Sunteți pe pagina 1din 21

Capitolul 9

PROCEDEE DE PRELUCRARE PRIN INDOIRE

9.1. Aspecte de bază ale procesului de îndoire

Îndoirea este o operaţie de deformare plastică a semifabricatului realizată prin


încovoiere plană în jurul unei muchii (de regulă rectilinie). La această deformare, straturile de
metal din interiorul porţiunii îndoite se comprimă în direcţie longitudinală şi se întind în direcţie
transversală, în timp ce straturile de la exteriorul zonei îndoite se întind în direcţie longitudinală
şi se comprimă în direcţie transversală (fig. 9.1). Acest mod de deformare a materialului în
timpul îndoirii conduce la o stare neuniformă de tensiuni şi deformaţii, destul de complexă.

g
ρn r

R x0g
Bmed
αg
g

stratul
neutru

Fig.9.1

1
2
Între straturile exterioare şi cele interioare ale zonei îndoite se află unul a cărui
lungime nu se modifică, tensiunea de întindere din el fiind nulă, şi care poartă numele de strat
neutru. Poziţia lui în raport cu suprafaţa interioară a zonei îndoite este determinată prin
coeficientul x0 (sau raza sa de curbură ρn).

Distorsionarea secţiunii transversale este mai puternică atunci când dimensiunile


secţiunii transversale ale semifabricatului sunt comparabile, dar pentru grosimi g mici şi lăţimi b
comparativ mult mai mari (cazul tablelor subţiri) aceasta nu mai este sesizabilă, având de-a face
de fapt cu o altă schemă a stării de tensiuni şi deformaţii.

Sub aspect tehnologic se deosebesc două situaţii de îndoire:

Ä - îndoirea cu rază de îndoire, când r > 0,1g;

Ä - îndoirea cu rază de îndoire mică (sau fără rază), când r = (0...0,1)g, caz în care
apare o deformare plastică foarte importantă şi diferită de cea de la îndoirea obişnuită
(anterioară);

La îndoirea cu rază de îndoire, fazele succesive


de deformare ale semifabricatului solicitat la încovoiere sunt
cele din figura 9.2. Se remarcă că pe măsură ce procesul de
îndoire avansează, raza de curbură şi lungimea de rezemare l
l1
se micşorează treptat, astfel încât, momentul de încovoiere
dat de reacţiunile din punctele de rezemare ale
semifabricatului pe placa de îndoire va fi maxim la sfârşitul
deformării. Tot atunci se va realiza şi un contact mai
complet dintre semifabricat şi placa de îndoire.

l2

lk

Fig.9.2

3
Pentru a analiza starea de tensiuni din zona îndoită, se consideră un sistem de referinţă
polar având axa θ orientată după direcţia tangenţială la zona îndoită şi axa ρ după direcţia normală
la aceiaşi zonă (fig.9.3). Considerând că avem de-a face cu o problemă plană de tensiuni şi
deformaţii în care tensiunile σ ρ şi σθ sunt tensiuni normale principale, ecuaţia de echilibru a
tensiunilor ce acţionează asupra unui volum infinit mic de material are forma:

dσ ρ
ρ + σρ − σθ = 0 (9.1)
θ dρ

Pentru această situaţie, condiţia de plasticitate


ρn ϕ
g
rm R Tresca are forma:
r
σρ - σθ = ±Rc , (9.2)
ρ urmând ca starea de tensiuni să fie analizată separat pentru zona
întinsă, în care rm ≤ ρ ≤ R, şi pentru cea comprimată, în care r ≤
Fig.9.3 ρ ≤ rm, unde rm este raza medie; ρ - raza curentă; Rc este limita
de curgere a materialului, iar celelalte notaţii au semnificaţia
din figura 9.1 şi 9.3. Semnul plus se consideră pentru zona
comprimată iar minus pentru cea întinsă.
Rezolvând sistemul compus din ecuaţiile (9.1) şi
(9.2) pentru condiţiile la limită: σρ = 0 pentru ρ = R, se obţine:

