţiunilor. Se părea că exista posibilitatea ca armata japoneză să
domine Nord-Estul Chinei, ceea ce corespundea speranţelor mele. Am
considerat totuşi că era bine să mă sfătuiesc cu Cen Paoşen şi Geng Siaosu.
Le-am spus lui Luo şi Kaiesumi, că voi da răspunsul după ce mai
chibzuiesc. Îndată a apărut generalul Kashii, care nu ştiu unde fusese
ascuns până atunci. Mi-a spus că aş fi putut fi în pericol dacă mai
rămâneam la Thienţin şi spera că voi ţine seama de sfatul colonelului Itagaki
şi voi pleca în Nord-Est. În maşină, la întoarcere, m-am gândit că spusele lui
puteau fi adevărate. Suspiciunile mele au fost înlocuite de bucurie. Nu mă
aşteptam însă ca, întorcându-mă la Grădina Liniştită, să fiu dezamăgit.
Primul care s-a opus acestei idei a fost Cen Paoşen; au urmat Hu Ţăiuan
şi profesorul lui Uan Jung, Cen Ţengşou. După ce au ascultat explicaţiile
mele, ei au considerat că Luo Geniu, ca de obicei, a fost iarăşi nechibzuit şi
că nu trebuia să mă încred prea uşor într-un colonel, chiar dacă era
reprezentantul Armatei Cuantung. Mi-au spus că situaţia din Nord-Est,
atitudinea reală a puterilor internaţionale şi tendinţa opiniei publice nu erau
încă clare, înainte de a adopta orice decizie ar trebui să aştept cel puţin până
ce Liu Siangie se va întoarce din misiunea sa de investigaţii. Am scuturat din
cap nervos auzind acest sfat care mă dezamăgea.
„Si Siu nu minte în scrisoarea sa”, am spus.
Cen Paoşen, în vârstă de 84 de ani, auzindu-mi spusele, a părut foarte
încurcat şi după ce a ezitat puţin a spus îndurerat: „Restaurarea vechii
ordini a fost totdeauna speranţa umilului Vostru supus, întrucât este
normal ca cerul să se conformeze dorinţelor poporului. Dar să acţionezi
nesăbuit în actuala situaţie confuză ar putea să ne ducă la dificultăţi
inexplicabile”.
Văzând că aceşti bătrâni nu pot fi convinşi, am trimis imediat să fie
chemat Geng Siaosu. Acesta, deşi avea 71 de ani, era plin de vigoare, şi mi-
am imaginat că va fi încântat de invitaţia făcută de Armata Cuantung şi
scrisoarea lui Si Siu. Teoriile lui cu privire la „porţile deschise”, „ajutorul
străin”, „cele trei succesiuni” etc. M-au dus la situaţia de a trece de o

250
singură parte.
Cu puţin timp înainte, la sfatul lui, am scris o dedicaţie pentru Mussolini,
pe care el îl admira foarte mult. El spusese cândva: „Italia va deveni cu
siguranţă unul din hegemonii Vestului; Marele Imperiu Thing se va ridica
din nou în Est: lumea va fi împărţită între cei doi, aceasta fiind voinţa
cerului”.
Pentru a-l susţine pe viitorul meu prim-ministru în „cămaşă neagră”, în
primăvara acelui an i-am cerut tatălui meu să o căsătorească pe cea de-a
doua soră a mea cu nepotul lui Geng Siaosu, acordându-i astfel înalta cinste
de a fi „rudă a împăratului”. Am fost sigur că Geng Siaosu se va manifesta
altfel decât Cen Paoşen, dar, spre dezamăgirea mea, nu a fost aşa.
„După căderile şi ridicările din trecut, apar noi zori. Restauraţia va începe,
fără îndoială, din Manciuria şi nu poate fi împiedicată, chiar dacă japonezii
nu” salută pe Maiestatea Voastră „a spus el. După un moment de gândire, a
adăugat:” Oricum, e mai sigur să aşteptăm până se întoarce Tung Ţâsii”.
Sensul acelor cuvinte era asemănător cu cele spuse de Cen Paoşen: nu
erau întrunite încă toate condiţiile.
În realitate, el nu se gândea decât la felul în care să-l înlăture pe Luo
Geniu.
Conflictul dintre cei doi începuse cu câteva zile înainte de a merge la
comandamentul japonez. În acea zi, am primit două scrisori din Nord-Est:
una de la Luo Geniu şi cealaltă de la Pu Uei. Ambii îmi cereau „dezlegare”
pentru „mână liberă” ca să poată acţiona pentru cauza mea. După spusele
lor, sosise timpul, toate contactele fuseseră făcute, lipseau numai actele de
învestire a lor. I-am vorbit despre aceasta lui Geng Siaosu, care s-a
împotrivit spunând: „Acest lucru în niciun caz nu trebuie făcut. Aşa ceva ar
leza prestigiul Maiestăţii Voastre.”
Geng Siaosii se temea că voi fi monopolizat de Luo Geniu, dar nu mi-am
dat seama de aceasta. Eu credeam că, în mod normal, toţi erau pentru a
aştepta mesagerii care plecaseră în Nord-Est şi, îndată ce aceştia se vor
întoarce, vom trece la acţiune.
Situaţia în Grădina Liniştită era din ce în ce mai neliniştită. Totodată, aici
s-a petrecut un nou fapt neaşteptat.

251
2. Divergenţe de păreri între japonezi

Fără a mai aştepta ca în Grădina Liniştită să se ajungă la unitate de


păreri, a doua zi viceconsulul japonez din Thienţin a venit să mă vadă.
Consulatul ştia totul despre vizita mea la comandamentul japonez. El mi-a
declarat că înţelege starea mea de spirit şi circumstanţele în care mă aflu,
dar ar fi mai bine să acţionez cu prudenţă şi pentru moment să rămân la
Thienţin. Răspunzând de protecţia mea, sunt obligaţi să-mi dea acest
avertisment.
Începând de la această dată, viceconsulul japonez nu a mai venit la mine
personal, ci îmi trimitea sfaturi prin intermediul lui Cen Paoşen şi nepotul
lui, ori prin Geng Siaosii şi fiul acestuia. Pe de altă parte, Yoshida,
interpretul comandamentului japonez, îmi spunea mereu că militarii
japonezi sunt hotărâţi să mă ajute să-mi recapăt tronul, dar că cel mai bine
ar fi să plec imediat în Nord-Est.
Pe atunci aveam noi păreri cu privire la armata şi guvernul japonez,
diferite de cele ale lui Cen Paoşen. El credea că dintotdeauna a fost normal
ca civilii să conducă activitatea politică şi de aceea avea legături numai cu
ministrul japonez, iar nepotul său numai cu consulatul şi cu oamenii politici
de la Tokyo. El susţinea cu hotărâre că nu trebuia să fac ce-mi spuseseră
militarii, în absenţa unei indicaţii de la Tokyo. Opinia mea era diferită.
Consideram că destinul meu se afla în mâinile militarilor, nu al politicienilor.
Nu aveam nici păreri autorizate, nici informaţii în acest sens, dar am ajuns
la această concluzie pe baza faptelor evidente. Japonezii, pe de o parte pe
plan diplomatic declaraseră că erau gata să rezolve împreună cu guvernul de
la Nanţing, prin metode paşnice, „neînţelegerile chino-japoneze”, iar pe de
altă parte Armata Cuântung îşi continua înaintarea şi atacul asupra
armatelor chineze în retragere. Pe atunci, deşi nu prea înţelegeam că cele de
mai sus, la fel ca şi atitudinea lui Ciang Caişec şi Uan Ţinguei, care pe de-o
parte declarau că opun rezistenţă iar pe de altă parte cedau duşmanului
pământul ţării, erau în realitate două metode de a înşela lumea, totuşi am

252
sesizat că elementul decisiv în soluţionarea acestei probleme erau militarii
japonezi. Cen Paoşen a arătat că atitudinea moderată a puterilor străine
trebuia să ne dea de gândit, dar eu nu vedeam în acelaşi fel această
problemă. La scurt timp după vizita la comandamentul japonez, generalul
Burneli Nugent, comandantul trupelor britanice din Thienţin, a venit, pe
neaşteptate, să mă vadă la Grădina Liniştită. El mi-a prezentat „felicitări
personale” în legătură cu prilejul ce mi-a fost creat de „Incidentul din 18
septembrie” şi a mai spus: „Dacă Maiestatea Voastră va putea reveni pe
tronul Marei Manciurii, supusul vostru Nugent este dispus să fie un soldat
sub steagul cu dragon”161. Acest lucru adeverea spusele lui Geng Siaosii cu
privire la faptul că Anglia părtineşte Japonia. Îndată după aceea, am primit
vizita lui Johnston, de care mă despărţisem de mult. După, spusele lui,
acum se afla în China ca reprezentant al Foreign Officeului şi venise să
rezolve problemele rămase în suspensie în legătură cu retrocedarea
Ueihaiueiului. A folosit acest prilej spre a mă vedea. Şi-a exprimat bucuria în
legătură cu viitorul meu şi m-a rugat să-i scriu o prefaţă la cartea sa
„Amurgul Oraşului Interzis”. Mi-a spus că va adăuga la această carte un
capitol intitulat: „Dragonul se întoarce acasă”.
Veştile aduse de Liu Siangie şi Tung Ţîsu din Nord-Est de asemenea au
constituit o încurajare pentru mine. Primul care s-a întors a fost Tung Ţîsu.
El mi-a spus că veteranii Thing cu care s-a întâlnit la Şeniang consideră că a
venit timpul şi nu trebuia să mai amân. Ulterior s-a întors şi Liu Siangie. El,
cu toate că nu putuse să se întâlnească cu Uchida sau Honjo, ceea ce m-a
făcut să-mi pierd speranţele, a reuşit totuşi să se întâlnească cu colonelul
Itagaki, comandant de stat major al Armatei Cuantung, şi cu Ţin Liang,
veteran al Dinastiei Thing. Acest lucru a demonstrat că ceea ce-mi spusese
Luo Geniu şi Kaiesumi era adevărat. Ţin Liang fusese foarte optimist
afirmând că: „Totul la Fengtien este pregătit, nu-l aşteptăm decât pe
Maiestatea Sa”. Liu Siangie fusese şi la Ţilin şi constatase că cele spuse de
Luo „Geniu erau adevărate: armata japoneză controla deja întreaga provincie
şi Si Siu şi ceilalţi erau gata în orice moment să sprijine restauraţia.
În afară de aceasta, atunci începuseră să circule nişte zvonuri, ceea ce m-

161 Se referă la steagul Chinei în timpul Dinastiei Ţhing.

253
a determinat să vreau să plec cât mai repede. Ziariştii din Thienţin căpătau
foarte repede informaţii, aşa se face că vizita mea la garnizoana japoneză a
fost cunoscută imediat. Unele ziare chiar au publicat ştirea, că deja m-am
îmbarcat pe un vas, şi am plecat în Nord-Est. Totodată, zvonuri provenind
dintr-o sursă necunoscută anunţau că chinezii au luat unele măsuri
împotriva mea. Eram convins că nu puteam să mai rămân în Thienţin.
L-am trimis pe Geng Ciui, fiul lui Geng Siaosu, să-i facă o vizită
consulului general japonez şi să-i spună că, dacă n-a venit încă timpul să
plec la Şeniang, voi pleca mai întâi la Luşun, unde voi fi mai în siguranţă
decât la Thienţin. Consulul a replicat că nu era nevoie să plec la Luşun şi i-a
spus lui Geng Ciui să-mi transmită că Uchida Yasuda – directorul general al
căilor ferate din Manciuria, nu va fi de acord să plec atunci. Uchida este un
veteran politician, foarte respectat de armată, şi ar fi bine, să acţionez cu
prudenţă; în ce priveşte securitatea, el îşi asumă întreaga responsabilitate.
Consulul a încheiat spunând că intenţionează să aibă un schimb de păreri
cu generalul Kashii, comandantul garnizoanei. A doua zi, adjunctul său l-a
căutat pe Geng Ciui şi i-a spus că generalul Kashii şi consulul general au
discutat şi niciunul nu era de acord să părăsesc Thienţinul. Această
informaţie mi-a creat o mare confuzie. L-am invitat la mine pe interpretul
comandamentului pentru a clarifica situaţia. Spre surprinderea mea, acesta
mi-a spus că n-a avut loc nicio întâlnire între consulul general şi
comandantul garnizoanei şi că generalul Kashii doreşte să plec imediat cu
Kaiesumi. Mi-a sugerat să scriu personal o scrisoare către comandantul
garnizoanei în care să declar că sunt hotărât să plec imediat. Într-o confuzie
totală, am scris scrisoarea. Dar nu ştiu cum s-a făcut că consulul general a
aflat despre aceasta şi l-a căutat în grabă pe Cen Paoşen şi Geng Siaosu să-i
întrebe dacă într-adevăr am scris acea scrisoare...
Eram foarte supărat de fricţiunile dintre autorităţile civile şi militare
japoneze, dar nu ştiam cum trebuia să procedez. Tocmai atunci am primit
cea de-a doua scrisoare de la Liu Siangie, plecat din nou în Nord-Est, care-
mi spunea că a înţeles adevăratele intenţii ale lui Honjo, comandantul
Armatei Cuanfung: atâta timp cât cele trei provincii din Nord-Est nu sunt în
întregime sub controlul Japoniei, e mai bine să aştept până ce vor fi

254
unificate şi situaţia se va stabiliza. Aceasta fiind părerea autorităţii cele mai
înalte care-mi hotăra destinul, n-am avut de ales decât să mă supun şi să
aştept.
De atunci am înţeles că fricţiuni existau nu numai între consulatul şi
garnizoana din Thienţin, dar şi în rândurile Armatei Cuantung. Fără să
vreau am început să fiu îngrijorat în legătură cu unele fenomene: fostul prinţ
de Cung, Pu Uei, sub protecţie japoneză a făcut un pelerinaj la Mausoleul de
Nord din Şeniang; în provincia Liaoning a început să activeze „Societatea
pentru păstrarea Nord-Estului”; principalele personalităţi din Nord-Est au
început să se bucure de un „tratament deosebit” din partea Armatei
Cuantung; au apărut ştiri despre dispariţia lui Tuan Cijui, în care se
menţiona că japonezii vor să-l folosească pentru a instaura puterea lor în
Nord-Estul Chinei. Mi-ar fi fost şi mai greu să suport dacă aş fi aflat atunci
că japonezii au avut diferite intenţii: într-un timp se gândeau să-l folosească
pe Tuan Cijui, după aceea s-au gândit să folosească „Comitetul
administrativ din Nord-Est”, mai târziu au intenţionat să-l folosească pe Pu
Uei pentru a instaura „imperiul luminos” şi alte intenţii înfricoşătoare.
După ce le-am spus lui Luo Geniu şi Kaiesumi că, deocamdată, nu voi mai
pleca, zilele mi se păreau ani în aşteptarea veştilor. În această perioadă de
aşteptare am emis numeroase „edicte imperiale”. Printre altele, am trimis doi
nepoţi de ai mei, Sien Iuan şi Sien Ţi, care abia absolviseră şcoala japoneză
de cadeţi, în Nord-Est să câştige favoarea unor prinţi mongoli şi să-i atragă
pe Giang Haipeng, Cui Fu şi alţii, care fuseseră printre primii ce se
alăturaseră armatei de ocupaţie japoneză. La cererea ataşatului militar
japonez, am adresat scrisori lui Ma Giangşan, care luptase împotriva lui
Giang Haipeng, şi prinţilor mongoli naţionalişti, sfătuindu-i să se împace. L-
am numit pe Giang Haipeng comandantul armatei independente din
Manciuria şi Mongolia; pe Ma Giangşan comandant suprem al armatei de
Nord şi pe Cui Fu comandant al armatei de Vest; lui Sien Iuan şi Sien Ţi le-
am acordat grade militare. Am pregătit un număr de edicte în alb pentru
acordarea de grade militare care nu trebuiau decât să fie completate cu
numele...
Trebuie să menţionez că atunci am ascultat propunerile lui Geng Siaosu şi

255
am trimis oameni direct în Japonia să acţioneze. După ce l-am refuzat pe
Luo Geniu şi el m-a părăsit, Geng Siaosu şi-a modificat atitudinea aparentă
de prudenţă, trecând de la opinia că trebuia să aşteptăm la combaterea ideii
de aşteptare, pronunţându-se pentru acţiuni îndrăzneţe. El socotea că a
sosit momentul la care se referiseră în discuţiile anterioare japonezii. În
acelaşi timp, şi-a dat seama că eram disputat între anumiţi oameni şi mi-a
propus să trimit pe cineva la Tokyo să acţioneze. Această schimbare bruscă
de atitudine la el nu numai că nu m-a surprins, dar m-a bucurat foarte
mult. Fără să ştie Cen Paoşen, am acceptat sugestia lui Geng Siaosu şi l-am
trimis pe profesorul de limba japoneză al fratelui meu în Japonia, să intre în
contact cu Minami Jiro, noul ministru al armatei, şi Toyama Mitsuru, şeful
societăţii „Dragonul Negru”. Am copiat, după ciorna făcută de Geng Siaosu,
câte o scrisoare pentru fiecare dintre aceştia. Mai târziu, în 1946, la
Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul îndepărtat de la Tokyo, când
Minami Jiro a dat acea scrisoare avocatului pentru a-i servi în apărare, de
teamă că după ce mă voi întoarce în ţară voi fi judecat, am negat
autenticitatea acesteia, ceea ce a provocat un val de proteste.
În felul acesta, pe de-o parte aşteptam şi pe de alta acţionam. La trei
săptămâni după trimiterea scrisorii, m-am întâlnit cu Doihara, ofiţer de stat
major al Armatei Cuantung, şi s-a decis să plec în Nord-Estul Chinei.

3. Întâlnirea cu Doihara

Din cei 25 de criminali de război judecaţi de Tribunalul Internaţional


pentru Orientul îndepărtat, Doihara şi Itagaki au fost găsiţi cei mai vinovaţi.
Capetele de acuzare care li s-au adus erau similare: ambii se făceau vinovaţi
de şapte „crime împotriva păcii”, precum şi de „crime împotriva umanităţii”
în cursul războiului convenţional, adică „ordonarea şi permiterea violării
tratatelor”. Ei au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi execuţia a
avut loc în 1948.
Doihara a fost un militar japonez care făcuse carieră în timpul agresiunii
în China. A venit pentru prima dată în China în 1913 şi a fost adjutant al

256
unui consilier al Armatei Cuantung timp de peste 10 ani. A avut relaţii foarte
strânse cu Giang Ţuolin. Cu toate acestea, în 1928, când Armata Cuantung
a hotărât să-l lichideze pe Giang Ţuolin, Doihara a participat la complot. La
scurt timp după aceasta, el a fost avansat la gradul de colonel şi numit şeful
serviciului secret din Şeniang. Din 1931 până în 1935 el a fost implicat în
multe comploturi ale Japoniei împotriva Chinei, tulburări, constituirea de
autorităţi locale marionetă, provocarea de lupte interne. Se poate afirma că
oriunde ajungea Doihara ajungea năpasta.
După o perioadă scurtă în care a fost comandant de brigadă, a fost numit
şeful reţelei serviciului secret al Armatei Cuantung. După „Incidentul din 7
iulie”162 1937, Doihara a trecut de la activitatea camuflată la activitatea
militară deschisă, având gradul de comandant de divizie, apoi a fost avansat
comandant al armatei japoneze din China şi Asia de Sud-Est.
Despre el circulau tot felul de legende miraculoase, iar presa din Vest l-a
descris ca pe un „Lawrence, al Estului” 163. Presa chineză îl descria ca
purtând veşminte chinezeşti obişnuite şi vorbind fluent câteva dialecte.
După părerea mea, dacă activitatea lui în China ar fi fost asemănătoare
metodelor cu care mă convingea să plec în Nord-Est, n-ar fi avut nevoie de
şiretenia şi ingenozitatea lui Lawrence; abilitatea unui” jucător de cărţi care
te priveşte drept în faţă în timp ce te minte era suficientă. Când l-am întâlnit
nu era îmbrăcat în haine chinezeşti, ci într-un costum vestic în stil japonez;
limba chineză pe care o vorbea nu era grozavă şi se folosea de translatorul
Yoshida pentru a fi sigur că n-a înţeles greşit.
Avea numai 48 de ani şi muşchii din jurul ochilor îi atârnau ofiliţi. Purta
mustaţă. Pe tot parcursul întâlnirii a afişat un zâmbet binevoitor şi
respectuos. Acest zâmbet îţi crea impresia că tot ceea ce spune este adevărat
şi că poţi să te bizui pe el.
După formulele de politeţe obişnuite privind sănătatea mea, am intrat în
probleme de fond. În primul rând, mi-a explicat acţiunile întreprinse de
japonezi, spunând că acestea sunt îndreptate numai împotriva „tânărului
mareşal” Giang Sueliang care „provoacă mari tulburări în Manciuria,

162 Intrarea armatei japoneze în Peiţing.


163 Spion englez.

257
ameninţând interesele şi proprietăţile japonezilor de aici şi, ca urmare,
Japonia n-a avut altă alternativă decât să treacă la acţiuni militare”. A
pretins că Armata Cuantung nu avea ambiţii teritoriale cu privire la
Manciuria şi „doreşte în mod sincer să ajute poporul manciurian să-şi
construiască singur un nou stat independent”. Spera să nu mai scap
această ocazie şi să mă întorc cât mai repede în locurile de unde se
ridicaseră străbunii mei, să-mi asum conducerea acestui stat. Japonia va
semna cu această ţară un tratat de apărare reciprocă, suveranitatea şi
integritatea teritorială ale acestui stat vor fi protejate de către Japonia cu
toate forţele de care dispunea. Ca şef al acestui stat, voi putea conduce
independent.
Tonul său sincer, zâmbetul respectuos, poziţia şi reputaţia sa m-au
avertizat că nu trebuia să adopt aceeaşi atitudine ca faţă de Luo Geniu şi
Kaiesumi. Teama lui Cen Paoşen că kaiesumi nu reprezintă Armata
Cuantung şi că Armata Cuantung nu reprezenta guvernul japonez mi se
părea acum nefondată. Doihara era o figură importantă în Armata Cuantung
şi, după cum a declarat fără echivoc, „Maiestatea Sa împăratul (Japoniei)
avea încredere în Armata Cuantung”.
Eram îngrijorat de o problemă importantă şi am întrebat:
„Cum va fi acest nou stat?”
„Aşa cum am spus, va fi un stat independent şi autonom, sub controlul
total al împăratului Suan Thong”.
„Nu aceasta am întrebat, vreau să ştiu dacă acest stat va fi republică sau
monarhie? Va fi imperiu?”
„Aceste probleme vor putea fi rezolvate după ce veţi veni la Şeniang”.
„Nu”, am insistat eu, „dacă se va face restauraţia, mă duc, dacă nu, nu
mă duc.”
A zâmbit şi, fără a schimba tonul, a spus:
„Sigur că va fi imperiu, nu există nicio îndoială”.
„Foarte bine, dacă acesta va fi imperiu, mă voi duce”, am zis eu,
exprimându-mi mulţumirea.
„în acest caz, îl rog pe împăratul Suan Thong să plece cât mai repede.
Orice s-ar întâmpla, Maiestatea Voastră trebuie să fie în Manciuria înainte

258
de 16 ale lunii. Detaliile vor fi discutate după sosirea la Şeniang. Yoshida va
aranja călătoria”.
Ca şi la venire, foarte respectuos mi-a urat călătorie plăcută şi s-a înclinat
în faţa mea politicos, apoi s-a retras. După aceea l-am primit pe Ţin Liang,
care venise împreună cu Doihara. El mi-a adus veşti de la unii veterani
Thing din Nord-Est. În concluzie, mi s-a părut că nu mai exista niciun
obstacol în calea mea.
După plecarea lui Doihara, interpretul Yoshida mi-a spus că nu trebuia
informat consulul general despre această întâlnire şi că a primit ordin să-mi
aranjeze plecarea la Talien. Am decis să nu discut această problemă cu
nimeni, în afară de Geng Siaosii.
Dar ştirea s-a aflat chiar mai repede decât aceea referitoare la vizita mea
la garnizoana japoneză; a doua zi a apărut în presă o ştire despre întâlnirea
mea cu Doihara, în care era demascat scopul vizitei lui. Cen Paoşen nu era
atunci la Thienţin, dar aflând vestea a venit imediat de la Peiţing. Cum a
coborât din tren, s-a dus direct la Geng Siaosii acasă să afle veşti şi după
aceea a venit în grabă la Grădina Liniştită. Tocmai atunci sosise o telegramă
din Tokyo de la Liu Siangie în care mă anunţa, din partea armatei japoneze,
că încă nu era timpul să plec în Nord-Est. După ce a citit telegrama, am fost
nevoit să-i spun despre întâlnirea cu Doihara şi să-i promit că ne vom mai
sfătui.
Era în 5 noiembrie, zi în care în Grădina Liniştită a avut loc o „conferinţă
de coroană”, foarte neobişnuită. Îmi amintesc că, în afară de Cen Paoşen,
Geng Siaosu, Hu Ţăiuan, îi mai convocasem pe Iuan Tahua şi Thie Liang. La
această conferinţă a avut loc o dispută aprinsă între Cen Paoşen şi Geng
Siaosu.
„în prezent situaţia generală nu este stabilizată, astfel încât, acţionând cu
uşurinţă, vom avea numai neplăceri şi niciun avantaj, Luo Geniu se
pripeşte”, a zis Cen Paoşen.
„Dacă scăpăm prilejul, pierdem prietenii din străinătate, pierdem
entuziasmul poporului”, a zis Geng Siaosu.
„Comandamentul armatei japoneze este foarte entuziasmat, însă cabinetul
japonez nu pare interesat, de aceea rugăm pe Maiestatea Voastră să se

259
gândească bine înainte de a hotărî”.
„Pe guvernul japonez nu ne putem baza, puterea reală o deţine armata
japoneză, să ne gândim bine!”.
„Eu l-am rugat pe Maiestatea Sa să se gândească bine, nu pe tine”.
„Să ne gândim! Să ne gândim! Dacă japonezii îl vor aduce la putere pe Pu
Uei, noi ne vom descurca, dar ce va face Majestatea Sa?”.
„Dacă va reuşi sau nu, Pu Uei rămâne tot Pu Uei. Maiestatea Sa trebuie să
învingă, nu să fie învins. Dacă nu sunt perspective de reuşită, de ce să-l
împingem pe Maiestatea Sa să acţioneze în felul acesta?”
„Am ajuns într-o situaţie critică. Dar plecând în Nord-Est şi restabilind
moştenirea strămoşilor, vom obţine iertarea lor”.
În faţa atacurilor lui Geng Siaosu, Cen Paoşen, alb de furie, s-a ridicat şi,
zâmbind cu răceală, a spus: „Tu ai socotelile tale, de aceea eşti aşa de
entuziasmat...”
Iuan Tahua, care nu scosese un cuvânt, Thie Liang, care stătuse tot
timpul cu capul plecat, Hu Ţăiuan, care respira şuierător, au simţit că
trebuiau să rupă tăcerea şi să intre în joc. Thie Liang a spus ceva despre
importanţa „unor planuri mai îndepărtate”, situându-se de partea lui Cen
Paoşen. Iuan Tahua a spus câteva cuvinte din care nu se înţelegea mai
nimic; Hu Ţăiuan voia să-l sprijine pe Cen Paoşen, dar n-a exprimat clar
acest lucru. În ce mă priveşte, nu mi-am expus poziţia la această întâlnire.
Mi s-a părut că metoda cea mai nimerită era să nu spun ceea ce gândesc,
să nu dau la iveală intenţiile mele, nici faţă de oamenii din jurul meu, nici
faţă de societate. Simt nevoia ca aici să fac o paranteză, să relatez despre
întâlnirea mea cu Cao Iouthan, la trei zile după vizita lui Doihara. În acele
zile, foarte mulţi oameni doreau să mă viziteze. Am socotit că dacă i-aş fi
refuzat pe toţi, aceasta ar fi confirmat supoziţiile din presă, ceea ce mi-ar fi
fost şi mai nefavorabil. În ce-l priveşte pe Cao Iouthan existau motive în plus
să-l primesc. El venea ca emisar al guvernului lui Ciang Caişec de.la
Nanţing. Înainte, acesta era un oaspete obişnuit la Giang Iuan, fiind
considerat un veteran şi fost demnitar al Dinastiei Thing. La început am
crezut că vine să-mi aducă anumite veşti, nici nu m-am gândit că ar putea
veni din partea lui Ciang Caişec. Mi-a spus că a primit o telegramă din

260
partea guvernului Cuomintangului în care i se spunea să-mi comunice
acordul guvernului respectiv în legătură cu revenirea la articolele
Tratamentului privilegiat: să mi se plătească anual subsidiile stabilite sau o
singură dată o sumă mai mare. M-a rugat să propun suma; în ce priveşte
locul unde mă voi stabili, se doreşte să aleg Şanghaiul, iar dacă vreau să
plec în străinătate, pot pleca oriunde în afară de Japonia şi Nord-Estul
Chinei.
Auzindu-i spusele, am zâmbit cu răceală şi am zis: „Ce a făcut guvernul
naţional în ultimii ani? Tratamentul privilegiat a fost abolit de un număr de
ani, Sun Tiening a profanat mormintele străbunilor mei, iar guvernul nu s-a
ocupat deloc de această chestiune. De abia acum, temându-se că voi pleca şi
că-l voi face de ruşine pe Ciang Caişec, guvernul se gândeşte la restabilirea
articolelor Tratamentului privilegiat. Eu nu accept niciun privilegiu şi nu
intenţionez să plec nicăieri. Tu eşti totuşi un fost demnitar al Marelui
Imperiu Thing, de ce vorbeşti în numele lor?”
Cao Iouthan mi-a vorbit de pe poziţia veteranului care se gândea numai la
binele meu. El mi-a spus că condiţiile guvernului naţional îmi erau foarte
favorabile, cu toate că deseori pe vorbele lor nu se putea pune bază, dar
dacă eu socoteam că era necesar, puteam primi garanţii de la o bancă
străină; „dacă va garanta o bancă străină, Ciang Caişec nu va putea păcăli
pe nimeni”. Parcă mi-a ghicit gândurile, căci a mai adăugat că o dată cu
restabilirea Tratamentului privilegiat, în mod normal îmi voi redobândi titlul
imperial, iar dacă doream să mă întorc la Peiţing, acest lucru putea fi
discutat.
N-am crezut nimic din spusele lui. Auzisem de mult că Ciang Caişec era
foarte viclean. Se spunea despre „el că pentru a atrage Anglia şi SUA se
însurase cu Sung Meiling, dezavuându-şi prima soţie, şi că era un om în
care nu puteai avea încredere. Acest gen de oameni îi insultă pe cei slabi şi
nu se tem decât de cei puternici. Se temea de japonezi şi, văzând că ei îmi
sunt apropiaţi, era în stare să accepte orice condiţie; dacă ar fi reuşit să mă
rupă de japonezi, mai târziu ar fi terminat cu mine. Să admitem totuşi că mă
puteam bizui pe tot ce-mi spunea, putea fi comparat titlul de împărat promis
de el cu tronul imperial oferit de Doihara? Putea fi comparată o sumă de

261
bani oferită de el cu marea atracţie a Nord-Estului Chinei? Oricât de
binevoitor ar fi fost Ciang Caişec faţă de mine, putea el să-mi cedeze întreaga
ţară? Gândindu-mă la toate acestea, n-am mai dorit să continui conversaţia
cu Ca o Iouthan. După ce am reflectat puţin, am spus;” Foarte bine, am
reţinut tot ce mi-ai spus. Să ne oprim aici”.
Cao Iouthan, văzând că am făcut afirmaţia de mai sus după ce am
reflectat puţin, interpretând greşit răspunsul meu, mi-a spus:
„Bine, bine, mai gândiţi-vă, voi reveni după câteva zile.”
„Da, să mai revii!”
A plecat plin de speranţe. Am auzit că după „evenimentul de la Thienţin”
el nu a mai putut să intre în concesiunea japoneză, iar când a intrat eu
plecasem deja.
Foarte mulţi vizitatori au vrut să mă vadă şi am primit foarte multe
scrisori în acele zile încărcate. Unii îşi exprimau loialitatea, alţii mă
avertizau. Printre acestea, am primit o scrisoare de la un membru al
clanului Aisin-Gioro prin care eram implorat să nu mă încred în „banditul de
tata” şi să-mi refac reputaţia în ochii chinezilor. Dar eram aşa de obsedat de
mirajul restauraţiei, încât niciun avertisment nu a avut efect asupra mea. M-
am hotărât să nu fac publice niciunul din gândurile mele. Un ziarist din
Thienţin, vizitator obişnuit al casei mele, m-a întrebat odată dacă intenţionez
să plec, iar eu am negat. Când această ştire a apărut în presă, eu eram deja
pe vapor.
Nu pot să nu mă opresc asupra incidentului care a avut loc cu două zile
înainte de plecarea mea din Thienţin.
Ci Ţigiung din garda mea de corp a intrat în fugă în cameră strigând:
„Bombe! Două bombe!”.
Stăteam pe canapea şi când l-am auzit nici n-am mai putut să mă ridic. În
confuzia care s-a produs, de-abia am reuşit să înţeleg despre ce era vorba.
Un străin adusese un cadou însoţit de cartea de vizită a unui consilier al
fostului comandament al securităţii publice pentru Nord-Est. Străinul
depusese cadoul şi plecase. După cum era regula, Ci Ţigiung l-a verificat şi a
descoperit în coşul cu fructe două bombe.
Înainte de a trece panica, poliţia japoneză şi ofiţerii de la comandamentul

