-

PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL
ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE
- Suport de curs-
Autor suport teoretic: Ungureanu Camelia Mariana
Aplicații practice: Barbu Daniela Luminița
Ungureanu Camelia Mariana

1
Cuprins

MODUL I. ROLUL PARTENERIATULUI ÎN VIAȚA ȘCOLII

I.1. Strategii instituționale de a atrage și implica comunitatea în activitățile școlii ......................3

I.2. Valorificarea resurselor comunității .....................................................................................20
I.3. Politici sociale și publice. Influența asupra familiei ..............................................................29
• Rezumat ............................................................................................................................41
• Aplicații ............................................................................................................................43
• Bibliografie........................................................................................................................47

MODUL II. RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE ÎN FORMAREA ȘI

DEZVOLTAREA ELEVULUI

II.1. Rolul părinților în formarea și educația copiilor ...................................................................48

II.2. Strategii de atragere și implicare a părinților în viața școlii ..................................................74
II.3. Consilierea părinților în vederea implicării în educația copiilor ...........................................80
• Metode de a-i ajuta pe părinți să se implice ...............................................................................87
• Rezumat ..........................................................................................................................102
• Aplicații ..........................................................................................................................104
• Bibliografie......................................................................................................................110

MODUL III. ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE = PARTENERIAT ACTIV

PENTRU VIITORUL COPIILOR

III.1. Parteneri posibili și oportunități …………….....................................................................111

III.2. Valorificarea mediului socio – economic în dezvoltarea parteneriatelor ………….. .......116
• Rezumat .........................................................................................................................135
• Aplicații .........................................................................................................................136
• Bibliografie.....................................................................................................................139
• Bibliografie generală.......................................................................................................140

2
MODUL I. ROLUL PARTENERIATULUI ÎN VIAȚA ȘCOLII

I.1. Strategii instituționale de a atrage și implica comunitatea în activitățile școlii

I.2. Valorificarea resurselor comunității
I.3. Politici sociale și publice. Influența asupra familiei

I.1. Strategii instituționale de a atrage și implica comunitatea în activitățile școlii

 Parteneriat: noțiuni generale,definiție, rol

 Factori de influență
 Școala și colaborarea cu membrii comunității
 Actori implicați: elevi, cadre didactice,manageri școlari, părinți, comunitate
 Atragere, implicare și participare

Parteneriat: noțiuni generale,definiție, rol

Ce este parteneriatul?
Din dorința de a realiza diverse acțuni necesare rezolvării problemelor grupului din care
facem parte constatăm câteodata că nu avem resurse suficiente financiare si de timp. Avem mai
multe soluții.Majoritatea acestora presupun dialogul si cooperarea cu ceilalti, iar atunci când este
necesar, chiar si schimbul de resurse necesare punerii in practică a unei soluții.
De ce este nevoie de dialog și cooperare? Cine poate face parte din acest dialog?
De multe ori ceea ce trebuie să facem noi coincide cu activitățile și interesele altora. În plus,
multe dintre ideile noastre nu pot fi realizate dacă nu obținem un sprijin din partea colegilor sau
al altor persoane. În alte situații chiar noi suntem cei care dăm o mână de ajutor altor colegi.
Această acțiune de conlucrare o numim activitate realizată în parteneriat.
Termenul de parteneriat este destul de recent intrat în limba româna. Dicționarul Explicativ
al Limbii Române nu conține dacât explicația termenului de partener, care este definit astfel :
„fiecare dintre persoanele participante la un grup, societate, asociație, activitate sportivă, cuplu,
etc. în raport cu celelalte persoane din grup, societate, asociație, activitate sportivă, cuplu, etc.”.
Astfel putem deduce că sensul termenului de parteneriat este „procesul prin care se realizează
interacțiunea și colaborarea unei persoane față de celelalte persoane”. Chiar dacă nu găsim
deocamdată în dicționar termenul de parteneriat, el a intrat în limbajul curent, fie că este vorba

3
despre mediul economic, politic sau social, fie că este vorba despre o relație dintre două sau mai
multe persoane.
Ca să avem același înțeles privind termenul de parteneriat, trebuie să enunțăm o definiție și
anume: parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care
acționează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune.
Este definiția care implică termeni și câteva aspecte importante referitoare la parteneriat, cum
ar fi :
 existența a două sau mai multe părți
 interesul comun- liantul dintre părți; dacă cineva nu este interesat de un anumit proces
sau de o anumită problemă, nu se poate miza pe o implicare totală în soluționarea
respectivei probleme.
 scopul final- stabilirea scopului final al acțiunii realizate în parteneriat este unul dintre
indicatorii de succes; de obicei, scopul final este negociat și presupune implicarea fiecărei
părți;
 relaționare și colaborare; întreaga durată a parteneriatului trebuie să cuprindă cooperarea
și relaționarea dintre părti.
De ce avem nevoie de parteneriat?
Există situații în care nu putem acționa independent pentru rezolvarea unor probleme.
Prin urmare trebuie să găsim sprijinul necesar. Iată un argument plauzibil pentru necesitatea
parteneriatului, însă, așa cum vom vedea pe parcurs nu este singurul.

Dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părți!

Parteneriatul este modalitatea prin care două sau mai multe părți decid să acționeze
împreună pentru atingerea unui scop comun sau pentru rezolvarea unei probleme. Unele
probleme sunt mai ușor de detectat și de explicat, altele nu. De aceea pe lângă forma de
colaborare pe care ne-o oferă, parteneriatul poate sesiza diverse aspecte pe care nu am reușit să le
analizăm individual. Dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părți, nunanțând
aspectele cele mai importante ale unei probleme. Unele aspecte pot fi știute, altele pot fi noi.
Parteneriatul face posibilă completarea punctelor forte ale fiecărei părți, generând totodată noi
idei. Mai mult, face posibilă o analiză mai amplă a problemei și poate evidenția aspecte la care
nici nu ne-am fi gândit.
Prin urmare modalitatea de conlucrare prin parteneriat oferă o analiză mai amplă a cadrului
problematic pe care dorim să îl soluționăm.

4
Parteneriatul oferă o alternativă!
Dacă parteneriatul este analizat dintr-o perspectivă instituțională, atunci se poate constata
că modalitatea de conlucrare poate fi o alternativă la anumite acțiuni pe care trebuie să le
realizeze instituțiile specializate. Uneori, instituțiile nu pot să-și îndeplinească sarcinile fără
sprijin din partea altora, fie pentru că nu posedă resurse materiale, fie pentru că nu au capacitățile
necesare – resurse umane specializate. De exemplu, grădinițele trebuie să ofere o gamă din ce în
ce mai largă de discipline opționale sau de programe educaționale și în acest caz, parteneriatul cu
firme specializate sau cu organizații nonguvernamentale care activează în domeniul respectiv de
interes (de exemplu, educație pentru sănătate, ecologie) ar putea produce o coalizare pe baza
intereselor și valorilor comune.

Parteneriatul încurajează inovația!

Parteneriatul constituie un mediu prielnic pentru crearea de soluții noi, a unor modalități
inedite de lucru. Acolo unde mai multe persoane sau instituții analizează o situație, reflectează
asupra soluțiilor și propun variante de lucru, cresc șansele de formulare a unor idei noi, de
construire a unor modalități creative de lucru, de oferire a unor soluții ingenioase.

Parteneriatul stimulează participarea activă și responsabilă a tuturor la viața comunității!

Gradul de activism și de interes al cetățenilor este variat: unii sunt foarte activi, alții, mai
puțin. Există și o categorie de persoane care sunt interesate să participe, dar nu dispun de
resursele și de capacitățile necesare pentru a acționa eficient. Parteneriatul oferă această
posibilitate a schimbului de resurse. Cetățenii interesati de problemele și de perspectivele
comunității se pot ralia pentru elaborarea și implementarea unor soluții sau direcții de dezvoltare.
Acest proces contribuie la dinamizarea vieții comunitare și influențează gradul de participare a
cetățenilor la viața comunității. Mai mult, parteneriatul îi stimulează și pe cei care sunt mai puțin
interesați, demonstrându-le că există oricând o alternativă la pasivitate și la indiferență.
Parteneriatul constituie și un factor motivant: pentru unii, satisfacția constă în faptul că ideile lor
sunt puse în valoare și sunt apreciate de ceilalți, iar pentru alții, în faptul că pot fi utili cu ceva
comunității din care fac parte.

Ce reprezintă Parteneriatul pentru EDUCAȚIE ?

Triada școală-familie-comunitate reprezintă temelia educației, viitorul copilului și al

societății din care face parte. Atunci când cele trei elemente majore din viața unui copil își dau

5
mâna și formează un parteneriat solid, rezultatele nu pot fi decât benefice pentru toți cei
implicați.
Ce înseamnă educația pentru copil?
Înseamnă:
- să învețe să facă primii pași corecți ,să deprindă primele abilități
- să se comporte civilizat atât în familie cât și în societate
- să se adapteze mediului din care face parte, aducând plusvaloare acestuia
- să-i respecte atât pe cei de-o vârstă cu el cât și pe cei mai mici sau mai mari
Acestea sunt noțiuni de bază ale educației pe care un copil ar trebui să le deprindă din
familie.
Ce ne facem atunci când un copil ajunge la școală și educația este precară sau lipsește cu
desăvârșire?
Începem s-o construim!
Cum? Pas cu pas! Începem colaborarea cu familia copilului, pentru că de acolo vin
carențele și continuăm cu implicarea membrilor comunității, ai diferitelor organizații care ne pot
ajuta în demersul nostru de a creea tineri educați care să reușească șă-și găsească drumul în viață.

Care este rolul acestor parteneriate educative?

1) de a îmbunătăți
2) de a pune bazele învățării pe durata întregii vieți

Ce imbunătățim?
o prezența la școală a elevilor
o performanța școlară a acestora
o relația familie-școală-comunitate

Care sunt factorii ce influențează activitatea unui parteneriat? Cum, prin ce

mijloace?

 cunoașterea familiilor copiilor

 cunoașterea comunității
 formarea profesorilor
 utilizarea capitalului cultural al părinților
 consilierea părinților

6
  facilitarea comunicării și relaționării părinților cu școala și valorizarea școlii/ educației ca
factor important pentru succesul copiilor în viață
 deschiderea școlii către comunitatea de părinți și valorizarea părinților ca resursă în
educație
 deschiderea granițelor dintre școală, familie și comunitate, încurajând astfel influențele
multidirecționale pentru crearea unei ambianțe de ajutor și dezvoltare a copilului.

În relaţia de parteneriat pot interveni şi blocaje, din cauza:

 raportării la valori diferite;
 lipsei unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea;
 lipsei educaţiei civice;
 neidentificării avantajelor şi a finalităţilor;
 rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, în condţiile efectuării
unor activităţi neremunerate.

Pentru realizarea unui parteneriat de succes sunt necesari următorii pași:

 identificarea scopurilor, intereselor comune, utile partenerilor şi comunităţii;
 găsirea modului optim pentru realizarea scopului propus;
 organizarea şi conducerea resurselor disponibile pentru a atinge scopul propus;
 identificarea competenţelor persoanelor implicate în aceste proiecte pentru a le putea
folosi la maximum;
 combinarea eficientă a atitudinilor, abordărilor şi tehnicilor diferite care se pot aplica
diferitelor sarcini;
 utilizarea cu succes a schimbării în folosul instituţiei.

Rezumând, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:

 adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii

şi să conştientizeze agenţii comunitari asupra rolului pe care îl au în educaţia viitorilor
cetăţeni;
 schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;
 adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale;
 îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
 implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii;
 includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar.

7
Școala și colaborarea cu membrii comunității
Când școala, familia și comunitatea încep să colaboreze, elevii primesc cu adevărat
suportul necesar pentru a avea succes în școală și în viață!
Cum ar trebui să lucreze, colaboreze actorii implicați in acest demers atât de important?
Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor implicate.... În
acest sens, vin în ajutor proiectele de parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor
dintre părinţi, elevi, profesori şi comunitate prin creşterea gradului de implicare a tuturor
factorilor educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional. Se
referă la proiectarea, decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi
educaţionali.
Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare,
clarifică diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului.
Iniţierea diferitelor proiecte de parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi
pentru toţi factorii implicaţi (şcoală, familie, comunitate).
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniştilor
din grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un
curriculum specific vârstei acestora. Cadrele didactice şi părinţii trebuie să lucreze împreună
pentru a dezvolta o relaţie de cooperare în clasă. Centrul acestui parteneriat este copilul. Acest
parteneriat între dascăl şi părinţi oferă copiilor un model asupra felului în care adulţii cooperează
pentru a crea un mediu de învăţare stimulator. Este esenţială implicarea activă a părinţilor încă
din primul an de şcoală. Părinţii care vin regulat la şcoală pot aprecia mai realist felul în care
copilul se adaptează şcolii. Copiii îşi văd părinţii într-o altă lumină. Un mare avantaj pentru
dascăli este faptul că învaţă mai multe despre viaţa de familie şi comunitatea copiilor
Dar educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este
responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori
adulţi responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi
Comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual şi geografic de dezvoltare al elevului.
Prin caracteristicile ei, poate susţine interesele şcolii. Fiecare şcoală devine ,,o comunitate a
celor care învaţă“, în condiţiile propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării
şi disciplinei. Toţi elevii săi se străduiesc şi fac progrese în direcţia atingerii standardelor dorite,
fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri implicaţi.
Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a
cadrelor didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al

8
educaţiei funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge
obiectivele.

Școala și ritmul de dezvoltare al comunității

Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui
comun” încurajează sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de
dezvoltarea ei. Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces
social prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale
unei lumi în permanentă schimbare.

În esenţă, dezvoltarea comunitară vizează:

 crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice şi să-şi rezolve
problemele fără intervenţia unor factori din afara ei;
 cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa;
 oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul comunităţii în care trăiesc, sunt mândri
de comunitatea lor;
 comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi în dificultate;
 existenţa controlului comunitar.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două
perspective:

 aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel

crescut al investiţiilor, venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în
general şi în infrastructura şcolii etc.);
 eforturi depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii;

De asemenea, parteneriatul şcoală – comunitate locală este influenţat de o mulţime de factori:

 mediul social al comunităţii (urban, rural, aşezare geografică etc.);
 gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care influenţează şi viaţa
şcolii;
 profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot influenţa
orientarea şcolară şi profesională;
 dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii,
 percepţia şcolii în comunitate;

9
 O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare,ea trebuie să
fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate
comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie
rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.

O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale
beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

Cercetările efectuate în ultimii ani au arătat că în școli se impune o regândire a rolului

familiei și implicării comunitare în sprijinul părinților și in beneficiul elevilor.

Actori implicați: elevi, cadre didactice,manageri școlari, părinți, comunitate

Către cine ar trebui să se îndrepte școala pentru realizarea unui astfel de parteneriat?

Instituţia şcolii şi parteneriatul.

Şcoala este o instituţie publică şi ocupă un loc central în comunitate. Misiunea şcolii este
să formeze viitorii cetăţeni, în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei. Învăţarea
cetăţeniei nu se poate reduce doar la orele de educaţie/cultură civică, ci trebuie realizată într-o
manieră integrată, inclusiv prin teme cross-curriculare şi prin climatul socio-educativ al şcolii,
prin participare la activităţi extraşcolare, la viaţa comunităţii. Şcoala este un element de legătură
între elev şi societate, contribuind la dezvoltarea unei concepţii despre lume şi a unei identităţi
civice concordante cu valorile perene ale umanităţii.
Unul dintre rolurile importante ale școlii este de a deveni un mediator în cadrul
comunităţii. În vederea stimulării participării cetăţenilor la viaţa comunităţii, şcoala poate crea
un "forum" în care să se discute problemele şi aspectele comunităţii şi la care să participe factorii
de decizie, pe de o parte, şi liderii comunitari, pe de altă parte. O altă acţiune poate fi organizarea
unui "târg de idei" al comunităţii, la care fiecare cetăţean, de la mic la mare, să aibă posibilitatea
să-şi expună propriile opinii şi soluţii privind o anumită problemă comunitară. Există multe
exemple de practici de calitate în spaţiul european, unde, prin asemenea acţiuni, instituţia şcolii
este în realitate un moderator al comunităţii.
Teoria şi practica în domeniul parteneriatului educaţional arată că şcoala ar trebui să
dezvolte relaţii constante de colaborare cu unele categorii sociale şi organizaţii care sunt în mod
direct interesate de realizarea unei educaţii de calitate, cum ar fi:

10
o resursele umane din învăţământ;
o elevii;
o părinţii elevilor;
o instituţiile guvernamentale centrale sau locale;
o organizaţiile neguvernamentale;
o reprezentanţii sectorului economic şi financiar;
o reprezentanţii sindicatelor;
o autorităţile centrale şi locale

Atragere, implicare și participare

Care este rolul și implicarea fiecărui actor ?

Parteneriatul şcoală – familie - comunitate reprezintă o problemă actuală importantă,

reliefată de diferite documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de
cercetările în domeniul educaţiei.

În România, conform Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi
parteneri principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ. Articolul 80 prevede ca toate
deciziile majore din învăţământul preuniversitar să fie luate prin consultarea structurilor
asociative reprezentative ale părinţilor. Legea Educaţiei Naţionale dă dreptul părinţilor de a
participa activ la conducerea unităţilor de învăţământ, prin prezenţa în consiliul de administraţie
al şcolii – a doi sau trei reprezentanţi ai părinţilor, în funcţie de mărimea şcolii (Articolul 96).

Implicarea părinţilor în parteneriat

Implicarea părinţilor sau a tutorilor în experienţele şcolare ale copiilor este esenţială
pentru succesul elevilor şi eficacitatea programelor de consiliere şcolară (Moore-Thomas şi Day-
Vines, 2010). Colaborarea părinţilor cu şcoala are efecte pozitive pentru copii: rezultate şcolare
mai bune, abilităţi îmbunătăţite de citire şi scriere, rată de prezenţă la şcoală mai bună, mai
puţine probleme comportamentale. Din acest motiv, implicarea părinţilor reprezintă o modalitate
de a ajuta copiii în tranziţia acestora prin adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative (Griffin şi
Galassi, 2010).În ciuda diferitelor studii şi politici care militează pentru implicarea părinţilor în
educaţie, implementarea lor în şcoală nu este un proces uşor şi cu rezultate garantate, în special
în cazul familiilor care provin din medii socio-economice dezavantajate (Azaola, 2011).

11
Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o
nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi (Van Velsor şi Orozco, 2007).
Obiectivele legate de optimizarea relaţiei dintre părinţi şi şcoală se referă, în cazul
părinţilor, la îmbunătăţirea modalităţilor în care copiii sunt trataţi acasă şi la şcoală (Smit, Drisse,
Sleegers şi Teelken, 2007, apud Smith et al., 2007).
În cazul participării părinţilor, obiectivul se referă la încurajarea contribuţiilor acestora la
activităţile desfăşurate în şcoală (obiectiv organizaţional) şi la procesul de luare a deciziilor din
şcoală (obiective democratice şi socio-politice) (Smit, 2005; Smith et al., 2007).
Ca spaţii pentru implementarea acestor strategii de implicare a părinţilor în activităţile realizate
în şcoală (Van Velsor şi Orozco, 2007), sunt propuse: activităţi la clasă, excursii, bibliotecă,
birouri şcolare.
Părinţii sunt implicaţi în elaborarea ofertei educaţionale a unităţii de învăţământ, prin
participarea la organizarea programelor Şcoală după şcoală şi în stabilirea curriculumului la
decizia şcolii.Literatura de specialitate (spre exemplu, Epstein, 2009) relevă un rol semnificativ
al implicării părinţilor în colaborarea cu şcoala în ceea ce priveşte dezvoltarea şi educaţia
copiilor, dar şi avantaje pentru părinţi, profesori şi comunitate.Promovarea implicării părinţilor
prin programe specifice ale şcolilor şi redefinirea rolurilor profesioniştilor din educaţie, inclusiv
ale consilierului şcolar sunt de actualitate. Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici
sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi (Van
Velsor şi Orozco, 2007).

Implicarea elevilor

Majoritatea cercetărilor analizate au investigat de obicei, opiniile părinţilor şi profesorilor

despre parteneriatul scoală – familie – comunitate , dar există puţine studii care au analizat
opiniile copiilor. Există autori care au scos în evidenţă faptul că viziunea şi consideraţiile
copiilor despre cooperarea între familie şi şcoală ar trebui să fie luate în considerare în elaborarea
programelor şcolare, în formarea profesorilor şi în practica de zi cu zi (Markström, 2013).
Formalizarea acestui tip de parteneriat înseamnă recunoaşterea importanţei implicării,
asociativităţii, participării active şi responsabile a elevilor în mediul şcolii şi al comunităţii.
Prin participarea la viaţa comunităţii, elevii simulează procesele elaborării, luării şi
evaluării deciziilor. De aceea, încurajarea participării elevilor prin parteneriatul dintre şcoală şi

12
comunitate constituie o premisă pentru educarea lor în vederea exercitării statului şi rolului de
cetăţean.

Beneficiile participării elevilor la viaţa școlii și a comunităţii se reflectă în:

 învăţarea procesul democratic al guvernării şi guvernanţei;

 observarea procesului decizional din comunitate şi exersarea adoptării deciziilor;
 identificarea problemelor din comunitate şi a unor soluţii de rezolvare a acestora;
 dezvoltarea capacităţilor de cooperare cu autorităţile locale, pentru rezolvarea
problemelor comunităţii;
 dezvoltarea capacităţilor de evaluare a acţiunilor şi programelor realizate de
instituţiile comunitare;
 consilierea şi orientarea altor elevi care doresc să se implice activ în viaţa
comunităţii

Implicarea profesorilor

Rezultatele unora dintre cercetările efectuate de-a lungul timpului au arătat că pregătirea
profesorilor nu este suficientă şi că aceştia au nevoie de competenţe noi pentru a interacţiona mai
eficient cu părinţii. Unii autori au subliniat importanţa explorării percepţiilor părinţilor şi
profesorilor asupra rolurilor, conţinuturilor şi contextului colaborării dintre aceştia. Rezultatele
acestei explorări ar trebui să fie utilizate în conceperea programelor de formare a profesorilor şi
în cadrul unor metodologii ale şcolilor, prin intermediul cărora să se asigure un cadru pentru
dezvoltarea relaţiilor şcoală - familie.
Alte cercetări au arătat că în ciuda participării la programe de formare, care includ teme
legate de comunicarea cu părinţii, viitorii profesori deţin competenţe scăzute de comunicare cu
părinţii şi în general, nu se simt pregătiţi să interacţioneze cu aceştia. De asemenea, s-a constatat
că atitudinile viitorilor profesori faţă de părinţi sunt pozitive, dar nu ca urmare a participării
acestora la formarea iniţială, ci mai degrabă bazate pe biografia personală.
Pentru un parteneriat eficient şcoală – familie-comunitate, școlile trebuie să dezvolte
strategii importante cu ajutorul și implicarea cadrelor didactice.Acestea includ o serie de
elemente, precum:
 dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinţilor,
 creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii echipei şcolare prin crearea contactelor şcoală -
părinţi, valorizare şi atenţie la cerinţele părinţilor,

13
  conectare la aspecte considerate importante de către părinţi şi cu care aceştia au afinităţi,
prin conştientizarea aspectelor familiare,
 atenţie la calitatea comunicării dintre şcoală şi părinţi, acordare de timp şi spaţiu
părinţilor pentru a participa la activităţile şcolii (Smith et al., 2007).
Există şi o serie de bariere de ordin psihologic şi cultural, întâmpinate de profesori în
comunicarea cu părinţii. Pentru a-i sprijini pe profesori să intre în contact cu părinţi din diferite
medii, comunicarea profesor - părinte ar trebui integrată într-o perspectivă mai amplă asupra
diversităţii în educaţie, şi nu tratată drept un subiect izolat în cadrul formării.
A fost exprimată şi necesitatea pregătirii profesorilor pentru a lucra cu părinţi aparţinând
unor grupuri defavorizate. Profesorii au propus ca programele de formare să abordeze teme,
precum: programe de conştientizare culturală, stabilirea unei relaţii cu familia, încercarea unor
modalităţi de cooperare cu comunitatea romă prin cooptarea, spre exemplu, a ajutorului verilor
sau fraţilor care frecventează şcoala, organizarea unor lecţii la care toţi copiii romi din şcoală să
ia parte, în care să îşi poată utiliza propria limbă şi propriile metode de interacţiune şi
comunicare, posibilitatea de a aduce ceva din propria lume la şcoală poate fi foarte utilă în
întărirea propriei identităţi, dar şi ca suport pentru învăţare şi bilingvism (Di Giovanni, 2007).

Implicarea consilierului şcolar în parteneriat

Există numeroase studii care subliniază rolul activ al consilierului şcolar în parteneriate şi
în identificarea unor modalităţi eficiente şi inovative de a le dezvolta. Consilierul şcolar este
văzut ca având potenţial de lider în cadrul reformelor educaţionale, în dezvoltarea parteneriatelor
şcoală – familie – comunitate, ca avocat al succesului elevilor şi agent al schimbării sociale, pe
lângă serviciile directe de consiliere şi orientare oferite elevilor (Bryan şi McCoy, 2004).
Rolul de lider al consilierului şcolar este menţionat ca fiind important şi în dezvoltarea
relaţiei dintre şcoli şi părinţii aparţinând unor grupuri defavorizate, prin implementarea unor
strategii centrate pe comunitate şi prin implicarea părinţilor (Van Velsor şi Orozco, 2007).
Această abordare presupune o schimbare a paradigmei, astfel încât consilierii şcolari să devină
facilitatori ai muncii în echipă între şcoală şi comunitate, iar şcoala să regândească priorităţile
profesionale ale consilierului, astfel încât rolul acestuia în ameliorarea relaţiei şcoală -
comunitate să constituie o prioritate.

14
 Alte cercetări subliniază rolul proactiv al consilierului, capacitatea acestuia de a deveni
lider în şcoală şi de a schimba aşteptările directorilor printr-o gândire sistemică (Amatea şi Clark,
2005).
În noul context, consilierii şcolari trebuie să aibă un rol activ în parteneriate şi să
contribuie la identificarea unor modalităţi eficiente şi inovative de a le dezvolta. Consilierii
şcolari sunt văzuţi ca având potenţial de lideri în reforma educaţională, în general şi în special în
dezvoltarea parteneriatelor educaționale școală-familie-comunitate, ca avocaţi ai succesului
elevilor şi agenţi ai schimbării sociale, pe lângă serviciile directe de consiliere şi orientare oferite
elevilor (Bryan şi McCoy, 2004).
Consilierii şcolari pot juca un rol de lideri în dezvoltarea relaţiei dintre şcoli şi părinţii cu
venituri mici, prin implementarea unor strategii centrate pe comunitate şi prin implicarea
părinţilor. Aceste strategii respectă cultura comunităţii şi abilităţile părinţilor de a contribui la
educaţia propriilor copii (Van Velsor şi Orozco, 2007). Prin urmare, în şcoli pot fi găsite frecvent
tipuri de programe de parteneriat SFC, conform modelului Epstein (Bryan şi McCoy, 2004;
Amatea şi Clark, 2005).