R
σ ρ = − R c ln (9.3)
ρ
Din relaţia (9.2), ţinând seama de (9.3), rezultă:

 R
σ θ = R c 1 − ln  (9.4)
 ρ

In mod similar, luând semnul corespunzător în relaţia (9.2), pentru zona supusă la
compresiune rezultă valorile tensiunilor:
ρ
σ ρ = −R c ln ;
r (9.5)
 ρ
σ θ = −R c 1 + ln .
 r
Punând condiţia ca tensiunile radiale calculate din ambele părţi să aibă aceiaşi valoare
în stratul neutru (de rază ρn):
R ρ
R c ln = R c ln n (9.6)
ρn r
(9.7)
rezultă raza stratului neutru: ρ n = r.R

4
Pentru calculele inginereşti se determină raza stratului neutru cu ajutorul unui coeficient
x stabilit în funcţie de raportul r/g - raza relativă de îndoire (vezi câteva valori în tabelul 9.1).
Pentru valori ale raportului r/g ≥ 10, se consideră că stratul neutru coincide cu stratul
median (când îndoirea obişnuită devine curbare).

Din relaţiile anterioare ale tensiunilor rezultă că tensiunea tangenţială σθ are pentru
straturile extreme valoarea corespunzătoare lui Rc, dar zona cea mai sensibilă (periculoasă) este
stratul exterior întins, în care ea poate, în anumite situaţii (prezenţa unor concentratori de tensiune
sau raze prea mici) să depăşească limita de rupere a materialului.

Tabelul 9.1

r/g 0,1 0,3 0,5 1 2 3 4 5 10

x 0,323 0,356 0,379 0,421 0,455 0,463 0,469 0,477 0,500

Pentru determinarea momentului încovoietor necesar îndoirii unui semifabricat de


lăţime unitară (b = 1), se consideră că acesta este solicitat de tensiunile interne ce au o anumită
distribuţie pe grosimea sa (fig.9.4).

Rc σθ=Rc σreal
h/2
g

Rc

a) b) c) Fig.9.4

Dacă se consideră deformarea unui material ideal plastic, pentru care distribuţia
tensiunilor este cea din figura 9.4,a, momentul încovoietor va rezulta din însumarea momentelor
date de acţiunea tensiunilor de compresiune şi a celor de întindere din relaţia (9.4)):
R R
ρn
 ρ 
M p = R c  ∫ 1 − ln ρ.dρ − ∫ 1 + ln ρ.dρ (9.8)
ρn  ρ r
r 
expresie care, după transformări şi ţinând seama că ρn = r + g/2 = R - g/2, devine:

R 2 − ρ 2n + r 2 (R + ρ n )( R − ρ n ) − (ρ n + r )(ρ n − r) g2 (9.9)
Mp = Rc = Rc = Rc
2 2 4

5
Pentru deformarea materialului elasto-plastic, se consideră că deformarea plastică se
produce pe adâncimea h, iar cea elastică pe adâncimea (g - h), iar momentul încovoietor se obţine
din însumarea momentelor încovoietoare respective (fig.9.4,b):
1 1
M = Mp + Me = R c h 2 + R c (g − h ) 2 (9.10)
4 6
Pentru h = g relaţia (9.10) capătă forma (9.9), iar pentru h = 0, forma cunoscută pentru
încovoierea elastică.
In scopul simplificării şi al realizării unui calcul acoperitor, se consideră că deformarea
se face total plastic utilizându-se relaţia (10.9). Mai apropiată de realitate este situaţia din figura
9.4,c, în care se consideră distribuţia tensiunilor pe grosimea materialului de tipul elasto-plastic cu
ecruisare (liniară).
In acest ultim caz, neglijând domeniul deformaţiilor elastice şi considerând că tensiunea
reală este: σreal = (1 + εr).Rm, momentul încovoietor dat de tensiunile din material va fi:

b.g 2
M= (1,5 + ε r ).R m (9.11)
6

în care εr şi Rm sunt alungirea şi rspectiv rezistenţa la rupere ale materialului.