262
japonez au venit şi au ridicat cele două bombe. A doua zi, interpretul
Yoshida mi-a comunicat că în urma investigaţiilor făcute s-a constatat că
bombele respective au fost produse în arsenalul lui Giang Sueliang.
„Maiestatea Voastră nu trebuie să mai primească persoane străine”, m-a
avertizat el, „şi cu cât va pleca mai repede, cu atât mai bine”.
„Foarte bine, aranjează plecarea cât mai repede posibil!”
„Da, Maiestatea Voastră nu trebuie să vorbească despre aceasta cu nimeni
care nu este implicat direct”.
„Nu voi discuta. Îi voi lua cu mine numai pe Geng Siaosu, pe fiul lui şi doi
servitori”.
În acele două zile am primit numeroase scrisori de ameninţare. Unele
dintre ele erau foarte scurte, dar conţinutul lor era înfricoşător. O asemenea
scrisoare cuprindea numai o frază: „Dacă nu pleci,” îţi vei pierde capul!”
Ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost telefonul primit de Ci Ţigiung. Vizavi
de noi se afla o ceainărie ce ţinea de Restaurantul Victoria. El în a avertizat
să nu mai merg acolo să iau masa, pentru că nişte persoane suspecte s-au
interesat la ceainărie despre mine. Acest prieten care avea grijă de mine mi-a
mai spus că i-a văzut şi el pe suspecţi şi i s-a părut că aveau arme ascunse
sub haine. Şi mai surprinzător pentru mine a fost faptul că el a putut să-şi
dea seama că suspecţii erau trimişi de Giang Sueliang.
Nu-mi mai amintesc nimic de ospătarul de la acea ceainărie, dar pe Ci
Ţigiung nu-l voi uita niciodată. Îl adusesem de la Peiţing. Venise la Palat
după ce alungasem eunucii. Pe atunci nu era decât un copil care nu-mi
ieşea din cuvânt. La Thienţin el era unul dintre favoriţii mei. În perioada
statului Mancincuo l-am trimis la o şcoală militară în Japonia. Tocmai
atunci am aflat că în Japonia el se certa cu colegii. Am folosit pretextul că
subminează prietenia japono-manciuriană şi i-am rugat pe japonezi să-l
exmatriculeze. Ulterior, la recomandarea japonezilor, a fost trimis în China
de Nord, unde a primit gradul de general-maior în armata marionetă. După
eliberare, fiind implicat într-un proces contrarevoluţionar, a fost arestat. El a
fost unul din cei trei slujitori ai mei care m-au însoţit în Nord-Estul Chinei şi
cunoştea întreaga mea activitate. Mult mai târziu am înţeles că graţie lui Ci
Ţigiung japonezii şi Geng Siâosu ştiau foarte clar şi precis toate acţiunile

263
mele.
După bombe, scrisorile şi telefoanele de ameninţare a urmat „Incidentul
de la Thienţin”. Aceasta a fost una din capodoperele lui Doihara. Japonezii
au aranjat cu un grup de agenţi chinezi. În serviciul lor să provoace
tulburări în teritoriul administrat de chinezi în Thienţin. În concesiunea
japoneză a fost declarată starea de necesitate, întrerupându-se comunicaţiile
cu teritoriul administrat de chinezi. La Grădina Liniştită au fost aduse care
blindate pentru a-mi asigura protecţia. Astfel, Grădina Liniştită a fost
izolată. Au primit permise numai Geng Siaosu şi fiul lui, Geng Ciui.
Mai târziu mi-am dat seama de ce Doihara a fost atât de nerăbdător să mă
trimită în Nord-Est. Dacă nu se poate spune că tinerii ofiţeri din Armata
Cuantung i-au forţat mâna pentru a înăbuşi opozanţii din rândurile acesteia
sau că au existat alte cauze, ci numai pentru că se temea că-mi voi schimba
gândul, înseamnă că a supraestimat influenţa celor din afara concesiunii
asupra mea. În fapt, nu mă hotărâsem numai eu, dar chiar şi unii sfetnici ai
mei – Hu Ţăiuan, Cen Ţenşou şi alţii, influenţaţi de Cen Paoşen, şi-au
schimbat atitudinea. Ei au renunţat la atitudinea de aşteptare şi, din proprie
iniţiativă, au început să acţioneze în vederea unei cooperări active cu
Japonia, deşi nu aveau suficientă încredere în armata japoneză şi înclinau
mai mult să se ia legătura cu guvernul japonez. Ca şi mine „ei se temeau să
nu piardă ocazia dar, în acelaşi timp se mai temeau că cooperarea cu
Japonia le va aduce numai dezonoare şi nicio recompensă. Condiţia pentru
ca să colaborez cu Japonia, sugerată de ei, a fost ca eu să am dreptul să fac
numirile în funcţii. Se temeau că nu vor putea să capete funcţii înalte şi erau
gata să schimbe onoarea şi interesele economice ale naţiunii pentru poziţiile
lor.

4. Trecerea în secret a râului Pai164

Data plecării a fost stabilită pentru 10 noiembrie. Conform planului, în


acea seară trebuia să mă strecor pe poarta principală a Grădinii Liniştite,

164 Râul Alb.

264
fără să anunţ pe nimeni. Aceasta mi-a dat foarte mari emoţii. La început m-
am gândit să nu ies pe poarta principală, ci în ultimul moment să-i spun
şoferului să iasă pe poarta de la garaj. I-am poruncit celui mai de încredere
slujitor al meu, Ta Li, să meargă să vadă dacă poarta de la garaj putea fi
deschisă. El mi-a raportat că poarta nu mai fusese folosită de mult timp şi
că pe ea erau lipite tot felul de afişe. În final am folosit sugestia lui Ci
Ţigiung. M-am ascuns în portbagajul unei maşini sport (care avea numai
două locuri), iar unul din ajutoarele mele a făcut-o pe şoferul. Lângă el s-a
aşezat Ci Ţigiung şi astfel am ieşit din Grădina Liniştită.
În apropierea Grădinii Liniştite ne aştepta interpretul Yoshida cu o
maşină. Cum a văzut maşina noastră ieşind pe poarta principală a pornit
după noi, urmărindu-ne de la distanţă.
Era a treia zi de când începuseră tulburările în Thienţin. În concesiunea
japoneză şi în teritoriul administrat de chinezi din apropiere fusese declarată
starea de urgenţă. Dacă tulburările şi starea de urgenţă fuseseră aranjate în
mod deliberat sau era o simplă coincidenţă, nu pot să mă pronunţ, dar acest
lucru mi-a creat posibilitatea să pot pleca. În timp ce maşinile chinezilor nu
aveau voie să circule, maşina în care mă aflam, de câte ori era oprită, nu
avea nevoie decât de un simplu semn cu mâna făcut de Yoshida pentru a
putea porni mai departe. Deşi şoferul găsit de Ci Ţigiung nu era grozav
(primul lucru pe care l-a făcut când a ieşit din Grădina Liniştită a fost să se
lovească de un stâlp de telegraf, făcându-mi un cucui, şi tot drumul m-a
zdruncinat), am ajuns totuşi la destinaţie – un restaurant japonez.
Maşina s-a oprit, Ci Ţigiung i-a spus şoferului să plece şi interpretul
Yoshida a deschis portbagajul şi m-a ajutat să ies, apoi am intrat împreună
în restaurant. Aici eram aşteptat de un ofiţer japonez, care m-a îmbrăcat
într-o manta japoneză şi mi-a pus pe cap o şapcă militară, după care am
luat o maşină a comandamentului militar japonez ce ne-a dus direct la
debarcaderul de pe malul râului Pai. M-a ajutat să ies din maşină şi, când
am constatat că nu mai eram în concesiunea Japoniei, m-am alarmat.
Yoshida mi-a şoptit: „Nu vă speriaţi, suntem în concesiunea engleză”.
Încadrat de cei doi, am grăbit pasul prin nisipul de pe malul apei, când,
deodată, mi-a apărut în faţa ochilor o şalupă cu luminile stinse. În cabină

265
mă aşteptau Geng Siaosu şi fiul său şi, văzându-i, m-am liniştit. Mai erau
trei japonezi: unul era Kaiesumi, altul roninul Kudo Totsusaburo, care
lucrase pentru nobilul mongol Şeng Iun; pe cel de-al treilea nu-mi mai
amintesc cum îl chema. Căpitanul şalupei mi-a spus că pe punte mai erau
zece soldaţi pentru protecţia mea. Şalupa aparţinea secţiei transporturi a
garnizoanei japoneze şi pentru acest „transport special” pe ea fuseseră
încărcaţi saci de nisip şi plăci de tablă.
După 20 de ani, am citit în revista japoneză Bungei Shunju amintirile lui
Kudo, în care arăta că pe şalupă fusese ascuns un butoi cu benzină. În caz
că eram descoperiţi de armata chineză şi n-am fi putut să scăpăm, soldaţii,
japonezi trebuiau să dea foc benzinei, să ardem împreună cu şalupa. Îmi
amintesc că eu stăteam cam la trei metri de butoi şi eram foarte bucuros
gândindu-mă că eram din ce în ce mai aproape de „fericire”.
Interpretul şi ofiţerul care mă adusese la debarcader s-au întors pe mal,
iar vasul a părăsit debarcaderul. S-au aprins luminile şi mă uitam pe geam
la priveliştea din mijlocul râului cu sentimente de mare bucurie. În timpul
zilei văzusem de multe ori râul Pai, vizitasem distrugătoare şi crucişătoare
chinezeşti şi japoneze ancorate pe acest râu, îmi făcusem multe vise, vedeam
în râul Pai calea de a ajunge de cealaltă parte a oceanului, spre a obţine
ajutor străin în vederea restauraţiei. Acum când navigam chiar pe acest râu
eram cuprins de emoţii şi-mi căutam cuvintele spre a le exprima.
Dar m-am bucurat prea devreme. Geng Ciui mi-a spus: „Am trecut de
concesiunile străine, în faţă sunt forţele chinezilor. În partea cealaltă sunt
depozitele de alimente ale armatei, care sunt apărate de armata chineză”.
Când l-am auzit, parcă mi-am simţit inima în gât. Cei doi Geng şi
japonezii n-au mai scos niciun cuvânt. După două ceasuri de tăcere,
deodată am auzit un strigăt de pe malul apei: „Opriţi şalupa!”
Stăteam întins pe jos paralizat, de parcă mi se tăiaseră toţi nervii. Cei
câţiva japonezi din cabină au ieşit în fugă pe punte, de unde am auzit
comenzi date în şoaptă şi zgomot dezordonat de paşi. M-am uitat pe
fereastră şi am văzut că în spatele fiecărui sac cu nisip era postat un om
gata să tragă. Am simţit că vasul şi-a redus viteza şi părea că se apropie de
mal. Nu ştiu de ce, deodată s-au stins toate luminile şi de pe mal s-a auzit o

266
rafală. Aproape în acelaşi timp, zgomotul motorului a început să crească şi
şalupa a luat viteză îndepărtându-se. Împuşcăturile şi strigătele de pe mal se
auzeau din ce în ce mai încet. Acesta fusese planul japonezilor pus la cale
dinainte. La început s-au îndreptat spre mal, ca şi când s-ar fi supus
ordinelor, şi apoi s-au îndepărtat în viteză, luându-i prin surprindere pe
soldaţii de pe mal.
După puţin timp, s-au aprins iarăşi luminile şi vasul a căpătat viaţă. La
miezul nopţii am ajuns la gura Fluviului Taku. În aşteptarea vasului
comercial Awaji Maru, care trebuia să ne preia dincolo de gura fluviului,
soldaţii japonezi au scos supa miso, varză murată şi băutura sake. Geng
Siaosu s-a înviorat şi a început să discute despre legăturile culturale şi de
rasă între China şi Japonia, descriind evenimentul prin care trecusem ca pe
un episod dintr-o „operă eroică”.
În seara aceea am mâncat o mâncare japoneză făcută dintr-o combinaţie
de orez şi orz. În legătură cu aceasta, mai târziu, Geng Siaosu mi-a sculptat
două parafe: pe una scria un vers al cărui înţeles era să nu uit că am
petrecut noaptea respectivă împreună cu el, iar pe a doua un vers al cărui
înţeles era să nu uit că el mi-a preparat mâncarea.
Bucuria lui Geng Siaosii din seara aceea nu era determinată numai de
faptul că ieşise învingător, ci şi de alte cauze despre care nu-i prea plăcut să
discutăm – bucuria de, a fi sesizat mai devreme decât alţi sfetnici ai mei
faptul că, în ciuda fricţiunilor şi divergenţelor dintre armată şi guvernul
japonez, acestea erau totuşi unite.

5. Izolat

La bordul vasului Awâji Maru, Geng Siaosii mi-a vorbit toată ziua despre
responsabilitatea guvernării ţării. În dimineaţa zilei de 13, am ajuns în
portul oraşului Ingcou, aparţinând administraţiei căilor ferate din
Manciuria, provincia Liaonin.
Nu m-am gândit niciodată, de ce a fost necesar să debarc la Ingcou ca să
ajung la Şeniang. Mă gândeam numai cum voi fi primit de populaţia din

267
Nord-Est în portul Ingcou. Îmi imaginam o mulţime de oameni care mă va
întâmpina cu urale, fluturând steaguri, aşa cum fusesem primit la şcoala
japoneză din Thienţin. Dar cu cât ne apropiam de debarcader cu atât erau
mai puţine semne că va fi aşa. Nu era lume şi nici steaguri. Când am
coborât pe mal, am constatat că sunt întâmpinat numai de câţiva oameni şi
toţi erau japonezi.
Din explicaţiile lui Kaiesumi, am aflat că toţi aceşti oameni fuseseră
trimişi de colonelul Itagaki şi erau conduşi de Amakasu Masahiko,
necunoscut prea bine în China, dar renumit în Japonia. În timpul
cutremurului din 1923 din Japonia, armata japoneză, profitî-nd de confuzia
produsă de dezastru, a lichidat o serie de persoane cu vederi progresiste,
printre aceştia Osugi Sakao, soţia sa şi un nepot în vârstă de 7 ani.
După dezastru, aceste masacre au fost demascate şi, sub presiunea
opiniei publice, armata a fost nevoită să facă din Amakasu ţapul ispăşitor. A
fost judecat de Tribunalul Militar, care l-a condamnat la închisoare pe viaţă.
La scurt timp a fost eliberat şi trimis la studii în Franţa. Aici a studiat artele
şi muzica. După câţiva ani, acest artist s-a întors în Japonia şi a fost trimis
să lucreze în organizaţia de spionaj a Armatei Cuantung. Într-o carte
apărută în Japonia după cel de-al doilea război mondial, se arată că explozia
de la linia ferată Liutiaoco, care a fost semnalul „Incidentului din 18
septembrie” 1931, a fost opera lui Amakasu. Dar când l-am văzut în docul
din Ingcou nu m-am gândit deloc că acest om politicos ce purta ochelari
avea un trecut atât de dubios. Dacă n-ar fi fost opera lui, probabil că n-aş fi
putut niciodată să plec în Nord-Est.
Amakasu ne-a invitat pe mine şi pe cei doi Geng să luăm loc într-o
trăsură, care ne-a dus la gară. După vreo oră de mers cu trenul, am
schimbat iarăşi cu trăsura. Pe tot parcursul drumului, nu mi s-a explicat
nimic şi într-o confuzie totală am ajuns la sanatoriul de ape termale din
Tangkangţî. Bănuitor, am intrat în Hotelul Tuitsuiko.
Acest hotel aparţinea Companiei japoneze de căi ferate din Manciuria de
Sud. Era o clădire de formă europeană în stil japonez, mobilată luxos, fiind
rezervată numai pentru ofiţeri japonezi, oficialităţi înalte ale companiei şi
demnitari chinezi. Am fost condus la etaj într-un salon somptuos, unde mă

268
aşteptau Luo Geniu, Şang Iening şi Tung Ţîsu. După ce ne-a salutat, Luo
Geniu mi-a spus că tocmai discuta cu reprezentantul Armatei Cuantung
problema restauraţiei şi formarea noului stat. Mi-a spus că înainte de
încheierea discuţiilor nu trebuia să ştie nimeni de venirea mea şi, în afară de
el, nu trebuia să intervină în discuţie o altă persoană. N-am realizat atunci
adevăratul înţeles al spuselor sale; mă gândeam numai că, probabil, nu mi-a
ieşit nimeni în întâmpinare deoarece nu se ştia de venirea mea. Eram
convins că tratativele cu Armata Cuantung vor fi uşoare şi în curând se va
da publicităţii ştirea că eu, împăratul Marelui Imperiu Thing, am revenit la
tron în palatul strămoşilor mei din Şeniang şi atunci atmosfera nu va mai fi
atât de rece. Acest gând m-a făcut aşa de fericit, încât n-am dat atenţie
expresiei de îngrijorare de pe faţa celor doi Geng. Am mâncat bucuros o supă
japoneză exotică, apoi am admirat prin fereastră priveliştea apusului de
soare, după care m-am culcat mulţumit.
De-abia a doua zi dimineaţa mi-am dat seama că iar m-am bucurat prea
devreme.
După ce m-am spălat, l-am chemat pe Ci Ţigiung şi i-am spus că vreau să
fac o plimbare.
„Imposibil, nu ne dau voie să ieşim!” a spus Ci Ţigiung cu o expresie de
îngrijorare pe faţă.
„Cum nu ne dau voie?” am întrebat eu surprins. „Cine a spus asta? Du-te
jos şi întreabă.”
„Nici să coborâm de la etaj n-avem voie.”
Atunci am înţeles că sunt sechestrat în Hotelul Tuisuiko: străinilor le era
interzisă intrarea în hotel, iar cei care locuiau la parter nu aveau voie să
urce la etaj, unde eram noi, cele câteva persoane. De ce nu aveam voie să
coborâm la parter, n-am înţeles. Am întrebat de Luo Geniu, dar nimeni n-a
ştiut să-mi spună unde a plecat. Geng Siaosii şi fiul său erau foarte furioşi şi
mi-au solicitat să le cer explicaţii japonezilor. Cu noi se aflau Kaiesumi şi
Amakasu. Când Ci Ţigiung l-a adus pe primul la mine, acesta era numai
zâmbet şi mi-a spus într-o chineză japonizată:
„Este o măsură de precauţie, pentru securitatea împăratului Suan Thong.”
„Cât timp vom rămâne aici?” a întrebat Geng Siaosii.

269
„Depinde de colonelul Itagaki.”
„Ce-i cu Si Siu şi ceilalţi? N-a spus Luo Geniu că Si Siu mă va conduce la
Fengtien?”
„Şi acest lucru tot de colonelul Itagaki depinde.”
„Dar Luo Geniu?” a întrebat Geng Ciui.
„A plecat la Şeniang să se întâlnească cu colonelul Itagaki. Ei continuă să
discute despre noul stat, şi când vor ajunge la un acord, va veni să-l
poftească pe Maiestatea Voastră la Fengtien.”
„E nenorocire”, a exclamat Geng Ciui, agitându-şi mâinile şi trăgându-se
într-o parte. Acest gest lipsit de politeţe nu mi-a plăcut deloc, însă ce mi-a
atras mai mult atenţia a fost afirmaţia lui Kaiesumi că se mai discută încă
problema „noului stat”. Era foarte ciudat. Nu-mi spuseseră Doihara şi Si Siu
că nu sunt probleme şi că mă aşteaptă să vin la tron? Ce însemna că cei doi
„continuă să discute”? I-am pus această întrebare lui Kaiesumi, dar mi-a dat
un răspuns vag:
„O problemă atât de importantă nu poate fi rezolvată aşa de uşor.
Împăratul Stian Thong să nu se impacienteze. La timpul potrivit împăratul
Suan Thong va fi poftit să se ducă acolo.”
„Unde să se ducă?” l-a întrebat Geng Ciui, „La Fengtien?”
„Colonelul Itagak va decide.”
Am plecat supărat de lângă ei, m-am dus într-o altă încăpere, l-am
chemat pe Tung Ţîsu şi l-am întrebat ce a însemnat telegrama trimisă de el
de la Şeniang prin care-mi comunica că „totul este pregătit”. Mi-a spus că
aşa a primit dispoziţie din partea lui Iuan Ţineai şi el nu ştie nimic. L-am
întrebat şi pe Şang Iening ce părere are despre aceste lucruri, dar a fost
incapabil să-mi dea un răspuns clar.
Eu nu ştiam că atunci japonezii erau într-o stare de confuzie totală.
Izolată pe plan internaţional, neexistând o unitate de vederi referitoare la
forma pe care să o adopte pentru a domina această colonie pe plan intern,
era normal ca Armata Cuantung să nu-mi permită să intru imediat în scenă.
Mi-am dat seama că japonezii nu mă mai respectau aşa cum o făcuseră la
Thienţin, iar Kaiesumi de aici era foarte diferit de Kaiesumi de la Thienţin.
După o săptămână de aşteptare neliniştită, am primit un telefon de la

270
Itagaki, care-mi cerea să mă duc la Luşun.
De ce să nu mă duc la Şeniang? Kaiesumi mi-a explicat zâmbind că
această problemă va fi rezolvată după ce voi discuta cu Itagaki. De ce să mă
duc la Luşun să aştept? Kaiesumi mi-a răspuns că în Tangkangţu sunt în
primejdie din cauza „bandiţilor” din apropiere şi că este mult mai bine să
plec la Luşun, acesta fiind un oraş mare, acolo totul este mai confortabil. Mi
s-a părut că are dreptate şi în seara aceea am luat un tren cu care am ajuns
a doua zi dimineaţa la Luşun.
La Luşun am stat la Hotelul Yamato. Şi aici tot etajul hotelului a fost
rezervat pentru noi. Mi s-a spus să nu cobor la parter, iar celor de la parter
nu li s-a permis să urce la etaj. Kaiesumi şi Amakasu mi-au spus iarăşi că
se continuă tratativele în legătură cu noul stat şi că nu trebuie să mă
impacientez, la timpul potrivit voi fi invitat să mă duc la Şeniang. După
câteva zile, Geng Siaosu şi fiul său au primit un tratament asemănător cu
cel al lui Luo Geniu şi li s-a permis să iasă şi chiar să meargă la Talien.
Expresia de întunecare de pe faţa lui Geng Siaosu a dispărut şi el a început
să vorbească în genul lui Luo Geniu: „Dacă Maiestatea Voastră s-ar arăta în
public, ar însemna să i se lezeze demnitatea celestă imperială. Dacă
Maiestatea Voastră aşteaptă ca miniştrii să aranjeze toate lucrurile, atunci
va putea să-şi recapete tronul, la timpul potrivit, şi să se bucure de onoare”.
Mi-a mai spus că nu trebuia să primesc pe nimeni, înainte de a fi pregătit
totul pentru anunţarea prezenţei mele. Deocamdată, Armata Cuantung este
gazda mea şi până la urcarea pe tron trebuie să mă consider oaspetele
japonezilor. „Este normal ca oaspetele să asculte de gazdă”. Auzindu-l, deşi
eram nemulţumit, n-aveam ce face decât să aştept.
În realitate, în gândurile acestor oameni care mi se adresau tot timpul cu
„Maiestatea Voastră” şi mă tratau cu diligenţă aparentă nu eram altceva
decât o rigă din cărţile de joc. Rolul unei asemenea cărţi nu era decât să
bată cărţile celorlalţi ca să câştige potul.
Pentru a face faţă fricţiunilor Vestului şi presiunii opiniei publice interne
şi externe, japonezii au pregătit această carte care eram eu şi care, înainte
de a fi aruncată pe masa de joc, trebuia să fie ascunsă bine. Chiar şi Geng şi
Luo, pentru a-i învinge pe ceilalţi concurenţi şi pentru a fi singurii care să

271
obţină recompensa japonezilor, fiecare se gândea cum să pună mâna pe
această carte, toţi se străduiau să mă deţină. Ca urmare, a apărut situaţia
de sechestrare a mea, ceea ce a făcut să fiu izolat. La Tangkangţî Luo Geniu
s-a folosit de interdicţiile impuse de japonezi şi m-a împiedicat să intru în
legătură cu Geng Siaosu şi Armata Cuantung, spre a fi singurul care să se
ocupe de această chestiune. După ce am ajuns la Luşun, stabilind legături
cu japonezii, Geng Siaosu a intrat în competiţie cu Luo. Apoi, cei doi s-au
unit spre a se opune unui al treilea rival şi spre a se bucura singuri de
favorurile japonezilor.
Pe atunci nu înţelegeam dedesubturile acestor manevre. Tot ce vedeam eu
era că Luo şi cei doi Geng lucrau mână în mână cu japonezii şi mă izolaseră
de restul lumii. Ei nu dădeau nicio atenţie lui Tung Ţîsu sau Şang lening,
care nu se pricepeau decât să consulte oracolele şi să se roage la zei să mă
ajute, dar au luat măsuri stricte împotriva celor care veneau din Thienţin să
mă vadă şi erau lipsiţi de politeţe chiar şi faţă de soţia mea, Uan Jung.
Înainte de a pleca din Thienţin, am lăsat un edict unui servitor spre a-l
înmâna lui Hu Ţăiuan. Îi porunceam acestuia să mă urmeze în Nord-Est şi
lui Cen Ţenşou (nepotul lui Cen Paoşen) s-o aducă pe Uan Jung. Auzind că
sunt la Luşun, cei trei au venit la Talien. Luo Geniu a trimis pe cineva să le
găsească locuinţă şi le-a transmis că Armata Cuantung a dat ordin să nu li
se permită intrarea în Luşun. Uan Jung a avut unele bănuieli, crezând că mi
s-a întâmplat ceva. A început să plângă şi să ţipe insistând să vină la mine.
În felul acesta, ea a primit permisiunea să vină o singură dată la Luşun să
mă vadă. După aproximativ o lună, Armata Cuantung m-a mutat într-o casă
a fiului fostului prinţ Su (care murise) şi de abia atunci Uan Jung şi două
din surorile mele au primit permisiunea să locuiască în aceeaşi casă cu
mine.
Iniţial, am cerut să-i aducă şi pe Hu Ţăiuan şi Cen Ţengşou în anturajul
meu, dar Geng Siaosu mi-a spus că Armata Cuantung a hotărât că nimeni
n-are voie să mă vadă, în afară de el şi fiul său, Luo Geniu şi Uan Şengsî. L-
am rugat să încerce să se consulte cu Amakasu şi Kaiesumi; rezultatul a fost
că numai Hu Ţăiuan a primit permisiunea să mă vadă, o singură dată, cu
condiţia să se întoarcă la Talien în aceeaşi zi.

272
Văzând situaţia în care mă găseam, Hu Ţăiuan a izbucnit în lacrimi,
spunând că nu s-ar fi gândit niciodată că după atâţia ani în serviciul meu
astăzi nu i se va permite nici măcar să mă vadă. Cu toate că eram izolat şi
lipsit de ajutor, am încercat să-l consolez, spunându-i să aştepte până ce voi
fi liber să fac ceea ce doresc şi-i voi trimite un edict prin care-l voi chema şi
pe el şi pe Cen Ţengşou lângă mine. El s-a oprit din plâns şi, profitând de
faptul că în cameră nu mai era altcineva, mi-a povestit în detaliu greutăţile
făcute de Geng şi Luo, acuzându-i că nutresc ambiţii personale, oprimând
„oamenii drepţi şi loiali”.
Hu Ţăiuan şi Cen Ţengşou locuiau la Talien şi, cum aveau posibilitatea,
îmi trimiteau memorii prin care-i blamau pe Luo şi Geng. Într-un timp, Hu
Ţăiuan m-a sfătuit să cer japonezilor să restabilească situaţia de la Thienţin,
spre a avea lângă mine doi-trei oameni de încredere, scopul lui fiind să fie
învestit iarăşi cu funcţiile deţinute în acest oraş. Cen Ţengşou îmi amintea
mereu că trebuia să am dreptul să numesc oamenii în funcţii, deoarece
numai aşa el putea fi numit demnitar.. Cei doi n-au putut să-i biruie pe
Geng şi Luo, iar ulterior ei n-au fost incluşi în noua conducere. De abia mai
târziu, la cererea mea, Cen Ţengşou a primit o funcţie de secretar, dar a
refuzat-o, cerând învoirea să plece şi nu s-a mai întors până ce n-a fost
constituit un birou al treburilor interne, el fiind învestit director al acestui
birou. Ca şi Cen Ţengşou, Hu Ţăiuan declarase că nu vrea să fie demnitar,
dar când i-am oferit funcţia de secretar general a primit-o. Urându-l de
moarte pe premierul noului stat, Geng Siaosii, el s-a unit cu Luo Geniu
împotriva acestuia. Rezultatul a fost că Geng Siaosii nu a putut fi clintit, iar
el şi-a pierdut funcţia de secretar general. Dar despre acest lucru voi vorbi
mai târziu.
La două luni după ce am ajuns la Luşun, a venit şi Cen Paoşen. Pe atunci
Geng Siaosii devenise favoritul japonezilor, iar Luo Geniu era pe punctul de
a-i cădea în mână. Când era aproape de victoria finală, adică atunci când
tranzacţia lui cu Armata Cuantung se apropia de victorie, a constatat că
„profesorul împăratului”, al cărui prestigiu era mai mare decât al său, a
apărut la Talien, ceea ce l-a făcut să fie vigilent. El se temea că acest
consătean al meu va stârni un interes mai mare din partea japonezilor şi era

273
nerăbdător să-l vadă plecat. Tocmai de aceea Cen Paoşen n-a putut rămâne
la Luşun decât două nopţi şi s-a întâlnit cu mine numai de două ori. El a
fost evacuat din hotel de către Geng Siaosii, sub pretextul că aici vor avea
japonezii o conferinţă.
În acelaşi timp, unii veterani de la Thienţin şi Peiţing, care voiau ranguri
şi demnităţi, sub pretextul că voiau să mă servească, au venit la Luşun, dar
au fost opriţi de Geng Siaosii şi Amakasu să mă contacteze. Chiar şi prinţul
de Cun – Pu Uei, a fost împiedicat să mă vadă. Însă, cu ocazia zilei mele de
naştere, n-au mai găsit niciun pretext şi au fost nevoiţi să-i lase pe unii
dintre aceştia să mă vadă şi să-mi facă urări. Printre ei au fost Uang Lilie,
Şang Iening, Şeng Ţîsu, Ţin Giuo, Pao Şi, Cen Ţengşou şi alţii. Toţi aceştia
au devenit noii nobili de ranguri mai mari sau mai mici în statul Manciucuo.
Lupta care se dădea pentru acapararea mea se manifesta şi în rândurile
roninilor şi spionilor japonezi, iar cei care au învins au fost desigur
subalternii lui Itagaki, Kaiesumi şi Amakasu. Profesorul japonez al familiei
mele voia să vină în anturajul meu pentru a-şi spori faima dar, întrucât nu
făcea parte din sistemul militar, în final a fost înlăturat de Kaiesumi şi
Amakasu.
Lupta dintre Geng şi Luo a fost cea mai acerbă şi, fiind ultima bătălie
dintre ei, şi-au concentrat toate forţele. Luo Geniu s-a folosit de puterile lui
Itagaki şi Kaiesumi şi l-a izolat pe Geng Siaosu îndată ce acesta a ajuns în
Nord-Est, aceasta fiind prima „mişcare”. Considera că dacă mă va putea
manevra numai el, dacă va putea folosi această carte care eram eu în
tratativele cu japonezii, sigur îşi va atinge scopul.
Dar în cursul tratativelor s-a menţinut pe poziţia restaurării Marelui
Imperiu Thing. Partea japoneză nu era interesată faţă de acest punct de
vedere al lui. El, ca şi mine, n-a înţeles că restauraţia, pe de-o parte, şi
propaganda pe care o făceau japonezii că „populaţia din Manciuria solicită
autonomia”, pe de altă parte, erau incompatibile. Pe atunci Japonia era
foarte izolată pe plan mondial şi nu putea încă să pună în scenă acest teatru
de marionete şi, ca urmare, Armata Cuantung nu era grăbită să definitiveze
situaţia, optând pentru forme temporare precum „comandament autonom”,
„societate statu-quo”. Luo Geniu considera că, sechestrându-l pe Geng

274
Siaosu, nu se va mai găsi altcineva care să discute cu japonezii în numele
meu în afară de el. Aşa stând lucrurile, el nu s-a grăbit să-i contacteze pe
japonezi. Nu se hotărâse încă dacă se va face restauraţia sau va fi creat un
nou stat, când eu şi Geng Siaosu am ajuns la Luşun. Contrar aşteptărilor lui
Luo Geniu, activitatea lui de sechestrare a lui Geng Siaosu a eşuat, Armata
Cuantung invitându-l pe acesta la tratative. Luo Geniu nu ştia de legăturile
lui Geng Siaosu cu comandantul militar de la Tokyo. Nici nu-i trecea prin
minte că înainte de a pleca de la Thienţin Geng Siaosu îl cunoscuse pe
Kaiesumi. Aşa cum am arătat mai sus, legăturile lui Luo Geniu cu colonelul
Takemoto în anul când am părăsit Oraşul Interzis deveniseră acum
legăturile lui Geng, iar Kaiesumi a devenit prietenul lui Geng Siaosu, puntea
de legătură între Geng şi Armata Cuantung. Amakasu a înţeles, în urma
unor conversaţii cu Geng Siaosu şi fiul acestuia, că aceştia. Erau mult mai
„flexibili” decât Luo Geniu, care cerea cu stăruinţă respectarea ritualului şi
ceremoniilor de la Curtea imperiului Thing. La prima întâlnire cu Itagaki, din
28 ianuarie 1932 la Luşun, Geng Siaosu a fost şocat când a auzit pentru
prima dată că Armata Cuantung doreşte ca eu să fiu „Preşedintele Republicii
Manciuria şi Mongolia”, dar a înţeles că japonezii nu mă vor ca împărat şi şi-
a schimbat repede punctul de vedere. L-a trimis pe fiul său Geng Ciui să le
comunice japonezilor că dacă va primi postul de premier în noul stat el mă
va convinge să primesc o altă denumire ca şef „de stat.
După constituirea statului Manciucuo165, Luo Geniu nu a fost mulţumit de
postul oferit şi s-a întors la activităţile sale, în timp ce Geng Siaosu a devenit
premierul statului marionetă.