Acestea includ (Bryan şi McCoy, 2004; Moore-Thomas şi Day-Vines, 2010):

• programe de mentorat;
• centre ale părinţilor;
• membri ai familiei/ ai comunităţii ca asistenţi ai profesorilor;
• programe de voluntariat;
• vizite acasă;
• programe de educaţie a părinţilor;
• parteneriate şcoală- comunitatea de afaceri;
• părinţi şi membri ai comunităţii implicaţi în managementul şcolii;
• programe de tutorat.
Suportul oferit de educatori se dovedeşte foarte eficient, mai ales dacă sunt la rândul lor părinţi
(Vuorinen, 2010).

Implicarea directorilor – managerilor școlari

Cercetările efectuate asupra activității parteneriale, recunosc rolul esenţial al echipelor
manageriale şi al directorilor şcolilor în facilitarea parteneriatelor Școală-Familie-Comunitate şi
accentuează importanţa unei abordări coordonate, care să includă şcoala şi familia pentru
succesul educaţiei copiilor (Bernal et al. 2011). Un model popular de leadership este acela al

15
şcolii care învaţă, unde procesul decizional este împărtăşit în mod activ între personalul şcolii,
elevi şi familii.

Participarea
„Un individ învaţă să participe participând efectiv, mai degrabă decât prin a învăţa despre
participare.” (Karen O’Shea)
Prin interactiunea cu adultii, tinerii isi formeaza capacitate de comunicare, de organizare a
activitatii, de anticipare a consecintelor actiunilor lor.
Participarea se referă la "posibilitatea fiecărei persoane de a avea locul său în societate şi
de a contribui la dezvoltarea acesteia, la diferite niveluri. Participarea este un element crucial
pentru stabilitatea democratică, în care oamenii se implică în luarea deciziilor - un drept
fundamental al fiecărei persoane. (...) Participarea la viaţa comunităţii, la toate nivelurile,
depinde de disponibilitatea şi de capacităţile persoanelor de a se implica alături de ceilalţi (...)"
(Karen O’Shea)
Participarea înseamnă implicare în adoptarea deciziilor care privesc individul şi/sau
comunitatea din care face parte.
Prin participare, tinerii îşi dezvoltă respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, capacitatea de
ascultare a opiniilor celorlalţi, competenţele decizionale şi spiritul de responsabilitate.
Rolul profesorului este acela de a facilita, de a “sprijini” participarea tinerilor în procesul
de învăţare. În şcoală, regulamentul intern, orarul şi curriculum-ul pot determina măsura în care
este realizabil idealul participării, iar activităţile trebuie adaptate condiţiilor concrete.Pe fondul
deficitului democratic al societăţilor, reflectat prin apatia cetăţenilor, participarea scăzută la viaţa
comunităţii, lipsa de interes pentru viaţa politică, rata scăzută a participării la vot şi lipsa de
încredere în instituţiile statului, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre învăţarea participării
încă din perioada şcolii.
În lucrarea sa privind participarea elevilor, K. Duerr invocă o sintagmă devenită celebră:
„Democraţia începe în şcoală”. Şcoala nu este însă unica instituţie care să-i familiarizeze pe elevi
cu viitoarele roluri specifice cetăţeniei active. Familia, comunitatea locală, societatea civilă sunt
parteneri indispensabili ai şcolii în acest proces. „Învăţarea democraţiei trebuie să înceapă din
învăţământul primar, cu noţiunea democraţiei ca un mod de viaţă, altfel democraţia – ca formă
de guvernare – va rămâne un concept gol, suspendat "în aer". (...) Elevii trebuie aibă într-o primă
fază o înţelegere a democraţiei ca mod de viaţă, care poate fi extinsă treptat şi dezvoltată prin
înţelegerea democraţiei ca tip de societate şi, în final, ca formă de guvernare".Putem extrapola

16
afirmaţia lui Himmelmann la nivelul participării. Participarea începe cu comportamente relativ
simple, care ţin de modul de viaţă al fiecăruia – profesor sau elev. Treptat, ea devine o
caracteristică a culturii şcolii şi a comunităţii locale.

În ce se reflectă participarea?
Parteneriat pentru o cultură a democrației și a participării
Şcoala reprezintă un pilon al comunităţii, una dintre instituţiile de bază pentru existenţa şi
dezvoltarea unei comunităţi. Şcoala creează în jurul său o nouă comunitate, care cuprinde, în
primul rând, beneficiarii direcţi ai acesteia: elevii, profesorii, părinţii, apoi alte instituţii
comunitare de ordin guvernamental sau nonguvernamental, public sau privat. În ambele situaţii,
parteneriatul este un mecanism care facilitează relaţionarea dintre şcoală, instituţiile şi membrii
comunităţii.
Formalizarea acestui tip de parteneriat înseamnă recunoaşterea importanţei implicării,
asociativităţii, participării active şi responsabile a elevilor în mediul şcolii şi al comunităţii.
Prin participarea la viaţa comunităţii, elevii simulează procesele elaborării, luării şi evaluării
deciziilor. De aceea, încurajarea participării elevilor prin parteneriatul dintre şcoală şi comunitate
constituie o premisă pentru educarea lor în vederea exercitării statului şi rolului de cetăţean.
Beneficiile participării elevilor la viaţa comunităţii se reflectă în:
 învăţarea procesul democratic al guvernării şi guvernanţei;
 observarea procesului decizional din comunitate şi exersarea adoptării deciziilor;
 identificarea problemelor din comunitate şi a unor soluţii de rezolvare a acestora;
 dezvoltarea capacităţilor de cooperare cu autorităţile locale, pentru rezolvarea
problemelor comunităţii;
 dezvoltarea capacităţilor de evaluare a acţiunilor şi programelor realizate de instituţiile
comunitare;
 consilierea şi orientarea altor elevi care doresc să se implice activ în viaţa comunităţii.
Prin abordarea de tip partenerial, instituţia şcolară poate contribui la stimularea
participării active şi responsabile a elevilor la viaţa comunităţii, prin intermediul asocierii şi
participării directe la depistarea şi soluţionarea problemelor comunitare. De asemenea, prin
asociativitate elevii pot învăţa principiile şi mecanismele organizării democratice a societăţilor.
În acest context, este importantă reprezentarea elevilor în diferite structuri de decizie ale şcolii -
consiliul elevilor, consiliul şcolii etc. În cazul în care reprezentarea va fi doar formală, fără
respectarea principiilor parteneriatului, mai ales a principiului egalităţii părţilor, această

17
modalitate de participare poate deveni contraproductivă şi chiar poate avea efecte negative,
contrazicând valorile care ar trebui să stea la baza vieţii într-o societate democratică.
În cadrul parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, profesorii îşi extind activitatea de la cea
propriu-zis didactică, la cea de moderare şi de facilitare a relaţiei cu comunitatea locală. Aceste
două roluri sunt complementare şi presupun adaptarea activităţii cadrelor didactice la specificul
activităţilor extracurriculare orientate către comunitate.Ca facilitator, profesorul este preocupat
de crearea unui mediu propice activităţilor elevilor, bazat pe încredere, respect, solidaritate şi
responsabilitate. Îi încurajează pe elevi să înveţe mai mult din propria activitate şi să aplice
cunoştinţele în activităţi concrete.
Ca moderator, profesorul orientează elevii în activităţi, analizează permanent dinamica
grupului, fără a interveni în mod direct şi vizibil. În această postură, profesorul trebuie să aibă
abilitatea de a conduce grupul către obiectivul urmărit şi de a facilita conştientizarea eventualele
puncte tari sau dificultăţi.

Care sunt metodele/strategiile prin care diferiții actori implicați in parteneriat pot fi atrași și
implicați in activitățile școlii?

 Crearea unor programe de mentorat

 Inființarea unor centre pentru părinți
 Programe de voluntariat
 Membri ai familiei/comunității ca asistenți ai profesorilor
 Vizite acasă
 Parteneriate școală-comunitatea de afaceri
 Implicarea părinților și a membrilor comunității in managementul școlii
 programe de tutorat;
 dezvoltarea unor programe de educație pentru părinții tineri;
 organizarea unor cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerințelor
 programei naționale şi celor care au abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor
şcolare;
 organizarea şi dezvoltarea unor posibilități adecvate de petrecere a timpului liber şi
odihnă;
 realizarea demersurilor necesare pentru prevenirea abandonului şcolar din motive
economice

18
 Implicați intreaga echipă a școlii -manageri, cadre didactice, elevi, personal
nedidactic și organizați :
 Campanii umanitare in sprijinul familiior nevoiașe;
 Ateliere de lucru in care echipele să fie constituite din elevi, profesori, tătici, mamici,
bunici, un reprezentant al comunității sau mai multi(preot, medic, antreprenor) și
rezultatele muncii lor să fie valorizate;
 Vizionarea de filme cu sprijinul financiar al unui sponsor;
 Excursii;
 Vizite la familiile copiilor pentru culegerea datelor despre copiii cu frecvență redusă
și cu risc de abandon școlar;
 inființați centre de lectură, dans, pictură;
 Șezători cu povești din viața fiecăruia, cu discuții despre dificultățile părinților in
asigurarea celor necesare copiilor și modul cum este afectată relația părinte –copil
 Ateliere creative in care copiii sunt profesori pentru părinți sau in care lucrează in
echipă pentru căștigarea unor premii
 Seminarii, workshop-uri despre regimul de viață al școlarului, educația in familie
 Un panou cu fotografii afișate in școală: „Cel mai implicat elev/părinte/bunic al
săptămânii”
 Întălniri în școală , la primărie, la biserică, la sediul unui antreprenor cu reprezentanții
comunității și discutați modalitățile de intervenție la nivel comunitar in cazul copiilor
aflați în situații dificile de trai;
 Sesiuni de consiliere individuală
 Centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs cu ajutorul părinților;
 Activități de voluntariat in sprijinul agenților economici, al bisericii, al centrelor
medicale sau al ONG-urilor.

19
I.2. Valorificarea resurselor comunității

 Parteneri
 Resurse
 Analiza și rolul managerilor școlari in valorificarea resurselor comunității

În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală –

comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale,
de atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii 1900 în SUA, când s-a
cristalizat convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea de servicii după orele de
curs: culturale, sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forţei de muncă șamd..

După anii 90, în Europa şcolile şi-au diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând:
cursuri IT, concerte, conferinţe, cluburi pentru pensionari etc.

Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin
competenţele resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul
parteneriatului comunitar, de asemenea școala este o organizaţie publică cu un tip aparte de
management având roluri sociale recunoscute.

Care sunt partenerii implicați și ce resurse putem folosi?

1. școala si familia
2. școala si autoritățile
3. școala si poliția
4. școala si unitățile sanitare
5. școala si biserica
6. școala si agenții economici
7. școala si organizațiile neguvernamentale

Definirea actorilor implicați și a relației de parteneriat scoală – familie-comunitate

Parteneriatul autentic presupune,cel puțin în teorie, colaborarea strânsă si combinarea

avantajelor specifice pentru ambii parteneri.

20
 Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea
practicilormanageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice,
astfel încât soluționarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluție pentru alocarea si folosirea resurselor locale la
nivelcomunitar, pentru atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor
comunitare.Ideea de parteneriat între scoală si comunitate trebuie să se bazeze pe
principiulcomplementarității serviciilor sociale oferite de către diversele organizații care
activează încomunitate.
Parteneriatul înseamnă să adopți tehnici și metode specifice unui management bazat pe
colaborare si schimbare,comunicare si constientizarea diversității.
Într-o relație de parteneriat fiecare partener trebuie să-si definească asteptările, scopul si
limitele. În relația de parteneriat dintre scoală si agenții comunitari cei implicați trebuie
sădefinească si să constientizeze:
- care sunt agenții comunitari implicați în relația de parteneriat;
- care sunt motivele parteneriatului;
- care sunt modificările vizate în situația actuală;
- ce probleme majore pot fi rezolvate prin parteneriat;
- care sunt rolurile specifice pe care fiecare partener.

Prin ce se caracterizează școala ?

• este o instituție care oferă un serviciu social;

• este direct influențată de ceea ce se întâmplă în mediul social;
• transmite cunostințe, dezvoltă abilități, norme, valori recunoscute si acceptate social;
• are o logică internă de dezvoltare, reproduce propriile norme si valori, are propriul sistem
de organizare.
• este o instituție care funcționează într-o comunitate alcătuită din mai mulți factori de
educație care au la rândul lor o ofertă educațională explicită si/sau implicită.
• familie,
• autorități,
• organizații guvernamentale si neguvernamentale,
• agenți economici,

21
 • poliție,
• biserică,
• unități sanitare.
Școlile depind de mediul în care funcționează în ceea ce priveste: obținerea resurselor
materiale, resursele umane, resursele financiare, resursele informaționale etc.
Funcționează într-un context social imediat, într-o comunitate locală si zonală, care le
furnizează elevii având in același timp un set de asteptări cărora instituția școlară trebuie să le
răspundă.
Influențele sunt manifestate din ambele părți, atât comunitatea influențează organizația
școlară cât si aceasta influențează comunitatea.

Prin ce se caracterizează comunitatea ?

• este unitatea întemeiată pe familie si pe legăturile de sânge, pe vecinătăți si pe viața în
comun pe acelasi teritoriu, pe prietenie si pe „comunitatea minților”;
• comunitatea depăseste contextul strict economic.
• este bazată pe „voința” si „sentimentele” celor care trăiesc în ea;
• legăturile dintre oameni se nasc din „relațiile dintre voințe umane” si se pot exprima în
• forme „vii”, adică în comunități;
• „viață reală si organică” fiind „un organism viu”;
• individul trăieste, în comunitate încă de la nastere si se leagă de ai săi „la bine si la rău, în
timp ce în societate se duce ca într-o țară străină”;
Scoala si comunitatea trebuie să-si asume noi tipuri de relații, fără a renunța la valorile
fundamentale care le definesc identitatea.
Considerăm că scoala nu-si pierde identitatea într-o rețea de parteneriate, ci poate oferiservicii
care să răspundă unor părți a nevoilor beneficiarilor, se dezvoltă, devine o organizație
care “învață”.

Parteneriatul școlii cu familia elevului și comunitate in general, poate fi valorificat în mai

multe moduri:
• folosirea în comun a resurselor:materiale, umane, financiare, logistice, de
timp,informaționale in sprijinul tuturor celor implicați;
• activități / proiecte / programe comune;
• alocarea de resurse din partea comunității către scoală;
• voluntariat si implicare în acțiuni la nivel comunitar;

22
 • testarea nevoilor locale;
• formarea resurselor umane;
• atragerea de resurse către comunitate

Blocajele care pot interveni în relația de parteneriat dintre scoală si comunitate

• dezinteresul părinților;
• lipsa educației pentru valorile culturale și civice;
• sărăcia;
• cei implicați în relația de parteneriat se raportează la valori diferite;
• scoala nu are o politică în ceea ce priveste relația cu comunitatea;
• neidentificarea avantajelor si a finalităților educației;
• rezistența cadrelor didactice care pot opta sau nu pentru colaborarea cu agenți sau
organizații exterioare scolii (efort suplimentar neremunerat); învățământul este considerat
de cele mai multe ori ca o practică privată iar cadrele didactice au de prea puține ori
inițiativa sau deschiderea de a împărți rolurile pe care le dețin sau de a învăța de la alții.
Munca de echipă este un obstacol permanent în cadrul unui parteneriat. Un parteneriat va
fi cu atât mai complex cu cât cei implicați nu au competențe si abilități de a lucra astfel. Pentru a
obține o colaborare fructuoasă si rezultate benefice este necesară pregătirea celor implicați și
constituirea unor adevărate echipe.
Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultateinfluenţează atât
evoluţia beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilor– beneficiarii indirecţi.
Pe fondul schimbărilor pe care le traversează societatea românească, înîncercarea de
căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol primordial înrefacerea identităţii sociale şi
valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cudirecţiile europene prioritare de acţiune în
domeniul educaţiei:
- identificarea factorilor implicaţi în domeniul educaţional şi stabilirearolului şi a
responsabilităţilor fiecărui factor;
- susţinerea parteneriatelor cu toţi factorii sociali interesaţi de dezvoltareaeducaţiei;
- stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia societăţii şi aeducaţiei sale.

Şcoala şi comunitatea
Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmitecunoştinţe, dezvoltă
abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şiacceptate social.Ea funcţionează într-
o comunitate alcătuită din mai mulţi factoride educaţie, care au la rândul lor o ofertă

23
educaţională: familia, autorităţile,organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie,
biserică etc.

Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române caun grup de oameni
cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatealocuitorilor unei localităţi, ai unei ţări,
totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc.

În România putem vorbi despre câteva tipuri de comunităţi:

- comunităţi locale în mediul rural - indivizii stabilesc relaţiiinterpersonale frecvente, se

cunosc, îşi sancţionează abaterile de la normelecomunităţii;
- comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici- spiritul comunitareste prezent,
majoritatea oamenilor se cunosc, controlul comportamentelorfuncţionează, dar nu este
aşa de sever ca în mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe - nu putem vorbi de comunităţi locale,există comunităţi
diverse(comunităţi academice, comunităţi ale persoanelor cu o
- anumită orientare socială etc.),normele sociale sunt complexe, iar valoriletradiţionale
încep să se piardă.

Principiile care stau la baza parteneriatului Şcoală - Comunitate suntstipulate în Legea

Educaţiei Naţionale (art. 3):

- Principiul echităţii- în baza căruia accesul la învăţare se realizează fărădiscriminare;

- Principiul calităţii- în baza căruia activităţile de învăţare se raporteazăla standarde de
referinţă şi la bune practici;
- Principiul relevanţei- în baza căruia educaţia răspunde nevoilor dedezvoltare personale şi
social-economice;
- Principiul eficienţei- în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultateeducaţionale maxime
prin gestionarea resurselor existente;
- Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau decătre actorii implicaţi
direct în proces;
- Principiul răspunderii publice- în baza căruia unităţile de învăţământrăspund public de
rezultatele lor;
- Principiul transparenţei- concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a
rezultatelor;
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
- Principiul incluziunii sociale;

24
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi aisistemului de educaţie.

Necesitatea parteneriatului Şcoală – comunitate

Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii 90 înSUA, când s-a
cristalizat convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prinfurnizarea de servicii după orele de
curs: culturale, sportive, recreative, desocializare, de pregătire a forţei de muncă etc. După anii
90, în Europa şcolile şiau diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând: cursuri IT,
concerte,conferinţe, cluburi pentru pensionari etc.În contextul în care resursele acordate educaţiei
nu sunt suficiente,parteneriatul şcoală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează
omai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către şcoală şide valorificare a
resurselor şcolii în beneficiul comunităţii.Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în
comunitate, care prin statutullor, prin competenţele resurselor umane implicate în sistemul
educaţional potdeveni promotorul parteneriatului comunitar.În relaţia de parteneriat pot interveni
şi blocaje, datorate:
- raportării la valori diferite;
- lipsei unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea;
- lipsei educaţiei civice;
- neidentificării avantajelor şi a finalităţilor;
- rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, încondţiile efectuării unor
activităţi neremunerate.
În consecinţă, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:
- adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în
- proiectele comunităţii şi să conştientizeze agenţii comunitari asupra roluluipe care îl au în
educaţia viitorilor cetăţeni;
- schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;
- adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale;
- îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
- -implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare
- instituţională a şcolii;

25
- includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar.
Funcţia fundamentală a educaţiei este de a pregăti omul pentru integrarea socială.
Principalii factori ce ajută copilul la desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala,familia şi
comunitatea. Pentru a iniţia un parteneriat educaţional bazat pe asumarea valorilor democratice,
este necesar ca societatea să realizeze o schimbare de valori, atitudini şi comportamente la
nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi în susţinerea educaţiei: cadre didactice,instituţiile
guvernamentale centrale sau locale, organizaţiile neguvernamentale, reprezentanţii sectorului
economic şi financiar, reprezentanţii sindicatelor, autorităţile centrale şi locale.
Acumularea de cunoştinţe, atitudini, valori nu poate fi efectivă fără a recurge la abordări
diversificate într-un mediu democratic. Un rol deosebit în cadrul acestui parteneriat revine
valorilor: egalitatea şanselor, spiritul civic şi ataşamentul faţă de comunitate, comunicarea şi
respectul reciproc, cooperarea şi colaborarea, disciplina şi responsabilitatea.În acest sens, relaţia
şcoală-comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori: mediul social al comunităţii,
gradul de cultură, dezvoltarea economică, percepţia şcolii în comunitate.
Referindu-ne la conceptul parteneriatului şcoală-familie-comunitate trebuie să menţionăm
diversitatea aspectelor abordate: implicarea comunităţii în viaţa şcolii (Warren M., Carrington S.,
Robinson R., Goodley D.), importanţa educaţiei nonformale ca un mijloc pentru cei ce sunt în
situaţii de risc (Opertti R., Belalcazar C., Peters S., Lynch J., Booth T., Ainscow M.), educaţia de
calitate în contextul relaţiilor părinţi-copii (Cuzneţov L., Cemortan S., Mândâcanu V., Silistraru
N.), politici curriculare din perspectiva educaţiei de calitate (Hainayt D., De Landeshere, Malaret
G., Kock P., Lerner I., Scatcin M., Ionescu M., Văideanu G., Guţu V., Crişan A., Callo T.,
Cemortan S., Bolboceanu A., Bucun N., Pâslaru V., Botgros I.); Elisabeta Stănciulescu (gândirea
funcţionalistă - ce avansa ideea unei disjuncţii care s-a produs între şcoală şi familie, familia
fiind declanşată ca instanţă educativă şi subordonată faţă de şcoală, „singura capabilă să
îndeplinească funcţiile de transmitere a cunoaşterii şi moralei sociale, de alocare a forţei de
muncă, de alocare a statusurilor).
Scopul prezentului studiu este identificarea tipului de parteneriate care se edifică în
sensul valorizării rolului social al şcolii şi asigurarea unei educaţii de calitate.Cercetarea realizată
s-a bazat pe analiza unor chestionare adresate cadrelor didactice, părinţilor şi elevilor din
instituţiile de învăţământ preuniversitar. Eșantionul de cercetare a fost constituit din 290
respondenţi, dintre care 165 elevi, 73 profesori şi 52 părinţi.În ceea ce priveşte modalitatea de
lucru a şcolii cu părinţii, jumătate din numărulelevilor intervievaţi consideră că cea mai eficientă
metodă este şedinţa cu părinţii(56%). Alte două metode de comunicare între şcoală şi membrii

26
familiei sunt întâlnirile individuale (21%) şi discuţiile la telefon (16%). Doar 7 % dintre cei
intervievaţi consideră oportună informarea şi comunicarea cu părinţii prin bilete.
Conform rezultatelor observăm că cea mai eficientă modalitatea de lucru dintreşcoală şi
familie este şedinţa cu părinţii.Aceasta asigură: legătura cu părinţii pe parcursul anului şcolar;
schimbul de experienţă; confruntarea opiniilor şi căutarea soluţiilor pentru activităţile
educative.Şedinţele cu părinţii contribuie la ridicarea nivelului pedagogic al părinţilor,la
îmbunătăţirea condiţiilor de activitate educativă în şcoală şi în familie.

Figură preluată

27
 Beneficiile colaborării dintre şcoală, familie şi comunitate sunt numeroase în sensul
promovării unei educaţii de calitate şi valorizării rolului social al şcolii. Important este ca toţi
factorii implicaţi să conştientizeze beneficiile participării în viaţa şcolară.
Câteva idei de urmărit pentru eficientizarea relaţiei şcoală-familie- comunitate:
 Valorificarea şi transpunerea în practică a principiilor care stau la baza parteneriatului
şcoală-familie-comunitate:
- principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor dezvoltăriipersonale şi
social-economice, principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşteobţinerea
rezultatelor educaţionale maxime prin gestionarea resurselor existente;
- principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de cătreactorii
implicaţi direct în proces;
- principiul transparenţei - concretizat prin asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi ale
rezultatelor, principiul asigurării egalităţii de şanse; principiul incluziunii sociale;
- principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; principiul participării şi
responsabilităţii părinţilor; principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare.
 Diversificarea formelor de antrenare a părinţilor în activitatea şcolii: includerea activităţilor
de consiliere parentală în activităţile curente ale şcolii; organizarea grupurilor de suport
pentru părinţii elevilor cu probleme;implicarea activă a părinţilor în selectarea disciplinelor
opţionale.
 Promovarea eticii democratice în metodele şi relaţiile pedagogice.
 Iniţierea diferitor programe educative comunitare desfăşurate în parteneriat cu şcoala.

In programele educative putem aborda o multitudine de subiecte, proiecte benefice pentru

dezvoltarea parteneriatului:
- educaţia pentru organizarea timpului liber;
- educaţie financiară, subiectele ce vizează drepturile şi responsabilităţile elevilor;
- proiectele care implică realizarea sarcinilor colective, astfel încât aceste proiecte să fie
definite la nivelul unei clase, şcoli, comunităţi locale sau de diferite organizaţii ale societăţii
civile interesate de promovarea unei cetăţenii active.

28
I.3. Politici sociale și publice.Influența asupra familiei

„Statul ocrotește familia...”

Codul Civil

Care sunt instrumentele prin care statul ocrotește familia?

- prin legi enunțate, în favoarea familiei și a copiilor;
- prin măsuri de compensare a neajunsurilor.

Ce ar trebui să asigure statul prin aceste politici sociale și publice?

- o alocație decentă pentru fiecare copil, care să acopere nivelul minim de hrană și
îmbrăcăminte necesar unui copil pentru o lună;
- ar mai trebui să se asigure că acești bani sunt folosiți pentru nevoile copilului Cum? Prin
vizitele de lucru, mixte, ale celor de la D.G.S.A.P.C.+ un agent al Poliției Comunitare la
domiciliul copiilor;
- cel puțin un părinte ar trebui ajutat și obligat să lucreze;
- prin asigurarea unei mese calde copiilor (preșcolarilor, școlarilor) cu ajutorul subvențiilor
aduse la un cuantum satisfăcător;
- prin înființarea și înzestrarea unor centre de resurse pe lângă fiecare școală;
- prin ajutorarea familiilor nevoiașe.