O altă cale pentru stabilirea relaţiei momentului încovoietor al tensiunilor din material poate fi şi
următoarea;
Ø se consideră ipotezele simplificatoare:
Ä distribuţia tensiunilor din materialul îndoit este aceiaşi, atât pentru zona comprimată cât şi pentru zona întinsă,
raportat la stratul neutru;
Ä se consideră îndoirea ca un proces total plastic cu ecruisare, ea fiind în realitate un proces elasto-plastic cu
ecruisare;
Ä se consideră că fibra neutră coincide cu fibra medie, aspect valabil cu o eroare destul de mică pentru cazul
îndoirii semifabricatelor sub formă de tablă, iar îndoirea se referă la o secţiune dreptunghiulară (fig.9.5).

r
ρ

Rc
g/2

g
y

σ
dy

σy β
dy

b σ
dA a)
σ
Rc

Fig.9.5 g/2
b)

6
Momentul încovoietor corespunzător secţiunii elementare dA este:
dM i = dA.σy.y (9.12)

σ− Rc
unde: dA = b.dy şi σy = Rc + y.D, în care: D = tgβ = este modulul de ecruisare (fig.9.5,b).
g/2
Pentru o jumătate din secţiunea semifabricatului supus îndoirii va rezulta momentul încovoietor:
g /2 g/2
b.g 2 b.g 3
Mi = ∫ y.b.(R c + y.D).dy = b ∫ y(R c + y.D)dy = 8
Rc +
24
D (9.13)
0 0

b.g 2 b.g 3
iar pentru întreaga secţiune: M = 2M i = Rc + D (9.14)
4 12

Ţinând seama că D.g/2 = σ - Rc, relaţia anterioară devine:

b.g 2 b.g 2 b.g 2


M= Rc + (σ − R c ) = (σ + 0,5.R c ) = W.(σ + 0,5.R c ) (9.15)
4 6 6

unde W = b.g2/6 este modulul de rezistenţă la încovoiere al secţiunii dreptunghiulare a semifabricatului.


Dacă se consideră, ca şi mai înainte, că σreal = (1 + εr)Rm, şi Rc ≅ Rm, atunci rezultă:

b.g 2
M= (1,5 + ε r ).R m (9.16)
6

adică o relaţie identică cu (9.11).

9.2. Parametrii energetici la îndoire

9.2.1. Forţa pentru îndoire


Pentru stabilirea forţei necesare realizării prelucrării prin îndoire se egalează momentul
de încovoiere M dat de tensiunile din material cu momentul forţelor exterioare care acţionează
asupra semifabricatului. Acesta din urmă va fi determinat după felul în care este sprijinit
(rezemat) semifabricatul pe placa de îndoire şi de felul în care acţionează asupra lui poansonul.
Din acest punct de vedere se disting trei situaţii de bază la prelucrarea prin îndoire.

a - îndoirea semifabricatelor tip bară


poanson încastrată (îndoirea în L): se consideră că îndoirea
element de j se realizează conform schemei din figura 9.6.
reþinere b.g 2
F F.l x = (1,5 + ε r ).R m (9.17)
6
r unde lx = r + j = r + g + c.g, în care j este jocul
dintre elementele active, iar c este un coeficient
care ia în considerare variaţia de grosime a
semifabricatului.
lx g
Forţa de îndoire va fi deci:
placa de indoire b.g 2 (1,5 + ε r ).R m
Fig.9.6 F= (9.18)
6.l x

7
I1

Indoirea în L

8
Braţul lx al forţei aplicată de poanson are valoarea maximă la începutul îndoirii şi
scade devenind minim la sfârşit, când se va atinge forţa maximă.
b - îndoirea în V a semifabricatelor: se realizează conform schemei din figura 9.7, la
care se consideră că acesta este similar cu o bară sprijinită pe două reazeme şi încărcată cu o forţă
concentrată la mijloc. Egalarea celor două momente conduce la relaţia:

F.l x b.g 2
F = (1,5 + ε r ).R m (9.19)
4 6

în care s-au neglijat frecările care apar în cursul


α procesului de deformare între semifabricat şi
r elementele active de îndoire. De aici rezultă
expresia forţei de îndoire pentru acest caz:

4.b.g 2 (1,5 + ε r ).R m (9.20)


F=
6.l x
lxf
lx1 Forţa de îndoire va fi minimă pentru
lx = lx1, la începutul procesului, şi maximă la
α
sfârşit, când l xf = 2 r. sin şi va avea valoarea:
Fig.9.7 2
b.g 2 (1,5 + ε r ).R m
F= (9.21)
α
3r. sin
2

9
Dacă se ia în considerare şi frecarea dintre semifabricat şi elementele active (în
principal placa de îndoire), forţa tehnologică calculată cu relaţia (9.21) se majorează cu 30%:
Ft = 1,3.F.
Atunci când îndoirea se face cu calibrare, adică la sfârşitul deformării are loc o presare
a semifabricatului între elementele active pe toată suprafaţa cu care el este în contact cu ele, forţa
totală necesară realizării îndoirii se va calcula cu o relaţie de forma:

1,3.b.g 2 (1,5 + ε r ).R m


F = Ft + Fc = + A.p (9.22)
α
3r. sin
2

unde forţa de calibrare Fc este dată de produsul dintre aria A reprezentănd proiecţia, pe un plan
normal la direcţia de acţiune a forţei, a suprafeţei de contact dintre semifabricat şi elementele
active de îndoire, şi o presiune de calibrare p, dependentă de caracteristicile şi grosimea
semifabricatului.

I2

Indoirea în V

10
c - îndoirea în U - se realizează conform schemei din figura 9.8. Pentru calculul forţei
de îndoire se consideră, în mod simplificat, că semifabricatul este încastrat în raport cu poansonul
(punctul C), rezultând relaţia:

j
F

rpl rp rp rpl
C C

g
lx
Fig.9.8
lmax

F.l x b.g 2 (9.23)


= (1,5 + ε r ).R m
2 6

Îndoire liberă Îndoire cu calibrare

11
unde lx este braţul în raport cu care acţionează forţa de îndoire (la un moment dat):
lx = g + c.g +rp - rpsinα +rpl - rplsinα,
sau lx = g + c.g +rp(1 - sinα) + rpl(1 - sinα), (10.24)
unde rp şi rpl sunt razele de racordare în zona activă ale poansonului şi respectiv plăcii de îndoire.
Luând în considerare şi frecarea, forţa tehnologică de îndoire este:
1,3b.g 2 (1,5 + ε r ) R m
Ft = (9.25)
3[g + c.g + rp (1 − sin α) + rpl (1 − sin α)]

care va avea valoarea maximă pentru situaţia când lx este minim (la sfârşitul îndoirii):

1,3.b.g 2 (1,5 + ε r )R m
Ft = (9.26)
3(g + c.g )

In cazul îndoirii cu calibrare, la forţa calculată cu relaţia (10.26) se adaugă şi valoarea


forţei pentru calibrare. Cu titlu informativ, presiunile pentru calibrare, la îndoirea în U, au valori
de ordinul: pentru oţel OLC10…20 → p = 20…80 MPa; oţel OLC25…35 → p = 30…100 MPa;
aluminiu → p = 10…40 MPa; valorile mai mari se recomandă pentru grosimea mai mare a
semifabricatului.
Dacă matriţa pentru îndoire este dotată cu sistem de împingere elastic (cu arc), forţa
totală se majorează cu 25…30 % pentru a asigura comprimarea arcului.