6. Ce-am văzut şi ce-am gândit

După ce am ajuns la Luşun eram foarte înspăimântat. Nu din cauza


sechestrării şi izolării mele, ci auzindu-i pe Kaiesumi şi alţi japonezi că
Armata Cuantung nu stabilise încă forma noului stat. M-am simţit mai vexat
decât de faptul că nimeni nu mi-a ieşit în întâmpinare la sosirea în port.

165 Statul Manciu.

275
Atunci îmi explicam acest lucru prin faptul că „nu se făcuseră toate
pregătirile la timp” sau că „venirea mea nu fusese anunţată”. Dar ce voia să
însemne „că nu a fost încă rezolvată forma de stat?” De ce Doihara mă
chemase în Manciuria dacă forma de stat nu era încă stabilită?
Geng Siaosu şi Kaiesumi mi-au explicat că Doihara n-a minţit şi că este
adevărat că Armata Cuantung sprijină restauraţia. Dar aceasta fiind o
treabă a manciurienilor, natural că trebuia discutată cu ei şi, înainte de a se
consulta cu aceştia, este normal să se spună că treburile nu sunt încă
rezolvate.
Nu mai eram credulul de la Tangkangţî, dar nu aveam cu cine să mă
sfătuiesc. Eram pentru prima dată fără profesorii mei. Neavându-i pe aceştia
alături de mine, am fost nevoit să adopt metoda lui Şang Iening şi să mă
adresez spiritelor. Am consultat Cartea prevestirii viitorului pe care o
adusesem de la Thienţin. Oracolul îmi făcea prevestiri bune şi atunci, aşa
cum îmi spuseseră şi Geng Siaosu şi Luo Geniu, am hotărât să aştept.
Într-o zi, Kaiesumi a venit să mă întrebe, dacă-l cunosc pe Ma Giangşan.
I-am spus că a trecut pe la Giang Iuan când eram la Thienţin şi consideram
că-l cunosc. El mi-a comunicat, din partea lui Itagaki, să-i scriu lui Ma
Giangşan o scrisoare prin care să-l sfătuiesc să se supună. I-am spus că-i
mai scrisesem o scrisoare, la Thienţin fiind, dar dacă e nevoie mai scriu încă
una. Cea de-a doua scrisoare n-a mai fost necesară, deoarece Ma Giangşan a
capitulat. Deşi scrisoarea mea n-a jucat niciun rol, faptul că am fost rugat
de Armata Cuantung s-o scriu m-a consolat, însemna că japonezii îmi
recunosc prestigiul, recunosc că acest petec de pământ trebuie să fie condus
de mine. Cine eram eu? Nu eram eu împărat al Marelui Imperiu Thing?
Gândind aşa, m-am mai liniştit.
Am aşteptat trei luni de zile. La 19 februarie 1932, a doua zi după
sărbătorirea zilei mele de naştere, am primit pe neaşteptate o veste:
„Comitetul administrativ pentru Nord-Est”, care nu demult îşi reluase
lucrările, a adoptat o rezoluţie – constituirea în Manciuria a unei „republici”.
Aşa-zisul „Comitet administrativ pentru Nord-Est” şi-a reluat activitatea la
18 februarie, fiind compus din demnitarii care capitulaseră în faţa Japoniei:
Giang Ţinghui, comandantul zonei speciale Harbin, Ţang Şîi, preşedintele

276
provinciei Liaoning (care-şi schimbase denumirea în Fengtien), Ma Giangşan,
locţiitor al preşedintelui provinciei Ţilin, şi era condus de Giang Ţinghui. La
18 februarie acest comitet manevrat de Itagaki a adoptat rezoluţia de mai
sus, după care a publicat o „Declaraţie de independenţă”. După parvenirea
acestor ştiri, toţi cei din anturajul meu, în afară de Geng Siaosii şi fiul lui,
au fost înspăimântaţi şi indignaţi.
Dar pe atunci nu mă durea sufletul pentru câţi oameni pieriseră şi nici
nu-mi păsa ce metode foloseau japonezii ca să domine această colonie. Nu
mă interesa câţi soldaţi japonezi erau în acest teritoriu sau ce mine se
exploatau. Pe mine mă interesa numai restauraţia, să fiu recunoscut ca
împărat. Ce rost a mai avut atunci venirea mea acolo, dacă nu pentru acest
lucru? Ce rost mai am eu pe lume dacă nu sunt împărat?
Îi uram pe Doihara şi Itagaki din adâncul inimii. În acea zi eram singur în
salonul fostului prinţ Su şi mă plimbam de colo-colo ca un om nebun,
aprinzând ţigară de la ţigară şi fumându-le numai pe jumătate, Am aruncat
pe covor Cartea prevestirii viitorului pe care o consultasem.
Mi-am amintit îndată de Grădina Liniştită şi mi-am zis că, dacă nu pot fi
împărat cu adevărat, ar fi mult mai bine să duc o viaţă confortabilă în exil.
Aş putea să mai vând unele din antichităţile mele şi să mă bucur de viaţă în
străinătate. M-am decis să aduc acest lucru la cunoştinţa Armatei
Cuantung, iar dacă ei nu vor fi de acord, să mă întorc la Thienţin. Nici Luo
Geniu nici Geng Siaosu nu s-au opus când le-am făcut cunoscute aceste idei
ale mele. Luo Geniu a sugerat să-i ofer mai întâi un cadou lui Itagaki, iar eu
am fost de acord. I-am dat lui Luo câteva din obiectele de valoare pe care le
adusesem cu mine să i le ofere lui Itagaki. Tocmai atunci a telefonat Itagaki
şi i-a invitat pe Luo şi Geng să meargă la tratative. I-am cerut lui Cen
Ţengşou să-mi prezinte un memoriu care să conţină argumente în favoarea
sistemului legitim166 pe care să-l înmâneze lui Itagaki. Le-am poruncit să
susţină ferm la tratative aceste argumente şi să-i arate clar lui Itagaki poziţia
mea.
Am formulat argumentele în următoarele 12 puncte (ultimele patru au fost
adăugate ulterior de Cen Ţengşou):

166 Se referă la restaurarea Dinastiei Ţhing.

277
1. Dacă este respectat codul moral al Asiei de Est, care datează de cinci,
mii de ani, nu se poate să nu se revină la sistemul legitim;
2. Dacă se promovează „autoritatea monarhică” 167 şi principiile morale,
nu se poate să nu se revină la sistemul legitim;
3. Pentru a conduce un stat trebuie să te bucuri de încrederea şi
respectul poporului, iar pentru aceasta nu se poate să nu se revină la
sistemul legitim;
4. China şi Japonia sunt două ţări frăţeşti şi pentru existenţa şi
prosperitatea lor comune trebuie respectată moralitatea din vechime şi
asigurat faptul că ambele popoare au o spiritualitate identică. Pentru
aceasta nu se poate să nu se revină la sistemul legitim;
5. China a suferit dezastrul democraţiei timp de peste 20 de ani şi, în
afară de o minoritate egoistă, marea majoritate a poporului detestă
Republica şi doreşte Dinastia Thing. Din acest motiv, nu se poate să nu
se revină la sistemul legitim;
6. Popoarele mongol şi manciurian şi-au păstrat obiceiurile străbune” şi
pentru a obţine loialitatea, supunerea, devotamentul lor, nu se poate să
nu se revină la sistemul legitim;
7. Ideea de sistem republican este foarte răspândită, însă numărul celor
fără ocupaţie este în creştere. Aceasta constituie ameninţarea cea mai
serioasă pentru imperiul japonez. Dacă în China se va restaura ordinea
imperială, va însemna mult pentru păstrarea calităţii spirituale şi
intelectuale a popoarelor ţărilor noastre. De aceea nu se poate să nu se
revină la sistemul legitim;
8. Marele Imperiu Thing are o istorie de peste 200 de ani în China şi alţi
peste 100 de ani înainte de aceasta în Manciuria. În vederea respectării
modului de viaţă al poporului, liniştii lui, menţinerii păcii în întreaga
ţară, păstrării spiritului oriental, propovăduirii autorităţii monar hice şi
consolidării orânduirii imperiale în ţările noastre, nu se poate să nu se
revină la sistemul legitim;
9. Prosperitatea Japoniei datează de pe vremea împăratului Meiji.

167 Filozofie politică confucianistă potrivit căreia conducătorii feudali trebuie să


conducă ţara cu „bunăvoinţă” şi „dreptate”.

278
Edictele sale către miniştri propagau moralitatea şi dădeau instrucţiuni
în ce priveşte loialitatea şi dreptatea. În timp ce ştiinţele au fost învăţate
de la Europa şi America, moralitatea a fost bazată pe preceptele lui
Confucius şi ale lui Mencius. Spiritualitatea antică a Orientului a fost
păstrată, iar poporul a fost ferit de contaminarea practicilor europene
dezgustătoare; ei iubesc şi stimează pe cei mai în vârstă-; îşi apără
patria aşa cum mâinile apără capul. Dacă se vrea să mergem pe urmele
marelui împărat Meiji-, nu se poate să nu se revină la sistemul legitim;
10. Prinţii mongoli continuă să folosească vechile lor titluri şi, dacă sub
Republică vor fi abolite, ei vor fi dezamăgiţi şi nemulţumiţi şi nu va mai
exista cale pentru a-i domina. Pentru aceasta nu se poate să nu se
revină la sistemul legitim;
11. Japonia merită admiraţia noastră profundă pentru felul în care a
sprijinit cele trei provincii din Nord-Est şi s-a gândit la bunăstarea celor
30 de milioane de oameni de aici. Dorinţa mea este să nu ne mărginim la
cei 30 de milioane de oameni de aici şi să formăm, din cele trei provincii,
o bază de unde să pornească întreaga naţiune spre a salva poporul din
dezastrul în care a căzut. Aceasta va conduce la supravieţuirea comună
şi prosperitatea Asiei de Est, problemă ce implică populaţia de 90 de
milioane a Japoniei. Între sistemele politice ale celor două ţări ale
noastre nu trebuie să existe divergenţe. Pentru a aduce prosperitatea
celor două ţări, nu se poate să nu se revină la sistemul legitim;
12. De la retragerea mea în 1911, am trăit printre oameni timp de 20 de
ani. Nu m-am gândit la gloria mea şi am fost condus numai de dorinţa de a-
mi salva poporul. Dacă altcineva ar putea să-şi asume responsabilitatea ţării
şi să pună capăt dezastrului pe o cale dreaptă, voi fi bucuros să rămân un
om obişnuit. Dacă voi fi obligat să-mi asum această povară, părerea mea
personală este că fără un titlu corect şi o putere reală de a numi demnitari şi
de a administra ţara nu voi fi capabil să pun capăt unei guvernări greşite de
20 de ani. Dacă sunt suveran numai cu numele şi sunt îngrădit de restricţii,
nu voi putea ajuta poporul şi starea lui se va înrăutăţi. Nu aceasta este
intenţia mea, de a-mi spori vinovăţia, şi deci refuz categoric să-mi asum
responsabilitatea. Dacă aş fi preocupat numai de gloria personală, aş fi fost

279
foarte bucuros să mi se dea pământul şi poporul după 20 de ani de viaţă în
obscuritate. Ce importanţă ar avea dacă aş deveni preşedinte sau monarh?
Cer restauraţia numai de dragul poporului, al statului, al celor două ţări:
China şi Japonia, al Asiei de Est ca un tot, şi nu datorită unor interese
egoiste personale, de aceea consider că sistemul legitim este indispensabil.
Geng Siaosu ştia că această călătorie la Şeniang era hotărâtoare pentru
soarta lui, deoarece Armata Cuantung, înainte de a cere Comitetului de
administrare a Nord-Estului să adopte hotărârea privind „forma de stat”,
trebuia să stabilească ordinea de precădere în noul stat.
Ca urmare, înainte de plecare mi s-a arătat foarte supus, pentru a
înlătura orice bănuială. Însă după ce şi-a atins scopul, întorcându-se de la
Şeniang, starea sa de spirit se schimbase. M-a sfătuit să nu intru în discuţie
cu Armata Cuantung, să accept sistemul republican şi să-mi asum funcţia
de „şef executiv”.
„Ce şef executiv? Cum să devin şef executiv al Republicii?” am sărit eu.
„Treburile au fost stabilite, eu am discutat de mai multe ori cu Armata
Cuantung, dar fără rezultat. Armata a arătat că şef executiv înseamnă şef de
stat...”
Nu i-am răspuns şi m-am întors spre Luo Geniu, întrebându-l ce
înseamnă aceasta. El mi-a răspuns:
„M-am văzut o singură dată cu Itagaki. Geng Siaosu a discutat cu el”.
După cum mi-a spus Cen Ţengşou, după aceea, Geng Siaosu şi fiul său
nici nu i-au arătat lui Itagaki cele 12 puncte privind sistemul legitim, ci,
dimpotrivă, i-au garantat acestuia că „Răspund eu de Maiestatea Sa”.
„Maiestatea Sa este ca o coală albă de hârtie pe care voi, armata, puteţi scrie
orice” etc. Dar pe atunci eu nu ştiam că. El a spus aşa. Consideram că nu se
pricepe şi s-a lăsat înşelat de japonezi.
„Nu sunteţi buni de nimic!” am strigat eu furios, „De ce n-aţi spus că,
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile puse de mine, voi pleca înapoi la
Thienţin?”
„E mai bine ca Maiestatea Voastră să se mai gândească”, a spus Geng
Siaosu, „Restauraţia poate fi făcută numai cu sprijinul japonezilor. Dacă
japonezii se opun, se va termina cu toate speranţele noastre”.

280
Apoi el a citat unele pilde istorice, sfătuindu-mă să fiu de acord. Dar eram
sătul de toate pildele acelea. În final el a spus:
„După-masă vine Itagaki să vă vadă. Rog pe Maiestatea Voastră să-i
spună lui Itagaki...”
„Să vină!” am răspuns înfuriat.

7. Întâlnirea cu Itagaki

Seishiro Itagaki a fost detaşat în anul 1929 ca ofiţer de stat major la


Armata Cuantung. După cum a dezvăluit Tribunalul Militar Internaţional
pentru Extremul Orient, în mai 1930 el a afirmat către cineva că avea o „idee
clară” în ce priveşte problema manciuriană. El considera că problema chino-
japoneză trebuia soluţionată pe calea armelor. Cu cel puţin un an înainte de
evenimentele din 18 septembrie, el s-a pronunţat pentru expulzarea lui
Giang Sueliang şi fondarea unui „nou stat” în China de Nord-Est. În verdict
se spune că „începând din anul 1931, în calitate de colonel la statul major al
Armatei Cuantung, a participat la complotul care avea ca obiectiv direct
ocuparea pe cale militară a Manciuriei. El a sprijinit pregătirile în acest scop,
a ajutat la crearea pretextului care a condus la „Evenimentele din Manciuria,
a oprimat încercările de împiedicare a acestei acţiuni, a fost de acord şi a
condus această acţiune militară. Ulterior, a avut sarcini importante în
cadrul acţiunii de instigare privind” independenţa Manciuriei „şi în ce
priveşte realizarea complotului de înfiinţare şi consolidare a statului
marionetă Manciucuo”.
În 1934, el a fost numit adjunct al şefului Statului Major al Armatei
Cuantung, în 1937, în urma „evenimentelor din 7 iulie” a fost comandant de
divizie, în 1938 a fost ministrul armatei terestre, în 1939 a fost şeful Statului
Major al armatei japoneze în China, ulterior a fost comandantul armatei a 7-
a din Singapore.
El a avut un rol esenţial în instaurarea puterii marionetă în Mongolia
Interioară, în atacarea provinciilor interne din China, în instaurarea puterii

281
marionetă a lui Uang Ţinguei 168 în dezlănţuirea atacului de la lacul
Kassanghiol împotriva Uniunii Sovietice etc.
L-am întâlnit pe Itagaki în după-amiaza zilei de 23 februarie 1932, în
prezenţa unui translator al Armatei Cuantung. Itagaki era un om scund, ras
în cap, cu faţa palidă, bine bărbierită, ce contrasta cu negrul sprâncenelor şi
mustăţii. Era ofiţerul japonez cel mai ordonat îmbrăcat din câţi văzusem:
manşetele cămăşii de un alb imaculat ieşeau puţin din mâneca vestonului,
iar dunga de la pantaloni era perfectă. Această eleganţă şi gestul lui de a-şi
freca mâinile cu gentileţe mi-au dat impresia unui om cult, bine crescut.
În primul rând mi-a mulţumit pentru cadoul trimis, apoi mi-a declarat că
a venit din ordinul generalului Honjo, comandantul Armatei Cuantung, să-
mi raporteze despre problema „înfiinţării noului stat Manciucuo”.
A început cu „faptul că guvernarea familiei Giang 169 nu s-a bucurat de
sprijinul poporului, că interesele Japoniei în Manciuria nu au fost în niciun
fel garantate”, ajungând până la „justeţea” acţiunilor militare întreprinse de
armata japoneză şi sinceritatea Japoniei în a „ajuta poporul manciurian să
constituie paradisul autorităţii monarhice”. Ascultându-i vorbele, dădeam tot
timpul din cap, sperând din toată inima să revină la problema care mă
interesa. În sfârşit, el a ridicat şi această problemă.
Acest nou stat se va numi „Manciucuo” (statul Manciu). Capitala va fi
stabilită la Ceangciun şi de aceea acest oraş îşi va schimba denumirea în
Sinţing170. Acest stat este format din cinci naţiuni importante: manciurieni,
hani, mongoli, japonezi şi coreeni. Japonezii au depus eforturi în Manciuria
timp de câteva zeci de ani şi este normal ca statutul lor juridic şi politic să
fie identic cu al celorlalte naţiuni. De exemplu, japonezii, ca şi ceilalţi, pot
deţine funcţii oficiale în noul stat...”
Fără să aştepte ca translatorul să termine de tradus, a scos din servietă
„Declaraţia de independenţă a popoarelor manciurian şi mongol” şi steagul
în cinci culori al statului „Manciucuo” şi mi le-a pus pe măsuţa din faţa
canapelei pe care eram aşezat. M-am înfuriat de credeam că-mi plesnesc

168 Guvernul instaurat de japonezi la Nanţing în zonele ocupate, în timp ce guvernul


legal al Chinei, condus de Gang Ciişec, se retrăsese la Guncing, în provincia Sîciuan.
169 Giang Sueliang, conducător militar chinez, asasinat de japonezi.
170 Noua capitală, spre deosebire de Peiţing, care însemna capitala de Nord.

282
plămânii. Cu mâinile tremurânde, am împins deoparte aceste lucruri şi am
întrebat:
„Ce fel de stat este acesta? Este oare acesta Marele Imperiu Thing?”
îmi schimbasem tonul vocii, dar Itagaki, pe acelaşi ton, fără să se
grăbească, mi-a răspuns: „Desigur că aceasta nu este restauraţia Marelui
Imperiu Thing. Acesta este un stat nou. Comitetul pentru administrarea
Nord-Estului a adoptat în unanimitate rezoluţia prin care Excelenţa Voastră
este numit şef al statului, adică” şef executiv”.
Auzind din gura lui Itagaki cuvintele „Excelenţa Voastră”, am simţit că tot
sângele mi s-a urcat în obraji. Era prima dată când un japonez mi se adresa
cu acest apelativ. Ei renunţaseră la apelativele „împăratul Siian Thong” sau
„Maiestatea Sa Imperială”, ceea ce nu puteam să suport. Pentru mine titlul
imperial de „Maiestatea Voastră” făcea mai mult decât cele 2 milioane de
km2 ai Chinei de Nord-Est şi cei 30 de milioane de oameni ai acestei zone.
Am fost aşa de mâniat încât nu m-am mai putut abţine şi am strigat:
„Dacă denumirea nu este corectă, atunci cuvintele nu sunt potrivite, şi
dacă cuvintele nu sunt potrivite, lucrurile nu se pot realiza. Manciurienii nu
se gândesc la mine ca persoană individuală, ci la împăratul Marelui Imperiu
Thing. Dacă se renunţă la titlul imperial se va pierde loialitatea lor. Cer
Armatei Cuantung să regândească această problemă”.
Itagaki şi-a frecat uşor mâinile şi a spus zâmbind:
„Poporul manciurian şi-a exprimat dorinţa ca Excelenţa Voastră să fie şef
al noului stat, iar Armata Cuantung este întru totul de acord”.
„Dar şi Japonia este un stat imperial, atunci de ce Armata Cuantung este
de acord cu constituirea sistemului republican?”
„Dacă pe Excelenţa Voastră o deranjează cuvântul „republică”, atunci nu-l
vom mai folosi. Acesta este un stat constituit pe sistemul şefului executiv.”
„Sunt foarte recunoscător pentru ajutorul entuziast dat de ţara
dumneavoastră, putem discuta orice altceva, dar nu pot accepta „sistemul
de şef executiv”. Titlul de împărat mi-a fost lăsat moştenire de strămoşii mei
şi abandonarea lui înseamnă lipsă de loialitate şi pietate faţă de ei.”
„Sistemul de şef executiv este numai de tranziţie”, s-a exprimat Itagaki cu
simpatie. „Se cunoaşte perfect că împăratul Siian Thong este cel de-al 12-lea

283
împărat al Marelui Imperiu Thing. După constituirea Adunării Naţionale,
sunt convins că aceasta va adopta Constituţia prin care se va restaura
sistemul imperial. Deci, sistemul de şef executiv actual este o soluţie pentru
perioada de tranziţie.”
Auzind aceste două cuvinte, „Adunarea Naţională”, am sărit ca ars şi dând
din cap am zis: „Nicio Adunare Naţională nu e bine venită. Şi pe de altă
parte, primul împărat al Marelui Imperiu Thing nu a primit acest titlu de la
vreo Adunare Naţională”.
Disputa a continuat încă vreo trei ceasuri, fără să se ajungă la un acord.
Itagaki a fost tot timpul calm, nu i-a dispărut zâmbetul de pe faţă şi a
continuat să-şi frece mâinile mereu. Eu am pledat neobosit pentru cele 12
puncte, argumentând justeţea sistemului legitim, iar în încheiere am
declarat că nu pot să renunţ la titlul de împărat. În final, Itagaki şi-a strâns
servieta, dând de înţeles că nu doreşte să continue discuţia. Şi deşi tonul
vocii lui nu se schimbase, zâmbetul îi dispăruse de pe faţa care devenise şi
mai palidă. Când mi s-a adresat, a folosit iarăşi apelativul „Excelenţa
Voastră” în loc de „Maiestatea Voastră”: „Excelenţa Voastră trebuie să mai
chibzuiască. Mâine vom continua discuţia”. Cu această remarcă rece şi-a
luat rămas bun şi a plecat.
La sugestia lui Geng Siaosu şi Kaiesumi, în seara aceea am oferit un
banchet la Hotelul Yamoto în cinstea lui Itagaki. După cum spuneau ei, era
un banchet de apropiere a sentimentelor.
În tot timpul banchetului am fost într-o stare de spirit confuză. Avusesem
curajul să resping denumirea de sistem de şef executiv propus de japonezi,
fiind influenţat de Hu Ţăiuan, Cen Ţengşou şi alţii, care considerau că
japonezii, întrucât au creat în Nord-Est actuala situaţie, vor avea neapărat
nevoie de mine, şi atunci, dacă mă voi menţine pe poziţie, japonezii vor ceda.
Dar, după ce l-am refuzat pe Itagaki, Geng Siaosu m-a avertizat că, orice s-
ar întâmpla, nu trebuia să jignesc armata japoneză şi mi-a reamintit de
soarta lui Giang Ţuolin. Auzindu-l, iarăşi m-am speriat. Iniţial mă gândeam
că Giang Ţuolin, provenit din rândurile bandiţilor, nu putea fi comparat cu
mine, „viţă de împărat” Acum mi-am dat seama că în ochii japonezilor eu nu
eram tratat ca „împărat de drept” şi trebuia să ţin permanent seama de faţa

284
palidă a lui Itagaki, acea faţă care nu înregistra niciodată nicio modificare.
El a băut, a fost foarte amabil cu toată lumea, însă nu a scos niciun
cuvânt în legătură cu discuţia din timpul zilei, ca şi când nici nu s-ar fi
întâmplat. Seara a trecut liniştită. La banchet s-a mâncat, s-a băut şi s-a
fumat, fără să se discute ceva de fond. Nici până la ora 10 seara, când s-a
terminat banchetul, nu am putut să-i pătrund faţa lui Itagaki.
Dar n-a trebuit să mai pierd mult timp pentru investigaţii, că a doua zi
dimineaţă Itagaki i-a convocat urgent pe Geng Siaosu, Luo Geniu, Uan
Şengşî şi Geng Ciui la Hotelul Yamoto şi le-a cerut să-mi prezinte decizia
finală.
„Cererea armatei nu poate fi schimbată în niciun fel. Dacă nu va fi
acceptată, acest lucru va fi interpretat drept poziţie ostilă, la care se va
răspunde cu metode folosite împotriva duşmanului. Acesta este ultimul
cuvânt al comandamentului armatei”.
Acest răspuns m-a ameţit. Mi s-au muiat picioarele şi am căzut, fără
niciun cuvânt, pe canapea.
Luo Geniu a amuţit, Uan Şenşî s-a tras tremurând într-o parte, nimeni n-
a mai scos niciun cuvânt. După un timp, l-am auzit pe Geng Siaosu zicând:
„Supusul Vostru a spus de mult că nu trebuie să-i supărăm pe japonezi...
dar încă nu este prea târziu. Supusul Vostru l-a asigurat pe Itagaki că
Maiestatea Voastră va adopta o atitudine rezonabilă”.
N-am mai scos niciun cuvânt.
„Cum poţi prinde puiul de tigru fără să intri în vizuina tigrului?” a zis
Geng Ciui apropiindu-se, radiind de bucurie.
Cu o seară înainte, la banchet, Geng Ciui fusese cel mai vesel dintre toţi,
ciocnea pahar după pahar cu Itagaki, iar după banchet au plecat împreună.
Mi se părea ciudat faptul că înainte de plecarea lui şi a tatălui său la
Şeniang spusese că nu exista altă soluţie decât restaurarea Marelui Imperiu
Thing. Mă întrebam cum de s-a schimbat aşa de repede. Geng Siaosu,
văzând că nu scot niciun cuvânt, mi-a spus iritat:
„Japonezii totdeauna fac ceea ce spun, iar noi nu trebuie să ne creăm
greutăţi. De altfel, au intenţii bune numind pe Maiestatea Voastră şef de
stat, ceea ce înseamnă acelaşi lucru cu a fi împărat. Eu l-am servit pe

285
Maiestatea Voastră în toţi aceşti ani tocmai pentru a se folosi de
oportunitatea creată astăzi. Dacă Maiestatea Voastră insistă în refuz, eu n-
am altceva de făcut decât să-mi strâng lucrurile şi să mă întorc acasă”.
Ameninţarea lui m-a adus la disperare. Fiul lui a continuat: „Dacă
Maiestatea Voastră este de acord cu oferta armatei japoneze, în viitor ne vom
spori forţele şi nu vom mai avea a ne plânge că nu putem acţiona după
dorinţele noastre.” Oftând, i s-a alăturat şi Luo Geniu, care a zis: „Este
regretabil, dar aceasta este situaţia şi nu avem ce face. Singurul lucru pe
care-l putem face este să fixăm o limită de un an de zile şi dacă în acest timp
sistemul imperial nu va fi restaurat, Maiestatea Voastră poate să abdice. Să
vedem cum reacţionează Itagaki la această condiţie”. Neavând încotro, am
oftat şi l-am trimis pe Geng Siaosu să discute cu Itagaki.
După puţin timp, Geng s-a întors radios şi ne-a spus că Itagaki a fost de
acord şi ne invită în seara aceea la un mic banchet în cinstea viitorului „şef
executiv”.
Astfel, tremurând de frică şi visând în acelaşi timp restauraţia, am pornit
pe acest drum al ruşinii, devenind trădătorul numărul unu. În spatele
acestei cortine, începând din 23 februarie 1932, Nord-Estul Chinei a fost
transformat într-o colonie: peste 30 de milioane din compatrioţii mei au
început o viaţă plină de suferinţe. Totodată, am pus bazele „ridicării” lui
Honjo, Itagaki şi celorlalţi de teapa lor, a căror carieră, aşa cum a notat Geng
Siaosu în jurnalul lui, s-ar fi încheiat, dacă refuzam să cooperez.