Avem politici publice și sociale învechite, neadaptate situației existente, nu urmărim

aplicarea legislației acolo unde este cazul, nu luăm măsuri ca aceste politici să fie în sprijinul
copilului, al familiei aflate în nevoi.
Atâta vreme cât vom avea o legislație neadaptată situației actuale sau nu vom pune în
aplicare cele mai elementare norme de protecție a copilului, vom avea:
• familii aflate la pragul subzistenței care nu-și vor putea trimite copiii către nici o instituție
școlară;
• copii aflați în risc crescut de abandon;
• copii și tineri cu igiena și sănătatea precară;
• copii și tineri violenți, cu tendințe de huliganism;
• copii și tineri analfabeți;

29
• familii analfabete;
• elevi cu nivel de inteligență ridicată dar aflați in imposibilitatea de a-și continua studiile din
cauza situației economico-financiare a familiei aflată la limita subzistenței.

...O societate cu un viitor deloc luminos, mai degrabă... o societate bolnavă al cărei viitor
nu prea există sau... ai cărei tineri competenți și înzestrați, care au rezistat sistemului românesc
de protecție și educație, vor migra către societăți unde statul le oferă condiții de viață, muncă și
performanță, motivante.
Studiind datele statistice promovate de Eurochild, în UE, 19% din copii sunt în marja de
risc de sărăcie, comparativ cu media de 16% din populația totală adultă. Există comunități în care
lipsa unui serviciu este o normă de conduită– aproximativ 10% din europeni locuiesc în familii
în care adulții nu au serviciu permanent – și acest lucru se poate transmite în câteva generații,
dacă nu intervin politici speciale.
Grupurile cele mai importante de copii cu risc de a fi la limita de sărăcie sau excluderii
sociale sunt în special: copiii din familiile monoparentale, cei din familiile cu mulți copii, cei cu
părinți neangajați sau care lucrează puțin, copiii din familiile de imigranți și minorități etnice,
precum și cei cu dizabilități.
În societatea de astăzi, statutul social al familiei în care se naște un copil este probabil cel
mai important factor determinant al bunăstării acestuia, al educației primite și a perspectivelor de
angajare. Astfel, este nevoie de a recunoaște necesitatea de a susține mai mult familiile și
părinții, în special pe cei aflați în situații vulnerabile și cărora le lipsesc resursele necesare de a
permite copilului să crească și să se dezvolte.
Investițiile în copii nu sunt doar o obligație morală, dar și o prioritate economică; aceste
investiții sunt și cea mai eficientă cale de asigurare a unui progres durabil social, economic și
politic în Europa.
Organizarea și implementarea politicilor de eliminare a sărăciei și excluziunii sociale a
copiilor, promovarea bunăstării tuturor copiilor, sunt realizate prin strategii multe –
dimensionale, în conformitate cu următoarele principii:
• oportunități egale pentru toți copiii;
• considerarea în primul rând a intereselor copiilor și recunoașterea importanței familiei ca și
instituția care este primar responsabilă de îngrijirea copiilor;
• menținerea unui bun echilibru între politicile universale, axate pe asigurarea bunăstării
pentru toți copiii, dar și a politicilor focusate în mod special pe cei mai dezavantajați;

30
• focusarea pe prevenirea sărăciei, pe criterii de evaluare a riscurilor, cu o focusare specială pe
categoriile de familii cu copii descrise mai sus ca fiind cu riscurile cele mai mari de a ajunge
în sărăcie;
• susținerea investițiilor în copii și familii, evaluarea modului în care politicile îi afectează pe
copiii cei mai dezavantajați și luarea de măsuri necesare pentru a reduce aceste efecte
adverse.

Care sunt strategiile /principiile pe care statul ar trebui să le pună în aplicare pentru ca
familia copilului să fie intradevăr protejată și să ofere un viitor acesteia și copiilor?

Ar fi necesar să ofere accesul la resursele corespunzătoare, respectiv:

• Susținerea participării părinților pe piața forței de muncă, pentru că această activitate este
cea mai importantă pentru a reduce sărăcia în rândurile copiilor. Este necesar de identificat
cauzele care îi descurajează pe părinți să lucreze, să revină la serviciu, sau să avanseze în
activitatea profesională, în special în ceea ce ține de sistemul de taxe și beneficii, dar și de
oferire a serviciilor calitative de îngrijire a copiilor în creșe, grădinițe și școli (acestea
trebuie să fie inclusiv accesibile ca preț).
• Promovarea echilibrului între viața profesională și responsabilitățile de serviciu, prin măsuri
axate pe egalitatea de gen, suport la locul de muncă și aranjamente de lucru flexibil.
• Susținerea părinților să revină la serviciu după finalizarea concediului de îngrijire a
copilului, prin instruire și suport în găsirea unui serviciu, în special pentru familiile cu
riscuri sporite.
• Asigurarea unor standarde de viață decente, printr-o combinație de beneficii, care să permită
copiilor să aibă un trai cu demnitate.
• Susținerea familiei cu beneficii care trebuie să includă: măsuri fiscale, măsuri axate pe
familiile cu copii, beneficii legate de locuință și scheme de garantare a venitului minim
pentru copii.
• Complementarea schemelor de suport financiar în cash, cu beneficii în natură sau vouchere
legate de nutriție, servicii de îngrijire a copiilor, sănătate, locuință, transport și acces la
activități de sport sau socio – culturale; asigurând și un acces ușor la aceste beneficii.
• Folosirea discreției atunci când se face condiționarea beneficiilor pentru familiile cu copii de
comportamentul părinților sau de frecventarea școlii; evaluarea și reducerea unui posibil
impact negativ al acestor măsuri.

31
• Stabilirea unor mecanisme regulate care asigură acoperire maximă a beneficiarilor, cum ar fi
plățile în avans.
• Accesul la servicii de calitate.
• Reducerea inegalității sociale la o vârstă mică prin investirea în educația și îngrijirea
timpurie a copiilor.
• Asigurarea accesului la servicii de calitate, incluzive de educație și îngrijire timpurie, care să
fie accesibile ca preț pentru familii, dar și adaptate necesităților familiilor.
• Îmbunătățirea sistemului de educație în vederea asigurării oportunităților egale, prin
creșterea capacității sistemului educațional de a rupe transferul de dezavantaj social de la
părinți la copii.
• Îmbunătățirea abilității sistemului național de sănătate de a răspunde necesităților copiilor
din familii social – vulnerabile, prin asigurarea faptului că copiii pot aplica dreptul lor
universal la servicii de sănătate. Aceasta include și accesul la servicii medicale de calitate, și
investițiile în prevenire axate în special pe perioada de dezvoltare timpurie, prin aplicarea
politicilor care combină nutriția, sănătatea, educația și măsurile sociale.
• Asigurarea copiilor cu un spațiu de trai sigur și corespunzător necesităților, ceea ce include
și schemele de locuințe sociale, reducând supra – aglomerarea și lipsa de energie/ căldură în
locuințe; asigurarea de cazare temporară, dar și de soluții pe termen lung.
• Măsurile axate pe copii trebuie să includă și perioada de tranziție spre existența de adult
(vârsta de 18 ani +).
• Încurajarea școlilor și autorităților locale să creeze activități mai bune în afara orelor de
școală pentru toți copiii, indiferent de situația social – economică a părinților.
• Crearea mecanismelor care promovează participarea copiilor la luarea deciziilor ce țin de
viața lor; ceea ce include serviciile de educație și îngrijire, sănătate, justiție etc., prin
explicarea drepturilor și obligațiilor.
• Dezvoltarea continuă a aranjamentelor necesare de guvernare, implementare și monitorizare.
• Fortificarea efectelor de sinergie între sectoare și îmbunătățirea aranjamentelor de
guvernare/ administrare – prin asigurarea unor politici care elimină eficient sărăcia și
excluziunea socială în rândurile copiilor prin asigurarea unui design bine gândit al politicilor
și o coordonare mai strânsă între acțiunile de bază ale instituțiilor principale.
• Asigurarea unor legături regulate și sistematice între politicile relevante și asigurarea unei
sinergii între actorii principali, în special în domeniile de educație, angajare, sănătate,
egalitate și drepturi ale copiilor.

32
• Promovarea unei colaborări strânse și a unui dialog regulat între autoritățile publice la toate
nivelele, inclusiv cu partenerii sociale, comunitățile locale și societatea civilă.
• Aplicarea unor abordări de politici bazate pe analiză și dovezi – dezvoltarea politicilor și
inovația de politici sociale, ținând cont de impactul potențial al politicilor asupra copiilor.
• Fortificarea datelor statistice și administrative privind toate aspectele ce țin de copil.
• Promovarea metodelor și modelelor tip micro – simulare pentru a susține evaluarea mai
sistematică ex-ante a impactului potențial asupra copiilor.
• Promovarea bunelor practici și a modelelor testate de intervenții, promovând abilitarea
comunităților locale de a lucra împreună la promovarea acestora.

Evoluţia familiei, respectiv a parteneriatului şcoală – familie este influențată de următorii

factori sociali:

• Natalitatea este importantă pentru viaţa şcolii pentru că influenţează fluxurile de elevi care
intră în şcoală, numărul acestora condiţionând resursele necesare (spaţii, resurse umane,
financiare etc.). Toate ţările civilizate se confruntă cu scăderea natalităţii. Acest lucru este
acut resimţit şi în România ultimilor ani.

• Divorţialitatea – divorţul părinţilor este o experienţă traumatizantă în cele mai multe dintre
cazuri pentru copii, iar efectele acestuia se resimt şi în performanţele şcolare, în
comportamentul şi atitudinea copiilor. Efectele divorţului sunt resimţite de către copii care
au tendinţa de a le exterioriza în acte de violenţă, nesupunere, putere scăzută de concentrare
la lecţii, performanţe şcolare scăzute, frecventarea unor grupuri delicvente etc.

• Migraţia forţei de muncă este un fenomen social care a luat amploare în România mai ales
în ultimii 10 ani. Considerăm că parteneriatul dintre şcoală şi comunitate este absolut
necesar în cazul copiilor ai căror părinţi au migrat la muncă în străinătate. Eforturile sunt de
ambele părţi, şcoala ar trebui să-şi diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistenţă
psihologică la nivelul întregii ţări, cadrele didactice ar trebui mai mult informate şi motivate
salarial pentru a se implica în activităţi specifice de asistenţă socială. Pe de altă parte,
autorităţile locale trebuie să facă eforturi pentru optimizarea serviciilor de asistenţă socială şi
de colaborare cu şcoala.

• Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala
reprezintă o valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se

33
 constată că acei copii care sunt sprijiniţi de părinţi, care au în familie atitudini pro – şcoală
adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad de aspiraţie ridicat faţă de nivelul
de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
Vorbind despre influența Politicilor Sociale asupra familiei și a copiilor, în România -
Luana Miruna Pop, în lucrarea preluată de către UE „Investiția în Copii:Întreruperea ciclului de
Reproducere a Dezavantajelor,Un Studiu asupra Politicilor Naționale-Raport Național –
România”, redă eficient și profesionist chiar cu date statistice, impactul acestora in viața
actorilor implicați și a societății, in general, după cum urmează :
În mod tradițional, protecția copilului în România s-a centrat asupra copiilor aflați în
dificultate (cu accent pe copiii instituționalizați, respectiv pe dezinstituționalizare), fiind complet
separată de politicile și programele de combatere a sărăciei și promovare a incluziunii sociale.
• Protecția copilului și familiei, centrată pe prevenția abandonului și alternative la
• instituționalizare, a fost din start concepută ca un serviciu descentralizat la nivel regional, de
județ. În lipsa unor obiective operaționale clare care să ghideze strategiile regionale, și în
condițiile resurselor financiare, administrative și umane inegal distribuite la nivel regional,
descentralizarea a dus la o dezvoltare inegală a serviciilor de protecție a copilului.
• Politicile anti-sărăcie și de promovare a incluziunii sociale au fost, pe de altă parte, din start
în responsabilitatea administrației centrale; acestea sunt puternic distorsionate în favoarea
beneficiilor sociale, cu un accent prea slab asupra serviciilor sociale, dezvoltarea cărora a
fost sistematic amânată și întârziată
• Politicile anti-sărăcie și de promovare a incluziunii sociale sunt mai degrabă de tip
• pasiv, oferind familiilor acces la resurse în special prin intermediul beneficiilor sociale.
• În timp ce copiii și tineri sunt mai expuși riscului-de-sărăcie comparativ cu populația
• adultă, respectiv cu cea vârstnică, copiii sunt mult mai puțin protejați de către beneficiile
sociale decât grupele de vârstă adulte.
• În plus, copiii se confruntă cu două riscuri suplimentare:
- lipsa unor servicii de sănătate și educaționale adecvate și
- faptul că în multe cazuri angajarea părinților nu garantează accesul la resursele
minimale necesare.
• Măsurile active în domeniul angajării sunt slabe și ineficace, ne-relaționate cu cerințele
pieței muncii, și incapabile de a se adresa familiilor cele mai sărace, sau altor grupuri
vulnerabile. Ceea ce face ca nevoia pentru măsuri active de integrare pe piața muncii să fie
și mai mare, este o rată foarte mare de sărăcie în rândul celor care muncesc, ce afectează în
special copiii.

34
• Din cauza distorsiunilor pieței muncii - caracterizată de o informalitate ridicată, o pondere
foarte mare a lucrătorilor familiali, respectiv a lucrătorilor pe cont propriu cu nivel
educațional scăzut, și o puternică segmentare rural-urban – măsurile de activare trebuie
cuplate cu politici în domeniul pieței muncii, astfel încât să poată fi identificate strategii
eficace de creștere a angajării formale și a beneficiilor asociate acesteia
• Beneficiile sociale, exclusiv pensile de asigurări sociale, au oferit o protecție scăzută
împotriva riscului de sărăcie și excluziune socială în perioada crizei economice.
• În România copiii sunt și mai puțin protejați comparativ cu populația adultă prin sistemul de
beneficii sociale; alocația universală pentru copii și indemnizația de creștere a copilului pâna
la vârsta de 2 ani (un beneficiu de asistență socială, parțial corelat cu veniturile anterioare pe
piața muncii ale beneficiarilor) reprezintă cele mai importante instrumente financiare de
suport pentru familiile cu copii mici.
• Copiii peste 6 ani, și în special adolescenții, sunt categoriile de vârstă cele mai expuse
riscului de sărăcie, în absența unui suport financiar adecvat.
• Beneficiile de șomaj, ajutoarele de încălzire și beneficiile legate de participarea școlară
reprezintă un suport important pentru familiile cu venituri reduse, dar nu reprezintă un
suport semnificativ pentru segmentul cel mai sărac sau alte grupuri marginalizate.
• Serviciile educaționale pre-universitare au continuat să se deterioreze în perioada crizei
economice și sunt din ce în ce mai puțin capabile să confere copiilor competențe de bază în
domeniul cititului/ scrisului, matematicii și științei.
• Profesori sub-plătiți, în consecință demotivați și adesea slab pregătiți, școli sub-finanțate și
procedee de predare rigide sunt principalele motive pentru o performanță scăzută a
sistemului educațional românesc.
• În timp ce ratele de abandon școlar au scăzut, numărul copiilor neșcolarizați este în creștere.
Părăsirea timpurie a școlii, asociată cu calitatea scăzută a serviciilor educaționale, duce la
creșterea polarizării copiilor în ceea ce privește nivelul educațional. Cele mai afectate
grupuri sunt copiii rromi și cei ce trăiesc în mediul rural izolat sau în vecinătăți
marginalizate/segregate.
• Devine din ce în ce mai evident că în lipsa unui sistem adecvat de educație timpurie copiii
provenind din familii sărace sau din zone de locuire sărace/ segregate nu au nici o șansă să
intre într-o competiție corectă cu copiii proveniți din familii mai înstărite.
• În prezent studiile evidențiază faptul că în România participarea școlară începând cu nivelul
pre-școlar nu reprezintă un predictor semnificativ al performanței școlare, în timp ce situația
materială a familiei reprezintă un determinant puternic.

35
• Accesul la servicii medicale primare și de prevenție este inegal, afectând negativ în special
zonele rurale mai izolate, comunitățile sărace/ marginalizate și alte grupuri vulnerabile. Cele
mai importante bariere de access la serviciile medicale de bază sunt insuficiența medicilor
de familie, a cabinetelor de prim ajutor (în special în mediul rural) și costurile formale și
informale.
• Copiii din mediul rural, copii ce trăiesc în comunități segregate sărace și cei provenind din
familii sărace/ cu venituri reduse sunt cei mai afectați de lipsa de expunere la servicii
medicale, în special cele de prevenție.
• Dintre toți copiii, adolescenții reprezintă pe departe cel mai ignorant grup în ceea ce privește
prevenția îmbolnăvirilor și examenelor medicale de rutină.
• Comunitățile locale au nevoie de servicii integrate de asistență socială, de tip ‘punct unic de
lucru’, capabile:
- să crească accesul celor mai vulnerabile grupuri, a săracilor și a populației din zone
izolate la serviciile și beneficiile de asistență socială existente și
- să ofere o verigă de legătură între nevoile familiilor (cu prioritate centrate în jurul
nevoilor copiiilor), propriile resurse ale acestora(capital uman, abilități sociale,
capacitate de planificare financiară, capacitate de a face față vulnerabilităților) și
serviciile/ beneficiile existente.
• Intervenția personalizată este crucială pentru creșterea și facilitarea accesului laservicii
sociale de bază și programe de activare, în special în condițiile în care sistemul de servicii
sociale este slab dezvoltat, deficitar și greu accesibil de către grupurile vulnerabile.

Rapoarte statistice pentru România

• 347.975 de copii trăiesc sub pragul de sărăcie absolută (stabilit la aproximativ 66 Euro/ lună/
adult echivalent);
• O treime din populația trăind în sărăcie absolută sunt copii;
• Jumătate din populația trăind în sărăcie absolută sunt copii și tineri adulți sub 30 de ani;
• Incidența sărăciei severe (cu un prag de 46 de Euro/lună de consum pe adult echivalent) este
dublă în cadrul populației tinere (15 -19 ani) comparativ cu incidența în populația totală;
• 1 din 3 copii se află la risc-de-sărăcie;
• 1 din 2 copii se află la risc-de-sărăcie și excluziune socială;
• 1 din 4 copii se confruntă cu un risc-de-sărăcie persistentă (cel puțin trei ani
• consecutiv);
• Adolescenții sunt mai expuși riscului de sărăcie decât copiii sub 12 ani, respectiv sub 6 ani;

36
• 1 din 3 copii se confruntă cu deprivare materială severă;
• Mai puțin de 3 copii între 0 și 3 ani din 100 sunt înscriși într-un program formal de
• educație ante-preșcolară;
• 6 din 10 copii în vârstă de 3 ani sunt înscriși în grădinițe, comparative cu 4 din 100
în cazul copiilor Rromi;
• 5 tineri adulți din 10 sunt înscriși în programe de educație formală;
• Aproape 1 din 4 tineri adulți sunt șomeri;
• 400.000 de copii de vârstă școlară nu urmează cursurile școlare;
• două treimi dintre copiii din mediul rural nu sunt văzuți de un doctor atunci când
sunt bolnavi;
• 4 din 10 copii din mediul rural nu au beneficiat de un examen medical de rutină în
ultimele 6 luni;
• 2 din 10 copii au beneficiat de teste de sânge în ultimele 12 luni;
• 2 din 10 copii în familiile sărace sunt subnutriți;
• 4 din 10 copii trăiesc în gospodării fără baie sau toaletă interioară cu apă curentă;
• 7 din 10 copii trăiesc în locuințe supra-aglomerate…

Deși studiul este efectuat in perioada 2011 și publicat in 2013, situația este actuală și în România
anului 2019, din păcate.

Curriculum-ul naţional
Curriculum-ul naţional oferă recomandări pentru organizarea activităţilor de predare-învăţare,
menite a promova implicarea elevilor în acest proces. Astfel, se alocă spaţiu unui segment de
curriculum la decizia şcolii, care ar trebui să răspundă atât intereselor şi nevoilor elevilor, cât şi
specificului local. Alte recomandări se referă la:
• flexibilizarea ofertei didactice;
• individualizarea parcursului de formare;
• stilurile şi ritmurile diferite de învăţare ale elevilor;
• învăţarea înseamnă explorare, efort individual şi auto- disciplină;
• învăţarea trebuie să pornească de la aspecte relevante pentru dezvoltarea elevilor şi pentru
integrarea lor în viaţa socială.

37
Racordarea la cadrul legislativ internaţional
România este semnatară a instrumentelor legale ale Consiliului Europei, ale OSCE şi ale
Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte drepturile omului, drepturile minorităţilor, ale copilului,
dreptul la educaţie, protecţia împotriva oricăror forme de discriminare.

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului

Unul dintre documentele internaţionale principale care garantează participarea elevilor (copiilor)
este Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20
noiembrie 1989. În preambulul acestei Convenţii se stipulează că „un copil trebuie să fie pe
deplin pregătit să trăiască independent în societate”. Articolul 12 al Convenţiei este dedicat
cadrului general de participareacopiilorînsituaţiiledeinterespentruaceştia.Astfel,
„statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare
ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său dematuritate”.
Articolul 29 al Convenţiei este dedicat domeniului educaţional. Potrivit acestuia, educaţia
copiilor trebuie să urmărească:
• dezvoltarea plenară a personalităţii, a înclinaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice
alecopilului;
• cultivarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale;
• educarea în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba sa, de identitatea şi de
valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care acesta locuieşte, ale ţării de
origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de asa;
• pregătirea copilului astfel ca acesta să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate
liberă, într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi de prietenie
între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase, şi cu persoanele de
origineautohtonă;
• educarea în spiritul respectului faţă de mediul natural.
Toate aceste finalităţi nu pot fi realizate decât prin crearea unui cadru de cooperare şi de
participare activă a elevilor. Totodată, participarea trebuie să fie voluntară şi responsabilă.
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea 18/1990. Ulterior, au fost ratificate şi
Protocoalele facultative ale acestei Convenţii, precum şi o formă republicată a acesteia în 2001.
Astfel, textul Convenţiei face parte din dreptul intern.

38
Carta Europeană a participării tinerilor la viaţa comunităţilor locale şi regionale
Carta este un document cu vocaţie europeană, elaborat de înşişi beneficiarii săi, adică de tineri.
Actualul text al Cartei este revizuit şi face parte din Recomandarea 128 a Congresului Puterii
Locale şi Regionale din Europa, din 21 mai 2003. Această problematică este abordată tangenţial
şi în alte documente de recomandare ale instituţiilor europene (a se vedea Rec [2001] 19 a
Comitetului Miniştrilor a Consiliului Europei). Istoricul acestui document demonstrează
capacitatea tinerilor europeni de a participa la procesul decizional şi de a influenţa aplicarea
corectă şi echitabilă a prevederilor care îi privesc în mod direct. Carta este neconvenţională,
adică nu este un document obligatoriu şi nu necesită o ratificare din partea instituţiilor legislative
ale statelor care o aplică. Între timp, a devenit un document valoros la nivelul Consiliul Europei
şi altor instituţii ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European ş.a.), în ceea
ce priveşte elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor de tineret. Pentru elevi, Carta este
importantă deoarece textul acesteia cuprinde referiri exprese la modul de cooperare dintre şcoală
şi elevi. Acest document este structurat în trei părţidistincte:
• Politici sectoriale – se referă la principalele politici şi acţiuni ale instituţiilor adresate
tinerilor: educaţie, sănătate, cultură, angajare, egalitateş.a.;
• Instrumente de participare – specifică modalităţile prin care tinerii să poată participa activ şi
responsabil la viaţa comunităţilor: informare, instruire, asistenţă logistică şi financiarăetc.;
• Participare instituţională – precizează formele prin care tinerii se pot asocia în vederea
participării active şi responsabile la viaţa comunităţilor şi a instituţiilor din care fac parte
(consilii, forumuri, parlamenteş.a.).
Preambulul Cartei stipulează că: „participarea activă a tinerilor la deciziile şi acţiunile la nivel
local şi regional este esenţială, dacă ne dorim edificarea unor societăţi mai democratice, mai
solidare şi mai prospere”.

Potrivit punctului 1.4 din Titlul I al Cartei, instituţia şcolară este văzută ca un mediu în care
„tinerii petrec o mare parte din viaţa lor şi unde respectă un program educativ oficial, dar de
asemenea, este şi un loc unde îşi formează în mare parte opiniile şi concepţiile despre viaţă”.
Tot în acest context, este nevoie ca „tinerii să se familiarizeze cu participarea şi democraţia în
timpul şcolii şi să beneficieze de cursuri bine documentate despre democraţie, participare şi
cetăţenie”.
Prin urmare, chiar dacă Carta are un caracter voluntar de aplicare, ea poate fi un instrument
pentru elevi, pe de o parte, şi pentru instituţiile de învăţământ, pe de altă parte, astfel ca ambele
părţi să participe activ şi calitativ la procesul educaţional.

39
Intervenţia şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţisocio-economic:
Asigurarea programelor de intervenţie timpurie – intervenţia timpuriecreează condiţiile necesare
pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toţi copiii preşcolari ar trebui să
primească îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apţi să înveţe-mai exact
o stare bună sănătăţii, medii educative sănătoase şi experienţe care să le îmbunătăţească
dezvoltarea.
Furnizarea educaţiei compensatorii – în multe ţări din lume, un numărde programe oferă copiilor
din familii cu venituri scăzute oportunităţi educaţionale suplimentare, pe lângă cele oferite de
programul şcolar standard. Aceste programe educaţionale compensatorii încearcă să compenseze
factori educaţionali importanţi care pot lipsi din viaţa tinerilor.
Asigurarea programelor suplimentare înainte şi după orele de şcoală– uneori şcolile oferă
programe, după orele de şcoală, pentru elevii care se pregătesc pentru concursuri/examene sau au
un risc de eşec şcolar riscând corigenţe şi chiar repetiţii etc. Activităţile programate în timpul şi
după orele de şcoală promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătăţească respectul de
sine, capacitatea decizională a copiilor, precum şi nivelul cunoştinţelor privind stilurile de viaţă
sănătoase şi nesănătoase.
Asigurarea îndrumătoarelor şi meditatorilor – unele programe încearcăsă îmbunătăţească
succesul şi respectul de sine al elevilor în dificultate prin folosirea meditatorilor şi a programelor
de îndrumare-eforturi pentru a modela comportamentul potrivit în situaţii individuale .
Utilizarea stimulentelor şi a descurajărilor – alte tactici pentruîncurajarea şcolară a copiilor
defavorizaţi social economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă stimulente
exterioare-recompense pentru prezenţă deosebită şi note bune.