I3

Indoirea liberă în U

12
I4

Indoirea în U cu calibrare

9.2.2. Lucrul mecanic la îndoire

Lucrul mecanic consumat pentru îndoirea semifabricatului se poate determina cu o


relaţie de forma:
L = Fmed.h = 0,5.F.h , (9.27)
unde F este forţa maximă pentru realizarea deformării, iar h - deplasarea (cursa) poansonului în
cursul prelucrării: h = l0 + rp + rpl (vezi şi fig.9.9).

rpl
L
l0

rp Fig.9.9

13
10.3. Probleme tehnologice la prelucrarea prin îndoire

10.3.1. Calculul dimensiunii iniţiale a semifabricatului plan pentru îndoire

Pentru calculul dimensiunilor semifabricatului plan


iniţial se iau în considerare două situaţii de îndoire: cu o anumită
rază sau fără rază de îndoire.
Lr1

Atunci când îndoirea se face cu o anumită rază de


îndoire r, lungimea semifabricatului plan iniţial se consideră
egală cu lungimea stratului neutru. Considerând exemplul simplu
r din figura 9.10, lungimea semifabricatului plan va fi egală cu
α suma lungimii porţiunilor rectilinii (nedeformate) şi lungimea
Lr2 stratului neutru din zona îndoită, pentru care se foloseşte relaţia
de calcul:
Fig.9.10 πα
Li = (r + x.g ) (9.28)
180

în care α este unghiul zonei îndoite, în grade, iar x - coeficientul pentru poziţia stratului neutru
(indicat tabelar în funcţie de raportul r/g, tab.9.1).

Dacă piesa are mai multe zone îndoite, relaţia de calcul a lungimii semifabricatului
are forma generală:
n +1 n
πα i
L = ∑ Lri + ∑ (ri + x i g) (9.29)
i =1 i =1 180

unde Lri reprezintă lungimile porţiunilor rectilinii, între care se intercalează cele n zone îndoite.

Dacă îndoirea se face fără rază de îndoire (cu calibrarea unghiulară), lungimea
semifabricatului plan se determină folosind legea constanţei volumului: se egalează volumul
piesei îndoite cu volumul semifabricatului plan iniţial (vezi fig.9.11), scriindu-se:

π 2
V = L.g = ( L1 + L 2 )g + g (9.30)
4
unde s-a considerat lăţimea semifabricatului egală
cu unitatea şi s-a considerat că nu apare nici o
g

L2 modificare de grosime. De aici rezultă relaţia:


π
L = L1 + L 2 + g = L1 + L 2 + 0,785.g ≅ L1 + L 2 + k.g
L1

4
a=

Fig.9.11 (9.31)

14
unde k este un coeficient care ia în considerare cantitatea de material necesară formării zonei de
îndoire, având valoarea cuprinsă între 0,4…0,6 în funcţie de plasticitatea şi grosimea materialului
îndoit.
Dacă există mai multe zone unghiulare îndoite pe aceiaşi piesă, lungimea
semifabricatului plan iniţial va fi:
n +1 n
L = ∑ Lri + ∑ k.i.g. (9.32)
i =1 i=1

unde coeficientul k = 0,5 pentru cazul în care cele n zone îndoite se realizează succesiv, şi
k = 0,25…0,12 dacă ele se realizează simultan (se produce şi o întindere a porţiunilor rectilinii
dintre zonele îndoite).

10.3.2. Arcuirea elastică la îndoire

Deoarece în procesul de îndoire deformarea plastică este însoţită şi de o deformare


elastică, după terminarea îndoirii şi scoaterea piesei de sub acţiunea elementelor active deformaţia
elastică se anulează, fapt ce determină o modificare corespunzătoare a formei şi dimensiunilor
piesei îndoite (în raport cu cele corespunzătoare ale elementelor active).
La raze de îndoire relativ mici, cea mai pregnantă modificare este cea legată de unghiul
de îndoire, dar la raze mai mari se produce şi modificarea valorii acesteia.
β
β
α+2β

α
α α+β
Fig.9.12

Pentru îndoirea liberă (fără calibrare), mărimea arcuirii elastice (unghiul β) depinde de
caracteristicile materialului, raza de îndoire, grosimea semifabricatului şi modul de îndoire (V, U).
Ea va fi cu atât mai mică cu cât ponderea deformaţiei plastice în deformaţia totală a materialului va
fi mai mare.