CAPITOLUL VI – CEI 14 ANI DE EXISTENŢĂ A STATULUI MARIONETĂ


„MANCIUCUO”

1. Începuturile spectacolului de marionete

La banchetul oferit de Itagaki în seara zilei de 24 februarie 1932, pentru a


sărbători acceptarea» poziţiei de „şef executiv”, eram într-o stare confuză şi

286
contradictorie. Nu ştiam dacă trebuia să mă bucur sau să mă întristez de
soarta mea. În seara aceea, Itagaki adusese un grup de prostituate japoneze,
repartizând câte una pentru fiecare participant la banchet, să bea împreună
cu noi şi să ne distreze. El le mângâia şi le îmbrăţişa fără să-şi bată capul cu
uzanţele protocolare. Când ridica paharul bând fără contenire, când
izbucnea în hohote de râs, fără a-şi ascunde mulţumirea că mă obligase să
accept condiţiile puse de el. La început, când se mai putea controla, a
toastat respectuos, cu zâmbetul pe faţă, urându-mi „succes în viitor” şi
„îndeplinirea dorinţelor”, ceea ce mi-a făcut plăcere să aud. Dar pe măsură
ce trecea timpul şi el era tot mai beat, faţa-i devenise incredibil de lividă şi
lucrurile au luat o întorsătură proastă. Una din prostituatele japoneze m-a
întrebat într-o chineză stâlcită:
„Cu ce te ocupi, eşti negustor?”
Auzind-o, Itagaki a izbucnit într-un râs ciudat, iar eu m-am gândit că n-
am de ce să mă bucur.
Această stare de spirit în legătură cu viitorul meu întunecat s-a păstrat
până ce Hu Ţăuan, Cen Ţengşou şi ceilalţi s-au întors în anturajul meu. Am
fost foarte bucuros când aceşti veterani au primit permisiunea din partea
Armatei Cuantung să revină lângă mine. Această bucurie nu se datora atât
revederii dintre suveran şi supuşii săi, cât faptului că aveam cu cine să mă
consult. Ei, pe de-o parte îşi exprimau indignarea pentru că mi s-a cerut să
accept poziţia de şef executiv, iar pe de altă parte îmi prezentau precedente
istorice, argumentând că suveranii care au realizat opere mari nu au făcut
totul dintr-o dată, fără greutăţi. Auzind de aceste precedente, m-am mai
liniştit.
În ultima zi a lunii februarie, sub regia Armatei Cuantung, aşa-zisa
„Adunare Naţională a Manciuriei” de la Şeniang a adoptat rezoluţia cu
privire la independenţa Nord-Estului Chinei şi numirea mea în funcţia de
„şef executiv al noului stat”. Kaiesumi şi Geng Siaosu mi-au spus că
„delegaţii” acestei Adunări vor veni la Luşun să mă invite să accept funcţia şi
că trebuia să-mi pregătesc dinainte cuvântul de răspuns. În fond, trebuia să
pregătesc două răspunsuri: primul de refuz şi al doilea de acceptare, după
care „delegaţii” îmi vor face a doua rugăminte. La 1 martie, o delegaţie

287
formată din nouă persoane, printre care Giang Ienciung şi Sie Tieşî, au venit
la Luşun. Au fost primiţi mai întâi de Geng Siaosu, în numele meu, care le-a
înmânat răspunsul de refuz.
După aceea i-am primit eu. Ambele părţi au rostit câte o scurtă cuvântare
pregătită dinainte de alţii: una din părţi „ruga stăruitor”, iar cealaltă „refuza
cu modestie”. În mai puţin de 20 de minute întrevederea s-a încheiat. Pe 5
martie, în conformitate cu planul secţiei a patra 171 a Armatei Cuantung, o
„delegaţie” formată dintr-un număr sporit de persoane – 29, a venit, pentru a
doua oară, să mă „roage stăruitor”. De data aceasta „delegaţia” şi-a
îndeplinit misiunea. Răspunsul meu final a fost:
„Dacă voi îmi încredinţaţi această mare responsabilitate, cum aş putea
cuteza să refuz de dragul trândăvelii şi comodităţii? După o reflecţie atentă,
mi-am dat seama că aş dezamăgi speranţele maselor... îmi voi exercita la
maximum slabele mele posibilităţi şi voi acţiona ca şef executiv temporar
timp de un an; dacă greşelile mele vor fi numeroase, mă voi retrage
respectuos după acest an. Iar dacă în termen de un an va fi adoptată
Constituţia şi va fi instaurată forma de stat conform intenţiei mele iniţiale,
îmi voi reconsidera virtutea şi puterea şi voi decide ce trebuie făcut”.
După ce această „piesă” a fost jucată, în ziua următoare m-am întors cu
Uan Jung şi Geng Siaosu la Tangkangţî, unde mă aşteptau Giang Ţinghui şi
alţii spre a mă „întâmpina şi felicita”. Aici am rămas o noapte, după care am
plecat cu toţii la Ceangciun.
Trenul a ajuns în staţia Ciangciun la 8 martie, ora 15. Înainte de a se opri,
am auzit muzica militară şi oameni ovaţionând. Când am coborât pe peron
înconjurat de Giang Ţinghui, Si Siu, Can Po, Kaiesumi şi alţii, peste tot am
văzut jandarmi japonezi şi oameni îmbrăcaţi în toate felurile; unii în robe şi
veste chinezeşti, alţii în haine vestice şi japoneze. Toţi ţineau steguleţe în
mână. Am fost impresionat şi, reflectând, mi-am zis că aceasta este scena pe
care trebuia să o întâlnesc la Ingcou. Deodată, Si Siu mi-a arătat printre
steagurile japoneze un grup de steaguri „„ cu dragon şi mi-a spus că oamenii
care purtau acele steaguri sunt manciurieni şi mă aşteptau de 20 de ani.
Remarca lui mi-a umplut ochii de lacrimi şi am fost mai convins decât

171 Secţie ce se ocupa de treburile politice şi militare în Nord-Estul Chinei.

288
oricând că mă aştepta un viitor plin de speranţe.
Intrând în maşină, gândurile mi-au fugit la Oraşul meu Interzis, din care
fusesem expulzat de armata naţională a lui Feng Iusiang, la jefuirea
Mausoleului de Est şi la jurământul pe care-l făcusem. Eram prea preocupat
de speranţe şi de ura mea ca să mai observ străzile pe unde treceam sau
primirea rece, duşmănoasă făcută de locuitorii terorizaţi ai oraşului
Ceangciun. După un drum scurt, maşina a intrat în curtea unei clădiri
vechi, dărăpănate. Aceasta era „Reşedinţa Şefului Executiv” şi era departe de
a fi cea mai mare clădire din oraş. Mi s-a spus că trebuia să locuiesc
deocamdată aici, pentru că nu avuseseră timp să renoveze altă clădire.
A doua zi, a avut loc ceremonia învestirii. Într-o sală mare, aranjată în
grabă, erau prezenţi: Uchida, directorul general al căilor ferate japoneze din
Manciuria, Honjo, comandantul Armatei Cuantung, Miyake, şeful său de
Stat Major, Itagaki, ofiţer de Stat Major, şi alte personalităţi. Au mai
participat la ceremonie mulţi dintre vechii mei miniştri: în afară de Geng Sia
osii, Luo Geniu, Hu Ţăiuan şi Cen Ţengşou, mai erau şi un număr de prinţi
mongoli, precum şi foşti membri ai clicii Fengtien ca: Giang Ţinhui, Ţang Şîi,
Si Sia, Giang Haipeng, avocaţii care au pledat cauza divorţului meu cu Uen
Siu etc.
Toţi purtau haine de ceremonie vestice dar ritualul a fost oriental. Sub
privirile demnitarilor japonezi, „fondatorii naţiunii” mi-au făcut, conform
protocolului de la Curte, trei plecăciuni, la care am răspuns cu o singură
plecăciune.
Ţang Şîi şi Giang Ţinghui, în numele „poporului manciurian”, mi-au
prezentat „sigiliul” (Şefului Executiv) învelit în mătase galbenă. Apoi Geng
Siaos, îi a dat citire, în numele meu, „Declaraţiei Şefului Executiv”:
„Omenirea trebuie să respecte moralitatea; întrucât există discriminare
rasială, oprimarea unora de către alţii, acestea conduc la slăbirea moralităţii.
Omenirea trebuie să dea dovadă de bunăvoinţă; întrucât pe plan
internaţional există concurenţa, unii, pentru interesele lor, încearcă să
aducă prejudicii altora, ceea ce slăbeşte bunăvoinţa. Moralitatea şi
bunăvoinţa sunt principiile pe care» este fondat statul nostru şi abolirea
discriminării rasiale şi a concurenţei internaţionale va duce inevitabil la

289
paradisul autorităţii monarhice. Doresc ca poporul meu să se străduiască să
ajungă la acest paradis”.
După încheierea ceremoniei, în timpul primirii oaspeţilor străini, Uchida a
rostit „cuvântul de felicitare” iar Luo Geniu a citit cuvântul meu de răspuns.
Apoi am ieşit în curte pentru ridicarea drapelului şi fotografii. Ceremonia s-a
terminat cu un banchet.
În aceeaşi după-amiază, Geng Siaosu a venit la „Biroul Şefului Executiv”
cu o treabă „oficială”.
„Generalul Honjo a recomandat ca eu, supusul Vostru, să fie numit prim-
ministru şi să organizeze cabinetul”. Stătea aplecat cu chelia strălucindu-i şi
mi s-a adresat cu voce calmă: „Aceasta este lista numirilor speciale şi a
miniştrilor. Rog pe Maiestatea Voastră s-o semneze”.
Âmakasu discutase deja cu mine acest lucru la Luşun. Am luat pensula
şi, fără niciun cuvânt, am semnat. Aceasta a fost prima mea activitate
oficială ca şef al statului Manciucuo.
La ieşirea din birou, i-am întâlnit pe Hu Ţăiuan şi Cen Ţengşou. Aceşti doi
bătrâni aveau feţele întunecate, ştiind că ei nu figurau în lista de numiri
speciale. Le-am spus că-i vreau în anturajul meu: Hu Ţăiuan va fi numit
şeful secretariatului meu, iar Cen Ţengşou secretar. Hu Ţăiuan a oftat şi mi-
a mulţumit, în timp ce Cen Ţengşou mi-a spus că are treburi în familie şi
mi-a cerut permisiunea să plece la Thienţin.
A doua zi, Luo Geniu, care primise funcţia de „consilier particular”, a venit
să-şi ceară demisia din această funcţie fără valoare. I-am refuzat-o iar el a
insistat:
„Maiestatea Voastră a fost umilită prin funcţia de „Şef Executiv”; potrivit
codului strămoşesc, când superiorul este umilit supusul trebuie să moară.
Supusul Maiestăţii Voastre nu poate primi această funcţie”. Mai târziu a fost
numit procuror general, după care s-a retras la Talien, unde a continuat să
vândă, până la moarte, antichităţi contrafăcute.
Dar pe atunci eu nu gândeam ca ei. Eram impresionat profund de
steagurile cu dragon şi fanfara militară din gara Ceangciun, de ceremonia
instaurării şi cuvintele elogioase la primirea oaspeţilor străini. Toate acestea
mă făceau să simt că plutesc. Pe de altă parte, apărusem în public, îmi

290
luasem funcţia în primire şi nu mai era cale de întoarcere. Dacă Itagaki mi-
ar fi spus atunci: „Dacă nu eşti de acord, poţi să te retragi”, nu m-aş fi putut
retrage. Aşa stând lucrurile, trebuia să merg până la capăt. Pe de altă parte,
dacă-i mulţumeam pe japonezi, era posibil ca aceştia să mă sprijine să-mi
recapăt titlul imperial. Acum eram şeful unui stat, mai târziu, după ce voi
acumula capital, voi putea să stau de vorbă altfel cu japonezii. Deoarece
vedeam numai partea luminoasă a lucrurilor, nu mi s-a părut că funcţia de
„Şef Executiv” era umilitoare, ci o treaptă spre tronul imperial.
În această stare de euforie şi autoconsolare, gândul cum să folosesc mai
bine această treaptă a devenit problema centrală a preocupărilor mele. După
câteva zile de gândire, într-o seară mi-am dezvăluit intenţiile faţă de Cen
Ţengşou şi Hu Ţăiuan:
„Am făcut trei jurăminte, despre care am să vă vorbesc, le-am spus eu:
Primul, vreau să-mi îndrept toate greşelile făcute în trecut şi făgăduiesc că
de azi încolo nu voi mai fi niciodată trândav şi uşuratic, aşa cum mi-a
reproşat Cen Paoşen acum zece ani. Al doilea, făgăduiesc că voi trece peste
toate obstacolele şi nu voi avea tihnă până nu voi restaura moştenirea
strămoşilor mei. Al treilea, mă rog cerului să-mi deie un urmaş care să
continue opera Marelui Imperiu Thing. Dacă aceste trei dorinţe ale mele se
vor realiza, pot muri liniştit”.
După aproximativ o lună de la numirea mea, „Reşedinţa Şefului Executiv”
a fost mutată într-un palat proaspăt renovat, iar eu am dat fiecărei încăperi
câte o denumire. De atunci mă sculam dimineaţa devreme şi mergeam direct
la birou, unde rămâneam până seara, când mă întorceam acasă. În speranţa
îndeplinirii jurămintelor făcute şi revenirii la tron, pe de-o parte urmam
instrucţiunile Armatei Cuantung, pe de altă parte îmi închipuiam că pot să-
mi folosesc capacitatea ca şef de stat.
Dar această silinţă a mea nu a ţinut prea mult, în primul rând pentru că
nu aveam de rezolvat nimic şi, în al doilea rând, pentru că am descoperit că
puterea „Şefului Executiv” exista numai pe hârtie.

2. Demnitatea şi puterea

291
În „Legea de organizare a statului Manciucuo” primul capitol, care
cuprindea 13 articole, se referea la „Şeful Executiv”; toate acestea statuau
autoritatea mea. Primul articol stabilea că „Şeful Executiv conduce statul
Manciucuo”. De la articolul doi la articolul patru se stipula că exercită
puterile legislativă, executivă şi juridică. Celelalte articole stipulau că poate
emite decrete de urgenţă cu putere de lege, stabileşte gradele, numeşte
demnitari, este comandantul suprem, al armatei, marinei şi forţelor aeriene,
are dreptul de a graţia, a amnistia, a reduce şi comuta pedepsele etc. În
realitate, nu aveam nici măcar dreptul să decid când puteam să ies pe
poarta principală a palatului să mă plimb.
Într-o zi, m-am gândit să fac o plimbare şi am luat-o pe soţia mea, Uan
Jung, şi două surori mai mici să ne plimbăm în parcul care primise noua
denumire a anilor mei de domnie – „Tatung”. Dar la câteva minute după ce
am intrat în parc, am fost ajuns din urmă de maşinile jandarmilor japonezi
şi oamenilor de la Biroul Securităţii de la Palatul Şefului Executiv, care mi-
au cerut să mă întorc înapoi. Absenţa mea din palat a fost raportată la
comandamentul jandarmeriei japoneze, care a mobilizat trupele de poliţie să
mă caute, răscolind tot oraşul. După acest caz, Kaiesumi, consilierul de la
Palatul Şefului Executiv, mi-a spus că, în interesul demnităţii şi securităţii
mele, nu trebuia să mai ies fără să anunţ. Începând de atunci, n-am mai
ieşit niciodată pe poarta principală fără ca expediţia mea să nu fie aranjată
de Armata Cuantung..
Pe atunci am crezut explicaţiile japonezilor în legătură cu demnitatea şi
securitatea mea, dar după câteva zile de lucru am început să am dubii
asupra demnităţii şi securităţii mele.
După ce făcusem acele jurăminte, mă sculam devreme în fiecare
dimineaţă şi mă duceam la ora stabilită la birou, în aparenţă eram foarte
ocupat. De dimineaţă până seara primeam diverşi vizitatori, majoritatea
miniştri şi înalţi consilieri. Aceştia nu făceau altceva decât să-şi exprime
loialitatea faţă de mine şi să-mi ofere cadouri; niciodată n-am discutat cu ei
treburile oficiale. De fiecare dată când aduceam vorba de „treburile oficiale”,
răspunsul lor era fie „se ocupă ministrul adjunct” fie „să-l întreb pe

292
ministrul adjunct”. Miniştrii adjuncţi erau toţi japonezi şi niciunul n-a venit
vreodată să mă vadă.
La început, Hu Ţăiuan şi-a pierdut răbdarea şi l-a criticat pe Geng Siaosii,
arătându-i că miniştrii trebuie să deţină controlul în ministere, iar deciziile
importante trebuie luate de Şeful Executiv şi puse în practică de ministere;
este inadmisibil ca adjuncţii să acţioneze după capul lor. „Noi avem sistemul
cabinetului responsabil, potrivit căruia chestiunile politice sunt hotărâte de
„Consiliul de Stat”. Cabinetul responsabil răspunde în, faţa Şefului Executiv
şi „săptămânal premierul raportează Şefului Executiv problemele adoptate
de Consiliul de Stat pentru a le sancţiona”.” Aşa se procedează în Japonia”,
a replicat Geng Siaosii. Referitor la faptul că fiecare ministru trebuie să
răspundă de ministerul său Geng a fost de acord şi a spus că se pregăteşte
să ridice această problemă la comandamentul Armatei Cuantung, spre
rezolvare. În fapt, el se confrunta cu aceleaşi probleme în relaţiile cu şeful
Cancelariei Consiliului de Stat.
Nu ştiu cum a discutat Geng Siaosu cu comandantul Armatei Cuantung
acest subiect. Mai târziu, Hu Ţăiuan mi-a relatat atmosfera de la o şedinţă a
Consiliului de Stat, ceea ce m-a făcut să înţeleg ce însemna în realitate
sistemul cabinetului responsabil şi care erau relaţiile dintre miniştri şi
miniştri adjuncţi.
La şedinţa aceea a Consiliului de Stat s-au discutat criteriile de salarizare
a demnitarilor. Practica era ca proiectele să fie pregătite dinainte de
Cancelaria Consiliului de Stat şi distribuite în copie fiecărui ministru.
Aceştia au fost repede de acord cu proiectele referitoare la luarea în posesie a
proprietăţii fostului guvern din Nord-Estul Chinei, aprovizionarea armatei
japoneze, confiscarea a patru bănci mari din Nord-Est şi constituirea Băncii
Centrale etc., dar când a fost vorba de atingerea intereselor proprii nu s-au
lăsat uşor convinşi. Miniştrii au studiat cu atenţie proiectul şi când au
descoperit că schema de salarizare a demnitarilor japonezi este mai ridicată
cu circa 40 % decât cea a manciurienilor şi-au arătat nemulţumirea prin
discuţiile furtunoase ce au urmat. Si Siu, ministrul finanţelor, s-a înfuriat
cel mai tare şi a luat primul cuvântul protestând: „Acest proiect este
inacceptabil. Întrucât suntem un stat în care toate naţiunile trebuie să fie

293
egale, de ce japonezii au un tratament preferenţial? Dacă sunt cetăţenii unui
stat prieten, atunci trebuie să-şi arate prietenia, de ce ei să primească salarii
mai mari?” Ministrul agriculturii a spus şi el: „Poporul japonez şi poporul
manciurian sunt prietene, au aceleaşi idealuri, îşi împart şi bucuriile şi
necazurile. Dacă tratamentul este diferit, demnitarii ministerului meu vor fi
nemulţumiţi”. Alţi miniştri, de exemplu ministrul comunicaţiilor, şi-au
exprimat care mai de care dorinţa de egalitate, să nu fie deosebiri de
tratament.
Văzând ce întorsătură ia şedinţa, Komai Tokuzo, şeful Cancelariei, a oprit
discuţiile miniştrilor şi a trimis după autorul proiectului, şeful
departamentului de personal. Acesta a explicat calm că dacă ne referim la
egalitate, atunci trebuie văzut mai întâi dacă toţi sunt egali din punct de
vedere al capacităţilor; japonezii fiind mult mai capabili, este normal să fie
mai bine retribuiţi. Pe de altă parte, nivelul de viaţă al japonezilor este mai
ridicat; sunt obişnuiţi să mănânce orez, nu caoliang 172, cum mănâncă
manciurienii. „Dacă ne referim la prietenie, japonezii trebuie să aibă salarii
mai mari, aceasta înseamnă prietenie”. Auzindu-l, miniştrii şi-au exprimat
nemulţumirea. Komai a fost nevoit să suspende şedinţa până a doua zi.
În ziua următoare, Komai a deschis şedinţa spunând că s-a consultat cu
miniştrii adjuncţi, iar Armata Cuantung este de acord ca salariile miniştrilor
să fie ridicate la nivelul miniştrilor adjuncţi. „Dar, a completat el, demnitarii
japonezi, fiind departe de casă şi venind aici să realizeze paradisul autorităţii
monarhice pentru manciurieni, se cuvine să primească o indemnizaţie
specială. Aceasta este decizia finală, nu mai avem ce discuta.” Mulţi miniştri,
auzindu-l, au înţeles că nu vor ajunge la niciun rezultat dacă vor discuta în
continuare. Însă, Si Siu, care se considera în relaţii speciale cu Armata
Cuantung, nu s-a lăsat convins de Komai şi a spus: „Nu discut pentru câţiva
cenţi, dar aş vrea să întreb unde construiesc japonezii acest paradis? Oare
nu în Manciuria? Pot ei să-l construiască fără manciurieni?”
Iritat, Komai a bătut cu pumnul în masă, spunând: „Tu cunoşti istoria
Manciuriei? Ştii tu că a curs sânge japonez când a fost smulsă Manciuria
din mâinile Rusiei?”

172 Sorg.

294
„Nu-mi dai voie să vorbesc?” a replicat Si Siu alb la faţă. „Generalul Honjo
nu a ţipat niciodată la mine”.
„Vreau să te fac să înţelegi, a strigat Komai, că aceasta este hotărârea
Armatei Cuantung”. Si Siu n-a mai scos niciun cuvânt şi, în toată sala, s-a
lăsat liniştea.
Adevăratul premier al Consiliului de Stat nu era Geng Siaosu ci şeful
Cancelariei, Komai, iar japonezii nu ascundeau acest lucru. Revista japoneză
„Reforma” se referea în mod deschis la el, numindu-l „premierul Manciucuo”
sau „premierul guvernului noului stat”. Adevăratul premier recunoştea drept
superiorul lui pe comandantul Armatei Cuantung, nu pe şeful executiv.
Eu şi Geng Siaosu eram numai cu numele Şef Executiv şi, respectiv,
premier; miniştrii erau numai cu numele şi aşa-zisul Consiliu de Stat era
numai formal. Proiectele care se discutau în şedinţele Consiliului de Stat
erau deja aprobate în şedinţele săptămânale ale „adjuncţilor de miniştri”,
care formau adevăratul „guvern” şi care răspundeau în faţa Armatei
Cuantung – „împărat deasupra împăratului”. De fiecare dată, la discuţii
participa şi secţia a patra şi multe din proiecte erau hotărâte în funcţie de
necesităţile acestei secţii.
Mai târziu, toate aceste lucruri nu mai constituiau un secret pentru
nimeni şi ar fi trebuit să mă trezesc la realitate. Dar eu nu eram un
asemenea om. Alături de mine îl aveam pe vorbăreţul Hu Ţăiuan care-mi
amintea mereu de poziţia mea unică şi nu puteam să uit de ce gândisem pe
timpul când mă aflam la Giang Iuan: „Fără mine, adevăratul împărat,
Japonia va fi într-o poziţie foarte dificilă”. Atitudinea de respect aparent a
japonezilor de multe ori îmi crea o impresie greşită, făcându-mă să cred că
eu eram total diferit de Si Siu, iar ei nu puteau să nu mă respecte. Aşa
gândeam când s-a înfiinţat „Asociaţia Concordia”.
La o lună şi ceva după ce fusesem instaurat, într-o zi Geng Siaosii mi-a
raportat că Armata Cuantung a hotărât să înfiinţeze un partid politic
denumit „Partidul Concordiei”. Sarcinile acestui partid erau să „organizeze
masele şi să coordoneze forţele pentru construirea ţării”, să cultive în mase
spiritul „respectului pentru rituri şi acceptarea poruncilor divine”. Cuvântul
„partid” totdeauna m-a terorizat şi, ascultând acest raport, m-am alarmat

295
mai mult decât o făcusem când am aflat ştirea că Komai a bătut cu pumnul
în masă. L-am întrerupt grăbit pe Geng Siaosii şi, dând din mâini a
dezaprobare, am spus: „Ce partid? Ce bine poate să aducă un partid?
Dinastia n-a căzut tocmai datorită unui partid? Oare ai uitat ce a spus
Confucius că un gentleman nu trebuie să se implice în niciun partid?”
„Maiestatea Voastră are dreptate, dar acest lucru a fost hotărât de
comandamentul armatei”, a spus Geng Siaosii. A crezut că această afirmaţie
îmi va închide gura dar, spre surprinderea lui, eu am văzut în acest lucru o
treabă de viaţă şi moarte şi am refuzat să-mi dau acordul. Eram sătul să
aud mereu fraza „comandamentul armatei a hotărât” şi am spus indignat:
„Dacă nu te duci tu să le spui, cheamă-i pe ei aici”.
După plecarea lui Geng Siaosii, i-am povestit acest lucru şefului
secretariatului meu, Hu Ţăiuan, care m-a felicitat şi mi-a spus: „După
părerea supusului Vostru, nu comandamentul militar trebuie să hotărască
în toate problemele, aşa cum spune Geng Siaosii. Luo Geniu a afirmat că
Geng Siaosii s-a ridicat cu sprijinul comandamentului armatei. Dacă
Maiestatea Voastră va lupta pentru dreptate cu comandamentul armatei,
acesta nu va mai avea curajul să acţioneze după bunul plac”.
Mi s-a părut că are dreptate şi am devenit şi mai intransigent. După două
zile, Itagaki şi doi ofiţeri de la secţia a patra a Armatei Cuantung au venit să-
mi dea explicaţii, dar n-au reuşit să mă convingă. Aşa că această problemă a
rămas în suspensie.
Trei luni mai târziu, în iulie, când eram sigur că am învins, Armata
Cuantung a hotărât să nu înfiinţeze „Partidul Concordia” ci „Asociaţia
Concordia”, care avea sarcina să sprijine guvernul. Asociaţia cuprindea
întreaga populaţie: bărbaţii care împliniseră 20 de ani erau membri ai
asociaţiei, femeile erau incluse în Asociaţia femeilor; tinerii între 15-20 de
ani erau cuprinşi în Liga tineretului; copiii între 10-15 ani în Liga
adolescenţilor, toate aparţinând Asociaţiei Concordia.
În realitate, faptul că Armata Cuantung a transformat „partidul” în
„asociaţie” nu însemna că-mi făcuse o concesie. Ei au considerat că acest
sistem, care cuprindea întreaga populaţie, era mult mai eficient decât un
partid, putând în felul acesta să facă propagandă, să spioneze şi să

296
înrobească poporul. Dar eu nu am văzut lucrurile în felul, acesta, ci aveam
senzaţia că au ţinut seama de voinţa mea.
Având această impresie greşită, era normal să fiu din nou dezamăgit de
faptele care s-au petrecut după încheierea „Tratatului secret japono-
manciurian”.

3. După semnarea Tratatului secret

Încă de când eram la Luşun, Geng Siaosu stabilise cu Honjo condiţiile în


care eu voi fi Şef Executiv iar el premier. Am aflat acest lucru abia în ajunul
demisiei lui Honjo.
La 18 august 1932, Geng Siaosu a venit în biroul meu cu un vraf de
documente. A luat unul dintre ele şi mi-a spus:
„Acesta este acordul pe care supusul Maiestăţii Voastre l-a tratat
împreună cu generalul Honjo. Rog pe Maiestatea Voastră să-l aprobe”.
Citind documentul m-am înfuriat: „Cine ţi-a spus să închei acest
document?” „Documentul conţine condiţiile convenite cu Itagaki la Luşun”, a
răspuns el cu răceală, adăugând: „Itagaki a vorbit de mult Maiestăţii Voastre
despre aceasta”.
„Cu cine a vorbit Itagaki? Nu l-am auzit niciodată vorbind despre aceste
lucruri. Să admitem că mi-a spus, dar tu trebuia să mă informezi înainte de
a semna”.
„Am făcut precum m-a sfătuit Itagaki. El mi-a spus că dacă Hu Ţăiuan şi
ceilalţi, care nu cunosc situaţia reală, vor afla, ne vor crea greutăţi.”
„Cine este stăpân aici, tu sau eu?”
„Supusul Maiestăţii Voastre îşi cere iertare. Această înţelegere este o
măsură temporară; întrucât Maiestatea Voastră a dorit aşa de mult ajutorul
altora, nu e normal să accepte condiţii? Tot ce prevăd documentele este de
acum realitate, mai târziu putem încheia un tratat care să stipuleze că peste
câţiva ani vă veţi relua puterea”.
Avea dreptate când spunea că japonezii obţinuseră deja drepturile
prevăzute în acord. Acordul avea în total 12 articole, plus anexe. Iată

297
conţinutul principal: „Problemele de apărare şi securitate internă ale statului
Manciucuo” cad în sarcina Japoniei; Japonia administrează căile ferate,
porturile, căile maritime şi aeriene ale statului „Manciucuo” şi le poate
extinde; bunurile şi utilajele necesare armatei japoneze vor fi puse la
dispoziţie de către „Manciucuo”; Japonia are dreptul de exploatare a minelor
şi altor resurse naturale; japonezii au dreptul să numească demnitarii
statului „Manciucuo”; Japonia are dreptul de a aduce emigranţi în
„Manciucuo” etc. În final, în acord se stipula că acesta servea drept bază
pentru încheierea unui tratat oficial între cele două ţări. Geng Siaosu avea
dreptate să spună că trebuia să plătim pentru „sprijinul” Japoniei. Deşi
lucrurile erau clare, eu n-am putut să nu mă înfurii. Eram furios pe Geng
Siaosu, socotind că a mers prea departe cu iniţiativa de a vinde ţara „mea”
japonezilor; eram furios pe japonezi, care mă şantajau cu „tronul imperial”
fără să mi-l dea, dar în schimbul căruia obţinuseră aşa de multe lucruri.
Cu toată furia mea, nu mai puteam să fac nimic, din moment ce totul
fusese aranjat. Am semnat Acordul secret, pe care Geng Siaosu l-a luat cu
el. Ca de obicei, pe urmele lui Geng a venit îndată Hu Ţăiuan. I-am povestit
ce s-a întâmplat, iar el indignat a exclamat: „Geng Siaosu a făcut-o prea de
tot. Cen Paoşen a spus încă de mult că el este foarte generos cu averea
altuia. Iar acum a avut îndrăzneala să procedeze într-un mod atât de
abuziv”.
„E prea târziu să mai putem face ceva, lemnul deja s-a transformat în
barcă”, am spus eu deprimat.
„Poate că încă nu. Să vedem ce ştiri avem de la Tokyo”.
Aflasem cu câteva zile mai înainte că Honjo, comandantul Armatei
Cuantung, va fi schimbat şi că guvernul japonez va recunoaşte statul
„Manciucuo”. Hu Ţăiuan acorda o mare importanţă acestui lucru; după
părerea lui, schimbarea comandantului Armatei Cuantung era foarte posibil
să indice o oarecare modificare a atitudinii Japoniei. El credea că trebuia
folosit acest prilej spre a trimite pe cineva la Tokyo să acţioneze. După
părerea lui, nu se putea să nu fie acordate Japoniei unele avantaje, cum ar fi
controlul asupra minelor, căilor ferate, resurselor naturale şi apărarea, dar
dreptul de numire şi destituire a demnitarilor trebuia să-mi aparţină mie. La

298
recomandarea lui Hu, am trimis doi emisari la Tokyo, pe juristul Lin Tinşen
şi taiwanezul Tai Faping, să acţioneze pe lângă înalte oficialităţi din cadrul
armatei. Ei s-au întâlnit cu Kashii, şeful Marelui Stat Major al infanteriei, cu
fostul comandant al armatei japoneze la Thienţin şi cu Muto Nobuyoshi,
viitorul comandant al Armatei Cuantung, cărora le-au prezentat cererile
mele concrete:
1. Guvernul sistemului de Şef Executiv trebuie să-şi exercite atribuţiile
potrivit unui regulament de organizare;
2. Trebuie reorganizat Consiliul de Stat, Şeful Executiv trebuie să
prezinte o nouă listă de numiri;
3. Trebuie reorganizate ministerele astfel încât puterea reală să fie
deţinută de miniştri, să fie desfiinţată cancelaria Consiliului de Stat,
după model japonez;
4. Să fie instruite noi trupe, să fie mărită armata;
5. Să se convoace cât mai repede Adunarea Legislativă pentru a stabili
forma de guvernământ.
Aceste puncte fuseseră formulate tot de Hu Ţăiuan. După cum gândea el,
nu ne puteam aştepta ca japonezii să le accepte pe toate. Dacă ar fi acceptat
stabilirea formei de stat şi dreptul meu de a numi şi destitui demnitarii,
puteam considera că ne-am atins scopul. Dar au fost elaborate mai multe
condiţii pentru a putea negocia.
După două zile, Hu Ţăiuan mi-a spus bucuros că au sosit veşti bune de la
Tokyo. În scrisoarea trimisă, Lin şi Tai spuneau că demnitarii vârstnici şi
unii militari simpatizează cu cauza mea şi dezaprobă atitudinea lui Honjo
faţă de mine; aceştia şi-au exprimat dorinţa de a sprijini cererile mele. Hu
mi-a spus că se părea că după sosirea noului comandant japonez lucrurile
aveau să se schimbe, că eu îmi voi putea exercita funcţiile în conformitate cu
cele stabilite anterior, că îmi voi putea conduce propria ţară. Însă, pentru a
conduce bine, era absolută nevoie de un premier docil. Auzindu-l, am socotit
că avea dreptate şi am hotărât să-l înlocuiesc pe Geng Siaosu. Am analizat
împreună cu el această chestiune şi am ajuns la concluzia că Ţang Şîi ar fi
omul potrivit. Dacă-l numeam în funcţia de premier, cu siguranţă mi-ar fi
fost recunoscător şi ar fi ascultat de bagheta mea. După consultări, l-am

299
însărcinat pe Hu Ţăiuan şi Su Paoheng să discute cu Ţang Şîi. În timp ce
Ţang Şîi mai ezita, a venit la mine Geng Ciui, fiul lui Geng Siaosu.
„Am auzit că Maiestatea Voastră a trimis oameni la Tokyo să discute cu
Muto Nobuyoshi”, a zis el direct. După ce a terminat, m-a fixat cu atenţie,
urmărindu-mi reacţiile. Şi-a dat seama că nu voi recunoaşte acest lucru şi,
ca urmare, a spus în continuare: „La Tokyo se vehiculează această
informaţie, se spune că Maiestatea Voastră intenţionează să reorganizeze
Consiliul de Stat. Auzind toate acestea, supusul Maiestăţii Voastre este
obligat să vi le aducă la cunoştinţă. Doresc, însă foarte mult ca acestea să fie
numai zvonuri”.
„Cum adică doreşti mult ca acestea să fie numai zvonuri?”
„Doresc să fie aşa. Această intenţie nu se poate realiza. Să admitem că s-
ar putea realiza, că în toate problemele vor hotărî manciurienii, dar miniştrii
tot nu vor putea fi controlaţi. Indiferent dacă va fi Ţang Şîi sau altcineva, nu
va putea realiza nimic”.
„Asta ai avut de spus?”
„Supusul Maiestăţii Voastre vrea să spună că faptele...”
„Dacă ai terminat, pleacă!”
„Da!”
. Geng Ciui a plecat, iar eu am rămas singur în birou, supărat. După scurt
timp, Hu Ţăiuan, aflând, a venit şi, tremurând furios, a zis:
„Cei doi Geng, tată şi fiu, sunt ca două fiare. Dintre ei, Geng Ciui este cel
mai periculos. Atunci când Si Siu V-a oferit mobila de mahon, el V-a sfătuit
s-o refuzaţi de teamă să nu fiţi acaparat de acesta. Acum vine iar să Vă pună
în gardă în legătură cu Ţang Şîi”.
„într-adevăr, nu e om”, am zis eu înfuriindu-mă pe măsură ce-l ascultam.
Fiind şi mai hotărât acum, l-am întrebat pe Hu Ţăiuan dacă avea veşti de la
Ţang Şîi.
„Nu e încă hotărât”.
În fapt, Ţang Şîi ştia mai bine decât mine şi Hu Ţăiuan că dacă ar fi
acceptat, fără permisiunea Armatei Cuantung, şi-ar fi complicat existenţa.
Când Geng Siaosu a aflat că Ţang Şîi nu acceptă, s-a gândit să mă
şantajeze şi mi-a cerut permisiunea să se retragă din motive de sănătate.