40
REZUMAT
Triada școală-familie-comunitate reprezintă temelia educației, viitorul copilului și al
societății din care face parte. Atunci când cele trei elemente majore din viața unui copil își dau
mâna și formează un parteneriat solid, rezultatele nu pot fi decât benefice pentru toți cei
implicați.
Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a
cadrelor didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al
educaţiei funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge
obiectivele.
Parteneriatul școlii cu familia elevului și comunitate in general, poate fi valorificat în mai
multe moduri:
• folosirea în comun a resurselor :materiale, umane, financiare, logistice, de timp,
informaționale in sprijinul tuturor celor implicați;
• activități / proiecte / programe comune;
• alocarea de resurse din partea comunității către scoală;
• voluntariat si implicare în acțiuni la nivel comunitar;
• testarea nevoilor locale;
• formarea resurselor umane;
• atragerea de resurse către comunitate.
Investițiile în copii nu sunt doar o obligație morală, dar și o prioritate economică; aceste
investiții sunt și cea mai eficientă cale de asigurare a unui progres durabil social, economic și
politic în Europa. Organizarea și implementarea politicilor de eliminare a sărăciei și excluziunii
sociale a copiilor, promovarea bunăstării tuturor copiilor, sunt realizate prin strategii multe –
dimensionale, în conformitate cu anumite principii:
• oportunități egale pentru toți copiii;
• considerarea în primul rând a intereselor copiilor și recunoașterea importanței familiei ca și
instituția care este primar responsabilă de îngrijirea copiilor;
• menținerea unui bun echilibru între politicile universale, axate pe asigurarea bunăstării
pentru toți copiii, dar și a politicilor focusate în mod special pe cei mai dezavantajați;
• focusarea pe prevenirea sărăciei, pe criterii de evaluare a riscurilor, cu o focusare specială pe
categoriile de familii cu copii descrise mai sus ca fiind cu riscurile cele mai mari de a ajunge
în sărăcie;

41
• susținerea investițiilor în copii și familii, evaluarea modului în care politicile îi afectează pe
copiii cei mai dezavantajați și luarea de măsuri necesare pentru a reduce aceste efecte
adverse

42
Bibliografie:
1. Băran – Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura
Aramis Print, Bucureşti, 2004.
2. Bunescu G., Alecu G., Badea D., Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997.
3. Claff Godfrey, Parteneriatul şcoală – familie – comunitate. Ed. a 2-a, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 2007.
4. Marc Marinela ,Relaţia Şcoală – Familie –Comunitate în contextul schimbărilor legislative”.
5. Pop, L. (coord), (2002), Dicționar de politici sociale, București, Ed. Expert.
6. Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România, București, Ed. Expert.
7. www.iccv.ro
8. www.mmssf.ro
9. http://www.tribunainvatamantului.ro/parteneriatul-educational-scoala-comunitate/
10. Child Poverty in the EU, http://www.eurochild.org/en/policy-action/child-poverty-in-the-
eu/index.html.
11. Pop, L, Investiția în Copii - Europa EU Întrerupere ciclului de Reproducere
aDezavantajelor,Un Studiu asupra Politicilor Naționale Raport Național România, 2013.
12. Staiculescu, Camelia https://www.academia.edu/ REZUMATUL LUCRĂRII:
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei Tema
lucrării Școala și Comunitatea locală-parteneriat pentru educație.
13. http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Suport_de_curs_Scoala_si_comunitatea.pdf
14. VELEA, Luciana-Simona, Nicolae Toderaş, Mihaela Ionescu, Participarea elevilor în şcoală
şi în comunitate. Ghid pentru profesori si elevi, TEHNE Centrul pentru Inovare si dezvoltare
în educaţie, Editura Agata, Botoşani, 2006.
15. Cuzneţov Larisa, Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei, Chişinău:CEP USM,
2008.

43
MODUL II. RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE ÎN FORMAREA ȘI
DEZVOLTAREA ELEVULUI

Școala este considerată a doua casă, prima școală este totuși familia....

II.1. Rolul părinților în formarea și educația copiilor

Cu toții știm că educația începe acasă, cu primele noțiuni deprinse de la părinți, cu

primele cuvinte învățate și pronunțate precum părinții noștri, cu primele „apucături” bune,
frumoase sau greșite pe care copilul, un imitator desăvârșit, pornește pe anevoiosul drum al
vieții.
Deci, cât de important este rolul părinților în creșterea și educarea propriilor copii?
Major, am răspunde toți cei responsabili de viața, educația, formarea și viitorul acestor
copii .
- Care este rolul părinților incepând cu primii ani de viață ai copilului?
- Care sunt nevoile de bază ale copilului ?
- Care sunt obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru etapa şcolarităţii ?
Partenerul tradiţional al şcolii este familia. Pentru ca acest parteneriat să devină eficient,
familia trebuie să fie implicată, responsabilizată în educaţia copiilor să dețină în permanență o
legătură cu activitățile școlare. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile
sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi
susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte
grupuri sociale.
Parteneriatul şcoală-familie este fundamentat pe finalităţi primordiale (realizarea unei
personalităţi armonioase, integrare socială, fericire individuală) şi pe obiective comune
(cunoaşterea/autocunoaşterea copilului în vederea alegerii carierei şi pentru optimizarea
demersurilor educative, formarea şi exersarea unor convingeri privind munca, în general şi
învăţătura, în special, formarea şi menţinerea valorilor morale dezirabile, socializare deplină,
planificarea existenţei personale etc.).
Contactul permanent cu şcoala, implicarea sinceră, atât a părinţilor, cât şi a cadrelor
didactice în eficientizarea procesului educativ, stimularea morală a copilului, respectiv efortul de
a crea o imagine de sine pozitivă a acestuia, pot constitui o parte din premisele care să asigure
succesul şcolar al unui copil, dovada unei educaţii de calitate. Din familie copilul își poate alege

44
modelele care vor marca în viitor alegerea profesiei. Că familia este prima „şcoală” a viitorului
cetăţean, este un adevăr indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul
păşeşte pragul şcolii, influenţa familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul
secundar. Între cei doi factori educativi există o strânsă legătură, permanentă, care se realizează
prin diferite forme de colaborare, care nu se cer neapărat spectaculoase, dar care fac parte
integrantă din procesul educaţional.
Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea
copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin
sufletul copilului care am fost.Copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple
de comportament incepând cu primii ani de viață. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară
este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară,
primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv.
Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea
este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi
condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala,
apoi comunitatea. Întreaga activitate didactică este determinată, în mod substanţial, de relaţiile
pedagogice stabilite între profesori şi elevi, între elevi şi elevi, dar şi de relaţiile între familie şi
şcoală, între profesori şi părinţi, între elevi şi părinţi. Atât profesorii cât şi părinţii au acelaşi
interes deosebit faţă de succesul copiilor şi deţin sistemul de legături care să le faciliteze reuşita.
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din
timp, unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa
etnică, religioasă ori politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate
continuă. Familia este un sistem dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se
dezvoltă, evoluează împreună și adaugă elemente care îmbogățesc în permanență viața familială.
Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că „instituția familiei rămâne stabilă” (Băran –
Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul de „familie” nu mai surprinde
realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei schimbări. De-a lungul
timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate, este o formă
de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I,
1998, p. 17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și
competențe sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea

45
didactică. Familia pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii),
emoțional, comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul
le datorează educației primite în familie.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90%
din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia
este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul
obține rezultatele școlare in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare.
Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie
să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare
sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între
familii. Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de
viață ale copilului sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă
disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de
înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod natural, prin imitație și
contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod conștient o serie
abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
• Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi
disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i
vorbească copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în
brațe sau a-i vorbi cu blândețe, putem spune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
• Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a
descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste

46
experiențe care adesea pe el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu
conștientizează acest lucru. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista
cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt
periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.
• Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul
Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută
pe părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente:
abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane,
abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție
de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș
la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile copilului său.
• Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului
De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină
acesta datorită nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.Părintele care nu își
percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui propriile dorințe neîmplinite, va avea
față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative.
Așteptările părinților influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt
realiste, ele pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le
așteaptă și pot fi deci confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la
nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate. În momentul în care
așteptările sunt prea mari, copilului i se va dezvolta teama de eșec, pentru că va ști că nu poate
ajunge acolo unde își dorește părintele.
• Abilitatea de a pune limite copilului
Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se
construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi
respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de
un părinte.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe
acesta să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a
spune „nu” cu autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a
doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din
contră, la unul extrem de timid și foarte temător.

47
 • Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este
aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care
sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales
la copii mici că, imediat ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută
aprecierea părintelui. Totodată, în momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai
multă încredere în sine.
• Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu
copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un
lucru, ce i s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă
propria structură de repartizare a responsabilităților.
Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și de educare a
copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților.
Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele (Irimescu, 2002):
• asigurarea subzistenței și a educației;
• educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;
• dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice,
cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și
comportamentul autonom;
• orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre
societate, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de
situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult;
• transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-
normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și
sociale;
• dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod
adecvat sentimentelor altora;
• controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări.
• Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie
satisfăcute pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima

48
 parte a vieții are efectivă nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l
îngrijească, etc.

Nevoile de bază ale copilului în familie sunt:

• dragoste și securitate;
Această nevoie este permanentă în copilărie și foarte importantă în construirea atașamentului.
De măsura în care va fi satisfăcută nevoia copilului de dragoste va depinde calitatea viitoarelor
relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie reprezintă
condiția dezvoltării unei personalități sănătoase.
• de experiențe noi, de stimulare;
Prin stimulare și experimentare se condiționează dezvoltarea inteligenței copilului. Jocul și
limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc,
copilul explorează lumea, își dezvoltă mecanismele de coping (control) cu situațiile provocatoare
ale realității. Prin aceste experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a
celei externe, impregnată și colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o.
Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații,
evenimente, persoane, obiecte ale realității.
• nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile;
Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în
socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine pozitivă.
Recunoașterea meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu
rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe, cât și pentru a preveni tendința
copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Un copil care este respectat de adulții din jur va
crește cu sentimentul valorii și al respectului de sine și comportamentul său ulterior va fi în
limitele acestui respect.
• nevoia de responsabilități;
Aceasta devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea sa, se dezvoltă
autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să
se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul se mărește și dau copilului sentimentul
libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitățile
și răspunderile care îi revin. În același timp copilul învață regulile, tiparul după care se face un
anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.
• nevoile de bază fiziologice ale copilului;

49
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția
supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor
nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de indivizi
cât și de societate în ansamblu.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și a
unei dimensiuni afective (Stănciulescu, 1996).
Dimensiunea cognitivă presupune însușirea limbajului precum și un prim mod de a înțelege
lumea înconjurătoare;
Dimensiunea afectivă se referă la identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui
(părinți, rude, „altul semnificativ”). Această identificare emoțională are două consecințe majore:
copilul adoptă imaginea acestui „altul semnificativ” cu privire la persoana sa, ajunge astfel la o
anumită imagine despre sine și dobândește astfel primul „eu social”, prima identitate socială, iar
pe de altă parte percepe lumea „filtrată” de părinți, ca fiind unica lume posibilă.
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare. Funcțiile
educative ale familiei au fost sintetizate după cum urmează:
 funcția instituțional formativă, realizată prin influențe directe de tipul răspunsuri la
întrebări, explicații, informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;
 funcția psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinți, dar și prin
discuțiile purtate cu copiii pe marginea anumitor conduite;
 funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea
autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și
sprijin reciproc, conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se
îmbină cu entuziasmul și energia tinerilor;
 funcția cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul
cultural al familiei (Mitrofan, 1991).
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de
influențare importante:
1. reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul
efectuării temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc.);
2. comunicarea cu copilul (schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe, etc.);
3. cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc.).
Contribuția familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, în funcție de
caracteristicile particulare ale familiei respective.

50
 Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are
aceasta cu școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine
intenționați în alegerea unei școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori,
intențiile pozitive sunt sursa greșelilor lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de
pricepere.În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în
familie, în care vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe
structuri de familie alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale,
copii proveniți din mai multe căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu
modelele de identificare pentru copiii lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga
responsabilitate.
Dezvoltarea economică şi socială generală îşi pune amprenta pe dezvoltarea
instituţională şi funcţionarea eficientă a sistemului de orientare şcolară şi profesională. Totodată,
amploarea şi direcţia dezvoltării socio-economice, induce şi un anumit specific naţional, datorat
istoriei domeniului orientării şcolare şi profesionale, faptelor de natură socio-culturală,
realităţilor materiale şi tipurilor caracteristice de nevoi în planul economic şi individual. De
asemenea, nevoile concrete ale pieţei forţei de muncă, dinamica economică (în schimbare rapidă)
nu se pot constitui în criterii unice de referinţă pentru a da o anumită orientare activităţii de
consiliere a carierei indivizilor, ci sunt de luat în considerare, într-o măsură apreciabilă şi
sistemul de valori, motivaţiile şi interesele profesionale ale fiecăruia. De-a lungul timpului au
fost alcătuite, de către specialişti în domeniul psihopedagogiei, diverse strategii menite a orienta
elevii în alegerea profesiunii. Pe lângă aptitudini şi interese, s-a pus problema prejudecăţilor de
origine familială, economică sau socială, a selecţiei brutale la un examen limitat, supus
hazardului, emotivităţii sau inspiraţiei, ajungându-se la concluzia că este necesară o observare
atentă, continuă a copilului, luminată de toate resursele pedagogiei şi ale psihologiei.
Referitor la factorii care influențează decizia de carieră, o primă clasificare îi grupează în
două categorii: factori psihosociali (familia, şcoala, grupul de prieteni, cererea pieţei forţei de
muncă, „moda profesiunilor” şi prejudecăţile legate de unele profesiuni) şi factori individuali
(nivelul intelectual, aptitudinile, motivaţia, trăsăturile dominante de personalitate, aspectul fizic,
precum şi rezultatele şcolare.

Factori psihosociali
Familia este unul dintre cei mai importanţi factori în orientarea carierei, chiar dacă în
ultimele decenii influenţa ei scade. Rolul familiei este de a asigura climatul socio-afectiv de
susţinere, înţelegere, de acceptare, recunoaştere şi apreciere a copilului. Părinţii au nu numai un

51
rol pasiv, de observatori, ci şi unul activ, de a selecta înclinaţiile pozitive de cele negative, de a
orienta copilul către dezvoltarea înclinaţiilor benefice. Din punct de vedere afectiv, gama de
sentimente este variată, de la cele pozitive de acceptare, încurajare, securitate, până la cele
negative de evitare, blamare, răceală sau indiferenţă. Nivelul socio-economic al familiei
influenţează direct sau indirect, conştient sau nu, aspiraţiile profesionale ale copiilor. Pe de altă
parte, părinții trebuie „să se străduiască să modeleze comportamentele, obiceiurile de muncă
responsabile... Răbdarea, disciplina, respectul, munca și punctualitatea sunt obiceiuri asumate în
generațiile anterioare, dar aceste calități sunt prea rare în rândul absolvenților de liceu” (Ford R.
Myers).
Şcoala este considerată un factor principal în orientarea carierei. Rolul şcolii este de a
îmbunătăţi competenţa decizională a elevilor şi de a-i forma pentru carieră. Prin acţiunile de
orientare şi de consiliere a carierei, organizate la nivelul clasei sau al şcolii, elevii pot fi informaţi
despre lumea profesiilor, pot fi ajutaţi să se cunoască mai bine şi să ia o decizie optimă. Fiecare
disciplină de învăţământ, prin cunoştinţele pe care le prezintă subiecţilor educaţionali, oferă o
imagine mai mult sau mai puţin edificatoare pentru domeniul respectiv de activitate. De
orientarea şcolară şi profesională depinde, în primul rând, dezvoltarea deplină a individului, apoi
plasarea justă a individualităţii în angrenajul economic, satisfacţia pe care ar putea să o găsească
în profesiune şi, în sfârşit, buna funcţionare a colectivităţii pentru binele tuturor. Având ca
obiectiv pregătirea pentru viaţa socială, şcoala vizează integrarea diferitelor conduite ale elevilor,
determinându-i pe aceştia să acorde o semnificaţie nouă muncii lor şcolare. Este de dorit ca toţi
profesorii să fie iniţiaţi în psihologia concretă şi mai ales în ceea ce priveşte atitudinea psihologică
necesară pentru a înţelege foarte bine copilul şi problemele sale. În măsura în care se va lua
cunoştinţă de unitatea şi de continuitatea sarcinii de orientare, aceasta va putea să-şi îndeplinească
mai bine frumosul său rol uman pentru viaţa fiecăruia şi pentru ansamblul societăţii.
Grupul de prieteni, grupul de referinţă influenţează opţiunea vocaţională mai ales prin
evaluarea diferitelor tipuri de profesiuni, respectiv a diferitelor imagini de viitor prin prisma
normelor culturale şi a sistemului de valori proprii tinerilor. Dacă cineva alege o profesiune mai
deosebită, câştigă prestigiu în cadrul grupului. Rolul grupului este diferit în funcţie de vârstă.
Cererea pieţei forţei de muncă limitează şi directionează opţiunile vocaţionale ale
tinerilor. Limitarea unor posibilităţi, datorată societății, poate deveni o sursă de frustrare, poate
genera decepţii. Rolul societăţii, pentru a-şi depăşi cele mai multe disfuncţionalităţi, este de a
deveni din ce în ce mai umană, îmbinând cât mai mult criteriile economice cu cele socio-umane.
Exigenţa omenească simplă cere ca toţi indivizii să primească o formare cât mai completă,
orientării revenindu-i sarcina de a armoniza necesităţile individului cu cele ale societăţii.

52
Educatorii şi orientatorii trebuie să ţină seama, în acelaşi timp, de posibilităţile individului şi de
exigenţele economico-sociale.
„Moda profesiunilor” şi prejudecăţile legate de unele profesiuni determină într-o
anumită măsură alegerea unei cariere. Aceste fenomene au efecte negative asupra procesului de
orientare a carierei, distorsionând interesele şi opţiunile tinerilor sau ale părinţilor. Prejudecăţile
legate de unele profesiuni duc de asemeni la îngrădirea spectrului posibilităţilor și pierd din
vedere interesele, valorile și trăsăturile de personalitate ale adolescenților.

Factori individuali
Nivelul intelectual are un rol selectiv în orientarea vocaţională: la carierele care necesită
un nivel intelectual superior pot aspira în mod real doar tineri cu capacităţi intelectuale ridicate.
De obicei tinerii inteligenţi ajung mai devreme la maturitate vocaţională.
Aptitudinile pot înlesni orientarea vocaţională, dar identificarea şi evaluarea lor necesită o
bună autocunoaştere şi informaţii suficiente despre lumea carierelor. Psihoprofesiogramele
cuprind factorii aptitudinali strict necesari şi auxiliari. Lipsa unor aptitudini speciale pot fi
apreciate ca o contraindicație. Rolul aptitudinilor generale în orientarea profesională creşte
datorită mobilităţii profesionale (sunt utile în mai multe domenii de activitate).
Motivaţia are, de asemenea, o importanță deosebită. Sunt importante mai ales trebuinţele
de stimă şi statut şi trebuinţele de autorealizare. Acestea motivează orientarea vocaţională,
precum şi interesul pentru carierele care le pot satisface. La baza intereselor profesionale pot sta
şi anumite impresii, experienţe personale. Idealurile şi concepţia despre lume şi viaţă
influenţează şi ele opţiunea vocaţională a tânărului.
Trăsăturile dominante de personalitate au un rol deosebit mai ales în realizarea
identificării cu cariera aleasă, condiţie a succesului profesional. Sunt importante: tipul de
personalitate (introvesie- extraversie), independenţa, rezistenţa la eşec, spiritul de iniţiativă etc.
Aspectul fizic este un alt factor individual ce influențează alegerea profesiei. Anumite
atribute fizice sunt esenţiale pentru unele profesiuni. Statura mică împiedică un bărbat sau o
femeie să intre în forţele poliţiei, o persoană scundă este cerută pentru meseria de jocheu.
Dizabilitățile fizice, de asemenea, impun limitări în felul muncii pe care o poate alege un
adolescent.
Rezultatele şcolare pot fi criterii de selecţie pentru anumite forme de învăţământ,
influenţând astfel opţiunea profesională. Acest factor are şi o influenţă indirectă asupra orientării
vocaţionale, pentru că, de multe ori, elevul este apreciat şi apoi orientat doar pe baza unor
rezultate la diverse obiecte de învățământ.

53
 O altă clasificare grupează factorii care influențează decizia de carieră în factori interni
și factori externi.

Factorii interni care influențează decizia de carieră sunt:

- cunoștinţe despre sine – interese, valori, deprinderi şi caracteristici de personalitate; ele sunt
rezultatul procesului de autocunoaştere şi reprezintă unul dintre reperele cele mai importante
în alegerea unei cariere; cu cât cunostinţele despre sine sunt mai exacte, clare şi bine
structurate, cu atât deciziile de carieră vor fi mai uşor de luat, mai stabile în timp şi mai
apropiate de decizia optimă; distorsiunile şi informaţiile incomplete despre sine (de exemplu:
subestimarea sau supraestimarea propriilor abilităţi) acţionează ca obstacole în procesul
alegerii carierei;
- cunoștinţe despre alternativele educaţionale şi ocupaţionale–sunt rezultatul
comportamentului explorator manifestat de elevi în vederea obţinerii informaţiilor despre
alternativele educaţionale şi profesiile de interes; o alegere informată presupune existenţa unei
baze de informaţii; datorită expunerii nesistematice la informaţii legate de alternativele
educaţionale şi ocupaţionale, cunostinţele adolescenţilor în acest domeniu sunt fie
fragmentare şi lacunare, fie inexacte şi stereotipe şi constituie bariere în luarea unor decizii
optime;
- abilităţile decizionaleinclud: capacitatea de a defini clar şi coerent problema de carieră;
capacitatea de a relaţiona cunostinţele despre sine cu cele despre ofertele educaţionale şi
ocupaţii; capacitatea de a analiza alternativele luate în calcul şi încrederea în abilitatea proprie
de a selecta opţiunea cea mai potrivită pentru sine; abilitatea de a elabora şi urma un plan de
implementare a deciziei luate; abilităţi de monitorizare şi reglare a acţiunilor întreprinse şi a
strategiilor decizionale utilizate.

Factorii externi care influenţează decizia de carieră sunt:

- părinţii–facilitează deciziile de carieră şi dezvoltarea carierei copiilor prin: disponibilitatea de
a acorda suport pe parcursul procesului decizional; oferirea unui feedback în legătura cu
alternativele de carieră; acordarea autonomiei în alegerea carierei; acceptarea opţiunilor
copiilor; expectanţe realiste legate de carieră; oferirea unor modele pozitive de comporatment
legate de alegerea şi dezvoltarea carierei;

54
- modelele de carieră–sunt, de regulă, persoane semnificative din anturajul copiilor, din mediul
familial sau personaje promovate prin intermediul mass-media; copiii care beneficiază de
modele pozitive de carieră dezvoltă o anumită „maturitate vocaţională”;
- grupul de prieteni(peer-group) – influenţează decizia de carieră prin expunerea adolescentului
la valorile grupului;
- structura oportunităţilor–oportunităţile se referă la posibilităţile materiale şi financiare,
resursele informaţionale şi de formare existente, situaţiile şi activităţile de învăţare care
constituie mediul de creştere şi dezvoltare al copiilor.
Raportată la mediul ocupațional și profesional, imaginea de sine se traduce în cerințe și
așteptări legate de muncă și profesie fiind numită identitate vocațională. Identitatea profesioanlă
îmbină cunoștințele legate de propriile interese, valori, abilități și competențe, cu preferința
pentru un anumit tip de activități și stiluri de muncă. Caracteristicile de personalitate reprezintă și
ele unul dintre aspectele importante pentru deciziile privind cariera, dar trebuie coroborate cu
informațiile despre celelalte aspecte relative pentru carieră (interese, abilități, valori).
Valorile sunt concepte abstracte despre ceea ce un individ, comunitate, societate crede
că este bun, corect şi plăcut. Ele asigură contextul în cadrul căruia normele sociale sunt stabilite
şi explicate, dar și baza pe care judecăm acţiunea socială, prin aceasta dând formă alegerilor pe
care le facem. Valorile stau la baza formării atitudinilor, a procesului de luare a deciziei şi
influenţează puternic comportamentul. Diferenţa dintre indivizi nu este legată atât de valorile pe
care le au, cât de valoarea pe care o consideră ei cea mai importantă. Oamenii cu un puternic
sistem de valori au direcţie şi ţel în viaţă. Comportamentul lor este uşor de înţeles pentru că
valorile pătrund în tot ceea ce fac. Beneficiile unui puternic sistem de valori nu întârzie prea mult
dar, ca să apară, persoana trebuie să se conducă într-adevăr după valorile pe care le declară şi să
le susţină prin acţiuni coerente în toate domeniile vieţii sale. Numai în acest fel ele vor deveni
valori fundamentale. Valorile intră uneori în conflict cu obiectivele pe termen scurt. Menţinerea
direcţiei în viaţă cere respectarea valorilor chiar cu preţul sacrificării avantajelor pe termen scurt.
Chiar dacă păstrarea valorilor înseamnă în unele situaţii dezavantaje pe termen scurt, pe termen
lung un comportament consecvent duce la dezvoltarea performanţelor. Valorile nu sunt în mod
necesar statice. Schimbarea mediului poate necesita un nou set de valori, astfel că ele se pot
schimba în decursul timpului. Buna înţelegere a propriilor valori permite luarea unor decizii în
concordanţă cu lucrurile în care credem. În acelaşi timp ne ajută să rezistăm presiunilor
exercitate de valorile şi comportamentul celorlalţi.
Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Orientările globale, nediferenţiate, situative şi fluctuante, oscilante, facultative nu pot
55
fi considerate ca fiind interese ci cel mult, un început de cristalizare a acestora. Ele sunt tendinţe,
preferinţe spirituale, atracţii irezistibile ale individului centrate pe un obiect fizic, o persoană sau
o activitate, fără a viza foloase materiale sau avantaje. Un autor le-a definit ca fiind ,,tendinţa de
a ne ocupa de anumite obiecte, de a ne plăcea anumite activităţi’’. Interesele sunt formaţiuni
motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele deoarece implică organizare, constanţă
şi eficienţă. În structura lor psihică intră elemente cognitive, afective şi volitive. Există interese
generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi ex-profesionale (de timp liber). Cea
mai răspândită clasificare este cea în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă
(tehnice, ştiinţifice, literar-artistice, sportive, etc.). Paleta largă şi variată a intereselor unei
persoane este şi un semn distinctiv al maturizării sale, a extensiei Eului său. Principala sarcină a
activităţii instructiv-educative nu este exploatarea intereselor, ci formarea lor. La elevi se poate
urmări cum evoluează interesele de la faze incipiente, trecând prin oscilaţii, până la stabilizarea
lor. Determinarea intereselor şi a evoluţiei lor trebuie să nu fie limitată la înregistrarea
preferinţelor de cunoaştere, ci să ţină seama şi de activitatea efectivă, desfăşurată mai ales în
timpul liber şi de asemenea să testeze şi posibilităţile operatorii necesare pentru cunoaştere în
domeniul respectiv. Interesul poate să se reducă la tendinţa de informare cu asigurarea
înţelegerii, dar poate să se ridice la nivelul de interes ştiinţific, care presupune explorare, căutare
a esenţialului, explicarea fenomenelor şi deci formularea de probleme şi experimentare.
Se consideră că personalitatea este o variabilă determinantă în alegerea și adaptarea
carierei. Termenul personalitate îşi are originea în cuvântul latin persona care înseamnă mască.
Era vorba despre masca pe care o purtau actorii în teatrul antic şi care permitea spectatorului să
înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă. La fel, personalitatea unui individ,
percepută de ceilalţi, le permite acestora din urmă să înţeleagă actele individului şi să îi prevadă
comportamentele viitoare. Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Personalitatea,
ca organizare distinctă a structurilor de adaptare la mediu, nu este formată la naştere, dar se poate
spune că începe la naştere, iar procesul devenirii ei continuă de-a lungul întregii vieţi sub
influenţa unui cumul de factori. Ereditatea joacă un rol important în conturarea personalităţii. În
acelaşi timp, personalitatea se formează în contextul relaţiilor interpersonale şi sociale, știut fiind
faptul că omul este o fiinţă bio-psiho-socială. Dacă personalitatea este potrivită cu viitoarea
profesie a adolescenților, satisfacțiile profesionale nu vor întârzia să apară. Este important ca
adolescenții să-și cunoască aceste caracteristici personale pentru ca în demersul de orientare a
carierei să relaţioneze cât mai bine posibilităţile proprii cu cerinţele unei ocupaţii.
Pentru obținerea de informații privind deciziile de carieră și cunoașterea mediului
profesional este necesară declanşarea unui comportament explorator prin care adolescentul să