15
Pentru calculele inginereşti, unghiul de arcuire elastică β (vezi fig.9.12) se poate
determina cu relaţiile (experimentale):
Ä - pentru îndoirea liberă în V: ; l Rc
tgβ = 0,375 (9.33)
k.g E
l1 R c
Ä - pentru îndoirea liberă în U: , tgβ = 0,75 (9.34)
k.g E

în care l este lungimea de sprijin a semifabricatului pe placa de îndoire în V (vezi lx1 în fig.9.7); l1 -
braţul de îndoire (lmax în fig.9.8); E - modulul de elasticitate al materialului; k = 1 - x , un coeficient
legat de poziţia stratului neutru.

Pentru a stabili variaţia razei de îndoire ca urmare a revenirii (arcuirii) elastice, să


considerăm schema din figura 9.13, asupra căreia se fac ipotezele simplificatoare:
• - stratul neutru coincide cu stratul median;
‚ - secţiunile plane transversale (AA, BB), normale pe axa semifabricatului înainte de
îndoire, rămân plane şi normale şi după îndoire (inclusiv după arcuirea elastică, în poziţia A’A’,
B’B’).

16
A'
La sfârşitul operaţiei de îndoire, raza
B'
de curbură a stratului neutru este r0. Se consideră
A B că asupra piesei îndoite se aplică un moment
A' B' încovoietor fictiv, acţionând în sens invers celui
A r=r p B
r0 care a produs deformarea (care de fapt este chiar
cel care este produs de tensiunile ce determină
α0 deformarea elastică), şi care modifică raza de
rr curbură a stratului neutru la valoarea r f > r0. Din
această suprapunere va rezulta o deformare
αr remanentă corespunzătoare razei de curbură
Fig.9.13 rr > r0. Aceleaşi aspecte sunt valabile şi pentru
unghiul dintre două secţiuni plane, normale pe
fibra medie (AA→A’A’, BB→B’B’), adică
αr > α0.
1 1 1 .
Intre cele trei raze de curbură există relaţia: = − (9.35)
rr r0 rf

Considerând că raza de curbură r0 este impusă de raza poansonului şi deci:


g
r0 = rp + (9.36)
2
raza de curbură fictivă r f va fi determinată de momentul încovoietor fictiv care produce numai
deformarea elastică, adică:

1 Mf
= (9.37)
rf E.I

unde Mf este momentul încovoietor fictiv, considerat egal cu momentul forţelor de deformare (Mf =
M), şi I - momentul de inerţie al secţiunii semifabricatului, în cazul de faţă I = b.g3/12.
Inlocuind (9.37) în (9.35) se obţine:
1 1 M
= − (9.38)
rr r0 E.I
r0
din care rezultă: rr = (9.39)
M.r0
1−
E.I

Condiţia ca stratul neutru să aibă aceiaşi lungime înainte şi după îndoire poate fi
exprimată în forma:
r0.α0 = rr.αr , (9.40)
iar unghiul de revenire (arcuire) elastică este:
∆α = α0 - αr. (9.41)
Cu relaţiile (9.40) şi (9.35), acest unghi de revenire devine:

17
 r  M.r0
∆α = α 0 1 − 0  = α 0 (9.42)
 rr  E.I
Ţinând seama de expresia momentului încovoietor care realizează deformarea plastică la
îndoire (vezi relaţia (9.9)), relaţia (9.42) capătă forma:
r0 R c
∆α = 3α 0 (9.43)
g E
sau folosind şi (9.36):
Rc  r 1
∆α = 3.α 0  +  (9.44)
E g 2
adică o altă exprimare a unghiului de arcuire elastică în funcţie de grosimea relativă r/g.
Pe de altă parte, relaţia (10.39) poate fi scrisă şi sub forma:
r0
rr = (9.45)
r R
1−3 0 c
g E

din care se poate determina raza poansonului rp = r0 pentru care să se obţină la piesa îndoită, după
arcuire, o anumită rază r = rr dată:
r
rp = r0 =
r Rc (9.46)
1+ 3
g E