300
Numai că el nu s-a aşteptat ca eu să fi primit veşti bune de la Tokyo. Auzind
că vrea să plece, mi-am zis că este un prilej foarte bun şi i-am spus fără
nicio reţinere:
„Ai ajuns la vârsta la care trebuie să te îngrijeşti de sănătate. Nu te forţez
să rămâi. Recomandă-mi un succesor!”
Chelia i s-a întunecat şi mi-a zis: „Supusul Maiestăţii Voastre s-a gândit
numai la câteva zile pentru a-şi îngriji sănătatea”.
„E bine şi aşa”.
După plecarea lui Geng Siaosu, l-am trimis imediat pe Hu Ţăiuan să-l
caute pe Ţang Şîi, să-i spună că, pentru început, să fie numai premier
interimar, urmând ca, ulterior, să caut un prilej pentru a-l înlocui pe Geng
Siaosu. Numai că, peste cinci zile, fără să aştepte ca Ţang Şîi să-şi exprime
poziţia, Geng Siaosu şi-a întrerupt concediul, reluându-şi lucrul.
Aflând Hu Ţăiuan că Geng Siaosu a revenit, mi-a spus oftând: „Desigur că
nu se îndură să renunţe la marele sigiliu de premier al Consiliului de Stat,
pe care l-a obţinut în schimbul acordului secret”. În cuvintele lui se simţea
amărăciunea. Aveam şi eu amărăciunile mele, bineînţeles că nu din cauza
acelui sigiliu de premier, ci datorită faptului că puterea pe care o aveam,
izvorâtă din sistemul Şefului Executiv, nu o puteam exercita asupra
nimănui. Această înfrângere mi-a dat o lecţie foarte importantă, stârnită de
amărăciunea lui Hu Ţăiuan.
„Geng Siaosu a obţinut postul de premier în schimbul acordului secret,
document care devenise capitalul lui, ceea ce era prea de tot. Acordul secret
de ce n-ar fi capitalul meu, pe care să-l dau japonezilor în schimbul
lucrurilor pe care le doresc?”
M-am hotărât să aştept sosirea noului comandant al Armatei Cuantung şi
apoi să abordez personal cele cinci puncte. Hu Ţăiuan a fost de acord cu
această metodă şi mi-a reamintit să insist ca japonezii să-l înlocuiască pe
Geng Siaosu. Începând cu primele zile ale numirii lui Geng Siaosii, el n-a
contenit să-mi sugereze acest lucru.
Cele de mai sus s-au petrecut în prima decadă a lunii septembrie. În a
doua decadă a aceleiaşi luni, noul comandant al Armatei Cuantung, Muto
Nobuyoshi, în calitate de prim ambasador al Japoniei în „Manciucuo”, a

301
sosit la Ceangciun. Pe 15 septembrie, Muto şi Geng Siaosu au semnat
„Protocolul japono-manciurian”. Acesta era documentul public care avea la
bază acordul secret.
„Japonia recunoaşte realitatea potrivit căreia” Manciucuo” s-a constituit
pe baza voinţei poporului într-un stat independent şi respectă acordurile
internaţionale semnate de Republica China care au aplicabilitate la
Manciucuo. În vederea consolidării pe veci a relaţiilor de prietenie dintre
Manciuria şi Japonia, pe baza respectării reciproce a integrităţii teritoriale,
precum şi pentru asigurarea păcii în zona Orientului, guvernul Manciuriei şi
guvernul Japoniei încheie următorul Acord:
1. Înainte ca între Manciuria şi Japonia să se fi încheiat acorduri de
referinţă, drepturile şi interesele Japoniei şi ale supuşilor japonezi pe
teritoriul „Manciucuo” continuă să fie cele stabilite prin acordurile
japono-chineze şi trebuie respectate cu stricteţe.
2. „Manciucuo” şi Japonia stabilesc că orice ameninţare la adresa
integrităţii teritoriale şi a securităţii interne ale uneia dintre Părţi este
considerată, ca atare, şi la adresa celeilalte Părţi; Părţile semnatare se vor
consulta şi vor lua măsuri în probleme de apărare, scop în care pe
teritoriul „Manciucuo” staţionează armata japoneză”.
După încheierea ceremoniei şi după ce am băut şampanie, am fost
nerăbdător să am o discuţie personală cu Muto. Eram plin de încredere
după întoarcerea emisarilor mei de la Tokyo, care-mi raportaseră că Muto nu
numai că a fost de acord cu cererile mele, dar şi că va lua în consideraţie
dorinţa mea de restaurare a titlului imperial.
Muto fusese comandantul forţelor japoneze care ocupaseră Siberia în
primul război mondial. Venise în Nord-Estul Chinei ca general, având trei
însărcinări: comandant al Armatei Cuantung, guvernator al teritoriilor
Cuantung (după „incidentul din 18 septembrie” Japonia înfiinţase un
guvernorat colonial în peninsula Liaotung) şi „ambasador” în statul
„Manciucuo”. La scurt timp după sosirea la post, a fost avansat la gradul de
mareşal. El era adevăratul conducător suprem în Nord-Est, adevăratul
împărat al statului „Manciucuo”. Presa japoneză îl numea „zeul apărător al
Manciuriei”. În ochii mei, acest bătrân cu părul alb, în vârstă de 65 de ani,

302
avea într-adevăr puterea unui zeu. O dată cu plecăciunile pline de respect,
am fost copleşit de sentimentul că am devenit un favorit al cerului. A
aşteptat să termin ce am de spus şi foarte politicos mi-a răspuns: „Voi
analiza cu toată atenţia sugestiile Excelenţei Voastre”.
A luat cu el lista alcătuită de Hu Ţăiuan. Zilele treceau una după alta, dar
n-am mai auzit nimic de rezultatul studierii lor.
După cum era stabilit, mă întâlneam de trei ori pe lună cu comandantul
Armatei Cuantung, ambasadorul japonez. După 10 zile, la cea de-a doua
întâlnire, l-am întrebat la ce concluzii a ajuns, iar el mi-a răspuns în acelaşi
fel: „Studiez, studiez”.
De câte ori ne întâlneam se arăta plin de curtoazie, îmi făcea plecăciuni
zâmbind şi mi se adresa cu „Excelenţa Voastră”. Discuta despre fiecare din
strămoşii mei, pătruns de un mare respect, dar niciodată nu s-a referit la
cererile mele. Dacă încercam să conduc discuţia la ceea ce mă interesa,
schimba subiectul. Întâmplându-se acest lucru de câteva ori, n-am mai avut
curajul să-l întreb.
Până la moartea lui Muto în iulie 1933, la fiecare întâlnire am discutat
numai despre budism, confucianism şi „prietenie”. În această perioadă
puterea mea nu a crescut în ochii nimănui, dar autoritatea lui a crescut zi
de zi în inima mea.

4. Raportul Comisiei de anchetă a Ligii Naţiunilor

În mai 1932, a sosit în Nord-Estul Chinei Comisia de anchetă a Ligii


Naţiunilor. În octombrie a fost publicat aşa-zisul „Raport al Comisiei de
anchetă cu privire la problema manciuriană”. Geng Siaosu şi Geng Ciui îşi
puseseră mari speranţe în această comisie şi, când a fost publicat raportul,
erau siguri că visul lor de administrare internaţională în comun se va realiza
în viitorul apropiat. Cei doi au fost până la urmă abandonaţi de japonezi
tocmai datorită acestei dorinţe de administrare în comun. Pe atunci eu nu
eram atât de pasionat ca ei şi nici atât de exaltat; totuşi, din discuţiile lor am
luat cunoştinţă de multe evenimente ce aveau loc pe arena internaţională.

303
Percepţiile noastre erau diferite. Din comportarea Comisiei de anchetă ei îşi
făcuseră iluzii în legătură cu administrarea în comun; mie însă această
comportare mi-a sporit încrederea în forţa Japoniei, m-a făcut să înţeleg că
destinul meu nu putea fi despărţit de destinul acestei ţări.
Referitor la atitudinea puterilor vestice faţă de „problema Manciuriei”, i-am
auzit de multe ori pe Cei doi Geng, exprimându-se cam aşa: „Nu daţi atenţie
şedinţelor gălăgioase (ale Ligii Naţiunilor) de la Geneva sau Paris. În fapt,
niciuna din aceste ţări nu se gândeşte să se atingă de Japonia; după
războiul din Europa, America este ţara cea mai puternică, dar nici măcar
America nu se gândeşte să adopte o atitudine dură faţă de Japonia”. Geng
Ciui, care cunoştea bine engleza şi japoneza, îmi vorbea adeseori despre
comentariile din presa străină. El mi-a spus că o bună parte a comentariilor
din ziarele americane erau projaponeze şi că între SUA şi Japonia exista un
acord secret, conform căruia SUA tolera acţiunile Japoniei în Nord-Estul
Chinei etc. Mi-a mai spus în detaliu că, înainte de incidentul din 18
septembrie 1931, o personalitate americană importantă l-a sfătuit pe Ciang
Caişec să vândă Manciuria japonezilor, astfel încât japonezii să intre direct
în conflict cu Uniunea Sovietică.
„Trebuie să sosească Comisia de anchetă, mi-a spus Geng Siaosu, invitată
de Cuomintang, care speră că îl va ajuta să se împotrivească Japoniei; în
realitate comisia nu doreşte acest lucru. Pe ei îi interesează politica porţilor
deschise, a oportunităţilor egale şi opoziţia faţă de Rusia roşie. Aceste lucruri
le-au discutat la Tokyo cu Uchida (atunci era ministru de externe). Nu
trebuie să vă faceţi griji; la vremea respectivă le spuneţi câteva cuvinte şi
gata. După părerea supusului Maiestăţii Voastre, ştie şi Cuomintangul că
această comisie nu va rezolva nimic şi poate că-şi dă seama de avantajele
administrării internaţionale în comun a Manciuriei”.
Faptele ulterioare au dovedit că cele spuse de Geng şi fiul său, în mare, au
fost reale.
După incidentul de la Şeniang din 18 septembrie 1931, Ciang Caişec i-a
trimis lui Giang Sueliang telegrame prin care ordona armatei din Nord-Est
„să nu opună niciun fel de rezistenţă faţă de Japonia, pentru a evita
extinderea incidentului”. Patru zile mai târziu, la 22 septembrie, Ciang

304
Caişec a declarat la o adunare a Comintangului de la Nanţing că „China
trebuie să opună forţei dreptul, să opună barbariei pacea, să sufere
umilinţa, să-şi stăpânească mânia şi să accepte temporar inacceptabilul,
până când justiţia internaţională îşi va da verdictul”. Totodată, el a
continuat războiul intern cu o barbarie şi mai îndârjită, fără să se gândească
la pacea şi la dreptul intern.
La 30 septembrie, Cuomintangul a cerut Ligii Naţiunilor să trimită o
comisie neutră de anchetă în Manciuria. După mai multe discuţii, Japonia
de-abia la 10 decembrie şi-a exprimat acordul, după care a fost adoptată
hotărârea cu privire la organizarea Comisiei de anchetă. Comisia a fost
constituită din reprezentanţi ai cinci state: Lordul Lytton din Anglia –
preşedintele Comisiei, general-maior Frank Ross Mecoy din SUA, general-
locotenent Henri Claudel din Franţa, contele Aldrovani din Italia şi dr.
Heinrich Schnee din Germania. La 3 februarie 1932, comisia şi-a început
turneul: Japonia, Şanghai, Nanţing, Hancou, Ţiouţiang, Iceang, Ciuncin.
După aceea, a rămas 10 zile la Peiphing 173 şi a ajuns în Nord-Estul Chinei
de-abia în luna mai. În tot acest timp, guvernul de la Nanţing a propagat
„aşteptarea verdictului justeţei”, iar armata japoneză a cucerit oraşul
Ţingiou, a declanşat războiul pentru Sunhu şi a înfiinţat „statul Manciucuo”.
În afară de aceste rezultate „aşteptate”, a mai apărut „Acordul de încetare a
focului la Sunhu”174, pus la cale cu intervenţia diverselor state străine.
Potrivit acestui acord, armata guvernului de la Nanţing nu mai avea dreptul
să staţioneze în zona Sunhu.
La 3 mai, am avut o întâlnire cu Comisia de anchetă, care a durat circa
un sfert de oră. Mi s-au pus două întrebări: „Cum am ajuns în Nord-Est?” şi
„Cum a fost constituit statul” Manciucuo”?
Înainte de a le răspunde, mi-a fulgerat prin cap o idee la care ei nici în vis
nu s-ar fi putut gândi. Mi-am amintit că Johnston îmi spusese că porţile
Londrei îmi sunt deschise. Dacă acum i-aş spune lui Lytton că am acceptat
să fiu „Şef executiv al statului Manciucuo” în urma minciunilor lui Doihara
şi ameninţărilor lui Itagaki şi le cer să mă ducă la Londra, vor avea curajul

173 Peiţing.
174 Zona Şanghaiului.

305
s-o facă? Dar de abia m-a fulgerat această idee că am şi revenit la realitate:
lângă mine se aflau Itagaki şi ofiţerul de stat major al Armatei Cuantung,
Hashimoto Toranosuki. Involuntar am privit spre faţa palidă a lui Itagaki şi
am răspuns docil, aşa cum mă sfătuiseră ei dinainte: „Am venit în Manciuria
după ce am fost ales de masele de manciurieni. Ţara mea este complet
independentă...”
Membrii comisiei de anchetă au dat din cap zâmbind şi nu m-au mai
întrebat nimic. Apoi ne-am fotografiat împreună, am toastat cu şampanie şi
ne-am făcut urări reciproce de sănătate. După plecarea comisiei, faţa palidă
a lui Itagaki era toată numai zâmbet când m-a lăudat: „Manierele Excelenţei
Voastre au fost perfecte; aţi vorbit minunat.” Geng Siaosii, cu chelia
strălucindu-i, mi-a spus şi el: „Aceşti străini s-au întâlnit şi cu supusul
Maiestăţii Voastre; ei au abordat problema posibilităţilor egale şi a
drepturilor străinilor, ceea ce nu a depăşit previziunile supusului Maiestăţii
Voastre”.
În octombrie acelaşi an, revista japoneză „Chuokoron” a publicat un
articol semnat de Komai, pe care Geng Ciui mi l-a adus în traducere. La
scurt timp după aceasta am primit şi „Raportul comisiei de anchetă”. Aceste
două materiale au confirmat punctele de vedere ale lui Geng şi fiului său că
Comisia era interesată numai de „posibilităţile egale” şi „porţile deschise”.
Titlul articolului lui Komai era „Manciucuo se adresează lumii” şi conţinea
unele consideraţii în legătură cu întâlnirea lui cu Lytton şi ceilalţi. Komai
scria că prima întrebare pe care i-a pus-o Lytton a fost: „Nu a fost puţin cam
prematură formarea statului Manciucuo?” Răspunsul lui a fost o înşiruire
fără sens, care argumenta că constituirea statului Manciucuo nu a fost
prematură. Apoi discuţiile au continuat, după cum urmează:
Generalul Mecoy m-a întrebat: „Principiul porţilor deschise proclamat de
statul Manciucuo a fost pus în aplicare? La care am răspuns imediat:”
Principiile porţilor deschise şi posibilităţilor egale sunt fundamentul
constituirii statului Manciucuo. Dintre toate ţările care au tratat oficial cu
China, America ne-a servit drept model în iniţierea acestei politici. Dar în
timp ce aceste principii sunt acum universal recunoscute, China şi-a închis
porţile. Unde mai poţi vedea acum în China porţi deschise? Noi am deschis

306
porţile statului Manciucuo cu o cheie foarte puternică şi pentru aceasta
merităm mulţumiri şi nu protestul dumneavoastră, domnilor... Dar, trebuie
să mai adaug că porţile nu pot fi deschise în ce priveşte apărarea naţională,
mai mult decât sunt deschise în alte ţări din lume”.
Lytton m-a întrebat: „Au fost puse în practică posibilităţile egale în
Manciucuo?”
„Posibilităţile egale”, am răspuns eu fără să ezit, „reprezintă un subiect
prin care ţara voastră a creat un precedent. La sfârşitul Dinastiei Thing,
când decăderea politică în care se afla China dusese la dezbinare internă,
Robert Hart a avertizat Curtea Thing că, dacă China va continua să meargă
pe această cale, nu va mai putea să joace niciun rol în problemele
internaţionale. Ar fi de preferat să se bizuie pe vestici şi pentru aceasta a fost
absolut necesară înfiinţarea unei administraţii a vămilor. Ca urmare,
guvernul Thing a înfiinţat vămile maritime imperiale şi l-a numit pe Hart
inspector general al acestora. Întrucât la vămi au fost angajaţi mulţi englezi,
francezi, japonezi, aceasta era recunoscută ca cea mai serioasă organizaţie
guvernamentală din China şi, ca urmare, marile puteri au acordat credite
Chinei, oferindu-i asistenţă financiară. Anglia voia să se folosească de
problema vămii pentru a realiza politica „posibilităţilor egale”, dar noi,
japonezii, dacă voiam să devenim funcţionarii vămii, trebuia să dăm un
examen foarte strict de limbă engleză, ceea ce însemna să fim eliminaţi”.
„... Manciucuo este o ţară fondată prin cooperarea manciurienilor şi
japonezilor şi de aceea toate documentele oficiale ale noului stat sunt
publicate în limbile manciuriană şi japoneză. Orice persoană, de orice
naţionalitate, care vorbeşte fluent limbile manciuriană şi japoneză şi care se
mulţumeşte cu tratamentul pe care i-l acordă Manciucuo este salutată cu
căldură. Astfel înţelegem noi posibilităţi egale”.
Am întrebat în continuare dacă cineva mai are de pus vreo întrebare, iar ei
mi-au răspuns: „Nu este cazul să mai întrebăm altceva, din moment ce am
înţeles deplin poziţia Manciucuo. Suntem complet satisfăcuţi”.
La plecarea Comisiei de anchetă, în gara din Sinţing (Ceangciun) Lytton
mi-a strâns mâna cu putere şi mi-a spus cu voce scăzută: „Doresc noului
stat Manciucuo să se dezvolte în mod sănătos” – şi ne-am despărţit.

307
Această conversaţie i-a liniştit foarte tare pe Geng Siaosii şi fiul său. Geng
Ciui chiar a apreciat că Liga Naţiunilor va adopta o rezoluţie de administrare
internaţională în comun a Manciuriei. După publicarea raportului Comisiei
de anchetă, ei au devenit şi mai încrezători. Liga Naţiunilor reprezentată în
Raportul Comisiei de anchetă apărea în postură de administrator al Chinei,
aşa cum doreau Geng şi fiul. În raport se spunea explicit: „în condiţiile
actuale de aprigă confruntare pe plan internaţional, China a cerut din nou
intervenţia Ligii Naţiunilor... China, respectând principiile colaborării
internaţionale, va putea înregistra un progres sigur şi rapid astfel încât să
atingă idealurile statale.” Acest administrator s-a exprimat clar că Japonia,
„urmărind dezvoltarea economică a Manciuriei, cere constituirea unei puteri
stabile care să poată menţine ordinea; am considerat această cerere ca fiind
fondată”. Însă, acest administrator considera că cel mai important lucru ar fi
fost „încrederea străinătăţii, pacea internă, o atmosferă diferită faţă de cea
existentă în Extremul Orient, ceea ce va atrage resurse de investiţii în
vederea dezvoltării rapide a economiei Manciuriei”. Aceasta însemna că era
absolută nevoie ca marile puteri să-şi precizeze în comun încrederea. Erau
de fapt administrarea în comun şi posibilităţile egale pe care le visau de
atâta timp cei doi Geng.
S-a adeverit şi aprecierea lui Geng şi fiul în legătură cu problema
antisovietismului. Comisia de anchetă a declarat că înţelege importanţa
vitală a Manciuriei pentru Japonia, a exprimat simpatie pentru „grija faţă de
securitatea proprie” şi a recunoscut „interesul Japoniei de a preveni ca
Manciuria să servească drept bază de operaţii împotriva Japoniei, precum şi
dorinţa acesteia de a putea lua măsurile corespunzătoare în cazul în care
frontierele Manciuriei vor fi încălcate de o putere străină”. Dar Comisia mai
considera că în acest fel Japonia avea de suportat mari greutăţi financiare
iar armata japoneză din Manciuria se va afla sub presiunea populaţiei, ceea
ce însemna să trăiască într-o situaţie ostilă în China; din acest punct de
vedere, era greu de prevăzut cât de mari vor fi greutăţile pe care le va
întâmpina armata japoneză.
Ca urmare, Comisia de anchetă şi-a exprimat părerea că revenirea la
situaţia anterioară şi menţinerea status-quoului nu erau metode

308
mulţumitoare pentru soluţionarea problemei şi considerat că un regim
satisfăcător pentru viitor putea evolua din cel prezent (regimul Manciucuo)
fără schimbări violente. Manciuriei i s-ar fi putut acorda un mare grad de
autonomie, numind în guvernul acesteia consilieri cetăţeni din toate ţările.
Întrucât interesele Japoniei în Nord-Est erau mai mari, proporţia japonezilor
trebuia să fie foarte mare, dar trebuiau stabilite procente şi pentru cetăţenii
altor ţări. În vederea punerii în practică a acestei noi forme de guvernământ,
comisia a sugerat, ca prim pas, instituirea unui comitet de consilieri compus
din reprezentanţi ai guvernelor chinez şi japonez precum şi din „observatori
neutri”. Dacă acest comitet nu-şi va putea exercita atribuţiile, atunci trebuia
să raporteze Consiliului Ligii Naţiunilor. Comisia a fost de părere că „metoda
cooperării internaţionale” era aplicabilă nu numai Manciuriei ci şi restului
Chinei. Motivul pentru care au enunţat această idee a fost acela promovat
constant de cei doi Geng: China are numai forţă de muncă şi, dapă nu va
obţine capital, tehnologie şi inteligenţă din străinătate, nu va fi capabilă să
se dezvolte.
În primele zile după ce a citit raportul, Geng Siaosu mi-a spus bucuros:
„Sunt mari speranţe!” Mi-a mai spus că Hu Si a publicat un articol în care a
proclamat raportul drept „Verdictul lumii”.
Dar ulterior, luând cunoştinţă de reacţiile din partea Japoniei, Geng şi fiul
au fost profund afectaţi. Deşi în raport se repeta că se respectau interesele
Japoniei în Manciuria şi se prezenta incidentul din 18 septembrie ca o
acţiune de autoapărare a Japoniei, purtătorul de cuvânt al Mnisterului de
Externe japonez s-a declarat de acord numai cu un punct: „Propunerile
Comisiei de anchetă cu privire la Manciuria pot fi aplicate numai la relaţiile
dintre China şi Marile Puteri, inclusiv în ce priveşte planul de administrare
internaţională în comun”. Referitor la proiectul de administrare în comun a
Manciuriei nu se amintea nimic. Dar Japonia nu mai era interesată de
administrarea în comun a Nord-Estului Chinei. Entuziasmul lui Geng
Siaosu în ce priveşte „politica porţilor deschise” şi „posibilităţile egale” a fost
cauza pentru care el a pierdut favoarea japonezilor.
Înainte de a se fi publicat Raportul Comisiei de anchetă, mi-am imaginat
că dacă Nord-Estul Chinei va fi pus sub control internaţional, aşa cum a

309
sperat Geng, situaţia mea va fi mult mai bună decât numai sub guvernarea
Japoniei. Dar mai eram îngrijorat de alte două probleme: prima – dacă
guvernul de la Nanţing al lui Ciang Caişec ar participa la „administrarea în
comun”, m-ar putea pune într-o situaţie foarte proastă; a doua – chiar dacă
guvernul lui Ciang Caişec nu participă, administrarea internaţională în
comun nu mă va mai numi împărat. Dacă se constituie „guvernul autonom”,
ce nevoie mai era de monarhie? Dar şi mai important pentru mine era faptul
că Japonia nu era admonestată pe plan internaţional pentru niciuna din
acţiunile ei barbare, ceea ce mi-a lăsat o impresie foarte puternică. De aceea,
de câte ori îmi amintesc de ce a putut să-mi treacă prin cap în timp ce m-am
întâlnit cu Comisia de anchetă, îmi spun: „Noroc că n-am făcut o nebunie,
altfel terminam de mult cu viaţa... Cel mai important lucru acum este să nu-
i provoc pe japonezi, iar dacă vreau să urc din nou pe tronul imperial, n-o
voi putea face fără ajutorul lor”.

5. A treia oară „împărat”

„Veteranii de la Peiţing şi Thienţin au fost foarte mâhniţi aflând ştirea că


Maiestăţii Voastre, o dată cu acceptarea funcţiei de Şef Executiv, i s-a anulat
titlul imperial”.
Acesta este un paragraf dintr-un „memoriu” ce mi-a fost adresat la o lună
după acceptarea funcţiei de Şef Executiv de către Cen Ţengşou, care se
retrăsese la Thienţin. Am primit de la” Peiţing şi Thienţin zeci de asemenea
memorii care mi-au dat o mare bătaie de cap.
Aşa cum era stipulat în acord, dacă în termen de un an de la numirea
mea ca Şef Executiv Armata Cuantung nu instituia monarhia, trebuia să-mi
dau demisia. Dar n-am făcut-o. N-am avut curajul necesar, şi chiar dacă
Armata Cuantung mi-ar fi permis să fac acest lucru, unde aş fi putut să mă
duc?
La câteva zile după aniversarea unui an de la învestire, comandantul
Armatei Cuantung, Muto, spre surprinderea mea, a ridicat această problemă
în timpul unei întâlniri obişnuite. Mi-a spus că în prezent Japonia studiază

310
problema formei de stat în Manciucuo şi, când vor fi întrunite toate
condiţiile, desigur că această problemă va putea fi rezolvată.
La scurt timp după aceasta, în 27 martie 1933, Japonia s-a retras din
Liga Naţiunilor pentru a avea mai multă libertate de acţiune. Totodată, ea a
ordonat trupelor japoneze staţionate în diferite puncte de-a lungul Marelui
Zid să-şi intensifice acţiunile militare în China, să treacă în partea de sud a
Zidului şi să înconjoare oraşele Peiţing şi Thienţin. La sfârşitul lunii mai,
guvernul de la Nanţing, preocupat de războiul civil intern împotriva
comunismului, a făcut noi concesii Japoniei semnând „Tratatul de la
Tangcu”175, conform căruia trupele chineze se retrăgeau de pe o suprafaţă
întinsă la sud de Marele Zid, constituindu-se zona demilitarizată Ţitung 176;
în felul acesta forţele japoneze îşi întăreau controlul în China de Nord. Acest
eveniment a constituit un stimulent puternic pentru susţinătorii
restauraţiei, care socoteau că a venit momentul să se treacă la acţiune. În
martie, Si Siu a dat directive lui Lin Aciuan să organizeze un miting la
Ceangciun la care să participe „imigranţi” manciurieni şi foşti parlamentari
din cele trei provincii de Nord, cu scopul de a elabora „graficul acţiunilor”,
însă acesta a fost interzis de poliţia japoneză. În China de Nord, foşti membri
ai fracţiunii Gili şi unii agenţi secreţi japonezi au intrat în contact şi au
stabilit legături cu Geng Siaosu, cu scopul de a studia posibilităţile de
restauraţie în China de Nord şi în Nord-Estul Chinei.
În iulie, Komai, şeful Cancelariei „Consiliului de Stat din Manciucuo”, a
demisionat, primind un milion de iuani şi o sumă mare pentru activitatea
secretă, şi s-a dus să-l contacteze pe Huang Fu în vederea acţiunilor pentru
independenţa Chinei de Nord. La plecare, i-a spus lui Geng Siaosu că va
merge şi la Şanghai şi că va desfăşura activităţi pentru restauraţie în
întreaga ţară. În concluzie, în acele zile auzeam mereu diverse afirmaţii
despre restauraţie sau sistemul imperial. Aceste afirmaţii m-au stimulat pe
mine şi pe ceilalţi care nutreau aceleaşi ambiţii ca şi mine.
„Visul meu de împărat” a reînviat. Urmăream cu foarte mare atenţie ştirile
din diverse surse şi iarăşi mi-am pus speranţe, şi mai mari, în armata

175 Localitate lângă Thienţin.


176 Estul provinciei Hăpei.

311
japoneză, care în timpul acesta îi masacra pe compatrioţii mei. După
ocuparea provinciei Jăhă177, în 1933, am oferit un banchet în cinstea lui
Muto şi celorlalţi conducători militari care luaseră parte la lupte, urându-le
„victorii şi mai mari”. Apoi, când o unitate militară japoneză şi-a încetat
înaintarea după ce ocupase Miiunul, care se află la numai circa 50 km de
Peiţing, am fost profund dezamăgit. Geng Siaosu mi-a spus că ocuparea
militară de către armata japoneză a Nordului şi chiar a Sudului Chinei era
numai o problemă de timp; problema urgentă era stabilirea formei statului
Manciucuo. Mi-a mai spus că această problemă nu putea fi hotărâtă de
Armata Cuantung ci de Tokyo; el a auzit că mulţi dintre politicienii japonezi
în vârstă se pronunţau pentru revenirea mea la tron. Ascultându-l, am
crezut de cuviinţă că trebuia să trimit pe cineva la Tokyo care să lucreze
pentru mine sau cel puţin să-mi furnizeze cele mai noi ştiri.
Omul care a primit această misiune a fost Kudo Tetsusaburo din garda
mea personală, un japonez care m-a acompaniat de la Thienţin în Nord-Est.
La sfârşitul Dinastiei Thing el era însoţitorul lui Şeng Iun, pe care l-a ajutat
în mov entuziast în activitatea de restauraţie. La Luşun ei fost de partea mea
şi, în secret, şi-a exprimat nemulţuri iile faţă de Armata Cuantung. Odată,
mi s-a părut că ceaiul ce mi s-a servit avea culoarea schimbată şi m-am
temut să nu fie otrăvit. Am cerut să se ducă ceaiul la analiză, dar Kudo a
ridicat îndată ceaşca şi a băut-o.
După numirea mea ca Şef Executiv, el a fost singurul dintre japonezi care
mi se adresa cu „Maiestatea Voastră Imperială” şi-şi exprima permanent
încrederea că va fi restaurat Marele Imperiu Thing. Loialitatea de care dădea
dovadă el nu era mai mică decât a celor mai loiali veterani ai Dinastiei Thing.
De aceea i-am dat numele chinezesc „Giung” (loial) şi-l tratam ca făcând
parte din familia mea. A fost foarte mişcat şi a jurat să-mi fie devotat până la
moarte. A primit misiunea pe care i-am încredinţat-o şi, după scurt timp, s-a
întors. Mi-a spus că la Tokyo s-a întâlnit cu Mnami Jiro şi unele persoane
importante din Societatea „Dragonul Negru” de la care a aflat că
conducătorii militari de la Tokyo erau de acord cu instituirea sistemului

177 Provincia Jăhă a fost desfiinţată în 1955 şi teritoriul ei a fost împărţit între
provinciile Hăpei, Mongolia Interioară şi Liaoning.