56
investigheze diverse medii ocupaţionale şi să cunoască mai multe posibilităţi de carieră. În acest
sens, se pot folosi mai multe modalităţi de explorare: observația, interviul cu personae angajate
în activități de interes pentru adolescent, consultarea diverselor materiale scrise, precum și
experimentarea diverselor activități prin voluntariat și reflectarea asupra reacțiilor personale la
aceste experiențe. Pentru ca efectul formativ să fie vizibil, este bine ca toate aceste activități să se
desfășoare pe toată perioada liceului, nu doar în anii terminali. Contactul nemijlocit al elevilor cu
patroni, diferiţi alţi angajatori, manageri ai unităţilor de toate tipurile (economice, culturale, de
servicii), angajaţii înşişi, reprezentativi pentru anumite domenii profesionale, se vor dovedi
experienţe de comunicare interpersonală benefice pentru ambele părţi ale pieţei muncii:
angajatori şi viitori solicitanţi de locuri de muncă). Uneori sfaturile venite din partea acestora pot
fi greşite sau unilaterale, însă elevii pot învăţa şi din acestea cum să aleagă în cazul unor
conflicte de interese, informaţii sau de valori.
În concepţia Florindei Golu (2010, p. 1) familia reprezintă „mediul principal de
dezvoltare a unui copil, matca în care copilul îşi dezvoltă personalitatea, afectivitatea şi, în
acelaşi timp, este rampa de lansare în societate, fiind astfel un factor foarte important în formarea
şi viitorul individului matur”. Familia există de timpuriu şi este văzută ca o formă de asociere
umană, cu implicaţii fundamentale pentru individ şi pentru societate.
Murdock (1949) consideră familia ca fiind: „grupul social al cărui membri sunt legaţi
prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub aspect
economic şi au grijă de copii” (apud. Golu, 2010). În sens restrâns, familia este un grup social
format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
Părinţii joacă un rol important în orientarea carierei copiilor lor. Experienţa personală
pozitivă a părinţilor, cât şi aspiraţiile lor nerealizate sunt transferate sau impuse copiilor în sensul
îndrumării acestora spre o anumită carieră. Mai mult decât atât, această situaţie poate fi o sursă
de conflict între părinţi şi copii, dar şi între părinţi şi profesori sau consilieri şcolari, acest lucru
întâmplându-se îndeosebi în cazul în care copilul are altă alegere sau este îndrumat să abordeze o
altă filieră şcolar-profesională decât cea spre care aspiră părinţii sau profesorii.
Modelele care au circulat în familie legate de muncă sau activităţile profesionale sunt
preluate de cele mai multe ori de către copii. Acest lucru contribuie la conturarea alegerilor
proprii ale unui tânăr. Mai mult decât atât, părinţii cu atitudini autoritare, sau din contră, cei
indiferenţi, contribuie în diferite grade la alegerea carierei.
De cele mai multe ori, părinţii îşi supraevaluează copiii, aspect pozitiv, dacă nu se
depăşeşte o anumită limită, impunându-le trasee educaţionale şi direcţii în plan profesional la
care aceştia din urmă nu aderă cu toată convingerea sau vor avea rezultate mediocre. Acel lucru

57
se va răsfrânge şi asupra satisfacţiei şi reuşitei lor ulterioare în muncă. Neînţelegerile dintre
părinţi cu privire la viitoarea profesie a copiilor influenţează alegerea pe care aceştia o fac, în
sensul că se va contura cu greu, gradul de aderare va fi mai mic, iar concretizarea opţiunii
ezitantă şi lipsită de entuziasm. Prin urmare, este necesară consilierea copiilor, poate chiar şi a
părinţilor, prin tehnici specifice activităţii de consiliere (Lease & Dahlbeck, 2009).
Deseori, părinţii transferă copiilor insatisfacţiile lor profesionale, dar şi stereotipurile cu
privire la muncă sau propriile aspiraţii nerealizate. Acest fenomen poate avea efecte negative în
alegerea şi urmarea unei cariere dorite de aceştia. Dacă atunci când sunt la liceu, copiii tind să
ţină cont de dorinţa părinţilor în ceea ce priveşte urmarea unei filiere şcolare sau profesia
viitoare, atunci când ajung la facultate, părerile părinţilor contează mai puţin. În majoritatea
cazurilor, criteriile pe care părinţii le au în vedere în influenţarea alegerii profesionale a copiilor
se îndreaptă spre siguranţa şi viitorul profesional pe piaţa muncii, durata studiilor pentru a ajunge
să profeseze efectiv în acel domeniu, costurile financiare pentru taxele de formare a tinerilor,
avantajele materiale neaşteptate, cât şi poziţia socială oferită de profesie sau potenţialele riscuri
ale muncii.
Cercetătorii au studiat influenţa părinţilor şi a familiei în alegerea carierei şi dezvoltării
profesionale a copiilor. Studiile au demonstrat existenţa legăturilor dintre dezvoltarea carierei şi
factori cum ar fi statutul socio-economic, nivelul de educaţie şi locul de muncă al părinţilor şi
mediul cultural. Această astfel de cercetare se bazează pe Teoria ataşamentului, care sugerează
că relaţiile apropiate oferă experienţe de securitate ce promovează explorarea şi asumarea de
riscuri (Ketterson & Blustein, 1997) şi Teoria învăţării sociale, care vede „experienţele timpurii
ca pe o bază pentru dezvoltarea eficienţei fiecăruia în carieră, a intereselor, precum şi a
obiectivelor de carieră şi a opţiunilor pe tot parcursul vieţii” (Altman, 1997, p. 241, apud. Kerka,
2000).
Un studiu realizat de Smithson (1999, apud. Beauregard, 2008) sugerează faptul că
alegerile profesionale ale tinerilor sunt influenţate de modul în care aceștia îşi prioritizează
rolurile profesionale şi familiale, evidențiindu-se tendinţa de a pune o valoare mare atât pe locul
de muncă, cât şi pe familie, mai degrabă decât pe una sau pe cealaltă. Aceste atitudini carieră-
familie prezintă dovezi ale influenţei factorilor legaţi de familia de origine. Elevii de liceu care
au exprimat o atitudine pozitivă faţă de o structură tradiţională a familiei, cu o mamă gospodină
şi un tată angajat, au mai multe şanse să fi crescut ei înşişi într-o astfel de familie (Sanders et al.,
1998). Acest lucru are implicaţii clare pentru importanţa constantă a preocupărilor muncă-
familie în alegerea unei cariere.

58
 În plus faţă de influenţa familială asupra preferinţelor individuale pentru îmbinarea
vieţii profesionale şi de familie, cercetările arată că alegerile ocupaţionale făcute de părinţi pot
exercita o influenţă directă asupra alegerilor de carieră ale copiilor lor. Influenţa familiei asupra
alegerii carierei se poate manifesta şi inconştient. Conform teoriei psihanalitice, moştenirea
familială joacă un rol important în alegerea unei profesii. Indivizii vor avea tendinţa de a alege o
ocupaţie care să le permită să satisfacă unele nevoi care nu le-au fost îndeplinite în copilărie şi să
realizeze visele pe care i le-au transmis familiile lor (Pines & Yanai, 2001).

Rolul stilului parental

Roe, un teoretician timpuriu, a propus ideea conform căreia experienţele din copilăria
timpurie joacă un rol indirect în modelarea comportamentului de mai târziu în carieră (Brown,
Lum, & Voyle, 1997). Ea sugerează faptul că relaţiile părinte-copil influenţează orientările de
personalitate şi dezvoltarea nevoilor psihologică; interesele şi opţiunile vocaţionale sunt câteva
dintre modalităţile în care indivizii încearcă să satisfacă aceste nevoi.
Stilul parental influenţează într-o mare măsură comportamentul şi valorile copilului.
Sunt evidenţiate patru stiluri parentale: Indulgent (permisiv, neexigent, nerestrictiv); Autoritar
(extrem de solicitant şi exigent, dar nu şi receptiv ); Protectiv (exigent dar şi receptiv); Indiferent
(cu o implicaţie foarte scăzut).
Stilul protectiv balansează exigența cu suportul emoţional şi recunoaşterea autonomiei
copiilor. Studiile au asociat acest stil cu încrederea în sine, persistenţa, competenţa socială,
succesul academic, şi dezvoltarea psiho-socială. (Bloir, 1997; Stocare & Brandt, 1999, apud.
Kerka, 2000). Deşi stilul autoritar este asociat cu succesul şcolar, presiunile de confirmare şi
îndeplinire a aşteptărilor parentale cu privire la educaţie şi carieră poate cauza o discordanță între
individ şi cariera aleasă, precum şi distanţarea de familie sau scăzută sănătate mintală. (Way &
Rossmann, 1996, apud. Kerka, 2000). Familiile cu părinţi neimplicaţi (sau inactivi) sunt
caracterizate ca fiind incapabile să funcţioneze bine, fie pentru că acestea nu pot stabili limite, fie
pentru că nu urmăresc activităţi care să implice locuri sau persoane din afară familiei. Acest
lucru face mult mai dificil pentru un copil să-şi dezvolte auto-cunoaşterea sau să diferenţieze
propriile sale obiective în carieră, de obiectivele părinţilor (apud. Kerka, 2000).

Funcţionarea familiei şi dezvoltarea în carieră

Modul de funcţionare al unei familii este un concept mai larg, ce cuprinde anumiţi
factori: suportul şi îndrumarea parentală, mediul de influenţa negativ sau pozitiv, modul de
interacţionare între membrii familiei. Modul de funcţionare a familiei are o influenţa mult mai

59
puternică în dezvoltarea carierei decât alte structuri familiale (dimensiune, ordinea naşterilor,
numărul de părinţi) sau decât educaţia şi statutul profesional al părinţilor (Fisher & Griggs, 1994;
Trusty, Watts, & Erdman, 1997, apud. Kerka, 2000)
Sprijinul şi orientarea parentală pot cuprinde atât sugestii specifice cu privire la cariera
sau educaţie, cât şi o experienţe care indirect sprijină dezvoltarea unei carieri precum: vacantele
în familie, furnizarea de resurse cum ar fi cărţi, modelarea unor roluri de munca plătite sau
neplătite (Altman, 1997, apud. Kerka, 2000). Lipsa sprijinului, încurajărilor şi îndrumării pot
conduce la incapacitatea de a dezvolta şi urmării un anumit ţel în carieră. Lipsa sprijinului poate
lua totodată şi forma unui conflict, atunci când un părinte pune presiune asupra copilului pentru
alegerea unui anumit tip de carieră sau ameninţă cu retragerea sprijinului financiar şi emoţional.
(Kerka, 2000)
Modul de funcţionare al familiei include totodată şi răspunsul la anumite circumstanţe,
precum: alcoolismul, instabilitatea maritală, îmbolnăvirea sau decesul unui membru al familiei.
Uneori, o persoană poate răspunde la o situaţie stresantă sau dificilă luând decizii pripite legate
de alegerea carierei, într-o încercare de a evada sau de a supravieţui. Pe de altă parte,
evenimentele critice din viaţa, ar putea împinge către o orientare mai bună, mai clară în carieră
şi în viaţă (Fisher & Griggs, 1994, apud. Kerka, 2000).

Rolul parteneriatelor educaţionale şcoală-familie-comunitate nu îmbracă doar acele forme

tradiţionale prin care şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la
domiciliul elevilor, corespondenţa cu părinţii, lectoratele pedagogice, vizite, activități
extrașcolare, ci implicarea părinţilor prin activități concrete la nivel de școală.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o
unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Ea concepe cele
două instituţii sociale exprimându-se în schimburi de opinii şi în discuţii, iar atunci când este
vorba de decizii, păstrându-şi fiecare identitatea şi aportul specific. Raporturile active ale
familiei cu şcoala sunt stimulate de apariţia unor importante mize familiale ale şcolarităţii:
instrumentale, statutare, afective şi culturale. Numeroase cercetări pun în evidenţă preocuparea
părinţilor pentru viitorul economic al copiilor lor, pentru plasarea acestora în câmpul muncii pe o
poziţie convenabilă din punctul de vedere al stabilităţii şi nivelului veniturilor ori a condiţiilor de
muncă.
Majoritatea părinţilor, inclusiv cei aparţinând claselor sociale defavorizate, se dovedesc a
fi departe de a accepta ideea lipsei lor de competenţă şi de a ceda integral prerogativele lor
educative şcolii. Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii

60
despre copiii lor. Ei pot da informaţii preţioase despre problemele, crizele de creştere, dorinţele,
aşteptările, neîncrederile, pasiunile elevilor.
Familiile, în societatea modernă, se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiție
crescută pentru obținerea atenției din partea copiilor lor, precum și cu poveri economice, care
forțează tot mai mulți părinți să lucreze în afara căminului și limitează serios timpul pe care
aceștia îl petrec cu copiii lor. Se știe că nu de puține ori se înregistrează o lipsă de comunicare
între școală și familii și că, adesea, practicile școlare eșuează în a veni în întâmpinarea nevoilor
multor familii de elevi.
Școlile pot, și chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependențe. Părinții se
întorc către școală pentru a fi îndrumați. Când cadrele didactice și conducerea școlii sunt dornici
să-i atragă pe părinți, atunci rezultatele copiilor se îmbunătățesc.
Familiile trimit copiii la școală, acolo unde speră ca ei să-și dobândească instrumentele
necesare pentru a reuși în viață. Școlile preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde
presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța. Cercul
acesta în care casa și școala își împart acțiunea asupra capacității copiilor, este unul ce a fost
considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor de orice natură.
Majoritatea instituțiilor educaționale au un grup formal de legătură școală – familie, fie că este
comitetul de părinți, consiliul școlii sau „camera părinților”. Relațiile sunt denumite diferit:
„implicare parentală”, „parteneriat”, „relație școală-familie”, dar toate reprezintă convingerea că
dacă adulții – în cadrul celor două instituții, comunică și colaborează, atunci cei care vor avea de
câștigat sunt numai și numai copiii.
Părinţii şi cadrele didactice pot crea diferite parteneriate, angajându-se în activităţi
comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute, desfăşurând
proiecte de curriculum colaborativ, participând împreună la diverse activităţi de luare a deciziei.
Pornind de la premisele că educaţia reprezintă „acţiunea de transformare în sens pozitiv şi
pe termen lung a fiinţei umane” şi că factorii devenirii personalităţii sunt ereditatea, mediul,
educaţia şi autoeducaţia, putem spune că eficienţa şcolii, ca modelatoare a personalităţii în
devenire, poate creşte uimitor de mult prin cooperarea între şcoală şi familie. Aşadar, nu
întâmplător ne-am gândit că o activitate de acest gen va fi oricând privită cu interes atât de
părinţi, cât şi de cadrele didactice.
Realitatea cotidiană şi statisticile conturează tabloul unei societăţi în suferinţă. Sănătatea
fizică şi psihică a copiilor şi tinerilor se află în pericol. Familia, şcoala, anturajul şi
audiovizualul, cele patru medii de viaţă curente ale copilului, înregistrează un declin în planul
valorilor pedagogice. În această societate colaborarea şcolii cu familia constituie un element

61
esenţial în procesul educaţional. Că familia este prima „şcoală” a viitorului cetăţean, este un
adevăr indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul păşeşte pragul
şcolii, influenţa familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul secundar. Între cei doi
factori educativi există o strânsă legătură, permanentă, care se realizează prin diferite forme de
colaborare, care nu se cer neapărat spectaculoase, dar care fac parte integrantă din procesul
educaţional.
Parteneriatul şcoală-familie este fundamentat pe finalităţi primordiale (realizarea unei
personalităţi armonioase, integrare socială, fericire individuală) şi pe obiective comune
(cunoaşterea/autocunoaşterea copilului în vederea alegerii carierei şi pentru optimizarea
demersurilor educative, formarea şi exersarea unor convingeri privind munca, în general şi
învăţătura, în special, formarea şi menţinerea valorilor morale dezirabile, socializare deplină,
planificarea existenţei personale etc.). Contactul permanent cu şcoala, implicarea sinceră, atât a
părinţilor, cât şi a cadrelor didactice în eficientizarea procesului educativ, stimularea morală a
copilului, respectiv efortul de a crea o imagine de sine pozitivă a acestuia, pot constitui o parte
din premisele care să asigure succesul şcolar al unui copil, dovada unei educaţii de calitate.
Rata învățării crește și se menține ridicată în situațiile în care părinții se implică în
sprijinirea copiilor prin diverse activități acasă. Părinții care participă la programele educaționale
inițiate de școală vor putea aprecia mai bine abilitățile și aptitudinile copiilor, problemele și
posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării. (Ciolan L.) Prin activitatea în
parteneriat cu părinții, cadrul didactic își asigură un sprijin în propria activitate. Învățându-i pe
părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacțunile și relațiile dintre părinți și
copii. Prin cooperare reală și comunicare cu părinții, școala pune bazele unei unități de decizie și
acțiune între cei doi factori. De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor
problemă, a conflictelor posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului. Pe de o parte,
familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care
decurg din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie. Una din însuşirile
caracteristice psihologiei părinţilor este năzuinţa de a-şi vedea copii mari, bine instruiţi şi bine
formaţi pentru viaţă. Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului pe care îl joacă părinţii
în viaţa socială, dar şi în viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un grad mai mare
de conştientizare. (Păun E.)

Obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru etapa şcolarităţii sunt:

• asumarea de către părinţi a rolului de colaborator activ al şcolii;
• cunoaşterea cerinţelor specifice şcolii;

62
• creşterea condiţiilor necesare activităţii de învăţare continuă;
• asigurarea unităţii de cerinţe, în procesul de formare şi consolidare a comportamentelor
specifice, prin instrucţie şi educaţie de tip şcolar;
• controlul îndeplinirii sarcinilor şcolare;
• controlul respectării programului zilnic;
• crearea condiţiilor necesare extinderii capacităţii de cunoaştere prin mijloace adiacente:
cărți, reviste, expoziţii, teatru, radio-tv., site-uri educaționale, excursii, etc;
• consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate, în relaţiile cu mediul social;
• •crearea condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor artistice şi sportive.(Vrășmaș E. A.)

În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare
a acestei relaţii sunt :
• Şedinţele cu părinţii;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii;
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
• Voluntariat;
• Consilierea părinților
• Asociațiile de părinți

Printre diferitele efecte pozitive ale implicării părinților în dezvoltarea şi educaţia

copiilor se regăsesc:
• note mai mari;
• abilităţi îmbunătăţite de scriere şi citire;
• rată de prezenţă la şcoală mai bună;
• mai puţine probleme comportamentale.
Din acest motiv, implicarea părinţilor reprezintă o modalitate de a ajuta copiii în tranziţia
acestora prin adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative (Griffin şi Galassi, 2010). Pe de altă
parte, există şi autori care şi-au manifestat dubiile referitor la fezabilitatea unor astfel de
parteneriate. Cercetătorii, mai ales sociologii care se ocupă cu definirea relaţiilor de putere, sunt
reticenţi în a înţelege parteneriatul ca atare, considerându-l drept o iluzie (Cankar şi Deutsch,
2009, apud Griffin şi Galassi, 2010).
În aceste situaţii, cadrul teoretic este definit de următoarele aspecte:

63
• părinţii cu venituri mici participă mai puţin la activităţi în şcoli decât cei cu venituri mai
mari. Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici sugerează că şcolile trebuie să
dezvolte o nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi (Cankar şi Deutsch, 2009, apud
Griffin şi Galassi, 2010);
• alţi teoreticieni susţin că istoria parteneriatului nu este doar o istorie evolutivă a lărgirii
participării; parteneriatele implică o dublă relaţie de punere în legătură a modelelor de
guvernare ale statului şi societăţii civile cu principiile acţiunii individuale (Karila şi
Alasuutari, 2012).
• Cercetările modelelor Epstein şi Sanders (1998, apud Epstein şi Van Voorhis, 2010) au
sugerat că parteneriatul depinde de tipul de programe pe care şcolile le dezvoltă pentru
implicarea părinţilor și au confirmat faptul că şcolile care au creat programe de parteneriat
foarte bune au putut implica în mod productiv în educaţia copiilor, părinţi din toate mediile,
indiferent de statutul socio – economic, mediul de viaţă şi numărul de membri ai familiei
(Cankar şi Deutsch, 2009, apud Griffin şi Galassi, 2010

„Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dǎruit societǎţii.”

Nicolae Iorga

În vederea creǎrii condiţiilor optime pentru dezvoltarea copiilor este necesar ca şcoala,
familia si comunitatea sǎ preia responsabilitǎţile diferitelor atribuţii pe parcursul stadiilor de
dezvoltare ale copiilor. Privind aceastǎ tema într-o viziune mai apropiatǎ de problemele cu care
se confruntǎ România în prezent, intrarea în Uniunea Europeanǎ , afirmǎm cǎ Miniştrii europeni
ai Educaţiei insistă asupra necesităţii ca şcolile să adopte , în educaţia civică democratică un
demers bazat pe coerenţă şi durată. Această “ucenicie” ar trebui să înceapă la o vârstă fragedă şi
să utilizeze pe deplin posibilităţile oferite de programele şcolare şi de activităţile extraşcolare
inclusiv contactele cu organizaţiile pentru drepturile omului. Cum planul şi modul de organizare
al şcolii pot constitui un important element al educaţiei sociale a elevilor , unităţile şcolare ar
trebui să constituie comunităţi democratice care să creeze ocazia dialogului şi participării atât
pentru elevi cât şi pentru părinţi, manifestând consideraţii şi respect pentru toţi membrii lor.
Misiunea educaţiei civice constă în dezvoltarea spiritului democratic , în stimularea iniţiativei,
participării active şi responsabile a cetăţenilor la viaţa politică . Şcoala şi familia sunt cei doi
piloni de rezistenţă ai educaţiei , iar între aceştia şi comunitate , mediul extraşcolar şi
extrafamilial , pendulează copilul. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin ,

64
ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general
în viaţa socială.
Argumentele ce vor fi prezentate în continuare vor evidenţia modul în care cele douǎ
tipuri de educaţie , formalǎ şi informalǎ, contribuie la formarea individului din toate punctele de
vedere, moral, social, psihologic etc, astfel luând naştere adevǎrate parteneriate , şcoalǎ-familie,
familie-comunitate, şcoalǎ- comunitate.
Încǎ de la o vârstǎ fragedǎ, copilul ia contact cu educaţia informalǎ: familia, media,
grupul de prieteni, oricine exercitǎ o influenţǎ educaţionalǎ neintentionatǎ sau neorganizatǎ. In
ceea ce priveşte rolul familiei, Andre Berge spunea că ” Mediul familial îl satisface pe copil în
măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare , adică în măsura în care este un mediu
afectiv şi protector , dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se
construiască pe sine , să se situeze în raport cu ceilalţi efectuând , fără pericol , primele sale
experienţe sociale şi sentimentale “. Astfel , descoperim cǎ familia are anumite funcţii foarte
bine delimitate şi anume:
• Funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi creşterea
copiilor , condiţie primordială a existenţei societăţii . Capacitatea fiinţei umane de a avea
urmaşi este singura ei revanşă asupra morţii . Funcţia socială prin care familia conferă
individului sentimentul de siguranţă , îl ajută să depăşească obstacolele , să dobândească
echilibrul emoţional . În familie , copilul gǎseşte cǎldura sufleteascǎ, dragostea, de care are
atâta nevoie.
• Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi dezvoltării
membrilor familiei .
• Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea
limbii , a obiceiurilor , a modelelor comportamentale , urmaşilor ei . În familie , copilul
învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi , depinde de un anumit mod de viaţă , vine în
contact cu valorile şi normele societăţii . Familia joacă un rol important în educaţia civică a
copiilor .
• Funcţia culturală care , deşi stă la baza procesului de educare a copiilor , ea nu trebuie
confundată cu funcţia educativă şi are ca finalitate integrarea eficientă a individului în
societate , dar urmăreşte şi crearea de individualităţi bine pregătite care să aducă o
contribuţie maximă la transformarea şi progresul societăţii.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului , care este
urmărit atât în familie , cât şi în şcoală , astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de
educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.