In cazul îndoirii cu calibrare, deformarea materialului din zona îndoită se face în alte
condiţii, pe lângă factorii enumeraţi la cazul precedent o influenţă importantă având şi modul de
reglare al presei, respectiv intensitatea calibrării (presării) la sfârşitul cursei de lucru a culisoului.
In funcţie de acest reglaj se pot obţine arcuiri pozitive (piesa se “deschide” după arcuire, nule sau
negative (piesa se “închide” după arcuire).
Deoarece arcuirea elastică după îndoire este un factor care afectează direct calitatea şi
precizia piesei îndoite, sunt necesare măsuri speciale pentru înlăturarea, diminuarea sau
compensarea ei, pentru aceasta, în funcţie de tipul îndoirii (în U, V, etc.) şi de condiţiile de
îndoire, se folosesc măsuri compensatorii tehnologice (reglare adecvată a presei) sau
constructive:
Ø - corectarea geometriei elementelor active cu valoarea unghiului de îndoire;
Ø - realizarea unei deformări plastice suplimentare prin reducerea jocului dintre
elementele active;
Ø - o construcţie specială a matriţei de îndoire care să realizeze o îndoire
suplimentară a laturilor piesei (vezi schemele de construcţie ale matriţelor de îndoire).

18
19
10.3.3. Raza minimă de îndoire

La îndoirea obişnuită cu o rază r > 0 la zona interioară îndoită, valoarea acestei raze
trebuie astfel aleasă încât să nu determine, în straturile exterioare întinse, o solicitare a
materialului peste limita sa de rupere, conducând la apariţia fisurilor şi rupturilor la piesa îndoită.
De aici apare noţiunea de rază minimă de îndoire.
Considerând că stratul neutru coincide cu stratul mediu, alungirea în stratul exterior
întins va fi (vezi fig.9.5):
 g
(r + g)α −  r + α
εθ =  2
=
g (9.47)
 g 2r + g
 r + α
 2
Este necesar ca alungirea care apare în acest strat să nu depăşească deformaţia
echivalentă înainte de gâtuire, de la o epruvetă solicitată la întindere monoaxială.
Pe baza legii constanţei volumului, între alungirea relativă ε şi gâtuirea relativă ψ se
poate scrie relaţia:
ψ
εθ = (9.48)
1− ψ
Din relaţiile (9.47) şi (9.48) se poate explicita expresia razei relative minime de îndoire
pentru deformaţia maximă admisă exprimată prin gâtuirea relativă ψ g:

r 1 − 2ψ g
  = (9.49)
  min
g 2ψ g
Din această relaţie rezultă că pentru un material total-plastic (ψ g = 0,5), raza minimă de
îndoire este zero, iar pentru un material total-rigid (ψ g = 0), raza minimă de îndoire este infinită.
Asupra valorii reale a razei minime de îndoire influenţează, pe lângă proprietăţile
fizico-mecanice ale materialului (starea de ecruisare) şi unghiul de îndoire, existenţa unor
concentratori de tensiune în zona stratului exterior îndoit, şi poziţia liniei de îndoire în raport cu
fibrajul (textura) semifabricatului (mai ales când acesta este obţinut prin laminare la rece -
fig.9.14).
Pentru calculele practice: rmin = K.g , (9.50)

direcţia de laminare

avantajos linia de îndoire dezavantajos

rmin > rmin


Fig.9.14

20
unde K este un coeficient ce depinde de tipul materialului, de caracteristicile şi grosimea
semifabricatului şi de poziţia liniei de îndoire faţă de fibrajul semifabricatului.
Pentru situaţii în care raza de îndoire prescrisă este mai mică decât raza minimă
admisibilă, îndoirea se va face cu o rază cel puţin egală cu raza minimă, după care zona îndoită
este calibrată (presată) pentru a fi adusă la geometria prescrisă (modul de solicitare/deformare
al materialului fiind altul decât la îndoire).

21