312
imperial. Aceste ştiri m-au făcut să cred că se apropia momentul.
În octombrie 1933 ştirile aduse de Kudo s-au confirmat. Hishikuri
Takashi, noul comandant al Armatei Cuantung, m-a informat că guvernul
japonez se pregătea să mă recunoască ca „împărat al Imperiului
Manciucuo”.
La auzul acestei veşti am fost nebun de bucurie şi primul lucru la care m-
am gândit a fost că trebuie să-mi pregătesc roba imperială cu dragon
(brodat).
Roba fusese adusă de la Peiţing prin grija uneia din înaltele Consoarte,
dar Armată Cuantung mi-a declarat că Japonia recunoştea pe „împăratul
Manciucuo”, nu pe „împăratul Marelui Imperiu Thing”. Ca urmare, nu
puteam să îmbrac roba cu dragon a Dinastiei Thing, ci trebuia să îmbrac
„uniforma de mareşal de infanterie, marină şi aviaţie a statului Manciucuo”,.
Aşa cum îmi indicase Armata Cuantung.
„Cum se poate una ca asta?”. I-am spus eu lui Geng Siaosu. „Eu sunt
descendent al clanului Aisin-Gioro şi trebuie să continui sistemul
strămoşilor mei. În plus, va veni tot clanul Gioro de la Peiţing. Ce vor zice
când vor vedea că urc pe tron în uniformă străină?”
„Maiestatea Voastră are dreptate”, a spus Geng aprobând din cap şi
privind roba cu dragon care zăcea pe masă. Această persoană care visa să fie
primul-ministru al Dinastiei Thing reînviată, purtând centură de coral şi
pălărie cu trei pene de păun, îmi era în ultimul timp mult mai supus.
„Maiestatea Voastră are dreptate, dar ce va spune Armata Cuantung?”
„Vorbeşte cu ei în numele meu!”
După plecarea lui m-am uitat cu emoţie la roba cu dragon pe care înalta
Consoartă Jun Hui o păstrase timp de 22 de ani. Era roba cu dragon pe care
o îmbrăcase împăratul Cuang Su, adevărată robă imperială. Era roba la care
visasem timp de 22 de ani. Neapărat trebuia s-o îmbrac la urcarea pe tron,
ceea ce ar fi marcat începutul restauraţiei Dinastiei Thing...
Înainte de a mă reculege, s-a întors Geng Siaosii, care mi-a raportat că
Armata Cuantung insistă să îmbrac uniforma oficială de mareşal la urcarea
pe tron. „Ai discutat cu ei sau nu?”
„Supusul Maiestăţii Voastre nu îndrăzneşte să vă încalce ordinele. Itagaki

313
personal mi-a spus.”
„Cum se poate aşa ceva?” am sărit eu. „înainte de a urca pe tron trebuie
să mă rog cerului, cum să fac căthou şi să mă rog în uniformă de mareşal?”
„Supusul Maiestăţii Voastre merge să vorbească din nou cu Itagaki.”
După plecarea lui Geng Siaosii a venit Hu Ţăiuan să-mi atragă atenţia că
trebuia să lupt nu atât pentru roba imperială cât pentru obţinerea dreptului
de a numi şi destitui demnitarii. „Dacă această problemă va fi rezolvată, n-o
să se întâmple nimic dacă vă rugaţi în alte haine decât roba imperială cu
dragon”.
În realitate, Hu Ţăiuan, ca şi mine, nu înţelegea că japonezii aveau nevoie
de sistemul imperial numai pentru a face din mine o marionetă şi mai
docilă, pentru a le fi mai uşor să domine această colonie. Ce putere mi-ar fi
adus mie denumirea de împărat?
În afară de a mă supune ordinelor Armatei Cuantung, nu mai puteam să
fac nimic. Mai târziu, japonezii au fost de acord să îmbrac roba cu dragon
numai la ceremonia rugăciunii către cer, iar eu nu m-am zbătut pentru
altceva.
În dimineaţa zilei de 1 martie 1934, a avut loc ceremonia strămoşească a
rugăciunii către cer, înainte de urcarea pe tron la „Altarul ceresc” înălţat
special în „Satul florilor de cais” din suburbia oraşului Ceangciun. În timpul
ceremoniei am îmbrăcat roba cu dragon, după care m-am întors la reşedinţă
şi mi-am pus uniforma de mareşal pentru ceremonia „urcării pe tron”.
Biroul Şefului Executiv s-a transformat în „Biroul Palatului”, iar reşedinţa
mea în „Palatul împărătesc”, spre a se deosebi de „Palatul imperial” al
împăratului Japoniei. Cu excepţia unei construcţii noi, palatul era tot vechea
reşedinţă a Şefului Executiv renovată, iar denumirile date încăperilor se
păstrau. Ceremonia urcării pe tron a avut loc într-una din sălile acestui
palat. Podeaua fusese acoperită cu un covor roşu, pe peretele din partea de
nord fusese prinsă o draperie din mătase în faţa căreia era un scaun cu
spătarul înalt pe care era sculptată emblema imperială – magnolia. Am
rămas în picioare în faţa scaunului, flancat de demnitarii palatului.
Oficialităţile civile şi militare în frunte cu „premierul” Geng Siaosu s-au
aşezat în rând în faţa mea şi mi-au făcut trei plecăciuni adânci, la care am

314
răspuns cu jumătate de plecăciune. Apoi, Hishikari, comandantul Armatei
Cuantung, mi-a prezentat scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al
Japoniei şi m-a felicitat. După terminarea acestei ceremonii, aproape toţi
membrii clanului Aisin-Gioro, care veniseră de la Peiţing, precum şi unii
membri ai Administraţiei palatului, mi-au făcut trei plecăciuni şi nouă
căthou, după datinile de la Curtea Ţliing, în timp ce eu eram aşezat pe
scaun.
Veteranii Thing din China de la sud de Marele Zid mi-au trimis felicitări,
iar şeful lumii interlope din Şanghai s-a declarat supusul meu.
La 6 iunie, prinţul Chichibu a venit să mă felicite în numele fratelui său,
împăratul Japoniei, şi mi-a conferit ordinul Marelui Cordon al Crizantemei,
iar lui Uan Jung ordinul Coroanei.
N-am obţinut drepturile despre care îmi amintea mereu Hu Ţăiuăn,
uitasem de ele. În luna iulie au venit la Ceangciun să mă vadă tata,
împreună cu fraţii şi surorile mele. Felul cum i-am primit vorbeşte de la sine
cât eram de ameţit de mulţumire.
Când au ajuns la Ceangciun, am trimis în întâmpinarea lor oficialităţile
palatului şi o gardă înarmată care s-au aliniat pe peron, iar eu şi Uan Jung
aşteptam la poarta palatului împărătesei. Uan Jung era îmbrăcată în haine
de Curte iar eu purtam uniforma militară de mareşal şi-mi acoperisem
pieptul cu decoraţii japoneze şi manciucuo, la care adăugasem şi decoraţia
Marelui Imperiu Thing, după care trimisesem în secret să-mi fie adusă din
partea de sud a Zidului. Ultima decoraţie nu îndrăzneam s-o port în
prezenţa Armatei Cuantung, aşa că am fost bucuros că aveam această
ocazie.
And maşina tatălui meu a ajuns la palat, am prezentat salutul militar, iar
Uan Jung a îngenuncheat. Apoi l-am însoţit în salon, unde, deşi nu era
nimeni, nu mi-am scos uniforma militară, am îngenuncheat în faţa lui şi i-
am făcut urările de cuviinţă în stil strămoşesc.
În aceeaşi seară am oferit un banchet. S-au servit mâncăruri europene
după etichetă tot europeană. Uan Jung şi cu mine, fiind gazde, ne-am aşezat
în capătul mesei. Din ordinul meu, când am intrat în sală, a început să
cânte orchestra palatului; nu-mi mai amintesc ce s-a cântat, probabil că nu

315
stabilisem nimic, dar cum am auzit sunetul trompetelor m-am simţit în al
noulea cer.
Când s-a ajuns la şampanie, fratele meu, Pu Ţie, aşa cum aranjasem, a
ridicat paharul şi a strigat: „Trăiască Maiestatea Sa împăratul! Trăiască!
Trăiască!” Toată familia i s-a alăturat, nefăcând excepţie nici tata.
Auzindu-i, mă simţeam beat de fericire.
A doua zi, seniorul palatului, Pao Si, mi-a spus că comandantul Armatei
Cuantung a trimis pe cineva să protesteze în numele ambasadorului japonez
că prin trimiterea unei gărzi înarmate în staţia Ceangciun am încălcat
acordul dintre fostele autorităţi din Nord-Est şi Japonia, care stabilea că o
zonă delimitată de-o parte şi de alta a căii ferate aparţinea căilor ferate
manciuriene, unde nu avea voie să pătrundă decât armata japoneză.
Comandantul Armatei Cuantung, ambasadorul Japoniei, mi-a cerut să
garantez că asemenea incidente nu se vor mai repeta.
Acest lucru ar fi fost suficient să mă trezească la realitate, dar japonezii
nu ne-au pus public într-o situaţie neplăcută. În primul rând că nu au
protestat public, apoi nu au mai ridicat problema după ce eu am trimis pe
cineva să ceară scuze şi să promită că nu se va mai întâmpla. Important era
faptul că ei aranjaseră să-mi fie creat fastul şi multe posibilităţi de a-mi
satisface vanitatea, şi aceasta m-a făcut orb faţă de realitate.
Ceea ce m-a ameţit cel mai mult au fost „vizitele imperiale” şi
„pelerinajele”.
În conformitate cu programul Armatei Cuantung, în fiecare an trebuia să
fac o vizită sau două în provincie. În Sinţing (Ceangciun) trebuia să particip
anual la patru ceremonii: la „Pagoda sufletelor loiale”, să cinstesc memoria
ostaşilor japonezi ucişi în războiul de agresiune; la „Templul sufletelor loiale
care au contribuit la constituirea statului” –, să cinstesc memoria soldaţilor
Armatei Manciucuo; la comandamentul Armatei Cuantung, pentru a
prezenta felicitări cu prilejul zilei de naştere a împăratului Japoniei; la
adunarea anuală a „Asociaţiei Concordia”. Acestea erau „pelerinajele”.
Descrierea de la adunarea „Asociaţiei Concordia” ilustrează pe deplin agitaţia
fără rost care se făcea cu asemenea ocazii.
Mă instalam într-un automobil demn de „fiul cerului”, în faţă mergeau

316
maşinile jandarmeriei, care deschideau drumul; la o anumită distanţă urma
o maşină roşie, deschisă, care avea arborat un steag, în care era şeful
poliţiei. După el venea maşina oficială, tot de culoare roşie, flancată de doi
motociclişti, în care eram eu. Coloana se închidea cu maşinile însoţitorilor
mei şi maşinile poliţiei. Aceasta era formula pentru vizitele obişnuite.
Cu o zi înainte de vizită, poliţia şi jandarmii arestau pe toţi „suspecţii” şi
„vagabonzii” din oraş. În ziua respectivă, pe toată ruta erau postaţi jandarmi
pentru a opri circulaţia. Nimeni nu avea voie să intre sau să iasă din prăvălii
sau locuinţele situate de-a lungul drumului pe care urma să-l parcurg; nu
aveau voie nici măcar să-şi scoată capul pe fereastră să privească. În faţa
intrării principale a „Asociaţiei Concordia” se presăra nisip galben. Înainte de
a pleca din palat, posturile de radio anunţau în tot oraşul, în limbile chineză
şi japoneză, că „Maşina Maiestăţii Sale împăratul a pornit”. La acest semnal,
demnitarii „Asociaţiei Concordia”, începând cu „premierul”, se aşezau în
rând la intrare să mă întâmpine. În momentul când maşina mea ajungea
acolo, îşi aplecau corpurile la 90 de grade, iar fanfara intona „imnul de stat”.
Intram înăuntru şi, după o scurtă pauză, primeam „miniştrii”: de-o parte şi
de alta se „rânduiau ministrul palatului, ministrul armatei, şeful gărzii, şeful
protocolului etc. Scaunele şi masa, inclusiv faţa de masă, pe care era
brodată emblema imperială – magnolia, erau aduse de la „Palatul
împărătese”. Toţi demnitarii, care aveau acces, începând cu premierul,
treceau prin faţa mea făcându-mi plecăciuni, apoi se retrăgeau,
Terminându-se această ceremonie, mă ridicam şi, în acordul muzicii, intram
în sala de şedinţe şi urcam pe podium, întreaga adunare se ridica în picioare
şi se apleca la 90 de grade. Comandantul Armatei Cuantung mă aştepta
într-un colţ al podiumului şi, la urcarea mea, se apleca în semn de salut, iar
eu îi răspundeam făcând un semn din cap. Apoi mă întorceam către sală şi
salutam, după care toţi reveneau la poziţia normală. Ministrul palatului îmi
aducea, ţinând cu amândouă mâinile,” alocuţiunea „pe care o luam şi o
citeam cu voce tare. Toţi ascultau cu capetele plecate, neavând voie să se
uite în sus. După ce terminam de citit, mă retrăgeam în acordurile imnului
naţional în timp ce întreaga adunare stătea aplecată la 90 de grade. Mă
odihneam puţin într-o altă sală, iar afară demnitarii numiţi să participe se

317
orânduiau din nou să-şi ia rămas-bun. Când porneam înapoi, megafoanele
instalate în tot oraşul anunţau iarăşi, în limbile chineză şi japoneză, că
„Maiestatea Sa împăratul se întoarce la palat”. După ce ajungeam la
reşedinţă, la megafoane se mai transmitea că „Maiestatea Sa împăratul a
ajuns cu bine la palat”. Mi s-a spus că era o imitare a procedeului folosit de
împăratul Japoniei. Practica de a imprima cuvinte pe portretul meu era
adusă tot din Japonia. Portretul meu era denumit „Faţa imperială”; ulterior
s-a folosit un limbaj care nu era nici japonez nici chinez, dar preferat de
japonezi, şi denumirea a fost schimbată în „Imaginea reală a împăratului”.
Potrivit reglementărilor, în toate instituţiile, şcolile, unităţile militare şi în
organizaţiile publice, cum ar fi sălile de şedinţe din instituţii, birourile
directorilor de şcoli, erau amenajate vitrine unde erau expuse portretul meu
şi un edict imperial. Oricine intra într-o asemenea încăpere trebuia mai întâi
să facă o plecăciune spre vitrină. Cu toate că nu exista o prevedere legală de
a impune cetăţenilor să pună portretul meu în locuinţele lor,” Asociaţia
Concordia” obliga populaţia să cumpere portretul meu şi al lui Uan Jung şi
să le pună în încăperile principale.
Locurile unde se făcea, cu precădere, educaţia în acest spirit de cult al
personalităţii erau unităţile militare şi şcolile. În fiecare dimineaţă, în toate
şcolile şi unităţile militare din statul marionetă avea loc o adunare în care
participanţii se aplecau la 90 de grade întâi în direcţia palatului imperial din
Tokyo, apoi în direcţia palatului meu din Ceangciun; la publicarea fiecărui
edict, acesta trebuia citit cu voce tare. Despre edicte voi vorbi mai departe.
În afară de aceasta, se mai stabiliseră foarte multe reguli; mai erau
regulile pentru „Vizitele” din afara oraşului, despre care nu mai amintesc.
Militariştii japonezi făceau toate acestea cu foarte mare conştiinciozitate. Din
cele constatate de mine, făceau acest lucru nu numai ca să-i obişnuiască pe
chinezi să creadă orbeşte în obiceiurile şi superstiţiile feudale, dar acelaşi
efect îl urmăreau şi pentru japonezii de rând. Armata Cuantung m-a folosit
în mai multe rânduri ca să-i încurajez pe japonezi. Îmi amintesc că odată am
vizitat minele de cărbune de la Fusin. Japonezii I-au adus pe supraveghetor
să-i adresez câteva cuvinte de încurajare, iar acesta a fost atât de mişcat că
i-au dat lacrimile, iar pe mine m-a făcut să simt că erau cu adevărat cineva.

318
Dar după vizita în Japonia, din aprilie 1935, mi-am dat seama de
gravitatea impresiilor mele greşite – că aş fi deţinut puterea supremă.
În fapt, această vizită a fost aranjată de Armata Cuantung. Ei mi-au spus
că vizita era necesară spre a mulţumi împăratului Japoniei pentru felicitările
transmise prin fratele său, prinţul Chichibu, şi, de asemenea, pentru a
exprima personal „Importanţa prieteniei japono-manciucuo”. Guvernul
japonez a organizat un comitet de primire format din 14 persoane, în frunte
cu baronul Hayashi Gonsuke, consilier privat. În întâmpinarea mea a fost
trimis crucişătorul Hie Maru şi încă alte câteva vase de escortă. La plecarea
din Talien am inspectat distrugătoarele Tamama numărul 12 şi numărul 15.
La sosirea în portul Yokohama am fost întâmpinat de 100 de avioane în
formaţie.
Îmi amintesc că, deşi sufeream de rău de mare, bucuria m-a făcut să
scriu câteva versuri în timpul acestei călătorii: „Pe-marea netedă ca o
oglindă, Am pornit într-un lung voiaj, Cele două ţări îşi dau mâna pentru
întărirea Estului.” În cea de-a patra zi a călătoriei am asistat la manevre
militare, la care au participat 70 de nave de război şi iarăşi am scris nişte
versuri:
„Vasul va parcurge 10 mii de li spărgând valurile înspumate, în timp ce
cerul şi pământul se unesc într-o singură culoare azurie.
Călătoria nu va oferi numai prilej de admiraţie a munţilor şi apelor,
Ci şi de a da alianţei noastre strălucirea soarelui şi lunii.”
Chiar înainte de a debarca, am fost izbit de puterea Japoniei. Am socotit
toată atenţia care mi s-a acordat de-a lungul voiajului o dovadă a
respectului sincer, a ajutorului sincer al Japoniei. Am interpretat greşit
momentele neplăcute din trecut.
Când am ajuns la Tokyo, am fost întâmpinat la gară de însuşi împăratul
Hirohito, care apoi a oferit o recepţie în onoarea mea. I-am făcut o vizită de
curtoazie la care el mi-a răspuns. I-am primit pe demnitarii japonezi care mi-
au prezentat felicitări; apoi, împreună cu Hirohito, am trecut în revistă garda
de onoare. Am adus omagii la „Mausoleul împăratului Meiji” şi am vizitat un
spital în care se aflau militari răniţi în timpul războiului de agresiune din
China. De asemenea, am fost la reşedinţa mamei împăratului Hirohito, să-i

319
prezint respecte. Presa japoneză a informat despre plimbarea pe care am
făcut-o cu aceasta, arătând că în timp ce urcam o mică pantă am sprijinit-o
pe bătrâna împărăteasă cu aceeaşi grijă cu care l-am ajutat pe tatăl meu să
urce scările în palatul din Ceangciun. În realitate, niciodată nu l-am sprijinit
pe tatăl meu, şi dacă am făcut-o pentru mama lui Hirohito, sincer vorbind,
am făcut-o pentru a o flata.
În ultima zi a vizitei, Yasahito (prinţul Chichibu) a venit la gară să mă
conducă, în numele fratelui său împăratul, şi a rostit o scurtă alocuţiune:
„Această vizită a Maiestăţii Voastre Imperiale în Japonia a adus o mare
contribuţie la strângerea relaţiilor prieteneşti dintre Japonia şi Manciucuo.
Maiestatea Sa împăratul ţării mele este deosebit de mulţumit pentru această
vizită. Rog pe Maiestatea Voastră Imperială să se întoarcă în ţară cu
convingerea că prietenia dintre Japonia şi Manciucuo se va consolida.
Aceasta este dorinţa mea.”
Eu, foarte flatat, am răspuns:
„Am fost impresionat puternic de primirea magnifică care mi s-a făcut de
către Casa Imperială Japoneză şi de salutul călduros din partea poporului
japonez. Sunt hotărât să fac tot ceea ce-mi stă în putere şi să lupt pentru
prietenia eternă dintre Japonia şi Manciucuo. Sunt încredinţat de acest
lucru.”
Urcându-mă pe vapor, mi-au dat lacrimile când l-am rugat pe baronul
Hayashi, care mă însoţea, să transmită mulţumirile mele împăratului
Hirohito şi mamei sale, lucru ce l-a mişcat pe bătrânul Hayashi până la
lacrimi. Amintindu-mi toate acestea, pot afirma că atunci nu mai aveam
nimic chinezesc, în mine.
Tratamentul de care m-am bucurat din partea Casei Imperiale Japoneze
mi-a înfierbântat şi mai mult capul, făcându-mă să cred că, după ce am
devenit împărat, chiar şi aerul pe care-l respiram era altul. După logica mea,
împăratul Japoniei era egalul meu; poziţia pe care o avea împăratul în
Japonia era poziţia pe care o aveam eu în statul Manciucuo; japonezii
trebuiau să mă trateze ca şi pe propriul lor monarh.
M-am întors la Ceangciun cu capul plin de iluzii şi am dat imediat
publicităţii Edictul cu prilejul întoarcerii împăratului”, plin de expresii

320
elogioase. Totodată, l-am invitat pe noul comandant al Armatei Cuantung,
generalul Minami Jiro, spre a-mi exprima gratitudinea faţă de el. A doua zi
(29 aprilie), am fost unul din cei mai entuziasmaţi participanţi la recepţia cu
prilejul zilei de naştere a împăratului Hirohito. În ziua următoare, în mare
grabă, i-am convocat pe toţi demnitarii din capitală, chinezi sau japonezi, să
asculte impresiile mele despre vizita în Japonia. N-am discutat înainte cu
japonezii şi nici nu mi-am pregătit discursul. Am vorbit despre vizita în
Japonia, despre respectul cu care supuşii acestei ţări m-au tratat, descriind
în detaliu tratamentul de care m-am bucurat din partea împăratului
Japoniei. În încheiere am spus:
„Prietenia dintre Japonia şi Manciucuo m-a condus la încrederea fermă că
dacă un japonez acţionează împotriva intereselor Manciucuo, se face vinovat
de neloialitate faţă de Maiestatea Sa împăratul Japoniei şi, invers, dacă un
manciurian acţionează împotriva intereselor Japoniei este neloial faţă de
împăratul Manciucuo; neloialitatea faţă de împăratul Manciucuo este egală
cu neloialitatea faţă de împăratul Japoniei şi invers. Într-adevăr gândeam
prea naiv.
La o lună după înapoierea la Ceangciun, în timpul unei întrevederi
ordinare, Minami, comandantul Armatei Cuantung, mi-a spus: „Premierul
Geng Siaosii vrea să se retragă, fiind foarte obosit din cauza eforturilor
depuse”. M-a sfătuit să-l las să se ocupe de bătrâneţe şi să-l înlocuiesc.
Auzisem ceva despre faptul că japonezii sunt nemulţumiţi de Geng, iar eu
tocmai mă gândeam la un prilej să mă lipsesc de el. Când Minami a ridicat
această problemă am fost de acord fără să şovăi că Geng trebuia să iasă la
pensie şi l-am propus pe Ţang Şîi în funcţia de premier. Am crezut că
Minami, care în ultimele zile ascultase de două ori concepţiile mele cu privire
la prietenia japono-manciuriană, va lua în considerare propunerea pe care i-
o făcusem. Dar, spre surprinderea mea, el a dat din cap, negând, şi a zis:
„Nu, Armata Cuantung deja a ales un om potrivit. Nu e cazul ca Maiestatea
Voastră să-şi facă griji. Totul va fi bine dacă Giang Ţinghui va fi numit
premier”.
Cu puţin timp înainte, Geng Siaosii declarase, în biroul lui: „Statul
Manciucuo nu este un copilaş, trebuie lăsat să meargă pe propriile picioare,

321
nu mai e cazul să fie controlat atât de strict”. Aceste afirmaţii i-au deranjat
pe stăpânii săi japonezi, care au vrut să scape de el. După aceea, contul său
din bancă „Recompensă pentru construirea ţării” a fost blocat şi i s-a interzis
să părăsească Ceangciunul. A stat la locuinţa sa sub supravegherea poliţiei
japoneze scriind versuri şi caligrafiind, timp de trei ani de zile, când, a murit
pe neaşteptate. Fiul său, Geng Ciui, murise şi el cu trei ani mai înainte,. Se
zvonea că în ambele decese era mâna japonezilor. Dar chiar dacă nu ar fi
fost adevărat, sfârşitul lui Geng Siaosii ar fi trebuit să fie suficient pentru a-
mi înlătura iluziile; dar de-abia după un an, în ajunul agresiunii generale a
Japoniei împotriva Chinei, am înţeles ce urmăreau japonezii.

6. Sfârşitul iluziilor

După retragerea din Liga Naţiunilor, la începutul anului 1933, Japonia şi-
a intensificat, fără scrupule, înarmările şi pregătirile de război. Şi-a
concentrat, în special, atenţia asupra planului de invadare a întregii Chine.
Chiar înainte de incidentul din „7 iulie” Japonia continua să folosească forţa
militară pentru a provoca incidente în nordul Chinei, în timp ce guvernul
Cuomintangului de la Nanţing făcea concesii după concesii. Astfel, în 1935
au fost semnate Acordul Hă-Umezu, Acordul Cin-Doihara 178 şi alte acorduri
secrete, prin care se recunoştea existenţa şi se permitea activitatea
organizaţiilor marionetă, cum au fost: „Guvernul autonom de prevenire a
comunismului din partea de nord a provinciei Hăpei”, „Guvernul militar
autonom din Mongolia Interioară” etc. Guvernul Cuomintangului a explicat
în repetate rânduri Japoniei că „nu se gândeşte să promoveze o politică de
discriminare a acestei ţări şi nu acţionează în acest sens, neexistând motive
pentru aceasta”; totodată, în ce priveşte cetăţenii proprii, ei au fost obligaţi
să respecte „Ordinul de prietenie şi bună vecinătate”, în care se sublinia că
cel care se opune Japoniei va fi aspru pedepsit. În felul acesta, forţele
Japoniei la sud de Marele Zid S-au întărit considerabil. Era vizibil pentru
oricine că, la momentul potrivit, cele cinci provincii din această zonă vor fi

178 Reprezentanţi ai guvernului de la Nanţing şi ai guvernului japonez.

322
ocupate. Aşa cum am arătat mai înainte, aceste lucruri se petreceau în timp
ce exaltaţii restauraţiei din cele două părţi ale Marelui Zid acţionau cu
putere şi în timp ce eu m-am urcat pentru a treia oară pe tron. O dată cu
intensificarea acţiunilor la sud de Marele Zid, Japonia adopta măsuri
drastice în Manciucuo, măsuri care, în final, au scăzut demnitatea mea de
„împărat”.
1
La drept vorbind, procesul de colonizare a Nord-Estului Chinei era foarte
profitabil pentru trădători. Când a fost introdusă monarhia, spre exemplu,
această măsură nu numai că a creat o satisfacţie psihologică în favoarea
restauraţiei, dar s-a transformat şi într-o sursă de îmbogăţire. Începând cu
Geng Siaosu, fiecare demnitar trădător a primit între 50 şi 60 de mii de iuani
drept „Recompensă pentru construirea ţării”, totalizând opt milioane şase
sute de mii de iuani. Ulterior, de fiecare dată când se organiza un mare jaf,
precum „proviziile de grâu”, „donaţiile patriotice” etc., toţi demnitarii,
începând cu primul-ministru, primeau recompense. Nu vreau să intru în
detalii cu privire la măsurile luate de japonezi, aş vrea să descriu numai cum
mi s-au spulberat visele cu privire la restauraţie.
Când s-a decis să fie instaurată monarhia, Armata Cuantung mi-a
comunicat oficial că aceasta nu însemna restauraţia Dinastiei Thing. Nu mi-
au permis să-mi pun roba cu dragon la întronare şi au ignorat părerea mea
cu privire la alegerea primului-ministru. Trebuia să înţeleg falsitatea
„prestigiului” meu, dar eram prea ameţit pentru a-mi da seama de realitate.
Prima dată când am început să simt gustul deziluziei a fost cu prilejul
„Afacerii Ling Şeng”.
Ling Şeng a fost fiul lui teui Fu „fostul guvernator al Mongoliei de la
sfârşitul Dinastiei Thing şi consilier în Statul Major al armatei lui Giang
Ţuolin din cele trei provincii din Est. El a făcut parte din delegaţia care a
venit la Luşun să mă invite să accept funcţia de şef executiv. Pe această bază
a fost inclus în rândurile” fondatorilor statului”. Când s-a produs
evenimentul era guvernatorul provinciei Singan din statul marionetă
Manciucuo. În primăvara anului 1936, a fost arestat pe-neaşteptate de către
Armata Cuantung.

323
După cum mi-a spus Yoshioka Yasunori, trimis de Armata Cuantung, el a
fost arestat pentru activitate antimanciucuo şi de rezistenţă împotriva
Japoniei. Dar după informaţiile lui Tung Ţîsu, la o conferinţă a
guvernatorilor de provincii Ling Şeng şi-a exprimat unele nemulţumiri, ceea
ce i-a supărat pe japonezi. Se spune că la respectiva conferinţă el a acuzat
Armata Cuantung că nu-şi respectă cuvântul, că atunci când era la Luşun l-
a auzit cu urechile lui pe Itagaki declarând că Japonia va recunoaşte
Manciucuo ca stat independent, dar că, ulterior, în realitate, Armata
Cuantung s-a amestecat în toate problemele acestui stat, că în provincia
Singan el nu are nicio putere, că în toate problemele hotărăsc japonezii. La
întoarcerea de la conferinţă a fost arestat.
Am fost foarte neliniştit la auzul acestor ştiri, mai ales că în urmă cu o
jumătate de an ne înrudiserăm – cea de-a patra soră a mea se logodise cu
fiul lui. Tocmai când ezitam dacă să merg să pun o vorbă bună pe lângă
Armata Cuantung, a venit la mine Uedo-Kenkichi, noul comandant al
armatei, al patrulea ambasador al Japoniei în Manciucuo, care mi-a spus:
„Acum câteva zile am descoperit un caz în care criminalul este o persoană
pe care Maiestatea Voastră o cunoaşte – Ling Şeng, guvernatorul provinciei
Singan. El a complotat cu o putere străină în vederea unei rebeliuni
împotriva Japoniei. Tribunalul militar l-a găsit vinovat de crimă împotriva
Japoniei şi Manciucuo şi l-a condamnat la moarte”. „La moarte?” am
întrebat eu şocat. „La moarte! La moarte!”, a repetat el prin translator,
afirmând din cap, spre a se asigura că am înţeles. După aceea mi-a mai
spus: „Maiestatea Voastră, această condamnare la moarte este un
avertisment, un avertisment necesar”.
După plecarea lui, colonelul Yoshioka m-a anunţat că trebuia să desfac
imediat logodna surorii mele cu fiul lui Ling Şeng, iar eu m-am executat.
Ling Şeng a fost condamnat la moarte prin decapitare; împreună cu el au
mai fost executaţi şi câţiva membri ai familiei sale. Acesta a fost primul caz
cunoscut de mine de executare de către japonezi a unui înalt demnitar al
statului Manciucuo, demnitar cu care nu demult mă înrudisem. Din
comportarea lui Ling Şeng faţă de mine, am fost convins că el îmi era loial şi
devotat, însă singurul criteriu de apreciere a oamenilor pe care-l folosea

324
Armata Cuantung era atitudinea faţă de Japonia. Nu trebuie să mai spun că
acelaşi criteriu era aplicat şi faţă de mine. Gândindu-mă la aceasta, m-am
înspăimântat şi mai tare de avertismentul la care s-a referit Ueda.
În legătură cu cele de mai sus, îmi amintesc de un alt eveniment care se
produsese nu de mult. La sfârşitul anului 1935 o serie de oficialităţi
acţionau în cele două părţi ale Marelui Zid pentru restaurarea Dinastiei
Thing, fapt ce a atras atenţia Armatei Cuantung, care mi-a şi pus unele
întrebări în legătură cu aceasta. „Cazul Ling Şeng” m-a avertizat că
japonezilor nu le plac asemenea activităţi şi că trebuia să fiu mult mai
prudent. Ce le plăcea de fapt japonezilor? M-am gândit la soarta unui om –
Giang Ţinghui, complet diferită de a lui Ling Şeng. Acestea au fost „două
exemple” pe care japonezii mi le-au prezentat intenţionat. Unul fericit şi altul
tragic, comparaţia fiind evidentă.
Ne putem face o părere despre caracterul acestui bandit, care a devenit
„prim-ministru”, şi despre aprecierile pe care japonezii le aveau la adresa lui
din afirmaţiile lui repetate în sensul că „Japonia şi Manciucuo sunt ca doi
dragoni legaţi de aceeaşi sfoară”. Japonezii foloseau această afirmaţie pentru
„a educa” oficialităţile de naţionalitate „manciucuo”.
Atunci când Japonia a început politica de emigrare a populaţiei sale în
Nord-Estul Chinei, a fost nevoie să se adopte o lege de către Consiliul de
Stat, prin care se prevedea acapararea de vaste teritorii agricole, la preţuri
de numai o pătrime sau o cincime din preţul real. Unii „miniştri” s-au opus,
pe de-o parte de teamă că aceasta va duce la o răscoală populară, iar pe de
altă parte pentru că ei înşişi aveau mari „suprafeţe de teren şi nu doreau să
le piardă. În această situaţie, s-a ridicat Giang Ţinghui care a spus:”
Manciucuo dispune de suprafeţe imense de terenuri agricole, dar
manciurienii sunt înapoiaţi şi neştiutori, este bine să vină japonezii să aducă
tehnică modernă, să desţelenească, şi ambele părţi vor avea de câştigat”. În
felul acesta, legea a fost adoptată.” Ambele părţi vor avea de câştigat” –
această afirmaţie, ulterior, a fost citată frecvent de către japonezi.
. Giang Ţinghui a făcut o a treia afirmaţie privind relaţiile dintre
Manciucuo şi Japonia, atunci când, ca urmare a politicii de achiziţionare
forţată a cerealelor din Nord-Est, ţăranilor nu le mai rămânea nimic. Unii