65
 În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune tot mai mult
implicarea cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali
interesaţi de educaţie . Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în
clasă , ci presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora ,
desfăşurând o muncă de dezvoltare , de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru
didactic – părinte presupune , printre altele , o ascultare activă , implicarea familiei în acţiunile
extraşcolare ale copilului , cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Altfel spus, şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau
tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare
şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea
individuală şi colectivă .
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin:
 activităţi de informare şi consiliere a părinţilor , care pot fi zilnice după orele de curs,
 vizite la domiciliu de câte ori e nevoie,
 adunările comune părinţi – elevi ,
 întruniri ale comitetului de părinţi pe clase, comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare
cu antetul şcolii) , prin e-mail sau telefon .
În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului (interesaţi sau
dezinteresaţi de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil) cadrul didactic parcurge o serie de
etape menite să optimizeze relaţia şcoală-familie:
• Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale evitând în cazul celor cu copii –
problemă prezentarea în cadrul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi absenţelor. Este evident
faptul cǎ în momentul în care va prezenta situaţile şcolare ale unor copii “problemǎ”, aceştia
din urmǎ vor avea de suferit datoritǎ umilinţei pricinuite pǎrinţilor, în unele cazuri
ajungându-se la cazuri violente. In aceste cazuri, cadrul didactic ar trebui sǎ încerce sǎ
stabileascǎ întǎlniri individuale cu pǎrinţii acestor copii, pentru a le explica situaţia acestora
şi pentru a încerca soluţionarea acestora.
• Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi sincer
extins în afara orelor de curs prin convorbiri telefonice , scrisori , e-mail. O iniţiativǎ foarte
bunǎ din punctul meu de vedere a avut-o Ministerul Educaţiei şi Cercetǎrii, în momentul în
care au lansat “Catalogul virtual”. Ei au reuşit sa îmbunǎtǎţeascǎ relaţiile dintre pǎrinţi şi
dascǎli, obligându-i pe pǎrinţi sa se întâlneascǎ cu dirigintele pentru a putea intra în posesia
codului necesar pentru a accesa catalogul virtual, cu ajutorul cǎruia au o evidenţǎ asupra
notelor si absenţelor copiilor.

66
• Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor cu părinţii, acest lucru fiind deosebit de
important deoarece aceste şedinţe ar trebui sǎ fie mult mai atractive, sǎ se atingǎ cât mai
multe puncte de vedere cu referire la problemele educaţionale actuale şi sǎ nu se rezume
numai la citit note şi absenţe.
• În cazul elevilor problemă se implică activ, atât cât i se permite, în procesul de educare a
familiei , ea reprezentând sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie
convinsă că numai acordând timp şi atenţie copilului va putea să-l ajute să depăşească
dificultăţile apărute.
• Încearcă stabilirea unei legături reciproce , apropiate şi permanente cu părinţii pentru ca
aceştia , din proprie iniţiativă , să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de situaţia
şcolară a elevului.
• Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile şcolare şi
extraşcolare.
Exista două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului care
considera ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale
(criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etica profesională) şi
teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal (se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie
restrânsă).

Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-şcoală:

a. etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisǎ, care nu influenţează
mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu
părinţii sunt rare, formale , părinţii accepta ideea ca nu au nimic de văzut despre ceea ce se
întâmplă în şcoală, administraţia alege şcoala pentru copii, părinţii nu participă la consiliile
de administraţie şcolară , asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate; formarea profesorilor
neglijează relaţia între familie şi şcoalǎ.
b. etapa de incertitudine profesionalǎ: profesorii încep să recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este
autosuficientă. Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzarea familiei pentru
proastele rezultate şcolare , administraţia şcolara are tendinţa de a conserva atitudinea din
etapa anterioară , contactele formale, de rutina cu părinţii continuă , apar experienţe
localizate privind comunicarea cu părinţii, apar organizaţiile voluntare de părinţi, se

67
 constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor,
nedicizional.
c. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că
neîncrederea este puţin câte puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Caracteristicile
etapei sunt: relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajată de şcoală, consiliul şcolar
include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele
educaţionale, organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară,
profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării cu
familiile, organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi,
administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-şcoală,
formarea profesorilor abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele
importante, se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.

Astfel, marcând acest parteneriat între familie şi şcoalǎ ,evidenţiem faptul cǎ familia
ajutǎ copilul sǎ deprindǎ primele relaţii şi experienţe sociale , obiceiuri, modele
comportamentale , valori ale societǎţii, cu alte cuvinte educaţia civicǎ., în timp ce educaţia
formalǎ , şcoala, are la bazǎ introducerea copiilor în studiul intelectual, oferindu-le posibilitatea
de a lega cunoştinţele noi dobândite , devenind conştienţi de capacitǎţile lor intelectuale ,
realizându-se din punct de vedere social. Cele douǎ tipuri de educaţie , formalǎ- şcoala şi
informalǎ – familia, definitiveazǎ rolul individului, poziţionându-l într-un anumit punct pe scara
sociala , dându-i posibilitatea de a-şi crea propria personalitate.
Relaţia şcoală – familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus
atenţiei întregii societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimul timp. Toţi vorbim
astăzi despre integrarea în Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de
schimbări şi la nivel şcolar. Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia şcoală-familie.
Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul
de a exista. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci
devine complet el însuşi.” Luigi Verdi
Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de
multe ori considerat “responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. O
educaţie de calitate se realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în
mod armonios toţi factorii educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una
dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.

68
 Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile
şcolii sau îi sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri
pozitive în formarea personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult
părinţii, va învăţa să aprecieze munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea,
tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea, curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa,
implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi timp valorile unui mare pedagog
care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a copiilor, asigură o
educaţie de calitate.
Implicându-i pe părinţi şi stabilindu-le responsabilităţi în acţiunea comună de educare a
propriilor copii, de supraveghere şi control al acestora, de participare la activităţile educative
comune , atât profesorii cât și părinții au de câștigat.. vor invăța unii de la ceilalți fără să se
impiedice de prejudecăţi.... Uneori familia, din diverse motive, îşi face în jurul ei un zid care nu
este uşor de trecut. Alteori, lipsa de educaţie a părinţilor înşişi este atât de profundă, încât putem
avea impresia că nu se mai poate face nimic. Familia actuală nu mai este cea de acum 20 de ani,
nici măcar cea de acum 10 ani. Trebuie ținut seama de acest fapt, mai ales, că profesorii,
cadrele didactice sunt cei care pot aduce speranţa şi cei care formează caracterele,
personalităţile şi valorile viitoare.

69
II.2. Strategii de atragere și implicare a părinților în viața școlii

Şcolile ar trebui:
1. să încurajeze familiile şi profesorii să stabilească acorduri de învăţare, definind scopurile,
expectaţiile şi responsabilităţile împărtăşite ale şcolilor şi părinţilor, ca parteneri egali la
succesul elevilor;
2. să instruiască pe cei din conducerea şcolii: directori, cadre didactice şi alţi membri din
conducerea şcolii, precum şi părinţi, în scopul de a -i ajuta pe toţi colaboratorii să obţină
abilităţile necesare;
3. să ofere teme, care să-i atragă pe părinţi;
4. să existe programul de lucru din şcoală: rămânând deschise după-amiază, seara şi la sfârşitul
săptămânii, şcolile permit elevilor şi familiilor să se angajeze în activităţi de învăţare şi
recreative, oferind programe de educaţie a adulţilor şi de instruire a părinţilor;
5. să acorde părinţilor dreptul de a decide: şcolile pot prezenta opţiuni, pentru ca părinţii să se
angajeze individual sau colectiv în luarea de decizii referitoare la scopurile şi standardele
copiilor şi cele ale instituţiei de învăţământ;
6. să creeze un centru de resurse pentru părinţi, desemnând o zonă în şcoală unde să invite
părinţii să împărtăşească experienţele celorlalţi şi să lucreze cu profesorii şi conducerea
şcolii în activităţile specifice instituţiei respective de învăţământ.

Principiile fundamentale ale colaborării familie-şcoală sunt:

• copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, centrate pe învăţare;
să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale
copiilor, chiar dacă vin sau nu la şcoală;
• colaborarea familie-şcoală să fie folositoare pentru rezolvarea problemelor dificile şi drept
cadru de sărbătorire a realizărilor, a performanţelor deosebite;
• relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi a reînnoirii comunităţii;
• eficienţa profesională a cadrelor didactice şi a întregului personal al şcolii să fie maximizată
prin dezvoltarea unor abilităţi concrete, esenţiale conexiunii cu părinţii şi comunitatea.
În concluzie, pentru a putea asigura educarția copiilor în cele mai bune condiţii şi,
implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o

70
echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea
cuvenită.
Relațiile dintre școală și familie sunt fundamentale pentru buna funcționare a sistemului
educațional și succesul școlar al tinerilor, respectiv, posibilitățile de implicare a părinților în viața
școlii trebuie să devină o preocupare constantă a instituției de învatamînt. Este important ca
părinții să înțeleagă beneficiile participării în viața școlii asupra propriului copil, dar și asupra
comunității. Posibilitățile de implicare a părinților în viața școlii trebuie să devină o preocupare
constantă a instituției de învățământ
Strategiile uzuale de implicare a părinților presupun participarea acestora în activități
realizate de clasă, în excursii, la bibliotecă etc. Pentru părinții din zone dezavantajate, adesea cu
venituri mici, este necesară însă o abordare mai largă și strategii care să aibă în vedere cultura
comunității și abilitățile părinților de a contribui la educația propriilor copii.

Cunoașterea familiilor copiilor

• Uneori, profesorii știu puține lucruri despre părinți, fiind necesară inițierea unei comunicări
pro-active cu părinții.
• A reuși să cunoști părinții înseamnă mai mult decât a-i învăța să se implice, înseamnă a face
eforturi active de a ajunge la ei.
• Cercetările arată că atunci când se fac astfel de eforturi reale, nivelul socio – economic și
nivelul educațional al părinților devin factori secundari în dorința lor de a participa la viața
școlii.

Cunoașterea comunității
• Identificarea liderilor comunității și liderilor părinților (părinții respectați în comunitate)
care pot facilita conexiunile cu școala.
• A învăța despre comunitate înseamnă a cunoaște organizațiile și agențiile care pot oferi
ajutor familiilor. Uneori profesorii nu sunt conștienți de aceste resurse și nu pot sprijini
suficient părinții în accesarea acestor surse de suport.
• Ajutor oferit părinților. Părinții cu venituri mici se luptă să asigure nevoile de bază ale
familiei. Ei pot fi sprijiniți prin trimiteri către servicii medicale, stomatologice, de consiliere
etc. De asemenea, poate fi oferit în cadrul școlii un program educațional de suport care să
răspundă nevoilor părinților (comunicarea, stima de sine, rezolvarea conflictelor, importanța

71
 educației, consilierea carierei, marketingul personal, modalități de identificare a unui loc de
muncă, antreprenoriatul etc.).

Formarea pentru profesori

Pe lângă serviciile oferite părinților uneori sunt necesare programe de formare pentru personalul
din școli. Temele pot varia, iar consilierul școlar poate fi catalizatorul acestui proces prin
identificarea celor mai relevante teme pentru fiecare școală în parte (analiza de nevoi), pentru că
și profesorii pot simți nevoia de a învăța cum să comunice cu părinții, iar părinții și liderii
comunității îi pot ajuta pe profesori să integreze cultura comunității în procesul educațional.

Utilizarea capitalului cultural al părinților

Este important ca personalul școlii să îmbrățiseze cultura părinților. Aceasta înseamnă
valorizarea capitalului social al părinților, a modului în care aceștia văd lumea și în care pot
contribui la activitățile școlii, indiferent de nivelul lor educațional. Ceea ce presupune mutarea
accentului de la deficitul pe care îl are familia, la punctele tari ale acesteia și recunoașterea
expertizei pe care familiile diferite o au pentru succesul copiilor lor. Spre exemplu, părinții pot
furniza informații esențiale despre stilul de învățare al copiilor, despre alte abilități de viață pe
care aceștia le au, pot identifica nevoi ale copiilor și modalități de a răspunde acestor nevoi.
Consilierul școlar poate facilita procesul de autocunoaștere a părinților. Acesta va respecta
punctele tari, va afirma nevoia părinților de a se implica în educația copiilor, va celebra noile
metode și acțiuni de implicare a părinților în viața școlii.
Valorizarea contribuțiilor familiei înseamnă că personalul școlii învață nu doar de la părinți, ci și
de la reprezentanți ai familiei extinse: mătuși/ unchi, bunici sau vârstnici respectați în
comunitate.

Dimensiunea formală a parteneriatului şcoală-familie

La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai mult tipuri formale deorganizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi
2. Consiliul clasei
3. Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii în şcoală
4.Comitetul de părinţi ai clasei
Conform LEN (Legea 1/2011), relaţiile dintre instituţiile şcolare şi familiileelevilor îmbracă noi
dimensiuni formale:

72
- În Art. 14 se stipulează că : MEN proiectează, fundamentează şiaplică strategiile naţionale în
domeniul educaţiei şi prin consultarea structurilorasociative reprezentative ale părinţilor.
- Părinţii se pot implica şi în alegerea disciplinelor din curriculum la deciziaşcolii.
În art. 63 se prevede că: ”consiliul de administraţie al unităţii deînvăţământ, în urma consultării
elevilor, părinţilor şi pe baza resurselordisponibile, stabileşte curriculum la decizia şcolii.
Programele şcolare pentrudisciplinele/domeniile de studiu,respectiv modulele de pregătire
opţionale seelaborează la nivelul unităţilor de învăţământ” şi prin consultarea structuriiasociative
a părinţilor.
- În Art. 79. familiile antepreşcolarilor, ale preşcolarilor şi ale elevilor suntrecunoscute ca
beneficiarii secundari ai învăţământului preuniversitar.
- Conform legii, învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iartoate deciziile majore
vor fi luate atât prin consultarea reprezentanţilorbeneficiarilor primari ( Consiliul Naţional al
Elevilor) şi prin consultarea obligatoriea reprezentanţilor beneficiarilor secundari şi terţiari,
respectiv a structurilorasociative reprezentative ale părinţilor.(art. 80)
- Legea mai prevede şi formalizarea relaţiilor şcoală-părinţi astfel:
în art.86 se prevede că ”Unităţile de învăţământ încheie cu părinţii, în momentulînscrierii
antepreşcolarilor, respectiv a preşcolarilor sau a elevilor, în Registrulunic matricol, un contract
educaţional, în care sunt înscrise drepturile şi obligaţiilereciproce ale părinţilor. Contractul
educaţional-tip este aprobat prin ordin alministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului şi
este particularizat, lanivelul fiecărei unităţi de învăţământ, prin decizia consiliului de
administraţie”.
Înlege sunt prevăzute numai următoarele obligaţii ale părinţilor: părintele saututorele legal este
obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioadaînvăţământului obligatoriu şi
răspunde pentru distrugerile materiale dinpatrimoniul şcolii, cauzate de elev. Nerespectarea
acestor obligaţii din culpapărintelui sau a tutorelui legal instituit, se sancţionează cu amendă
cuprinsă între100 lei şi 1.000 lei ori cu muncă în folosul comunităţii, prestată de părinte sau
detutorele legal (Art. 360)
- În ce priveşte componenta evaluare, se doreşte realizarea unei mai bunetransparenţe faţă de
părinţi. Un rol important îl are ”portofoliul educaţional alelevului” care este constituit din
elemente care atestă evoluţia elevului încontexte educaţionale diverse. Apare însă problema
egalităţii de şanse. Familiilecu resurse materiale scăzute sau cu un capital educaţional precar, pot
asigurapentru copiii lor o bună educaţie nonformală şi informală? Aceeaşi problemă seridică şi
pentru copiii preveniţi din comunităţi sociale izolate.

73
În urma evaluărilor periodice(clasele: a II-a, a IV-a, a VI-a ) elevilor le vor firealizate planuri
individualizate de învăţare care se comunică părinţilor . În bazaacestora se realizează atât
preorientarea cât şi orientarea către liceu. În acestcaz se pune întrebarea care este rolul familiei în
realizarea acestor planuriindividualizate? Considerăm că părinţii trebuie să fie parteneri activi în
realizareaacestor planuri.
- Asociaţiile de părinţi pot realiza parteneriate cu unităţile de învăţământ,organizaţii
nonguvernamentale cu competenţe în domeniu pentru organizarea şifuncţionarea programelor
„Şcoală după şcoală” prin care se pot oferi „activităţieducative, recreative, de timp liber, pentru
consolidarea competenţelor dobânditesau de accelerare a învăţării, precum şi activităţi de
învăţare remedială”. Casprijin oferit copiilor şi familiilor acestora, statul poate finanţa programul
„Şcoaladupă şcoală” pentru copiii şi elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii. (Art.58)
- Reprezentanţii părinţilor fac parte şi din conducerea unităţilor deînvăţământ, fiind membri cu
drepturi depline în Consiliul de Administraţie (2-3părinţi, în funcţie de numărul total de membri)
- Asociaţiile reprezentative ale părinţilor au rol consultativ în ce priveştepoliticile financiare şi în
domeniul resurselor umane (Art. 103).
Un raport asuprarelaţiilor dintre şcoală şi familie în Ţările Comunităţii Europene enumeră
motivelepentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
- Părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
- Învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului;o bună parte aeducaţiei se petrece în
afara şcolii;
- Atitudinea părinţilor se răsfrânge asupra rezultatelor şcolare ale elevilor,în special asupra
motivaţiilor învăţării;
- Grupurile sociale implicate în situaţia şcolară(în special părinţii şiprofesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară;

Obstacole în relaţia şcoală-familie

Dificultăţile în relaţia dintre reprezentanţii şcolii şi familii pot rezulta dinideile divergente
privind:
o Responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor
o Libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitateaînvăţământului
o Impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului
o Randamentul pedagogic şi datoria parentală
o Participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional în instituţiaşcolară

74
Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt:
o Apatia(nu vin la reuniuni anunţate)
o Lipsa de responsabilitate(aşteaptă iniţiativa profesorilor)
o Timiditate(lipsa de încredere în sine)
o Participare cu ingerinţe(critică cu impertinenţă şcolară)
 Preocupări excesive(exclusive) pentru randamentul şcolar(notelecopilului)
 Rolul parental rău definit(nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţiacopilului)
 Contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale,de criză încomportamentul
copilului)
 Conservatorism(reacţii negative la idei noi)
Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiileelevilor sunt similare cu
cele pentru părinţi dar nu identice:
 Dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii(tratează părinţii ca pe copii şi nu cape parteneri în
educaţia copilului,decizând autoritar la reuniunile cupărinţii)
 Definirea imprecisă a rolului de profesor(oscilează între autonomiatradiţională şi
perspectivele noi ale parteneriatului)
 Lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie

75
II.3. Consilierea părinților în vederea implicării în educația copiilor

Există două tipuri de factori care pot influenţa implicarea consilierilor şcolari în
parteneriatele şcoală – familie – comunitate: factori care ţin de consilierul şcolar şi factori care
ţin de şcoală (Bryan şi McCoy, 2007). Evidenţele indică faptul că factorii de la nivelul şcolii au
un efect mai mare asupra implementării parteneriatelor decât factorii de la nivel individual, cum
ar fi factorii care ţin de consilier. Se observă că implicarea părinţilor tinde să scadă în
învăţământul secundar.
Factorii care determină lipsa de implicare a părinţilor sunt:
• lipsa reţelelor sociale pentru părinţi,
• lipsa stabilităţii financiare,
• nivelul educaţional scăzut al părinţilor,
• factori ce ţin de şcoală,
• ore de întâlnire neconvenabile,
• transport,
• îngrijirea copiilor,
• cunoştinţele părinţilor despre regulile şi politicile şcolii,
• lipsa de încredere a şcolii în părinţi şi elevi,
• rasismul perceput de către părinţi,
• experienţe negative ale părinţilor cu şcoala în copilărie (Griffin şi Galassi, 2010).
Una din premisele creării parteneriatului școală – familie este de a reuși angajarea
părinților și a școlii într-o relație autentică și pozitivă. În acest mod, părinții devin parteneri activi
și nu doar spectatori la procesul educațional și la ce se întamplă în școală.
Angajarea părinților este văzută ca implicare motivată și diferă foarte mult de simpla
participare. Spre exemplu, atunci când părinții asistă la serbarea copiilor, vorbim despre
participare. Însă atunci când părinții contribuie cu mici idei la construirea decorului, costumelor,
scenariului spectacolului sau creează modalități de premiere și se implică în organizarea
evenimentului, atunci putem vorbi de angajare. Angajarea presupune ca cel implicat să devină
parte esențială a procesului, nu pentru că trebuie, ci pentru că îi pasă și dorește. În acest fel,
autoritatea este împărțită, scopurile și eforturile sunt comune, iar beneficiile reciproce.
Consilierea asigură realizarea acestui cadru de angajare/ implicare prin principiile,
metodele și abilitățile specifice ale celor care o implementează. În consecință, consilierea este o
soluție pentru parteneriatul școală – familie.

76
 În urma activităților de consiliere, școala și familia reușesc să pună în comun resursele
pe care le dețin pentru a construi împreună viitorul educațional și profesional al copiilor.
Una dintre ideile de bază ale consilierii, din perspectiva constructivistă, este aceea ca
orice persoană este învățată să-și descopere resursele necesare pentru a face față schimbarilor pe
care le dorește în viață. În ceea ce privește părinții, sarcina consilierului este de a-i sprijini să
identifice resursele personale, punctele tari și posibilitatile de acțiune pentru schimbările dorite.
În ceea ce privește școala, consilierul va încuraja profesorii să dezvolte relații pozitive cu
părinții, inițiind și oferind modele de comunicare și interacțiune cu aceștia.
Studiile efectuate de catre UNICEF România au identificat 18 comportamente de rol
necesare parteneriatelor care sunt în același timp specifice consilierii școlare, cum ar fi :
• Sprijin pentru familii, părinți, comunitate de a organiza programe de suport pentru
elevi
• Colaborare cu diferite servicii comunitare
• Oferire de workshop-uri și seminarii pentru părinți
• Colaborare cu organizații și companii
• Vizite la domiciliu
De asemenea, s-au remarcat abilități și atitudini ale consilierului școlar necesare în
lucrul cu părinții, cum ar fi:
• oferirea de suport și încurajări celorlalți
• comunicare clară și deschisă, ascultare activă
• oferirea de feedback pozitiv
• lucru în echipă
• dezvoltare de rețele de suport
• prevenirea situațiilor de criză
• Să dea dovadă de comportament etic
• organizarea în portofolii ale documentelor specifice lucrului cu părinții
• Să inspire respect încredere și înțelegere
• Să aibă o atitudine pozitivă față de viață
• Să încurajeze manifestarea independenței și inițiativei părinților

77
La baza construirii unei relații de colaborare școală – părinți stau următoarele principii:
Încrederea. Constituirea unui mediu securizant atât în planul relațiilor cu părinții cât și în
cel al organizării spațiului. Încrederea reciprocă se construiește cu argumente fără a depăși
limitele respectate și adunate reciproc.
Respectul pentru părinți. Abilitățile, valorile, interesele părinților vor fi evidențiate în
mod necondiționat, fără a încălca regulile de comunicare stabilite de comun acord.
Valorizarea părinților. Cadrul pentru afirmarea pozitivă a părinților este construit prin
înțelegerea, corectitudinea, empatia și neutralitatea consilierului școlar. Este important ca
ajutorul să nu creeze dependența părintelui, ci să activeze elemente (lb. Engleza
„empowerment”) care să-l ajute pe părinte să poată rezolva în viitor, prin resurse proprii, situații
dificile.
Abilitarea părinților.Este necesar ca metodele și tehnicile de consiliere să fie centrate pe
identificarea punctelor tari și a resurselor pentru depășirea situațiilor critice în relația părinte –
copil – școală, cu efecte concrete în ceea ce privește autoresponsabilizarea și autodezvoltarea
părinților.
Comunicarea eficientă. Tipurile de limbaj verbal, nonverbal, paraverbal sunt adecvate
nivelului de înțelegere al părinților. Se utilizează strategii interactive de comunicare, ascultare
activă, feedback pozitiv.
Oferta și vizibilitatea serviciilor. Serviciile oferite vor fi adaptate nevoilor părinților, pe
baza consultărilor periodice (analiza de nevoi, interviu, focus grup, chestionar, întâlniri
nonformale și informale etc.). Oferta de servicii de consiliere va fi diseminată astfel încât părinții
să fie informați, să afle despre activitățile care vor fi derulate în școală.
Informarea părinților.Activitățile propuse vor avea în vedere, pe de o parte, actualitatea
și corectitudinea informațiilor, iar de de altă parte, modul în care activitățile sunt trasmise
(cuvinte simple, imagini concrete, vizibilitatea mesajelor, cromatica adecvată etc.)
Stabilirea limitelor profesionale. Realizarea unui „contract de consiliere” (un acord
scris sau verbal) este importantă. Contractul va fi explicat părinților. Se precizează scopul,
tehnicile, limitele, beneficiile, durata și frecvența activităților, modul de gestionare a resurselor
disponibile, rezultatele așteptate.
Confidențialitatea. Toate informațiile oferite în cadrul ativităților de consiliere sunt
confidențiale (spre exemplu informațiile personale despre venituri, situația familiară) este
necesar consimțământul părintelui, de exemplu pentru înregistrarea activităților sau postarea pe
diferite site-uri a pozelor (cu părinții sau copiii) din timpul activităților derulate.

78
 Egalitatea șanselor. Indiferent de statut social, etnie, relige, gen, educație, convingeri
politice, dizabilități, va fi creat un climat echitabil/ nondicriminativ în care părinții să simtă că
sunt tratați cu obiectivitate și imparțialitate.
Responsabilitate profesională. În derularea activităților sunt esențiale: respectarea
pricipiilor menționate, utilizarea abilităților și atitudinilor specifice consilierii. Doar în aceste
condiții programul de consiliere a părinților va atinge rezultatele estimate.
În urma eșantionului realizat ne-au ajutat să înțelegem relația părinților cu școala,
atitudinea părinților din zone defavorizate față de educația propriilor copii, nevoile pe care le au
în ceea ce privește programul de sprijin pentru părinți – aspecte care au fost luate în considerare
în construirea unor activități cât mai adaptate nevoilor grupului.

Metode de a-i ajuta pe părinți să se implice

Studiile preluate din ghidul de idei practice pentru activitățile cu părinții -UNICEF
România- din cadrul campaniei „Hai la școală” au demonstrat că la activitățile cu părinții din
medii dezavantajate socio – economic nu au succes metode precum prelegerea, expunerea,
explicația, prezentările Power – Point supraîncărcate cu texte. Părinții preferă metode interactive,
au nevoie să colaboreze, să obțina produse imediate, doresc să își valorifice abilitățile creative și
se simt valorizați atunci când sunt afișate în spațiul școlii lucrările realizate de ei.
Activitățile propuse au utilizat metode de lucru experiențiale interactive, creative, bazate
pe cooperare și valorificarea resurselor și experiențelor fiecărui participant. Dintre metodele ce
au fost recomandate pentru că și-au demonstrat eficiența în lucrul cu părinții în cadrul
activităților efectuate , am ales in cele ce urmează câteva exemple.

În Brainstorming, se solicită, spre exemplu ca participanții să ofere cât mai multe și

variate răspunsuri pentru ceea ce înseamnă a fi un părinte bun, ce este educația și care sunt
roadele acesteia, cum se pot implica părinții în activitățile educaționale. Listarea răspunsurilor se
va face de către facilitator prin scrierea cu litere mari a unor cuvinte cheie sau prin desene
semnificative.

În utilizarea Studiului de caz este nevoie de tact pentru a nu determina la nivelul

participanților „identificați prea puternic cu povestea”, astfel că se propun întotdeauna cazuri
care nu se referă la părinții cu care se lucrează direct. Se pot folosi drept exemple: cazul unei
familii care, în ciuda dificultăților materiale, face eforturi să își trimită copiii la școală și cazul
unei familii care nu-și trimite copiii la școală. Ce gândesc, cum acționează, ce atitudini și valori

79
au cele două tipuri de familii, care vor fi consecințele asupra copiilor în viitor, cine va reuși să
câștige mai mulți bani, cine va avea un loc de muncă, cina va fi mai respectat de comunitate, cine
va reuși să își ajute mai mult părinții, cum se simte persoana care a reușit să învingă sărăcia etc.
Având în vedere specificul părinților, familiarizarea cu cazul se va realiza prin secvențe din
filme, testimoniale ale unor părinți, citirea de către consilier sau un părinte resursa a unor scurte
texte (ziare, reviste). Sunt importante comunicarea opiniilor, sesizarea datelor esențiale și
respectarea condițiilor realului, elaborarea de soluții multiple, rigoarea în argumentare, criterii
clare de selecție a soluțiilor, moderarea discuțiilor pro și contra. (Niculescu, 2000).
Mitul privind faptul că profesorii sunt singurii specialiști în educația copiilor, iar părinții
nu trebuie niciodată să se intereseze de situația școlară a acestora, rezolvarea conflictului părinți
– copii privind alegerea carierei, educația și dezvoltarea carierei fetelor etc. se pot investiga în
cadrul programului prin intermediul problematizărilor, care să fie succinte și să reflecte realitatea
cu care se confruntă acești părinți.
Punerea în scenă a unei secvențe de viață reală sau imaginară din viața unei familii în
realația cu școala înseamnă practicarea jocului de rol. „Actorii” vor conștientiza și exprima
propriile trăiri, gânduri, puncte tari, limite, obstacole, soluții.
De exemplu: o familie, în care mama și tata nu își trimit copilul la școală pentru că este
nevoie de el în gospodărie, deși acesta își dorește foarte mult să învețe.
Un alt scenariu: rezolvarea conflictului dintre un părinte agresiv și un profesor agresiv.

Jocul de rol poate fi experimentat în oricare dintre combinațiile agresiv – pasiv.

Important este că, după jocul de rol, persoanele – actori să iasă din rolurile trăite și să analizeze,
cu sprijinul consilierului cele întâmplate pe parcursul rolului interpretat.
În cazul metaforei și scenariilor metaforice precizăm câteva exemple: ce gândește și ce
simte clădirea școlii despre bucuriile și tristețile familiei mele? Un caiet l-ar aplauda/ l-ar
atenționa pe un părinte pentru.... Dacă ar fi fructe sau obiecte, care ar fi roadele educației și ce
ne-ar putea spune dacă ar putea vorbi? Dacă ai fi un instrument de scris ce ar spune despre
viitorul copiilor? Pentru ce calitate, activitate ar primi un premiu la festivitatea organizată cu
prilejul începutului sau sfârșitului de an școlar? Ce s-ar întampla dacă de mâine ar face echipă cu
directoarea/ directorul școlii?
Exercițiul a fost folosit pentru exersarea unor diverse modalități de rezolvare a
conflictelor, de comunicare asertivă, de luare a deciziilor sau pentru prezentarea personală sau a
lucrurilor de grup și dezvoltarea creativității. Au fost propuse exerciții pentru facilitarea

80
comunicării și interacțiunii, numite exerciții de spargerea gheții care au creat o atmosferă
relaxantă.
Acestea au fost propuse pentru momentele introductive sau când s-a constatat o scădere a
interesului sau ritmului de învățare.

Hărțile/spațiile de viață. Activitățile grafice sunt plăcute și ușor accesibile părinților cu

abilități de scris – citit reduse.
Hărțile/spațiile de viață fac vizibile aspecte mai puțin constientizate, permit conturarea
unei imagini clare a influențelor și modelelor care acționează în spațiul vieții, pun în evidență
strategia de organizare interioară a individului, oferă posibilitatea de cooperare între participanți,
au ca rezultat un produs concret (harta), identifică obstacolele, punctele tari, resursele personale,
valorile și credințele, permite reflecții critice. Floarea, fluturele cu diverse cerințe și forme
reprezintă exemple concrete ale hărților și conturează spațiul de viață al participanților.
Prin învățarea împreună, șansele de succes ale participanților cresc. Astfel, părinții au fost
învățați să învețe prin cooperare, în grupuri mici, în echipe, prin rezolvarea anumitor sarcini. De
exemplu: mozaicul, turul galeriei au reprezentat aplicații ale învățăturii prin cooperare, în
contextul căreia părinții au elaborat în echipă posterul educației.
La activitățile cu părinții, întru-un mediu care conferă încredere, vor avea loc „discuții”,
în care participanții sunt provocați la dialog, la ascultare empatică a opiniei și argumentelor
celuilalt, la negociere reală. Prin comunicare, se urmarește descoperirea proprirei persoane,
interacțiune cu ceilalți, analizarea unei anumite situații și exprimarea diferitelor puncte de
vedere, sinteza rezultatelor obținute etc. Pentru aplicarea eficientă a tehnicilor de comunicare
este nevoie întotdeauna de o atmosferă caldă, încredere, pentru ca părinții să se poată expima
liber și să se simtă acceptați. Sunt importante abilitățile de ascultare activă, de expunere liberă a
ideilor și oferită de feedback pozivit.

Analiza produselor activității este deosebit de importantă deoarece creează sentimentul

utilității, al eficienței și succesului personal sau de echipă. Părinții se simt competenți, aspect
atitudinal care va fi transferat și copiilor. Prin expunerea și participarea la secvențele de reflecție
asupra produselor activității: postere, fițe de lucru, portofolii, colaje, desene, construcții,
modelaje, scrisori, pereți decorați sau săli amenajate etc., părinții se bucura că au obținut
rezultate create de ei înșiși.
Colectarea sistematică de informații, fapte, date despre copii sau părinți, din mai multe
surse, pentru a fi cât mai obiectivi în construirea programului pentru părinți a constituit o

81
prioritate. Ancheta pe bază de chestionar/ interviu s-a concretizat în chestionare, focus – grupuri
și interviuri. Interpretarea datelor factuale constă în obținerea unor rezultate utile pentru
propunerea programelor de intervenție, ameliorare și dezvoltare școlară, în vederea scăderii
absenteismului și abandonului școlar.
Cu titlu generic, analizele reprezintă instrumente de investigare a unei situații în vederea
obținerii unor informații cât mai clare.
Analiza de nevoi se poate realiza prin interviu, focus grup, observație, chestionare
adresate părinților pentru a identifica elemente ce țin de specificul familiei, percepțiile părinților
asupra cadrelor didactice, școlii, orelor sau implicarii părinților în educație.

Analiza SWOT (Puncte tari, puncte slabe, Oportunități, Amenințări) poate fi folosită
pentru analiza personală, a unei situații, a unui proiect destinat părinților, a grupului de părinți
dintr-o clasă, a organizației școlare, a modului în care școala vine în întâmpinarea nevoilor
părinților.
Analiza GAP construiește pașii care trebuie parcurși pentru a depăși „prăpastia”. Practic
găsește soluții pentru rezolvarea „situației prezente”, în funcție de obiectivele menționate în
cadrul „situației viitoare”.
De exemplu: copii care nu vin la școală, părinți dezinteresați - situația prezentă, copii
care să fie motivați pentru participarea la educație, părinți implicați - situația viitoare.
Portofoliul, proiectul, observarea sistematică a părinților, chestionarul de evaluare,
autoevaluarea (scale de autoevaluare). Jurnalul activităților cu părinții, (auto) reflecția cu privire
la comportamente, emoții, atitudini, utilizarea simbolurilor, interevaluarea, discutarea
activităților desfășurate la sesiunile de formare, sumarizarea printr-un cuvânt/ desen a achizițiilor
dobândite în urma unei activități sau a întregului program reprezintă metode de evaluare prezente
în cadrul fiecărei activități ca modalități de obținere a feedback-ului și de proiectare cu succes a
intervențiilor viitoare.

82
 Metode de a-i ajuta pe părinți să se implice
Familia – partener de bază în educaţie

„Familia – partener de bază în educație” este doar unul dintre proiectele educaționale
desfășurate în unități școlare, inițiate de profesorii consilieri în colaborare cu managerii școlilor ,
alături de cadre didactice responsabile cu programe școlare și extrașcolare.

Argument
Pornind de la premisele că educaţia reprezintă „acţiunea de transformare în sens pozitiv şi
pe termen lung a fiinţei umane” şi că factorii devenirii personalităţii sunt ereditatea, mediul,
educaţia şi autoeducaţia, putem spune că eficienţa şcolii, ca modelatoare a personalităţii în
devenire, poate creşte uimitor de mult prin cooperarea între şcoală şi familie. Aşadar, nu
întâmplător ne-am gândit că o activitate de acest gen va fi oricând privită cu interes atât de
părinţi, cât şi de cadrele didactice.
Realitatea cotidiană şi statisticile conturează tabloul unei societăţi în suferinţă. Sănătatea
fizică şi psihică a copiilor şi tinerilor se află în pericol. Familia, şcoala, anturajul şi
audiovizualul, cele patru medii de viaţă curente ale copilului, înregistrează un declin în planul
valorilor pedagogice. În această societate colaborarea şcolii cu familia constituie un element
esenţial în procesul educaţional. Că familia este prima „şcoală” a viitorului cetăţean, este un
adevăr indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul păşeşte pragul
şcolii, influenţa familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul secundar. Între cei doi
factori educativi există o strânsă legătură, permanentă, care se realizează prin diferite forme de
colaborare, care nu se cer neapărat spectaculoase, dar care fac parte integrantă din procesul
educaţional.
Parteneriatul şcoală-familie este fundamentat pe finalităţi primordiale (realizarea unei
personalităţi armonioase, integrare socială, fericire individuală) şi pe obiective comune
(cunoaşterea/autocunoaşterea copilului în vederea alegerii carierei şi pentru optimizarea
demersurilor educative, formarea şi exersarea unor convingeri privind munca, în general şi
învăţătura, în special, formarea şi menţinerea valorilor morale dezirabile, socializare deplină,
planificarea existenţei personale etc.). Contactul permanent cu şcoala, implicarea sinceră, atât a
părinţilor, cât şi a cadrelor didactice în eficientizarea procesului educativ, stimularea morală a
copilului, respectiv efortul de a crea o imagine de sine pozitivă a acestuia, pot constitui o parte
din premisele care să asigure succesul şcolar al unui copil, dovada unei educaţii de calitate.

83
 Scopul proiectului:
 conștientizarea importanţei parteneriatului școală-familie pentru asigurarea calității unei educații
complete.

Obiectivele proiectului:
 atragerea părinţilor ca parteneri în actul educaţional;
 ameliorarea comunicării şi cooperării între familie, şcoală şi alte instituţii ori persoane cu funcţii
educative;
 democratizarea educaţiei prin participarea pregătită a părinţilor la luarea deciziilor privind
educaţia copiilor lor;
 cunoaşterea comportamentului educaţional al părinţilor şi a climatului familial.

Metode:
 dialogul/dezbaterea;
 proiecţii video;
 chestionarul.

Promovarea proiectului
 pliant realizat de consilierul școlar
 ședințele cu părinții

Evaluarea proiectului
Fiecare profesor diriginte va întocmi un raport în care va prezenta desfășurarea unor
activități cu tematică specifică, precum și feedback-ul primit de la participanţi, cunoscut fiind
faptul că eficienţa activităţilor de acest fel se observă în timp, prin atitudinea copiilor faţă de
muncă şi învăţătură, prin gradul de concordanţă dintre comportamentul general al copiilor şi
cerinţele societăţii, precum şi prin atitudinea părinţilor faţă de şcoală. Consilierul școlar va aplica
și analiza chestionarele aplicate părinților și cadrelor didactice și va întocmi un raport de
cercetare. La final, vom organiza o Masă rotundă pentru a analiza aceste rapoarte şi a propune
soluţii pentru optimizarea parteneriatului familie-şcoală.
Toți - comunitatea, școala, familia - avem un scop comun: fiecare copil să se dezvolte și să
se împlinească după propriile puteri, pentru că fiecare copil este și al meu, toți copiii au dreptul
la educație, învățăm să fim responsabili, devenim uniți și încrezători, reușim să ne cunoaștem
mai bine. Doar împreună putem reuși să dezvoltăm, într-un mod armonios, adulții de mâine!

84
FAMILIA – PARTENER DE BAZĂ ÎN EDUCAŢIE

85
 CHESTIONAR PENTRU PĂRINŢI

1. Relaţia dumneavoastră cu propriul copil este (alegeţi o singură variantă):

a. foarte bună c. de indiferenţă e. foarte conflictuală

b. bună d. puţin conflictuală

2. Precizaţi trei aspecte pe care le apreciaţi în relaţia cu propriul copil:

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________ __________________

3. Precizaţi trei aspecte care credeţi că ar mai trebui îmbunătăţite în relaţia cu propriul copil:
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________ __________________

4. Vă povesteşte copilul activităţile din şcoală (alegeţi o singură variantă)?

a. da, tot timpul c. doar când am timp

b. numai când îl întreb d. mai mult povesteşte cu fraţii, bunicii, prietenii etc.

5. Care au fost aspectele pozitive şi cele negative identificate de copil la şcoală?

Aspecte pozitive
_____________________________________________________________________________
Aspecte negative
_____________________________________________________________________________

6. Cum apreciaţi şcoala în care învaţă copilul dumneavoastră (alegeţi o singură variantă)?

a. foarte bună c. îmi este indiferent la ce şcoală învaţă copilul meu

b. bună d. slabă

7. Cunoscând faptul că părerea dumneavoastră contează, ce lucruri aţi dori să schimbaţi la şcoala
în care învaţă copilul dumneavoastră?

86
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________ __________________

8. Obişnuiţi să luaţi legătura cu profesorii copilului dvs. (alegeţi o singură variantă)?

a. periodic: □ săptămânal □ lunar □ semestrial
b. când sunt probleme deosebite;
c. rareori;
d. când sunt anunţat;
e. nu obişnuiesc;
f. alt răspuns_________________________________________________________________

9. Cum apreciaţi profesorii care predau copiilor dumneavoastră (alegeţi mai multe variante)?

a. sunt foarte bine pregătiţi d. sunt indulgenţi

b. sunt bine pregătiţi e. sunt exigenţi

c. nu ştiu să se apropie de copii f. sunt indiferenţi

10. Cum credeţi că i-ar putea ajuta profesorii pe elevi pentru obţinerea unor rezultate şcolare mai
bune (alegeţi o singură variantă)?
a. consultaţii suplimentare la şcoală;
b. să fie mai îngăduitori la notare;
c. să fie mai exigenţi;
d. consultaţii acordate părinţilor pentru a-şi ajuta copilul la pregătirea lecţiilor;
e. alt răspuns_________________________________________________________________

11. Cum credeţi că i-aţi putea ajuta pe copiii dumneavoastră pentru obţinerea unor rezultate
şcolare mai bune (alegeţi o singură variantă)?

a. supravegherea atentă a activităţii copilului;

b. colaborare permanentă cu profesorii clasei;
c. limitarea timpului petrecut la calculator şi TV;
d. alt răspuns_________________________________________________________________

87
 12. Câteva sfaturi şi recomandări pentru:

 conducerea şcolii
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

 profesorul diriginte
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

 alţi profesori
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

 consilierul şcolar
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

13. Care sunt atitudinile nepotrivite ale profesorilor sau atitudinile care nu plac copilului dvs.?
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

14. Ce soluţii propuneţi pentru a îmbunătăţi relaţia şcoală – familie?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

88
 CHESTIONAR PENTRU CADRELE DIDACTICE

1. Relaţia dumneavoastră cu elevii este (alegeţi o singură variantă):

a. foarte bună c. de indiferenţă e. foarte conflictuală

b. bună d. puţin conflictuală

2. Precizaţi trei aspecte pe care le apreciaţi în relaţia cu elevii:

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

3. Precizaţi trei aspecte care credeţi că ar mai trebui îmbunătăţite în relaţia cu elevii:
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________ __________________

4. Vă povestesc elevii activităţile efectuate acasă/în afara şcolii (alegeţi o singură variantă)?
a. da, tot timpul c. doar când am timp

b. numai când îi întreb d. mai mult povestesc cu alţi profesori

5. Care credeţi că sunt aspectele pozitive şi cele negative identificate de elevi la şcoală?
Aspecte pozitive ______________________________________________________________

Aspecte negative ______________________________________________________________

6. Cunoscând faptul că părerea dumneavoastră contează, ce credeţi că ar trebui realizat pentru

optimizarea relaţiei familie-şcoală?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________ __________________

89
 7. Obişnuiţi să luaţi legătura cu părinţii elevilor dvs. (alegeţi o singură variantă)?

a. periodic: □ săptămânal □ lunar □ semestrial

b. când sunt probleme deosebite;
c. rareori;
d. când sunt contactat;
e. nu obişnuiesc;
f. alt răspuns_____________________________________________________________

8. Care credeţi că este părerea elevilor despre dumneavoastră (alegeţi mai multe variante)?
a. sunt foarte bine pregătit e. sunt exigent
b. sunt bine pregătit f. sunt indiferent
c. nu ştiu să mă apropii de elevi g. alta (care)______________________________
d. sunt indulgent

9. Cum credeţi că i-aţi putea ajuta pe elevi pentru obţinerea unor rezultate şcolare mai bune
(alegeţi o singură variantă)?

a. consultaţii suplimentare la şcoală;

b. să fiu mai îngăduitor la notare;
c. să fiu mai exigent;
d. consultaţii acordate părinţilor pentru a-şi ajuta copilul la pregătirea lecţiilor;
e. alt răspuns_______________________________________________________________

10. Câteva sfaturi şi recomandări pentru:

 conducerea şcolii
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

 profesori
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
 părinţi
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

90
 consilierul şcolar
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

11. Care credeţi că sunt atitudinile nepotrivite ale profesorilor sau atitudinile care nu plac
elevilor?
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

12. Ce soluţii propuneţi pentru a îmbunătăţi relaţia şcoală – familie?

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________

Tehnica Pălăriilor Gânditoare aplicată pe tema

„Inteligenţa emoţională şi educaţia adolescenţilor”

Pălăria albă

• Inteligenţa emoţională este un amestec de stapânire de sine, motivaţie, empatie, gândire

liberă, tact şi diplomaţie.
• Aceste atribute fac adolescentul să aibă o inteligenţă emoţională ridicată iar faptul că el le
deţine, îl face să îşi poată controla reacţiile emoţionale în raport cu alte persoane, prin
conştientizarea factorilor care contribuie la apariţia reacţiei respective.
• Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a
propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc).
• Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor, cu un minim de conflicte inter şi intra-
personale.

91
Pălăria roșie
• Inteligenţa emoţională este importantă în activităţile zilnice legate de creşterea
adolescenţilor şi în restabilirea păcii şi armoniei căminului.
• Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională trebuie să ţină cont de presiunile la care sunt
supuşi parinţii în fiecare zi şi să le ofere un mod de rezolvare realist.
• Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională foloseşte tehnici specifice, simple, dar
importante, din plin la armonia şi pacea familiei.
• Ideea de bază este ca părinţii să lucreze cu propriile emoţii si cu emoţiile copiilor în mod
inteligent, constructiv, pozitiv şi creativ, respectând realităţi biologice şi rolul
sentimentelor în natura umană.

Pălăria neagră
• Un studiu realizat în America, a dezvăluit că în medie valoarea indicatorilor de bază a
inteligenţei emoţională a adolescenţilor a scăzut înfiorător.
• Adolescenţii au devenit mai impulsii şi mai neascultători, mai îngrijoraţi şi mai temători,
mai singuri şi mai trişti, mai iritabili şi mai violenţi.
• Tineretul lumii trece printr-o experienţă fără precedent: mai mult ca oricând în istoria
omenirii, adolescenţii îşi petrec numeroase momente din viaţă cu ochii lipiţi de ecranul
unui monitor. Ei preferă să cadă în mrejele unui CD-ROM educaţional sau să vizioneze
emisiuni televizate, a căror calitate este de multe ori îndoielnică, decât să îşi petreacă
timpul cu alţi copii.
• Mobilitatea crescândă a familiilor aduce cu sine faptul că tot mai puţini oameni au rude în
apropiere, care să le preia parţial îndatoririle. Foarte multe familii trăiesc în cartiere în
care le este teamă să îşi lase copiii mai mici să se joace pe-afară nesupravegheaţi, ca să
nu mai vorbim despre vizitele la vecini.

Pălăria galbenă
• Nu există părinţi răi sau copii răi. Unii copii au din naştere un comportament deosebit de
dificil, iar alţii par să dobândească un asemenea temperament în urma unor experienţe
dureroase în viaţă. Trebuie reţinut faptul că aceştia nu vor să fie răi. Un copil care nu se
poartă cum trebuie încearcă, deşi fără succes, să-şi însuşească un mod de a trăi în această
lume – care înseamnă, de fapt, a învăţa autodisciplina, responsabilitatea, inteligenţa
socială şi emoţională.

92
 • Părinţii dispun de o multitudine de materiale care să îi ajute la pregătirea copiilor pentru
viitor, să îi ajute să îşi dezvolte o imagine de sine pozitivă şi puternică şi ceea ce le
lipseşte adesea, autodisciplina, aptitudini sociale şi emoţionale şi simţul responsabilităţii.
• Tot mai mulţi părinţi sunt conştienţi de importanţa comunicării cu copilul lor, de
importanţa sentimentelor acestora
• Adolescenţii au nevoie de un mediu pozitiv, care să le ofere numeroase oportunităţi.
Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională le poate spori sansele de reuşită în viaţă.

Pălăria verde
• Părinţii nu trebuie să neglijeze rolul pe care îl au sentimentele în dezvoltarea sănătoasă a
adolescenţilor.
• Pentru a cunoaşte sentimentele adolescentului şi a fi alături de el, parinţii trebuie să
înţeleagă sentimentele car îl încearcă pe acesta. Aceasta presupune să asculte cu atenţie şi
să citească indiciile non-verbale.
• Mustrările care nu mai iau sfârşit sunt nepractice, şi nu încurajeaza inteligenţa
emoţionala. Pe de asupra acest lucru îl poate face pe adolescent să fie mai şiret atunci
când va repeta fapta.
• Parinţii trebuie sa îşi ajute copii să îşi rezolve problemele, nu să le ofere soluţiile pe tavă
sau să i-a decizii în locul lor.

Pălăria albastră
• Inteligenţa emoţională este benefică atât pentru părinţi cât şi pentru adolescenţi.
• Beneficiile inteligenţei emoţionale sunt nenumarate : performanţe mărite, motivaţie
îmbunătăţită, inovaţie sporită, încredere, etc..
• Principala barieră pe care o întâmpină parinţii este reprezentată de tehnologia inovatoare
care este tot mai accesibilă adolescenţilor.
• Relaţiile interumane reprezintă spaţiul în care Inteligenţa Emoţională îşi dovedeşte cel
mai rapid şi consistent valoarea.

93
 Metoda Cubului în baza temei
„Educabilul, partener activ în procesul propriei învăţări”

• Descrie
Educabilul este acea persoană care poate fi educată, care este receptivă la educaţie. Poate fi
reprezentat de către copii, adolescenţi, tineri, adulţi.
Educabilul are particularitatea specifică de a se modela şi dezvolta sub influenţa factorilor de
mediu, bazându-se pe potenţialul ereditar.
Metodele de dezoltare a educabilului ar fi:
• Metode şi procedee de cunoaştere de sine
• Metode de autostimulare a preocupărilor autoformative
• Metode de autoconstrângere în autoeducaţie
• Metode de stimulare a creativităţii

• Compară
Educabilul poate fi comparat cu educatorul. Iată câteva asemănări şi diferenţieri între cei doi.
Asemănări Deosebiri
Este nevoie de acceptarea reciprocă pentru Educabilul este cel care primeşte
cât mai multe şanse de reuşită. cunoştinţele, iar educatorul este cel care le
transmite.
Ambii au ca scop actul educativ. Evaluarea poate fi făcută doar de către
educator, în timp ce educatul este evaluat.
Dispun de aceleaşi resurse materiale şi Educabilul vine cu o experienţă de
informaţionale. cunoaştere în curs de constituire, in timp ce
educatorul dispune deja de cunoaşterea
necesară/
Reuşitele educaţionale depind de Planificarea este efectuată de către
capacităţile biologice şi de personalitate ale educator.
celor doi.

94
 • Asociază
Educabilii pot fi asociaţi cu elevii. Aceştia intră în permanenţă in contact cu informaţiile
transmise de catre profesor.
Elevii, reflectând asupra celor învăţate şi dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor
socio- culturale, le interiorizează, participând astfel la propria sa formare şi dezvoltare.
Elevii care doresc să se autoeduce permanent, îşi formează personalitatea echilibrat, poat
identifica şi folosi sursele de informaţie, participă la dezvoltarea societăţii şi la educarea
celorlalţi membri ai colectivităţii din care face parte.
În şcoală trebuie să se transmită elevilor bazele şi metodele autoformării. Un adevărat proces de
educaţie trebuie să servească, să pregătească, să stimuleze autoeducaţia, aceasta fiind socotită ca
un înalt nivel de dezvoltare a copilului sau individului.

• Analizează
Educabilul are capacitatea de a desfăşura conştient o activitate pentru formarea şi desăvârşirea
propriei persoane.
Educabilul este atât subiect cât şi obiect al educaţiei din acest punct de vedere.
Educabilul învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze şi să se adapteze
la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală şi moral -
civică.
Educabilul trebuie să poată să se autocunoască, să se autostăpânească şi să se autoconducă.

• Aplică
• Auto-observaţia constă în observarea conduitei şi a trăirilor personale. Se cunosc două forme
mai importante ale autoobservaţiei – autoobservaţia discretă, nemijlocită şi autoobservaţia
retrospectivă, pe baza memoriei.În cazul autoobservaţiei directe, individul, desfăsurând o
anumită activitate, urmăreşte în acelaşi timp şi conduita sa, reacţiile, trăirile sale
proprii.Autoobservaţia retrospectivă se realizează pe baza faptelormemoriei, când individul
revine asupra anumitor momente, perioadă din viaţa sa, petrecute într-un trecut mai mult sau mai
puţin îndepărtat.
• Autoconvingerea poate fi folosită atât în luarea unei decizii majore din viaţa noastră (cum ar
fi: alternativa de a urma o facultate sau de a se încadra în producţie după terminarea liceului,
alegerea facultăţii, a locului de muncă, transferare la o altă societate comercială, etc.) cât şi în
rezolvarea unor probleme din viaţa cotidiană.