325
„miniştri”, ale căror interese au fost afectate de preţurile scăzute la cereale,
au protestat în cadrul Consiliului de Stat, afirmând că ţăranii erau
înfometaţi şi au cerut preţuri mai mari. Aceasta a fost, desigur, ceva ce
japonezii nu puteau accepta. Giang Ţinghui a spus: „Ostaşii armatei
imperiale japoneze îşi jertfesc viaţa, în comparaţie cu aceasta pentru
Manciuria nu înseamnă nimic a da Japoniei anumite cantităţi de cereale.
Oamenii flămânzi se vor simţi bine dacă-şi vor strânge curelele”.
„Strângerea curelei” a devenit o expresie populară printre japonezi,
deoarece aceasta nu li se aplica, desigur, lor.
Comandantul Armatei Cuantung l-a lăudat totdeauna pe Giang Ţinghui în
faţa mea, afirmând despre el că este un prim-ministru bun şi că „este un om
care lucrează pentru prietenia dintre Japonia şi Manciucuo”. Nu mă
gândisem niciodată ce semnificau toate acestea pentru mine. Ulterior însă,
după ce am cunoscut soarta lui Ling Şeng, am înţeles totul foarte clar.
În urma cazului Ling Şeng am fost şi mai neliniştit de o întâlnire pe care
am avut-o cu prinţul De, sau Demkhukdongrub.
Prinţul De era un prinţ mongol pe care japonezii l-au folosit pentru
instaurarea „Guvernului militar autonom în Mongolia Interioară”. El mi-a
trimis bani în zilele pe care le-am trăit la Thienţin, i-a oferit cai mongoli pur-
sânge lui Pu Ţie şi şi-a exprimat în multe alte ocazii loialitatea faţă de mine.
El a venit la Ceangciun cu probleme de afaceri şi a obţinut permisiunea
Armatei Cuantung să-mi facă o vizită. Mi-a vorbit despre experienţa lui din
ultimii ani şi despre instaurarea „Guvernului militar autonom”. În timpul
discuţiei, pe nesimţite, a început să se plângă de faptul că în Mongolia
Interioară japonezii domină totul, că Armata Cuantung nu şi-a respectat
niciuna din promisiunile pe care le făcuse înaintea instaurării „Guvernului
în Mongolia Interioară”. A afirmat că ceea ce-l supăra cel mai mult era faptul
că nu dispunea de niciun fel de putere. M-am trezit că-l compătimesc şi că
încerc să-l consolez. În ziua următoare, Armata Cauntung l-a trimis pe
Yoshioka „Ataşat pe lângă Casa Imperială”, care m-a întrebat încruntat: „Ce
a discutat Maiestatea Voastră ieri cu prinţul De?”
Înţelegând că ceva nu era în regulă, am spus că am avut numai o discuţie
amicală. El nu m-a slăbit şi a mai întrebat: „Şi-a exprimat nemulţumirea

326
faţă de Japonia?”
Inima a început să-mi bată cu putere. Ştiam că pot nega ferm ori, cel mai
bine, să atac, pentru a mă putea retrage şi am spus: „Probabil că prinţul De
a inventat intenţionat unele neadevăruri?”
Deşi Yoshioka n-a mai insistat, am fost într-o stare de teroare câteva zile.
Îmi clocotea creierul de atâtea suspiciuni. Am ajuns la concluzia că existau
numai două posibilităţi: ori japonezii instalaseră cine ştie ce aparate de
ascultat, ori prinţul De le spusese adevărul. Mi-a trebuit mult timp pentru a
dezlega acest mister; am căutat peste tot aparatele de ascultare. Negăsind
nimic, l-am suspectat pe prinţul De că m-a trădat, dar nu aveam nicio
dovadă. Aceste două posibilităţi nu puteau fi nici confirmate nici infirmate.
Eram într-o confuzie totală.
Incidentul relatat m-a făcut să înţeleg mai mult decât din „Afacerea Ling
Şeng”. Începând de atunci, n-am mai expus gândurile mele intime nici unui
străin şi am fost foarte precaut cu toţi vizitatorii. De fapt, după ce m-am
întors din Japonia şi am rostit discursul acela, cei care veneau din proprie
iniţiativă să mă vadă erau din ce în ce mai puţini, iar după vizita prinţului
De au încetat cu desăvârşire. În 1937, Armata Cuantung a introdus o regulă
nouă: la toate vizitele pe care le primeam „Ataşatul pe lângă Casa Imperială”
trebuia să fie prezent.
Începând cu anul 1937, din zi în zi eram mai tensionat.
Cu o jumătate de an înainte de incidentul din „7 iulie”, Japonia îşi
intensificase activitatea pentru invadarea întregii Chine şi întreprinsese
represiuni de mare amploare împotriva patrioţilor anti-japonezi din Nord-
Est. Pe 4 ianuarie, în numele „împăratului Manciucuo”, japonezii au publicat
„Codul penal al Imperiului Manciucuo”; au introdus sistemul „pao ţia” de
control reciproc; au obligat pe fiecare cetăţean să se înscrie în „Asociaţia
Concordia”; au reparat drumurile; au construit fortificaţii, au unificat satele.
Ei au concentrat mari forţe – circa 20 de divizii – împotriva „Armatei aliate
antijaponeze” de 45 de mii de oameni care acţionau în Nord-Estul Chinei.
Totodată, au arestat mulţi membri ai Asociaţiei pentru salvarea patriei şi de
rezistenţă împotriva Japoniei şi alte persoane „nesigure”. Rezultatul acestor
operaţiuni nu a fost cel dorit. La mai puţin de un an de când comandantul

327
Armatei Cuantung îmi elogiase forţa „armatei imperiale” şi „succesele de
luptă strălucite”, s-au făcut noi concentrări de trupe (mai târziu am aflat că
au folosit 700 de mii de soldaţi japonezi şi 300 de mii de soldaţi ai statului
marionetă) pentru noi represalii. Din câte-mi spunea Tung Ţîsu, şeful
poliţiei, omul meu de încredere, mereu dispăreau oameni în Nord-Estul
Chinei, iar arestările se ţineau lanţ, dar nu puteau să-i prindă pe toţi cei
care opuneau rezistenţă împotriva Japoniei.
Din discuţiile cu comandantul Armatei Cuantung ori din rapoartele
„primului-ministru” niciodată n-am aflat care era situaţia reală. Tung Ţîsu
era singura persoană care-mi spunea câte ceva despre ce se întâmpla în
realitate. El mi-a spus că cele relatate de comandantul Armatei Cuantung în
legătură cu victoria „Campaniei de represiune” nu erau reale neapărat şi că
era greu de spus ce fel de oameni erau „bandiţii” care fuseseră lichidaţi. Mi-a
mai spus că a aflat de la o rudă a sa, care fusese luată cu forţa la
construcţia unor obiective secrete, că după terminarea lucrării aproape toţi
participanţii au fost asasinaţi, cu excepţia rudei sale şi încă câteva persoane
mai norocoase, care au reuşit să fugă. După părerea lui, una din bandele
lichidate despre care s-a scris în presă cu mare aplomb a fost acel grup de
muncitori.
La scurt timp după povestea lui Tung Ţâsii, a dispărut translatorul meu
de limbă engleză. Într-o zi, fratele meu, Pu Ţie, mi-a spus că acesta a fost
arestat deoarece pe timpul cât lucrase la Ambasada din Tokyo avusese
contacte cu americanii şi că a fost asasinat de jandarmeria japoneză. Pu Ţie
mi-a spus că înainte de moarte translatorul i-a trimis o scrisoare prin
paznicul lui, prin care-l implora să-mi spună să-i-pun o vorbă bună, dar lui
i-a fost frică să-mi comunice toate acestea la vremea respectivă. Auzindu-l, i-
am poruncit să nu mai scoată niciun cuvânt cu privire la această afacere.
Foarte multe legi şi decrete pe care le-am aprobat personal în perioada
aceasta vizau pregătirea de război a Japoniei şi de întărire a rolului ei în
această colonie din Nord-Estul Chinei. Între acestea erau: „Primul plan
cincinal de dezvoltare a producţiei”, „Legea controlului proprietăţii”,
„Reorganizarea guvernului”, necesară pentru întărirea controlului Japoniei,
declararea limbii japoneze drept „limbă, naţională” etc. Dar nimic din toate

328
acestea nu a avut un impact atât de mare asupra mea cum a fost căsătoria
lui Pu Ţie.
După terminarea şcolii pentru fiii nobililor japonezi, Pu Ţie a intrat la
şcoala de cadeţi a armatei japoneze. În iarna lui 1935, el s-a «întors la
Ceangciun şi a primit gradul de locotenent în Garda Imperială. Începând de
la această dată, cunoscuţii din cadrul Armatei Cuantung îl abordau adesea
în legătură cu problema căsătoriei sale, afirmând că bărbaţii trebuie să fie
slujiţi de femei, ridicând în slăvi virtuţile soţiilor japoneze. La început când l-
am auzit, m-am amuzat şi nu prea l-am luat în serios. Dar, spre
surprinderea mea, Yoshioka mi-a spus că pentru strângerea prieteniei dintre
Japonia şi Manciucuo Armata Cuantung speră ca Pu Ţie să se, căsătorească
cu o japoneză.
Am fost foarte alarmat auzind aceasta şi am trimis după cea de-a doua
soră a mea să ne sfătuim. Amândoi ne-am dat seama că era un complot al
japonezilor, cu scopul de a-l atrage pe Pu Ţie de partea lor. Ei intenţionau să
aibă un copil de descendenţă japoneză cu care să mă înlocuiască la nevoie.
Pentru a le dejuca planurile, am hotărât să acţionăm noi imediat şi să-l
căsătorim pe Pu Ţie. L-am chemat şi i-am explicat totul, avertizându-l că,
dacă se va însura cu o japoneză, va fi total sub controlul japonezilor, apoi i-
am spus că-i voi găsi neapărat o soţie bună, să mă asculte pe mine şi să nu
se mai gândească la soţie japoneză. Pu Ţie a fost de acord cu planul meu, iar
eu am trimis îndată la Peiţing să-i peţească soţie. Cu ajutorul familiei
„socrului meu, i-am găsit o fată, iar Pu Ţie a fost mulţumit. Dar a intervenit
Yoshioka, care i-a transmis că Armata Cuantung speră ca el să se însoare cu
o japoneză pentru întărirea „prieteniei japono-manciuriană”; el, în calitate
de” frate imperial”, trebuie să fie un pion al acestei prietenii; generalul Honjo
îi va peţi personal o fată la Tokyo, să renunţe la căsătoria de la Peiţing şi să
aştepte veşti de la Tokyo. Rezultatul a fost că Pu Ţie n-a avut încotro şi s-a
supus ordinelor Armatei Cuantung.
La 3 aprilie 1937, fratele meu s-a căsătorit la Tokyo cu Saga Hiro, fiica
marchizului japonez Saga. În mai puţin de o, lună, Consiliul de Stat, la
indicaţia Armatei Cuantung, a adoptat „Legea succesiunii la tron”, în care se
preciza: „în cazul decesului împăratului, îi urmează la tron fiul acestuia;

329
dacă nu are fiu, urmează la tron un nepot; dacă nu are nici fiu nici nepot,
urmează la tron fratele; dacă nu are frate, urmează la tron fiul fratelui”.
După ce Pu Ţie şi soţia lui s-au întors în Nord-Est, am decis că nu trebuia
să-mi mai deschid sufletul în faţa lui şi nu m-am atins niciodată de
alimentele trimise de Saga Hiro. Dacă se întâmpla să luăm masa împreună
şi eram serviţi cu bucate făcute de soţia lui, aşteptam să guste el mai întâi.
Când s-a apropiat timpul ca Pu Ţie să devină tată, am fost foarte îngrijorat
de soarta mea şi chiar de securitatea lui. Armata Cuantung ar fi fost
capabilă să ne omoare pe amândoi de dragul de a avea un împărat de
descendenţă japoneză. Nu m-am liniştit decât după ce am aflat că are fată.
Am fost îngrijorat chiar şi de ce s-ar fi întâmplat dacă eu aş fi avut un fiu,
ţinând seama că Armata Cuantung îmi ceruse să semnez un document prin
care îmi luam angajamentul că, dacă voi avea un fiu, acesta să fie trimis la
Tokyo la vârsta de 5 ani pentru a fi educat în spirit japonez.
Dar lucrurile care mă înspăimântau nu s-au oprit aici.
La 28 iunie, cu nouă zile înainte de incidentul din „7 iulie”, s-a întâmplat
iarăşi ceva în legătură cu Garda Palatului.
Aşa-zisă „Gardă a Palatului” era întreţinută din fondurile mele, spre
deosebire de „Garda Imperială”, care era sub controlul „Ministerului
Apărării”. Scopul formării acestei gărzi nu a fost numai protecţia mea ci, ca
şi în cazul trimiterii lui Pu Ţie şi a altora la Tokyo, pentru a avea o structură
militară în vederea pregătirii unei armate sub controlul meu personal. Toţi
aceşti 300 de oameni din gardă au fost instruiţi pentru a deveni ofiţeri. Tung
Ţîsu, care răspundea de ei, mi-a spus din timp că Armata Cuantung nu
agreează acest lucru „dar până nu s-a produs incidentul nu l-am crezut.
La 28 iunie, – câţiva membri ai Gărzii Palatului au plecat să se plimbe
într-un parc. Aici s-a iscat o discuţie între ei şi câţiva japonezi în legătură cu
închirierea unei şalupe de agrement. Îndată a apărut „un alt grup de
japonezi care i-au înconjurat şi au sărit la bătaie. Forţaţi de împrejurări, ei
au opus rezistenţă folosind tehnica uşu 179. Japonezii, văzând că nu pot să-i
răpună, au asmuţit asupra lor un câine-lup. Oamenii mei au lovit câinele
omorându-l, au ieşit din încercuire şi s-au întors în cazarmă. Ei nu s-au

179 Arte marţiale.

330
gândit că acest incident va duce la un dezastru. Îndată după ce au intrat în
cazarmă, au apărut jandarmii japonezi care i-au cerut lui Tung Ţîsu să-i
predea pe cei care fuseseră în parc. Speriat de moarte, Tung Ţîsu i-a predat,
iar japonezii i-au dus cu ei. Jandarmii japonezi i-au obligat să recunoască că
sunt angajaţi în” activitatea de rezistenţă împotriva Manciucuo şi Japoniei”.
Refuzând, au fost supuşi la tot felul de torturi. Era clar că acest incident
fusese pus la cale de Armata Cuantung; japonezii erau militari în haine
civile; cei doi răniţi în timpul încăierării erau ofiţeri de Stat Major în Armata
Cuantung; câinele omorât aparţinea Armatei Cuantung.
Când am auzit despre arestarea oamenilor mei, am presupus că, probabil,
au fost angrenaţi fără voie în acest incident. Imediat l-am rugat pe Yoshioka
să se ducă direct la comandantul Armatei Cuantung să intervină în numele
meu pentru ei. La întoarcere el mi-a spus că comandantul Marelui Stat
Major al Armatei Cuantung a pus trei condiţii pentru eliberarea lor: 1. Tung
Ţâsii, care răspundea de Garda Palatului, să-şi ceară scuze; 2. Membrii
Gărzii Palatului implicaţi în incident să fie expulzaţi din ţară; 3. Să garantez
că nu se va mai întâmpla niciodată un asemenea incident.. Am acceptat
toate trei condiţiile, după care Armata Cuantung m-a obligat să-l destitui pe
Tung Ţâsii şi să-l înlocuiesc cu un japonez. Trebuia, de asemenea, să reduc
numărul membrilor Gărzii Palatului şi să le înlocuiesc puştile lungi cu puşti
scurte.
Trimisesem câţiva tineri la şcolile militare din Japonia cu intenţia de a-mi
organiza o forţă militară proprie, dar la înapoiere toţi, inclusiv Pu Ţie, au
primit repartiţii de la Ministerul Apărării, fără a se ţine seama de dorinţa
mea. Garda Palatului, care trebuia să devină o armată sub controlul meu,
era controlată de japonezi. Planul meu nu fusese decât un vis.
După „7 iulie”, când armata japoneză a ocupat Peiţingul, nobilii de aici
erau doritori să se restabilească vechea ordine. Dar eu ştiam că era
imposibil. Singura mea preocupare era cum să-mi apăr existenţa şi cum să
conlucrez cu Yoshioka, personificarea Armatei Cuantung, „Ataşat pe lângă
Casa Imperială”.

331
7. Yoshioka Yasunori

Dacă ar fi să compar Armata Cuantung cu o sursă de curent electric de


înaltă tensiune, eu eram motorul iar Yoshioka firul care transmitea curentul.
Acest om scund cu mustaţă şi pomeţi ridicaţi nu m-a părăsit nicio clipă
timp de zece ani de zile, din 1935 până în 1945, la capitularea Japoniei,
când am fost capturaţi împreună de armata sovietică. În aceşti zece ani a
avansat grad cu grad de la locotenent-colonel la general-locotenent. El
împlinea două funcţii: una de ofiţer superior de Stat Major, al Armatei
Cuantung şi alta de „Ataşat pe lângă Casa Imperială Manciucuo”. Cea de-a
doua funcţie avea o denumire japoneză care însemna fie” însoţitor de Curte
„fie” secretar al Casei Imperiale”. Dar indiferent cum ar fi fost tradusă,
această funcţie a sa nu putea să redea atribuţiile sale reale. Funcţia sa reală
era de cablu electric prin intermediul căruia mi se transmiteau toate
intenţiile Armatei Cuantung. Excursiile pe care le făceam, oaspeţii pe care-i
primeam, protocolul pe care-l respectam, îndemnurile pe care le făceam
supuşilor mei, toasturile ţinute şi chiar mişcările capului şi zâmbetele mele,
totul trebuia făcut la indicaţiile lui Yoshioka. El hotăra pe cine să primesc şi
pe cine să nu primesc, iar dacă-i primesc ce trebuia să spun, la ce întruniri
să particip şi ce să vorbesc etc. Tot ce trebuia să spun primeam scris în
limba chineză japonizată.
După ce Japonia a declanşat războiul general de agresiune împotriva
Chinei în iulie 1937, a cerut statului marionetă Manciucuo să-i pună la
dispoziţie alimente, oameni şi materiale. I-am poruncit lui Giang Ţinghui să
citească cu voce tare în şedinţa cu guvernatorii de provincii ceea ce-mi
dăduse scris Yoshioka, adică îi îndemnam „să-şi îndeplinească sarcinile cu
sârguinţă pentru a sprijini războiul sfânt”. Întrucât în Războiul Pacificului
Japonia s-a confruntat cu lipsa de forţe militare, a cerut statului marionetă
Manciucuo să suplinească cu trupe lipsa soldaţilor japonezi pe frontul din
China. La banchetul oferit în cinstea comandanţilor de zone militare, am citit
iarăşi o hârtie scrisă de Yoshioka, prin care-mi exprimam hotărârea de „a
trăi sau a muri împreună cu Japonia şi uniţi în inimă şi virtute să distrugem
forţele anglo-americane”.

332
De fiecare dată când Yoshioka îmi raporta că Japonia a ocupat un oraş
mai mare din China, îmi cerea să mă ridic împreună cu el şi să facem
plecăciuni în direcţia oraşului respectiv, în semn de cinstire faţă de ofiţerii şi
soldaţii japonezi care se jertfiseră. După câteva asemenea proceduri, nu mai
era nevoie să-mi spună el să fac plecăciunile; – la căderea Uhanului, îndată
ce mi-a prezentat raportul, m-am ridicat din proprie iniţiativă şi am făcut
plecăciune în semn de reculegere.
O dată cu progresul pe care-l făceam, Yoshioka îmi adăuga noi lecţii. Spre
exemplu, după căderea Uhanului, mi-a indicat să scriu o telegramă de
felicitare călăului Okamura care cucerise oraşul şi să trimit o alta
împăratului Japoniei.
După ce a fost construit „Templul Fundaţiei Naţionale”, mergeam în
fiecare lună să mă rog pentru victoria trupelor japoneze şi aceasta o făceam
tot după ce primeam impulsul pe acelaşi cablu electric.
Înainte de incidentul din „7 iulie”, Armata Cuantung nu prea se interesa
de viaţa mea particulară, dar după incident situaţia s-a schimbat.
Până la incident, unele din rudele mele apropiate din partea de sud a
Marelui Zid veneau să mă vadă în fiecare an de ziua mea de naştere sau cu
alte prilejuri. De obicei era un dute-vino continuu. Dar după incidentul din
„7 iulie” Armata Cuantung a hotărât să permită numai unui număr restrâns
de persoane, care trebuiau trecute pe o listă spre a primi aprobare, să vină
la Ceangciun, numai la datele specificate. A mai hotărât că, în afară de
rudele de prim rang, ceilalţi nu trebuiau să-mi facă decât plecăciuni,
neavând voie să-mi vorbească.
Corespondenţa pe care o primeam era citită de subalternii japonezi ai lui
Yoshioka din palat, iar el decidea dacă trebuia să ajungă la mine sau nu.
Armata Cuantung era perfect conştientă că eu nu eram nici anti-
Manciucuo nici anti-japonez; ei se temeau că mă voi implica în planurile de
restauraţie a Dinastiei Thing la sud de Marele Zid, ceea ce nu corespundea
cerinţelor lor.
Era imposibil în acele zile să primesc pe cineva sau vreo scrisoare fără
cunoştinţa lui Yoshioka. În palat fusese înfiinţat un post al jandameriei
japoneze, unde stăteau jandarmii în uniforme verde-închis. Nimeni nu
putea să intre sau să iasă fără să fie văzut; nu numai atît, dar ei

333
observau şi auzeau tot ce se întâmpla şi în curtea palatului. Toţi japonezii
din palat erau uneltele lui Yoshioka, aşa că eu mă aflam sub un control
strict.
Astfel Yoshioka a fost personificarea Armatei Cuantung timp de zece ani
de zile.
În unele cărţi, Yoshioka este prezentat ca un bun prieten al meu din
perioada de la Thienţin, după care a devenit ofiţer de Stat Major al Armatei
Cuantung. Tocmai atunci Armata Cuantung avea nevoie de un „om de
legătură” între Palatul împărătesc şi armată şi a fost ales el. În realitate, în
perioada de la Thienţin Yoshioka n-a venit la mine decât de câteva ori, să mă
informeze, nici vorbă de prietenie între noi. Este mai exact să se spună că el
fusese trimis aici ca „om de legătură.” şi nu ca ofiţer de Stat Major al Armatei
Cuantung. Iar dacă am spune că era bun prieten cu Pu Ţie, e adevărat
numai pe jumătate.
După constituirea statului Manciucuo, Pu Ţie a intrat la şcoala militară
japoneză de cadeţi, unde Yoshioka preda istoria războaielor. Aproape în
fiecare duminică îl invita pe Pu Ţie la el acasă şi-l trata cu toată
consideraţia. După ce s-au împrietenit, i-a spus lui Pu Ţie că e chemat
special de Armata Cuantung spre a stabili legătura dintre mine şi armată.
Pu Ţie mi-a scris despre acest lucru, iar eu i-am răspuns că este bine venit.
Pu Ţie i-a transmis, iar Yoshioka a afirmat că se simte foarte onorat, dar
dacă nu va primi un post de ofiţer superior de Stat Major în cadrul Armatei
Cuantung, nu va accepta, precizând că predecesorii săi nu s-au putut stabili
în Manciuria deoarece nu au avut funcţii înalte în Armata Cuantung.
Nu ştiu cum a acţionat, dar dorinţa lui s-a realizat; Armata Cuantung a
decis să-l numească ofiţer superior de Stat Major şi i-a încredinţat misiunea
de a ţine legătura cu mine. Înainte de a veni în Manciuria el l-a rugat pe Pu
Ţie să-mi scrie şi să-mi comunice această veste adăugind: „Dacă la palat mi
s-ar pregăti din timp o cameră pentru birou, m-aş simţi şi mai onorat”.
Luând cunoştinţă de dorinţa lui, i-am satisfăcut-o, spre a se „simţi şi mai
onorat”. De-abia după mult timp am înţeles că a făcut toate acestea în mod
intenţionat; în ochii armatei el apărea omul care avea relaţii speciale cu
mine, iar în ochii mei era omul cu funcţia de ofiţer superior de Stat Major în
cadrul Armatei Cuantung.
Lui Yoshioka îi plăcea să picteze în tuş negru. Odată a pictat un bambus
şi l-a rugat pe Geng Siaosu să-i compună câteva versuri, iar pe mine să le
caligrafiez pe tablou (nu-mi mai amintesc ce versuri). Apoi a dus tabloul cu

334
el în Japonia oferindu-l împărătesei, mama împăratului Hirohito. La scurt
timp după aceasta, presa japoneză a publicat acest tablou şi Yoshioka a fost
lăudat ca fiind „un pictor talentat”. Nu ştiu dacă renumele de artist al lui
Yoshioka a fost declanşat din aceasta, dar pot să afirm cu certitudine că el
se aştepta că acest tablou să-i aducă nu renume artistic ci un statut social,
ceea ce era mai valoros decât renumele artistic.
După ce m-am înapoiat din vizita din Japonia, eu şi împărăteasa Japoniei
am întreţinut legături frecvente, oferindu-ne reciproc mici atenţii,
intermediarul fiind acest Yoshioka. După oferirea bambusului negru,
legăturile dintre Tokyo şi Ceangciun s-au înteţit.
El se ducea de câteva ori pe an la Tokyo şi de fiecare dată, în ajunul
plecării, îmi cerea să pregătesc unele delicatese pe care le ducea în dar
împărătesei. La înapoiere îmi aducea cadoul împărătesei şi nelipsitele
prăjituri japoneze. Atât împărăteasa cât şi eu aveam cofetari buni, aşa că nu
era greu să ne trimitem unul altuia dulciuri. Dar, fiind bolnav de suspiciune,
de câte ori se întorcea Yoshioka cu prăjiturile de la împărăteasă, dădeam
mai întâi să fie gustate de cineva, înainte de a avea curajul să mă ating de
ele.
Desigur că fiecare deplasare a lui între Japonia şi Manciucuo nu era
hotărâtă de el, dar sunt convins că conţinutul misiunilor sale era opera lui
personală.
Spre exemplu, odată m-a văzut ascultând muzică la o combină muzicală
şi m-a întrebat, de parcă descoperise cine ştie ce ciudăţenie:
„Aparatul acesta poate să «record» (înregistreze)?” Nu ştia chineza prea
bine, dar nu aveam greutăţi în conversaţie deoarece ştia şi puţină engleză.
Nivelul nostru de engleză era asemănător şi de obicei amestecam cuvintele
chinezeşti cu cele englezeşti, la care dacă mai adăugam şi scrisul, puteam să
ne facem înţeleşi unul pe altul. — „Record foarte, foarte bine!” am spus eu şi
i-am arătat o placă înregistrată.
„Foarte bine, foarte bine!”, a spus el râzând bucuros. Văzând că pun o
placă, mi-a spus: „învăţ pe Excelenţa Voastră câteva cuvinte în japoneză,
bine?” Şi în continuare a spus: „Urez Maiestăţii Sale împăratul cerului multă
sănătate!”

335
L-am imitat şi am spus şi eu în limba japoneză: „Urez Maiestăţii Sale
împăratul cerului multă sănătate!” Această frază s-a înregistrat pe placă. A
ascultat-o de două ori şi a luat-o mulţumit zicând:
„E bine, am să duc această placă la Tokyo să i-o dăruiesc Maiestăţii Sale
împăratului fiul cerului”.
A ridicat din sprâncene scoţând tot felul de sunete de „uh!” şi „ha”, obicei
ce s-a accentuat cu timpul şi pe care eu nu-l puteam suferi. O dată cu
această modificare s-a mai produs ceva: interpretarea pe care a dat-o
relaţiilor dintre noi.
După vizita din 1934 în Japonia, împărăteasa mi-a scris câteva poeme şi
ceea ce mi-a spus Yoshioka atunci a sunat ca o muzică în urechile mele:
„împărăteasa este ca şi o mamă pentru Maiestatea Voastră, iar eu, care
sunt aproape ca o rudă a Maiestăţii Voastre, mă simt onorat”.
Atunci i-a spus lui Pu Ţie: „între tine şi mine sunt aceleaşi legături ca
între mână şi picior; între mine şi Maiestatea Sa deşi nu pot spune că sunt
aceleaşi legături, între noi sunt legături ca între un deget de la mână şi un
deget de la picior. Suntem ca şi rude”.
Dar în preajma anului 1936 el şi-a schimbat considerentele: „Japonia este
ca şi tatăl Maiestăţii Voastre, uh, iar Armata Cuantung reprezintă Japonia,
uh, şi, deci, comandantul Armatei Cuantung e tatăl Maiestăţii Voastre, ha!”
Pe măsură ce pe front situaţia armatei japoneze se înrăutăţea, poziţia mea
scădea în ochii Armatei Oantung şi ai lui Yoshioka, ajungându-se până acolo
că, în final, mi-a declarat:
„Armata Cuantung este tatăl tău iar eu sunt reprezentantul acestei
armate, ha!”
Ulterior, intrarea lui în palat a devenit foarte frecventă; câteodată rămânea
zece minute „apoi pleca, ca să se întoarcă după alte cinci minute. Aceste
veniri şi plecări nu aveau niciun rost; de exemplu, se prefăcea că a uitat să
spună ceva sau că a uitat să întrebe ce doresc să fac a doua zi etc. Am fost
foarte circumspect, dându-mi seama că mă testează luându-mă prin
surprindere.
Pentru a nu-i crea suspiciuni, cum auzeam că vine îl primeam imediat,
încercând să-l fac să aştepte cât mai puţin. Chiar dacă mă aflam la masă,

336
lăsam mâncarea şi mergeam să-l primesc.

8. „Edictele imperiale”

Toţi Cei care au învăţat în şcolile din „Manciucuo” au fost obligaţi să


memoreze „Edictele imperiale”. La publicarea fiecărui edict, şefii tuturor
instituţiilor – şcoli, organe de stat, unităţi militare etc. – convocau tot
personalul şi-l citeau cu voce tare. Am auzit că în şcoli se desfăşura
următoarea ceremonie: profesorii şi elevii îmbrăcaţi în uniforme „Concordia”,
de culoare verde-închis, în formaţie, luau poziţie de drepţi în faţa unui
podium – în faţă profesorii, în spate elevii. Şeful catedrei de ideologie şi
disciplină, purtând mănuşi albe, ieşea din şcoală ducând în mâinile ridicate
deasupra capului un pachet de culoare galbenă. Cum apărea pachetul
galben, toţi îşi plecau capetele. Acesta urca pe podium şi punea pachetul pe
masă. Apoi îl deschidea dând la iveală o cutie galbenă din care scotea edictul
strâns în formă de sul. Îl apuca cu amândouă mâinile şi-l înmâna
directorului care, de asemenea, purta mănuşi albe. Acesta se îndrepta cu
faţa spre adunare, desfăşura edictul şi apoi îl citea. Dacă se întâmpla să fie 2
mai, se citea „Edictul cu ocazia întoarcerii împăratului”, publicat în 1935, la
întoarcerea din prima vizită pe care am făcut-o în Japonia:
„încă de la urcarea pe tron am nutrit dorinţa de a face o vizită personală
Casei Imperiale a Japoniei, prin care să cultivăm prietenia dintre Noi, să Ne
bucurăm de compania Maiestăţilor lor, să Ne putem” exprima marea Noastră
admiraţie faţă de Augustele gazde. Făcând acest voiaj în est, am putut să Ne
îndeplinim dorinţa.
Casa Imperială Japoneză a fost foarte ospitalieră cu mine şi a făcut
pregătiri magnifice, în timp ce supuşii săi m-au întâmpinat şi condus cu
entuziasm sincer, manifestând, fără excepţie, o atitudine de respect şi
curtoazie. Aceste lucruri mi s-au întipărit în minte şi nu le voi uita niciodată.
Sunt pe deplin conştient că de la fondarea statului nostru până în prezent
ne-am bazat în toate pe devotamentul, justeţea şi marile eforturi ale acestui
stat prieten. Cu această ocazie am fost foarte fericit să exprim mulţumiri

337
sincere. Mai mult, m-am încredinţat, în urma unei observaţii atente, că
guvernul acestei ţări se bizuie pe bunăvoinţă şi dragoste şi că accentul în
domeniul educaţiei este pus pe loialitate şi pietate, poporul îl respectă pe
împărat şi îşi iubeşte superiorii, aşa cum iybeşte cerul şi pământul; fiecare
cetăţean este loial, curajos şi devotat sincer patriei sale. Aceasta explică de
ce ei se bucură de pace internă, rezistă puterilor străine şi dau dovadă de
îndurare faţă de vecini, în scopul de a păstra sistemul imperial care va
continua nezdruncinat de-a lungul a zece mii de generaţii. Am avut contacte
personale cu oficialităţi şi cu oameni de rând din această ţară şi am
constatat că toţi sunt uniţi într-o mare sinceritate, având acelaşi
temperament şi morală. Legăturile lor reciproce sunt indestructibile.
Eu şi Maiestatea Sa împăratul Japoniei avem sentimente comune. De
aceea toţi supuşii noştri trebuie să cunoască aceasta, să fie uniţi în inimi şi
virtuţi cu aliaţii noştri, în scopul de a pune baze ferme şi veşnice prieteniei
dintre ţările noastre, să exprime adevărata morală a Orientului. Numai aşa
va fi posibil ca lumea să trăiască în pace şi fericire. Fie ca toţi supuşii mei să
se străduiască să respecte acest Edict totdeauna şi pentru totdeauna.
Din ordinul împăratului”.
În total erau şase „Edicte Imperiale”.
Edictul din 1 martie 1934, privind urcarea pe tron.
Edictul din 2 mai 1935, la întoarcerea din vizita în Japonia.
Edictul din 15 iulie 1940, privind consolidarea bazelor naţiunii.
Edictul din 8 decembrie 1941, privind situaţia curentă.
Edictul din 1 martie 1942, cu prilejul celei de a 10-a aniversări a fondării
naţiunii.
Edictul de abdicare din 15 august 1945.
Edictul privind urcarea pe tron a fost înlocuit ulterior de Edictul privind
cea de a zecea aniversare a fondării naţiunii. Edictul de abdicare din 15
august 1945 n-a fost citit niciodată, cu niciun fel de voce, în faţa nimănui.
Deci, patru au fost cele mai importante edicte. Elevii, studenţii şi soldaţii
trebuiau să le recite cursiv şi oricine le uita sau le recita incorect era
pedepsit. În plus, făcând parte din propaganda în spirit de salvare
promovată de japonezi în Nord-Est, acestea erau folosite, de asemenea, ca

338
justificare legală de ultimă instanţă a înăbuşirii oricărei forme de rezistenţă.
Pentru orice mică nemulţumire exprimată faţă de dominaţia colonială,
populaţia din Nord-Est putea fi condamnată, sub pretext că a încălcat o
anumită prevedere dintr-unul din aceste edicte.
Din modul cum a apărut fiecare edict se poate vedea decăderea
sufletească a unui om. Am vorbit mai înainte despre primele două. Voi vorbi
acum despre al treilea, despre felul cum a apărut Edictul privind
consolidarea bazelor naţiunii.
Într-o zi, eram în camera mea cu Yoshioka. El terminase de mult ce avea
de spus dar tot mai zăbovea. Am bănuit că ar mai avea ceva. Într-adevăr, s-a
ridicat şi s-a dus în faţa statuii lui Buddha. A scos nişte sunete nazale, după
care a zis:
„Budismul a fost adus din străinătate, uh! Religie străină. Japonia şi
Manciuria au aceeaşi spiritualitate, trebuie să avem aceeaşi credinţă, ha!”
Apoi mi-a explicat că împăratul Japoniei este un descendent divin al
Zeului Luminii Cereşti, care aparţine religiei Shinto, şi că fiecare împărat
este o reîncarnare a marelui zeu, iar japonezii care se jertfesc pentru împărat
se transformă şi ei în zei.
Din experienţă ştiam că Armata Cuantung transmite curentul pe cablu de
înaltă tensiune, dar după această declaraţie a lui Yoshioka curentul a fost
tăiat. Mi-am pierdut multe zile să descifrez acest mit, dar n-am ajuns să
înţeleg ce a vrut să-mi spună.
În realitate, Armata Cuantung s-a gândit să-mi ceară să fac ceva, dar
comandantul ei, Ueda, era preocupat de înfrângerile suferite de armata sa în
luptele de la graniţa cu Uniunea Sovietică şi Republica Populară Mongolă.
Ca atare, el a fost rechemat în Japonia şi destituit. Înainte de plecare,
probabil că şi-a reamintit de acest lucru, astfel încât, atunci când şi-a luat
rămas-bun, mi-a mai spus: „Japonia şi Manciuria au relaţii de prietenie, o
spiritualitate comună, de aceea Manciuria trebuie să fie identică cu Japonia
şi în ce priveşte religia.” El şi-a exprimat dorinţa să mă gândesc la această
posibilitate.
„împăratul împăraţilor”180 mă sfătuia de fiecare dată ce trebuia să fac, iar

180 Yoshioka.

339
eu făceam întocmai cum mi se spunea. Numai de această dată n-am ştiut
cum să procedez. Acum Hu Ţăiuan fusese alungat, Ceh Ţengşou se întorsese
acasă, Uang Şengşî murise, Tung Ţîsu devenise foarte fricos, iar alţii nu se
apropiau de mine. Oameni devotaţi şi care îmi puteau face vizite-mai
rămăseseră foarte puţini: numai câţiva cumnaţi şi nepoţi care învăţau la
Palat. În preajma mea nu mai era nimeni care să-mi dea sfaturi; cumnaţii
fiind tineri şi nepoţii copii, nu aveau experienţă, nu mă puteam consulta cu
ei, astfel încât am reflectat mult, de unul singur, la cele spuse de Ueda.
Înainte de a ajunge la vreo concluzie, a sosit noul comandant al Armatei
Cuantung, al cincilea ambasador japonez în Manciucuo – Umezu Yoshijiro.
Prin intermediul lui Yoshioka el mi-a transmis că religia Japoniei este de
fapt şi religia Manciuriei, că trebuie să adopt ca religie de stat religia Shinto
– „Zeul Luminii Cereşti”, care este divinitatea Casei Imperiale japoneze. El
mi-a mai transmis că, întrucât anul acesta se sărbătoresc 2600 de ani de la
venirea pe tron a împăratului Jimmu, ar fi cel mai potrivit moment pentru a-
l aduce pe Marele Zeu în ţară. Mi-a sugerat că ar trebui să merg în Japonia
să prezint felicitări şi să aranjez acest lucru.
Mai târziu am auzit că această treabă fusese discutată de mult în
conducerea armatei japoneze dar, existând păreri diferite, nu s-a ajuns la o
decizie. Se zicea că unii japonezi, cum a fost Honjo, care înţelegeau mai bine
modul de gândire al chinezilor, au considerat că această acţiune va provoca
opoziţia vehementă a populaţiei din Nord-Estul Chinei, ceea ce va conduce la
izolarea Japoniei. Ulterior, s-a ajuns la concluzia că o dată cu trecerea
timpului religia Shinto va prinde rădăcini în rândurile tineretului, iar
vârstnicii se vor obişnui cu ea. Astfel s-a decis să se adopte această măsură
foarte nepopulară. Ei nu şi-au dat seama că acest lucru nu numai că va
provoca o ură şi mai puternică din partea populaţiei din Nord-Est, dar nu va
fi agreat nici chiar de colaboraţionişti. Personal, am fost silit să încalc
„Credinţa străbunilor”, fapt mai greu de suportat chiar decât distrugerea
Mausoleului de Est.
După ce am devenit împărat, am avut controverse cu Yoshioka în
problema cinstirii mormintelor străbunilor imperiali. La urcarea pe tron,
primul lucru care trebuia făcut era aducerea de ofrande şi închinarea la

340
mormintele străbunilor imperiali, dar Yoshioka mi-a declarat că eu nu eram
împăratul Dinastiei Thing, ci împăratul a cinci naţiuni – manciurieni,
mongoli, hani, japonezi şi coreeni şi m-a oprit să aduc ofrande, motivând că
aceasta ar conduce la o interpretare greşită. I-am spus că eu eram un urmaş
Aisin-Gioro şi că aveam datoria să mă rog la mormintele strămoşilor Aisin-
Gioro, iar el mi-a replicat că puteam trimite un alt urmaş al acestor strămoşi
să se roage. Rezultatul controverselor a fost că eu m-am supus. Fiindu-mi
oprit pelerinajul la morminte, mi-am trimis un reprezentant, iar eu m-am
închis în casă şi m-am rugat. Lucrurile ajunseseră până acolo încât nu
numai că nu puteam să vizitez mormintele străbunilor, dar mi se cerea să
mă recunosc a fi descendent dintr-o viţă străină.
Fiecare acţiune, începând cu supunerea faţă de Itagaki la Luşun, a
constituit o trădare directă a naţiunii şi strămoşilor mei, iar eu îmi căutam
tot felul de justificări. Mi le reprezentam ca acte de pietate filială necesare
pentru refacerea moştenirii strămoşilor şi pretindeam că fiecare act de
supunere avea în vedere numai acest lucru. Am sperat că spiritele
strămoşilor mei din cer vor înţelege aceasta şi mă vor apăra. Dar acum
japonezii mă forţau să renunţ la strămoşii mei şi să-i înlocuiesc cu alţii.
Oricum m-aş fi justificat, strămoşii nu mă puteau ierta.
Ceva în sufletul meu îmi spunea că dacă voiam să-mi păstrez viaţa trebuia
să fiu de acord cu propunerile făcute. Desigur că şi de data asta mi-am găsit
unele justificări: să recunosc public noua religie, dar acasă să continui să
mă rog străbunilor mei. Ajungând la această hotărâre, am declarat-o în faţa
tablelor cu numele strămoşilor mei şi apoi am plecat în Japonia.
Am făcut a doua mea vizită de opt zile în Japonia în mai 1940.
La întrevederea cu Hirohito am dat citire unei cuvântări redactată de
Yoshioka, care cuprindea următoarea idee:
Pentru realizarea „unităţii indestructibile în inimi şi virtuţi” între Japonia
şi Manciuria doresc să duc în „Manciucuo” zeul japonez al Luminii Cereşti,
la care să mă închin.
El a răspuns foarte simplu într-o singură frază:
„Dacă aşa doreşte Maiestatea Voastră, nu pot decât să-i îndeplinesc
dorinţa”.

341
S-a ridicat în picioare şi a arătat spre trei obiecte care se aflau pe masă: o
sabie, o oglindă din bronz şi o bucată de jad sculptată, trei obiecte sacre care
se presupunea că erau simboluri ale Zeului Luminii Cereşti. În timp ce-mi
dădea explicaţii, mă gândeam că magazinele de antichităţi din Liuliciang 181
sunt pline de asemenea obiecte şi că oricare din mărunţişurile furate de
eunuci din Oraşul Interzis era mai valoros decât acestea. Oare acesta era
Marele Zeu? Aceştia erau strămoşii mei?
La înapoiere, în maşină, am izbucnit în lacrimi.
După ce m-am întors la Ceangciun, am construit în incinta palatului un
„Templu al Fundaţiei Naţionale”, în care am înfiinţat un „Birou de cult”
condus de fostul şef al comandamentului Armatei Cuantung, Hashimoto
Toranosuke. La fiecare 1 şi 15 ale lunii, comandantul Armatei Cuantung şi
demnitarii „Manciucuo”, cu mine în frunte, mergeam să ne închinăm. Mai
târziu, asemenea temple au fost construite în tot Nord-Estul Chinei,
respectându-se cu stricteţe rugăciunile din zilele de 1 şi 15 ale fiecărei luni.
S-a mai stabilit că oricine trecea prin dreptul templului trebuia să facă o
plecăciune de 90 de grade, în caz contrar era pedepsit pentru lipsă de
respect. Dar oamenii nu agreau acest lucru şi evitau templele, astfel încât
locurile pe care erau construite nu erau vizitate de nimeni.
Armata Cuantung a încercat să mă convingă să îmbrac hainele care se
purtau de obicei în timpul ceremoniei la templu, dar am evitat, invocând
faptul că fiind stare de război era mai bine să port uniforma militară cu
decoraţiile japoneze primite, spre a demonstra că „Japonia şi Manciuria sunt
unite în inimi şi virtuţi”. Japonezii s-au lăsat amăgiţi şi n-au mai insistat.
De fiecare dată, înainte de a pleca la templu să mă închin Zeului Luminii
Cereşti, mă închinam mai întâi acasă strămoşilor mei. La templu, în faţa
Zeului Luminii Cereşti, îmi spuneam în gând: „Nu mă închin ţie, ci Zeului
Pământului din Peiţing”.
În dispreţul şi blestemele întregii populaţii din Nord-Est, am publicat
„Edictul privind consolidarea bazelor naţiunii”. Acesta nu fusese elaborat de
Geng Siaosu (care murise cu doi ani înainte) ci de sinologul japonez Sato
Tomoyasu, care fusese însărcinat cu aceasta de Biroul pentru Afaceri

181 Cartierul magazinelor de antichităţi din Peiţing.

342
Externe al Consiliului de Stat. Textul era următorul:
„Întrucât întemeiem cu respect” Templul Fundaţiei Naţionale” menit să
consolideze bazele Naţiunii şi să-i asigure perpetuarea, să propage la infinit
principiile Naţiunii, adresăm supuşilor acest Edict.
Încă de la începuturile statului nostru, fundamentul ţării a devenit mai
puternic zi de zi, iar destinul său a înregistrat o evoluţie glorioasă. Când ne
gândim la aceste noi realizări şi privim la sursele care le-au determinat,
putem vedea că totul se datoreşte binecuvântării divine a Zeului Luminii
Cereşti şi protecţiei Maiestăţii Sale împăratului Japoniei. Am vizitat personal
Casa Imperială japoneză pentru a exprima mulţumiri din inimă şi adânca
noastră gratitudine. Adresez naţiunii acest edict cerând să fiţi uniţi în inimi
şi virtuţi cu Japonia.
Scopul vizitei noastre recente în Est a fost de a sărbători a 2600-a
aniversare a împăratului Jimmu şi de a ne închina personal Zeului August.
Cu ocazia întoarcerii noastre fericite în ţară, am pus bazele Templului
Fundaţiei Naţionale la care aducem ofrande Zeului Luminii Cereşti. Ne vom
închina personal cu cea mai adâncă credinţă pentru prosperitatea naţiunii,
vom transforma aceasta într-un exemplu etern pentru copiii şi nepoţii noştri,
pentru zecile de mii de generaţii viitoare. Fie ca bazele naţiunii să se
consolideze prin venerarea religiei Shinto, iar principiile naţiunii să fie
fondate pe loialitate şi pietate. Pacificat prin bunăvoinţă şi pace, civilizat prin
Concordie, acest pământ va fi curat şi ilustru şi se va bucura de
binecuvântarea divină.
Fie ca toţi supuşii noştri să înţeleagă ideile noastre. Să ne întărim bazele
şi să ne dezvoltăm principiile; să ne străduim să îndeplinim aceasta fără
nicio rezervă şi să nu oprim eforturile îndreptate spre întărirea ţării.
Din porunca împăratului”.
Începând de atunci, „Binecuvântarea divină a Zeului Luminii Cereşti” şi
„Protecţia Maiestăţii Sale împăratul Japoniei” nu lipseau din niciun edict.
Armata Cuantung a depus mari eforturi spre a ne pregăti pe mine şi
miniştrii marionetă să ne însuşim învăţătura „Căii Shinto” şi ne-au pus la
dispoziţie pe unul din renumiţii experţi ai acestei învăţături să ne
instruiască. Acesta se folosea de diverse materiale didactice. Spre exemplu,

343
odată a adus un tablou pe care era pictat un copac. Mi-a explicat că
rădăcinile copacului reprezintă religia Shinto, în timp ce crengile reprezintă
alte religii; cu alte cuvinte, toate celelalte religii decurg din Shinto. Altă dată
a adus o hârtie pe care era desenat un vas cu apă, înconjurat de sticle cu
sos de soia şi oţet şi mi-a spus că vasul cu apă reprezintă religia Shinto, iar
sticlele celelalte religii – budism, confucianism, taoism, creştinism, islamism
etc., că Shinto este curată precum apa, iar celelalte religii sunt amestecături.
Nu ştiu ce gândeau japonezii când ascultau asemenea lecţii, ştiu numai că
eu şi miniştrii marionetă de-abia ne abţineam să nu izbucnim în râs, iar unii
dintre ei chiar adormeau.
Când Japonia a declarat război SUA şi Angliei, în 8 decembrie 1941, la
indicaţia Armatei Cuantung, Manciucuo a publicat „Edictul cu privire la
situaţia curentă”. De regulă, înainte de publicare, edictele se citeau în
Consiliul de Stat, dar de data aceasta a fost convocat „Consiliul Imperial”, iar
Yoshioka mi-a ordonat să-l citesc personal. Aceasta s-a întâmplat în ziua de
8 decembrie pe seară. Decretul fusese redactat de Sato. Prin el îmi anunţam
acordul cu declaraţia de război a Japoniei şi ceream „supuşilor” mei să facă
totul pentru a veni în „sprijinul acestui război.
Ori de câte ori comandantul Armatei Cuantung mă vizita, trebuia să emit
afirmaţii de felul următor: „între Japonia şi Manciuria există legături
indestructibile, legături de viaţă şi de moarte; Sunt hotărât să cer naţiunii să
depună toate eforturile până la victoria finală a marelui război din estul Asiei
şi pentru realizarea marii sfere de prosperitate din estul Asiei condusă de
Japonia”.
În 1942, Tojo Hidemichi, noul premier al Japoniei, fostul comandant al
armatei Cuantung, a făcut o vizită fulger în „Manciucuo”. La întrevederea cu
el, am declarat:
„Excelenţa Voastră, fiţi liniştit! Voi pune la dispoziţie toate resursele
Manciucuo pentru sprijinirea războiului sfânt pe care-l poartă părintele
nostru – Japonia.”
Pe timpul vizitei lui Tojo, Japonia devenise din „aliat” un „părinte” al
Manciucuo. Această nouă umilinţă a fost introdusă în Edictul cu prilejul
celei de a 10-a aniversări a fondării naţiunii. În ajunul acestei aniversări,

344
care s-a sărbătorit în martie 1942, Yoshioka mi-a spus:
„Fără Japonia, n-ar fi existat «Manciucuo», uh!, ca urmare, Japonia
trebuie considerată părintele Manciucuo. De aceea, uh!, nu trebuie să vadă
în Japonia numai un aliat sau prieten cum se întâmplă cu alte ţări182, ci
trebuie să se refere la Japonia ca la o ţară părinte”.
Totodată, şeful japonez al Direcţiei pentru probleme generale din Consiliul
de Stat i-a convocat pe Giang Ţinghui şi toţi miniştrii la el în birou şi le-a
explicat de ce trebuia numită Japonia „părinte”. După aceea a fost publicat
„Edictul cu privire la cea de a 10-a aniversare a fondării naţiunii”.
Începând cu publicarea edictului, de câte ori se făceau referiri la Japonia,
se folosea expresia „ţară părinte.”
Nu a fost suficient că personal m-am recunoscut fiul acestui părinte, în
plus şeful Direcţiei pentru probleme generale al Consiliului de Stat şi
Yoshioka au hotărât să-mi ceară să scriu o „scrisoare filială” de
„recunoştinţă”, care să fie dusă de Giang Ţinghui, ca reprezentant al meu, în
Japonia.
În scrisoare se preciza că Giang Ţinghui are calitatea oficială de
„ambasador extraordinar al imperiului Manciu în imperiul Japoniei pentru a
exprima recunoştinţă”.
În 1944 devenise clar că Japonia va fi învinsă. Într-o zi, Yoshioka a venit
în fugă şi, luându-mă pe departe, mi-a spus: „Războiul sfânt se află într-un
moment dificil. Armata imperială japoneză luptă pentru prosperitatea
comună a ţărilor din estul Asiei, aşa că toţi trebuie să contribuie material, în
special cu metale...”, ajungând la miezul problemei: „Maiestatea Voastră
trebuie să fie primul care să dea exemplu şi să exprime personal măreţul
spirit al unităţii japono-manciuriene...” De data aceasta nu s-a mai poticnit
în uh şi ha, ceea ce însemna că era foarte grăbit, că uitase să se mai prefacă,
iar eu, care nu mai aveam pic de demnitate, m-am executat imediat. Am
poruncit să fie strânse toate obiectele de bronz din palat, inclusiv ramele de
la uşi şi geamuri şi cuiele din pereţi şi să fie predate lui Yoshioka pentru a
veni în sprijinul „războiului sfânt dus de părintele nostru”. După două zile i-
am mai dat acestuia o mulţime de bijuterii din aur alb şi diamante, precum

182 Germania şi Italia.

345
şi obiecte din argint, să le predea Armatei Cuantung. La scurt timp s-a
întors Yoshioka şi mi-a spus că de la sediul comandamentului chiar şi
covoarele au fost oferite în sprijinul războiului. Auzind, am poruncit îndată
să fie strânse şi predate toate covoarele din palat. Ulterior, ducându-mă la
comandamentul Armatei Cuantung, am constatat că toate covoarele erau la
locul lor. De ce a vrut Yoshioka să-mi ia covoarele, natural că n-am avut
curajul să întreb.
După aceea am mai oferit câteva sute de obiecte vestimentare noului
comandant al Armatei Cuantung.
Desigur că exemplul meu a trebuit să fie urmat şi de alţi cetăţeni. Am
auzit că de multe ori chiar şi copiii de la şcoli erau obligaţi să plece acasă să
aducă câte un obiect.
Mai târziu, Yoshioka a declarat faţă de Pu Ţie şi cumnaţii mei: „Maiestatea
Sa a dat cel mai înalt exemplu de prietenie idestructibilă dintre Japonia şi
«Maneiucuo»”. Dar de multe ori l-am păcălit pe Yoshioka. De exemplu, cu
ocazia strângerii aurului alb din palat, mi-a părut rău să-l dau pe tot. Am
oprit un ceas pe care l-am ascuns, cumpărând un altul fals şi punându-l la
mână. Într-o zi, special mi-am privit ceasul în prezenţa lui zicând: „Ceasul
acesta iar a rămas cu un minut în urmă”. El s-a apropiat repede de mine şi,
mirat, a exclamat: „Maiestatea Voastră, schimbaţi ceasul, acesta nu este
bun”. „Ai dreptate, trebuie să-l schimb. Numai aurul din care este făcut are
valoare, ia-l şi pe acesta”.
În 1945 populaţia din Nord-Est, care cunoscuse peste zece ani de
prădăciuni, era într-o situaţie foarte grea; nu mai avea nici ce mânca, nici ce
îmbrăca. La care se mai adăugau şi jaful şi „cadourile” în cereale. De această
dată, pentru a veni în sprijinul imperialismului japonez, s-a trecut la o nouă
prădăciune: au mai fost puse la dispoziţie 3000 de tan 183 de sare şi 300.000
de tone de orez.
Iniţial, Armata Cuantung plănuise să însoţesc personal în „ţara părintelui”
acest cadou, dar întrucât Japonia începuse să fie bombardată, m-am temut
să mă duc, am evitat explicând:
„în momentul de faţă în Nord-Est sunt probleme foarte serioase, cum aş

183 1 tan = 50 kg.

346
putea în această situaţie să părăsesc ţara?
Atunci ei au hotărât să-l trimită iarăşi pe Giang Ţinghui în calitate de
reprezentant al meu. Ce s-a întâmplat cu el, dacă a murit sau nu, nu m-a
mai interesat.

9. Viaţa de familie

Nu mi se permitea să joc niciun rol în politică, nu puteam să ies când


doream din palat, nu puteam să mă consult atunci când voiam cu miniştrii
mei, nu puteam să fac nimic atâta timp cât Armata Cuantung nu-mi
transmitea curent. Îmi făcusem obiceiul să mă scol la ora 7 şi să mă culc
după miezul nopţii, iar câteodată nu adormeam nici până la ora, 3
dimineaţa. Serveam masa de două ori pe zi: prânzul între orele 12 şi 13-14,
cina între orele 21-23 şi chiar 24. De la ora 16 până la orele 17-18 dormeam.
În afară de faptul că mâncam şi dormeam, viaţa mea consta în: bătaia şi
suduirea personalului, ghicitul, consumul de medicamente şi teamă.
Toate aceste elemente se interconectau. Cu cât semnele despre
înfrângerea Japoniei erau mai evidente, cu atât eram mai înfricoşat. Mă
temeam că japonezii mă vor ucide spre a mă opri să vorbesc. De aceea eram
curtenitor şi-i linguşeam, iar pe cei din palat îi biciuiam şi suduiam cu
violenţă. Am devenit şi mai superstiţios – renunţasem la consumul de carne
şi reciteam sutre budiste, consultam oracole şi imploram protecţia lui
Buddha şi a altor zei. În condiţiile acestei vieţi nevrotice şi nesigure, starea
sănătăţii mele, care era deja şubredă, a devenit din ce în ce mai proastă, iar
eu înghiţeam medicamente şi făceam injecţii cu disperare.
Tendinţa mea spre violenţă şi suspiciune, care începuse de pe vremea
când trăiam în Oraşul Interzis, se accentuase în perioada Thienţinului. Aici
am stabilit câteva „reguli de casă”, care trebuiau respectate cu sfinţenie de
personal:
1. Era interzisă pălăvrăgeala, pentru a se preveni formarea de grupări
conspirative.
2. Erau interzise tăinuirile şi părtinirile reciproce.

347
3. Era interzis câştigul de bani pe căi ilicite.
4. Greşelile care se comiteau trebuiau raportate imediat.
5. Superiorii care greşeau faţă de inferiori trebuiau să fie mustraţi imediat
ce se constata acest lucru.
După ce am ajuns în Nord-Est am obligat personalul să facă următorul
jurământ: „Dacă voi încălca aceste reguli, să mă pedepsească cerul,
trimiţând trăsnetul asupra mea”.
Devenisem atât de crud încât încontinuu băteam personalul şi chiar
foloseam instrumente de tortură asupra vinovaţilor. Erau multe feluri de
pedepse pe care ceream să le aplice alţii în numele meu. Această însărcinare
o primeau nu unul sau doi oameni, ci toţi cei prezenţi. Trebuiau să fie foarte
duri, în caz contrar îmi trezeau bănuieli de conspiraţie cu cel pedepsit: dacă
se dovedea că era aşa, era bătut cel care dăduse dovadă de slăbiciune.
În afară de soţia, fraţii şi surorile mele – în general membrii familiei mele,
toţi ceilalţi erau victime. Pe atunci, câţiva dintre nepoţii mei studiau la palat.
De obicei îmi ţineau companie şi stăteam de vorbă. Îi adusesem fiindu-mi de
încredere, dar aceasta nu-i salva de bătaie şi sudălmi. Ei se temeau cel mai
mult de porunca: „Spune-i să coboare!”, ceea ce însemna că vor fi pedepsiţi
cu bătaia.
Această comportare a mea nu demonstrează altceva decât cruzimea,
nebunia şi violenţa la care ajunsesem, într-o zi un paj s-a aşezat pe scaunul
meu. Conform regulilor stabilite, cineva mi-a adus acest lucru la cunoştinţă.
Imediat am dat poruncă ca pajul să fie bătut.
La Ceangciun sufeream de hemoroizi şi foloseam foarte multe
medicamente şi un suport special. Unul din nepoţii mei, văzând acest
suport, a exclamat fără să vrea: „Seamănă cu un glonţ”. Când am auzit
aceasta, superstiţios fiind, mi-am zis; „Oare nu înseamnă că-mi prezice
gloanţe?” Am poruncit celorlalţi nepoţi să-l bată.
Victimele cele mai oropsite erau pajii – vreo zece copii de la un aşa-zis
orfelinat din Ceangciun. Majoritatea îşi pierduseră părinţii, fiind ucişi de
japonezi. De teamă că vor creşte în dorinţa de a-şi răzbuna părinţii, japonezii
au cerut guvernului colaboraţionist să-i educe într-un aşa-zis orfelinat. Aici
li s-a schimbat numele şi au fost educaţi în spirit de sclavi, punându-i să

348
facă cele mai grele munci. Auzind că vor fi aduşi la palat, mulţi dintre ei şi-
au făcut mari speranţe, gândind că aici viaţa va fi mult mai bună decât la
orfelinat. În realitate viaţa lor nu numai că nu s-a îmbunătăţit, dar a devenit
şi mai grea. La palat mâncau caoliang184 de cea mai proastă calitate şi
îmbrăcau cele mai ponosite haine; trebuiau să lucreze câte 15-16 ore pe zi,
iar noaptea trebuiau să facă de gardă. Iarna, fiind foarte obosiţi, înfriguraţi
şi înfometaţi, de multe ori în timpul lucrului se încolăceau în jurul
radiatoarelor şi adormeau. Câteodată dormeau atât de profund încât se
trezeau cu arsuri de la radiatoare. Ei erau pedepsiţi mereu cu bătaia: pentru
dormitul în timpul lucrului, pentru că nu măturau cum trebuie, pentru că
vorbeau prea tare etc. Când slujitorii mei erau în dispoziţii proaste îşi vărsau
necazul pe ei şi-i închideau în celule speciale. Viaţa lor era atât de
nenorocită că la vârsta de 17-18 ani aveau statura unui copil de 10 ani.
Pajul Sun Poiuan a murit din cauza atât or suferinţe. Nemaiputând
suporta viaţa la palat, a încercat de câteva ori să fugă. După prima tentativă
a fost prins, adus înapoi şi bătut crunt. A doua oară a încercat să fugă prin
tunelul centralei de calorifer, dar n-a ştiut cum să mai iasă. Două zile şi
două nopţi s-a învârtit prin tunel, după care, răpus de foame şi sete, a ieşit:
a fost descoperit şi prins. Când mi s-a raportat, am poruncit: „Daţi-i mai
întâi să mănânce, după aceea pedepsiţi-l!” Dar el fusese deja pedepsit de
slujitori. Auzind că a murit, m-am temut să nu se prefacă în spirit şi să-mi
ceară socoteală. Am poruncit să vină doctorul şi să încerce să-l salveze, dar
a fost prea târziu. Acest copil şi-a pierdut viaţa ca urmare a „regulilor de
casă” stabilite de mine.
Această întâmplare nu mi-a mustrat prea mult conştiinţa. Mă temeam
numai de rezultate; ca urmare, am făcut căthou în faţa altarului lui Buddha
şi am citit din sutrele budiste câteva zile, implorând ca sufletul lui, să nu se
prefacă în spirit. Pe de altă parte, am-poruncit ca slujitorul care-l omorâse în
bătaie să se bată singur în palmă cu o vergea de bambus, în semn de căinţă,
până se va împlini o jumătate de an. În felul acesta consideram că voi fi
absolvit de orice vină. Cruzimea mea faţă de paji ajunsese la extrem şi din
cauza nevrozei de care sufeream.

184 Sorg care este consumat în China de Nord-Est ca aliment de bază.

349
Adeseori îi suspectam pe cei de la bucătărie că mă fură la cumpărarea
zarzavaturilor şi cărnii şi trimiteam oameni să-i urmărească sau le întrebam
pe surorile mele cât costă carnea şi zarzavatul. Când nu-mi plăcea mâncarea
ori găseam corpuri străine în ea, imediat porunceam să fie amendaţi
bucătarii. Desigur, câteodată când îmi plăcea mâncarea îi şi răsplăteam. În
timp ce în afară nu aveam nicio putere, în casa mea eram suveran absolut.
Spre sfârşitul perioadei „Manciucuo”, înfrângerea Japoniei devenise din ce
în ce mai evidentă, Atât ştirile transmise de posturile de radio ale aliaţilor cât
şi comportarea lui Yoshioka mi-au întărit convingerea că se apropia
sfârşitul. Devenisem mai nervos în familie şi mă purtam mult mai rău. Unul
din bătrânii clanului meu, care a venit să mă felicite cu ocazia zilei de
naştere în 1944, a fost victima ieşirilor mele furioase.
În cinstea onomasticii mele, la Palat s-a organizat o seară de patinaj. Au
fost chemaţi oameni care ştiau să patineze. În timpul spectacolului, acest
bătrân l-a văzut pe Yoshioka şi ceilalţi ofiţeri japonezi şi, din politeţe, i-a
salutat în prezenţa mea. Un asemenea gest inofensiv era un lucru obişnuit
pentru oamenii de rând, dar pentru cei care mă înconjurau însemna un act
de „mare lipsă de respect”. „Fiul Cerului” era singurul căruia i se adresau
respectele. În faţa lui nu mai era altcineva mai demn de respect. N-am luat
în seamă acest lucru, dar oamenii casei mele cunoşteau regulile şi când a
început banchetul familial unul din nepoţii mei mi-a atras atenţia asupra
celor petrecute. Eram într-o dispoziţie plăcută şi, gândindu-mă că era vorba
de un om bătrân, n-am dat curs şi i-am poruncit nepotului să se retragă.
Dar bătrânul era curios să ştie ce mi-a şoptit nepotul şi s-a dus să-l întrebe.
Acest al doilea act de” mare lipsă de respect” era prea mult pentru mine; am
izbucnit înfuriat izbind cu pumnul în masă şi strigând. De-abia atunci a
înţeles bătrânul greşelile săvârşite şi, livid la faţă, a căzut în genunchi,
făcând căthou. Dar eu nu