95
• Autoexersarea rerpezintă metoda fundamentală în procesul de autoeducaţie. Ea se regăseşte
într-o formă sau alta în toate celelalte metode şi procedee folosite în scopul autoperfecţionării
personalităţii.
• Autorenunţarea ca mijloc de constrânge are un rol deosebit în formarea trăsăturilor de voinţă
şi caracter. Renunţarea la acţiunile şi preocupările lipsite de importanţă sau chiar dăunatoare
pentru viaţa şi activitatea noastră dezvoltă capacitatea de autoconducere şi autodirijare a
personalităţii, stimulează perfecţionarea ordinii ei interne, o apără de prinderile şi
obişnuinţele ei proaste.

• Argumente pro/contra:
Pro Contra
Cu cât este mai activ în propria educare, Mediul în care trăim nu încurajează
educabilul va avea şanse mai mari de educabilul.
reuşită în viaţă.
Educabilul devine mai activ în organizarea Sistemul de învăţământ nu favorizeaza
de activităţi care îi sunt benefice. educabilul.
Dacă este foarte activ în propria educare, Cei care nu sunt atât de activi în propria
acesta va “prinde” şi va înţelege mai uşor educare, pot fi marginalizaţi de către
informaţiile care îi sunt oferite la şcoala, ceilalţi.
universitate, etc.
În aceste condiţii vor deveni mult mai Familiile sunt de cele mai multe ori
conştienţi de necesitatea implicarii lor în dezbinate de grijile cotidiene, iar
propria educare. educabilului îi va fi mult mai greu să fie
activ în propria învăţare, mai ales dacă este
vorba despre tineri.

96
Eseu - Psihologia umanistă şi educaţia adolescenţilor

„Viaţa necercetată nu merită trăită.”(Socrate)

”Psihologia umanistă ia în considerare complexitatea psihicului uman şi problemele

vitale pentru om în calitatea sa de fiinţă superioară cum sunt fericirea, afirmarea, dezvoltarea
umană, autenticitatea umană, etc.
În viaţa cotidiană, adolescenţii nu se pot dezvolta emoţional la fel ca în trecut deşi, pe
lângă profesori şi părinţi, pot apela şi la multe asociaţii şi grupuri adresate lor. Toate acestea din
pricina schimbărilor care au loc în mediul extern. În şcoala românească se încearcă educarea
emoţională a adolescenţilor, prin integrarea unor activităţi care au ca obiective dezvoltarea
abilităţilor emoţionale, utilizarea atitudinii personale ca şi model pentru conduita elevului,
promovarea în clasă a activităţilor de grup, includerea activităţilor specifice de luare a deciziilor,
de rezolvare creativă a conflictelor. Totuşi, deşi aceste metode există ca şi teorie, practica de
multe ori este mai dificilă. De exemplu activităţile de dezvoltare a abilităţilor emoţionale sunt
mult prea puţine, şcoala românească bazându-se mai mult pe educarea cognitivă. Profesorii de
foarte multe ori nu pot fi consideraţi ca un model pozitiv pentru elevi, mai ales din punct de
vedere emoţional, mulţi dintre aceştia fiind foarte rigizi. Activităţile de grup sunt de cele mai
multe ori folosite în clasele mici, în liceu de exemplu educaţia bazându-se mai mult pe munca
individuală. Activităţile care au ca scop rezolvarea conflictelor, luarea deciziilor sunt aproape
inexistente. O soluţie posibilă ar fi schimbarea sistemului de învăţământ, acesta să se bazeze mai
mult pe educaţia emoţională. Principalele schimbări vor fi: eficienţă mai mare, nu se va mai pune
în pericol prosperitatea şi competitivitatea ţării, mai multă calitate a educaţiei, atractivitatea
elevilor faţă de şcoală va creşte.
Inteligenţa emoţională trebuie dezvoltată pentu a avea adolescenţi cât mai inteligenţi din
punct de vedere emoţional şi social, pentru ca mai apoi să devină adulţi realizaţi din punct de
vedere social şi profesional. Ajutorul trebuie să vină din partea familiilor, al profesorilor, elevilor
şi nu în ultimul rând al guvernului.”(Portofoliu curs psihopedagogia adolescentilor tinerilor și
adulților, ASE)

97
REZUMAT
Cu toții știm că educația începe acasă, cu primele noțiuni deprinse de la părinți, cu
primele cuvinte învățate și pronunțate precum părinții noștri, cu primele „apucături” bune,
frumoase sau greșite pe care copilul, un imitator desăvârșit, pornește pe anevoiosul drum al
vieții.
Deci, cât de important este rolul părinților în creșterea și educarea propriilor copii?
Major... am răspunde toți cei responsabili de viața, educația, formarea și viitorul acestor
copii.
- Care este rolul părinților incepând cu primii ani de viață ai copilului??
- Care sunt nevoile de bază ale copilului ?
- Care sunt obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru etapa şcolarităţii ?
Partenerul tradiţional al şcolii este familia. Pentru ca acest parteneriat să devină eficient,
familia trebuie să fie implicată, responsabilizată în educaţia copiilor să dețină în permanență o
legătură cu activitățile școlare. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile
sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi
susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte
grupuri sociale.
Şcolile ar trebui:
1. să încurajeze familiile şi profesorii să stabilească acorduri de învăţare, definind
scopurile, expectaţiile şi responsabilităţile împărtăşite ale şcolilor şi părinţilor, ca parteneri egali
la succesul elevilor;
2. să instruiască pe cei din conducerea şcolii: directori, cadre didactice şi alţi membri din
conducerea şcolii, precum şi părinţi, în scopul de a-i ajuta pe toţi colaboratorii să obţină
abilităţile necesare;
3. să ofere teme, care să-i atragă pe părinţi;
4. să existe programul de lucru din şcoală: rămânând deschise după-amiază, seara şi la
sfârşitul săptămânii, şcolile permit elevilor şi familiilor să se angajeze în activităţi de învãţare şi
recreative, oferind programe de educaţie a adulţilor şi de instruire a părinţilor;
5. să acorde părinţilor dreptul de a decide: şcolile pot prezenta opţiuni, pentru ca părinţii
să se angajeze individual sau colectiv în luarea de decizii referitoare la scopurile şi standardele
copiilor şi cele ale instituţiei de învăţământ;
6. să creeze un centru de resurse pentru părinţi, desemnând o zonă în şcoală unde să
invite părinţii să împărtăşească experienţele celorlalţi şi să lucreze cu profesorii şi conducerea
şcolii în activităţile specifice instituţiei respective de învăţământ.

98
 Principiile fundamentale ale colaborării familie-şcoală sunt:
• copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, centrate
pe învăţare; să ofere tuturor părinţilor oportunităţi de a participa activ la
experienţele educaţionale ale copiilor, chiar dacă vin sau nu la şcoală;
• colaborarea familie-şcoală să fie folositoare pentru rezolvarea problemelor dificile
şi drept cadru de sărbătorire a realizărilor, a performanţelor deosebite;
• relaţia dintre cele două instituţii atât de importante să constituie fundamentul
restructurării educaţionale şi a reînnoirii comunităţii;
• eficienţa profesională a cadrelor didactice şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilităţi concrete, esenţiale conexiunii cu
părinţii şi comunitatea.
Strategiile uzuale de implicare a părinților in viața școlii, respectiv in educația școlară a
propriilor copii, presupun participarea acestora în activități realizate de clasă, în excursii, la in
vizionarea de filme,participarea la diferite concursuri, vizite la diferiți angajatori, etc. Pentru
părinții din zone dezavantajate, adesea cu venituri mici, este necesară însă o abordare mai largă
și strategii care să aibă în vedere cultura comunității și abilitățile părinților de a contribui la
educația propriilor copii.
Rolul consilierii școlare, în parteneriat reprezintă:
• Sprijin pentru familii, părinți, comunitate de a organiza programe de suport pentru
elevi
• Colaborare cu diferite servicii comunitare
• Oferire de workshop-uri și seminarii pentru părinți
• Colaborare cu organizații și companii
• Vizite la domiciliu

99
 Bibliografie:
1. https://www.academia.edu/11326944/REZUMATUL_LUCR%C4%82RII_UNIVERSIT
ATEA_DIN_BUCURE%C5%9ETI_Facultatea_de_Psihologie_%C5%9Fi_%C5%9Etiin
%C5%A3ele_Educa%C5%A3iei_Tema_lucr%C4%83rii
2. Baran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate,Bucureşti, Ed.
Aramis Print, 2004.
3. Bălan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, Ghid pentru părinţi, Cluj-Napoca, Editura CCD,
2000; 3. Bunescu, Gheorghe, Educaţia Părinţilor. Strategii în programe, Bucureşti,
E.D.P., 1997.
4. Chiru, M., Cu părinţii la şcoală, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.
5. Ghica, V., Ghid de consiliere şi orientare şcolară (pentru orele de dirigenţie), Iași,
Ed.Polirom, 1998.
6. http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Suport_de_curs_Scoala_si_comunitatea.pdf
7. http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Ghid-de-idei-practice-pentru-parintii-din-
scoala-mea-2013.pdf
8. http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf
9. Jordan, Orozco, Averett, 2001; Henderson, Mapp, 2002; Boethel, 2003, 2004
10. Henderson, Mapp, 2002; Henderson, Mapp, Johnson, Davies, 2007
11. Epstein, Voorhis, 2001 apud Pushor, 2007
12. Bryan 2003, 2005; Epstein 1995
13. Henderson & Mapp 2002, Hoover-Dempsey 2005 apud Pushor, 2207
14. Bryan,J Holcomb-McCoy, 2007
15. Van Velsor, Orozco, 2007
16. Pushor, Ruitenberg, Jeynes, 2005
17. Bryan, Holcomb-McCoy, 2007
18. Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
19. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-
4, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.
20. Athanasiu, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
21. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar,
nr. 1-2, Editura Miniped, Bucureşti, 2005.
22. Portofoliu curs psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților

100
MODUL III. ȘCOALA – FAMILIE – COMUNITATE =
PARTENERIAT ACTIV PENTRU VIITORUL COPIILOR

III.1. Parteneri posibili și oportunități

Ținând cont de complexitatea problemelor cu care școala românească se confruntă, cât și

impactul educației școlare asupra întregului sistem social, soluționarea dificultăților prezente
presupune colaborarea, cooperarea și parteneriatul unor categorii largi, cum ar fi:
• Personalul din învățământ;
• Toate categoriile de elevi;
• Familia;
• Organizații guvernamentale cu caracter central sau local;
• Organizații cu caracter nonguvernamental;
• Reprezentanții cultelor religioase;
• Agenții economici;
• Sindicatele;
• Autoritățile centrale și locale.

Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea
individului prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte
tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă
copilul. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei şcoli, care au un potenţial important de
influenţare a educaţiei copiilor, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Cele mai importante
relaţii sunt:
- relaţiile dintre profesor şi elev;
- relaţiile interindividuale (dintre elevi, dintre profesori, dintre profesori şi specialişti care
sprijină şcoala, dintre profesori şi personalul administrativ al şcolii);
- relaţiile dintre profesori şi părinţi;
- relaţiile dintre profesioniştii care sprijină dezvoltarea copilului cu părinţii şi profesorii
(lucrul în echipă pentru a lua decizii şi a întreprinde acţiuni în favoarea copilului.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o

unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Ea concepe cele
două instituţii sociale exprimându-se în schimburi de opinii şi în discuţii, iar atunci când este

101
vorba de decizii, păstrându-şi fiecare identitatea şi aportul specific. Raporturile active ale
familiei cu şcoala sunt stimulate de apariţia unor importante mize familiale ale şcolarităţii:
instrumentale, statutare, afective şi culturale. Numeroase cercetări pun în evidenţă preocuparea
părinţilor pentru viitorul economic al copiilor lor, pentru plasarea acestora în câmpul muncii pe o
poziţie convenabilă din punctul de vedere al stabilităţii şi nivelului veniturilor ori a condiţiilor de
muncă.
Majoritatea părinţilor, inclusiv cei aparţinând claselor sociale defavorizate, se dovedesc a
fi departe de a accepta ideea lipsei lor de competenţă şi de a ceda integral prerogativele lor
educative şcolii. Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii
despre copiii lor. Ei pot da informaţii preţioase despre problemele, crizele de creştere, dorinţele,
aşteptările, neîncrederile, pasiunile elevilor.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca:
o părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la
educarea copiilor lor;
o părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copii;
o să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor;
o să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale;
o responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi profesori.

Relaţia dintre părinţi şi profesori implică ieşirea din frontierele şcolii şi determină o altă
abordare a profesiei didactice. În pedagogia tradiţională această temă era tratată sub denumirea
de „colaborarea dintre şcoală şi familie”. Actualmente, dimensiunile acestei relaţii sunt mult mai
cuprinzătoare datorită lărgirii conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare şi,
mai nou, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate şi, în plus, exprimă şi o anumită
abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor educative.

Colaborarea dintre școală și autoritățile locale

Pentru a se constitui ca un factor cheie în cadrul parteneriatului educațional la nivelul
comunității, relația dintre școală și autoritățile locale trebuie să se sprijine pe reciprocitatea
intereselor și pe sprijinul mutual.
În virtutea unor prevederi legale dar și pe baza unor relații tradițonale care s-au stabilit de-a
lungul timpului, autoritățile locale oferă sprijin concretizat prin:
• fonduri, resurse materiale, combustibil;
• donații pentru ameliorarea bazei materiale;

102
• facilitarea obținerii unor resurse financiare bugetare;
• organizarea unor activități extrascolare;
• alocarea unor spații si terenuri în folosința școlii.

Pentru a depăși unele disfuncții generate de carențe în legislație, blocaje în comunicare

interpersonală, absența educației pentru colaborare, presiunea problemelor curente, etc…este
necesară adoptarea unor măsuri cu caracter local care țin de inițiativa și interesul școlii și
autorităților locale. În acest sens, managerii unităților de învățamânt trebuie să se orienteze către
ameliorarea modului de informare adresat autorităților locale, asigurarea participarii
reprezentanților autorităților locale la întâlniri cu personalul școlii, părinți, etc., încurajarea
inițiativei C.R.P., organizarea unor activități de interes comunitar în colaborare cu autoritățile
locale. Managerii unităților școlare trebuie să se orienteze către sensibilizarea și atragerea
autorităților locale, dar și spre acoperirea unor nevoi și rezolvarea unor probleme ale comunității.

Colaborarea dintreșcoala şi organizaţiile neguvernamentale

Şcoala este o instituţie care funcţionează într-o comunitate, la intersecţia dintre o
multitudine de alte organizaţii. Influenţele acestora pot fi unele directe sau indirecte asupra
şcolii. Unele dintre organizaţiile care-şi manifestă cel mai activ influenţa asupra şcolilor sunt
organizaţiile neguvernamentale.
Parteneriatul dintre instituţiile de învăţământ şi organizaţiile neguvernamentale poate fi
analizat pe axa public – privat în oferirea de servicii sociale. Educaţia poate fi considerat un
serviciu social de interes general, la fel cum şcoala poate fi considerată o organizaţie publică.
Organizaţiile publice, printre care şi şcolile sunt aşteptate să devină, ca şi cele private
antreprenoriate, inovatoare şi eficiente, trebuie să răspundă unor sarcini din ce în ce mai
complexe, în medii în schimbare. Schimbarea organizaţiilor publice este complexă: se produc
schimbări în funcţionarea lor, în structura de organizare, în tipurile de servicii oferite şi în modul
în care sunt oferite aceste servicii.
Şcoala, alături de alte organizaţii publice, trebuie să facă faţă concurenţei, organizaţiile de
tip privat au început să ofere servicii similare cu cele publice ale şcolii, acestea având o
dimensiune mai mică sunt mai flexibile şi se pot adapta mai uşor contextelor şi cerinţelor,
organizaţiile private pot prelua chiar modelele de funcţionare, total sau parţial, de la organizaţiile
publice. Influenţa este deci, una reciprocă.
Graniţa dintre organizaţiile publice şi cele private este din ce în ce mai flexibilă, acestea
intră în reţele adaptabile la probleme şi la nevoile reale ale beneficiarilor (clienţi, cetăţeni).

103
 Şcoala este o organizaţie publică, cu un tip aparte de management, cu roluri sociale
recunoscute. Parteneriatul impune o schimbare managerială, o redefinire a rolurilor, adoptarea
unor noi tipuri de servicii.
Parteneriatul cu organizaţiile neguvernamentale poate fi legitimat de mai multe motive:
• complementaritatea serviciilor oferite copiilor şi familiilor acestora;
• crearea unei reţele de servicii care să răspundă nevoilor reale;
• dezvoltarea profesională a celor implicaţi;
• satisfacţia beneficiarilor: elevi, părinţi, comunitatea în ansamblu.

Colaborarea dintre școală şi biserică

Încă din cele mai vechi timpuri , biserica a îndeplinit la nivelul comunităților multiple
roluri in educația și ajutorul dat comunităților.Din păcate, in zilele noastre rolul acesteia s-a
deteriorat...
Cu toate acestea, putem identifica, valori diferite ale impactului bisericii în comunităţile
în care funcţionează. Dacă în marile aglomerări urbane, influenţa bisericii este mult diluată,
manifestările religioase ale credincioşilor sunt manifestate datorită voinţei persoanelor, în mediul
rural influenţa bisericii este semnificativă. Aici sistemul relaţiilor interpersonale este unul strâns,
instituţia este vizibilă, păstrarea obiceiurilor şi a tradiţiilor religioase este mai evidentă. Cu toate
acestea şi în mediul rural întâlnim influenţe diferite ale bisericii asupra comunităţii. Acestea,
indiferent de mediul la care ne raportăm, sunt puternic influenţate de persoanele implicate în
instituţia bisericii, ţin de un anumit marketing comunitar de identificare şi implicare în
problemele comunităii, de promovare a unei bune imagini a bisericii în comunitatea în care
funcţionează.
Trebuie făcută însă o distincţie între funcţionarea instituţiei bisericii la nivel comunitar şi
educaţia religioasă realizată în şcoli.Pledăm pentru faptul că biserica şi religia au rol important în
formare competenţelor şi atitudinilor moral – sociale ale copiilor. Acestea promovează valori
precum: binele, responsabilitatea faţă de ei şi faţă de alţii, toleranţa, diversitatea şi acceptarea sa,
respectarea drepturilor omului, umanismul, solidaritatea, libertatea, promovarea bogăţiei şi
identităţii spirituale, binele comun, etc

104
Colaborarea dintre școală și agenții economici
În cazul parteneriatului dintre şcoală şi agenţii economici plecăm de la premisa care stă la
baza lucrării de faţă, că implicarea comunităţii largi (părinţii, elevii, patronate, sindicate,
autorităţi publice locale, sectorul non-profit, asociaţiile profesionale) în mecanismele decizionale
şi de consultare vor conduce la democratizarea sistemului educaţional. Implicarea cât mai multor
factori aduce inovaţia şi diversificarea ofertei educaţionale şi responsabilizarea celor implicaţi.
În ce priveşte parteneriatul şcoală – agenţi economici acesta are efecte pe termen lung, în
funcţie de forma pe care o îmbracă astfel: o mai bună corelaţie dintre oferta şi cererea pe piaţa
muncii (corelarea reţelei şcolare: structurată pe filiere, profiluri, specializări şi calificări
profesionale în funcţie de nevoile educaţionale locale şi naţionale), integrarea socială prin
diferenţiere a absolvenţilor, în funcţie de competenţe şi opţiuni, transmiterea unor valori precum
responsabilitatea, respectul pentru muncă şi valorile produse de către aceasta etc. Toate acestea
se pot realiza printr-o bună corelare între sistemul economic şi social la nivelul macrosistemului
şi a microsistemului.
Din punct de vedere formal, conform cu legislaţia în vigoare, agenţii economici pot
participa la conducerea unei instituţii de învăţământ prin desemnarea de reprezentanţi în
Consiliul de administraţie al unei şcoli.
Parteneriatul scoală – agenți economici poate avea ca efect:
- o mai bună corelare între ofertă si cererea pe piața muncii (corelarea rețelei scolare
- structurată pe filiere, profiluri, specializări si calificări profesionale în funcție de nevoile
- educaționale locale si naționale);
- integrarea socială prin diferențiere a absolvenților, în funcție de competențe si opțiuni,
- transmiterea unor valori precum responsabilitatea, respectul pentru muncă si valorile
produse de către aceasta etc.

105
III.2. Valorificarea mediului socio-economic în dezvoltarea parteneriatelor

Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi
de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în
parteneriat cu alte organizaţii/instituţii.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot
avea şi alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole,
vizite în diverse locuri etc.; centre de voluntariat; cluburi; cantine; seminternate etc.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul şcolii reprezintă o strategie de întărire a
relaţiilor şcoală familie. Părinţii capătă încredere în şcoală, instituţie care devine mai
transparentă şi mai apropiată de nevoile comunităţii. Un punct câştigat este coerenţa serviciilor,
părinţii nu mai sunt nevoiţi să caute prin mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le
găsesc în şcoală. Şcoala ca furnizor de servicii complexe va face trecerea de la educaţia
instituţională, cu accent pe instituţie (care are un program, curriculum la care elevii trebuie să se
adapteze) la şcoala centrată pe elev, pe nevoile acestuia şi pe ale comunităţii.
Şcolile, aflate în concurenţă pentru furnizarea de servicii educaţionale de calitate, pentru
aşi atrage elevi vor fi nevoite, din ce în ce mai mult să dezvolte relaţii de colaborare cu
autorităţile, cu părinţii, cu organizaţiile neguvernamentale, cu unităţile medicale şi alte entităţi
reprezentative de la nivel local.

Cum putem valorifica relația cu:

A. Autorităţille publice centrale, judeţene şi locale cu atribuţii în domeniul

educaţiei
Analiza legislaţiei în vigoare ne indică direcţii de acţiune ale colaborării dintre
autorităţile centrale, judeţene şi locale cu atribuţii în domeniul educaţiei astfel:
• în realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învăţământul preşcolar şi
învăţământul obligatoriu.
• dezvoltarea unor programe de educaţie pentru părinţii tineri.
• organizarea unor cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerinţelor
programei naţionale şi celor care au abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor
şcolare.

106
 • organizarea şi dezvoltarea unor posibilităţi adecvate de petrecere a timpului liber şi
odihnă.
• realizarea sau iniţierea demersurilor necesare pentru prevenirea abandonului şcolar
din motive economice.
• Obținerea de burse pentru elevi
• Inființarea unor cantine pe lângă școli sau in incinta lor
• Premii pentru concursuri , olimpiade

Un rol important în comunitate îl au organele administraţiei publicelocale, respectiv

consiliile comunale, consiliile orăşeneşti, consiliile judeţene,care sunt compuse din consilieri
aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şiliber exprimat, în condiţiile stabilite de lege.
Conform legii administraţiei publice locale atribuţiile Consiliului local,relevante pentru
parteneriatul şcoală-comunitate sunt:
 Are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele deinteres local
 Avizează sau aprobă, studii, prognoze şi programe de dezvoltareeconomico-socială
 Aprobă bugetul local şi modul de utilizare a rezervei bugetare
 Stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiilelegii
 Administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sauoraşului
 Înfiinţează instituţii publice, servicii publice de interes local;
 Urmăreşte, controlează şi analizează activitatea acestora
 Asigură condiţiile materiale şi financiare necesare pentru bunafuncţionare a instituţiilor şi
serviciilor publice de educaţie, sănătate,cultură, tineret şi sport, apărarea ordinii publice,
apărarea împotrivaincendiilor şi protecţia civilă
 Hotărăşte în localităţile în care nu este personal didactic suficient,acordare de stimulente în
natură şi în bani, precum şi alte facilităţi potrivitlegii
 Contribuie la organizarea de activităţi, ştiinţifice, culturale, artistice,sportive
 Hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice, analizează activitateagardienilor publici,
poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor deprotecţie civilă
 Acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător; contribuiela protecţia,
conservarea, restaurarea şi punerea în valoare amonumentelor istorice şi de arhitectură, a
parcurilor şi rezervaţiilornaturale
 Contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială;
 Asigură protecţia drepturilor copilului etc.

107
 Legea Educaţiei Naționale (publicată în MO NR. 18/10.01.2011) stimulează o seriede
prevederi în ceea ce priveşte autorităţile locale.
În Art. 19 ”Pentru asigurarea accesului egal la educaţie şi formareprofesională,
autorităţile administraţiei publice locale, în baza avizului conform alinspectoratelor şcolare,
aprobă organizarea, funcţionarea şi după caz dizolvareaunor structuri de învăţământ fără
personalitate juridică”.
În Art. 20 se prevede că:”autorităţile administraţiei publice locale asigură, în condiţiile
legii, bunadesfăşurare a învăţământului preuniversitar în localităţile în care acestea îşiexercită
autoritatea”.
- Asigurarea personalului didactic necesar desfăşurării educaţieiantepreşcolare se face de
către autorităţile administraţiei publice locale,împreună cu inspectoratele şcolare cu respectarea
standardelor de calitate şi alegislaţiei în vigoare (Art. 27)
- Asigură condiţiile pentru generalizarea treptată a învăţământuluipreşcolar împreună cu
inspectoratele şcolare (Art. 28)
- Contribuie la organizarea filierelor tehnologice sau vocaţionale a liceelorpe care le
stabileşte inspectoratul şcolar, cu consultarea autorităţiloradministraţiei publice locale,având în
vedere tendinţelor de dezvoltare socială şieconomică precizate în documentele strategice
regionale, judeţene şi locale(Art.31)
- Stabilesc unităţile în care se organizează învăţământul de artă şiînvăţământul sportiv de
stat cu avizul conform al inspectoratelor şcolare, potrivitlegii (Art. 42)
- Pot realiza parteneriate cu unităţile de învăţământ, asociaţiile de părinţi,organizaţii
nonguvernamentale cu competenţe în domeniu pentru organizarea şifuncţionarea programelor
”Şcoală după şcoală” prin care se pot oferi” activităţieducative, recreative, de timp liber, pentru
consolidarea competenţelor dobânditesau de accelerare a învăţării, precum şi activităţi de
învăţare remedială” (Art.61.8)
- Organizează reţeaua şcolară a unităţilor de învăţământ preuniversitar cuavizul conform
al inspectoratelor şcolare –
Pentru a asigura calitatea învăţământului, autorităţile administraţieipublice locale din
proprie iniţiativă sau a inspectoratelor şcolare pot solicitaMinisterului Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului ridicare acreditării/autorizării unei unităţi de învăţământ cu personalitate
juridică sau a unei structuria acesteia în conformitate cu prevederile legale .
- Pentru asigurarea”calităţii educaţiei şi a optimizării gestionării resurselor”(Art. 63),
unităţile de învăţământ împreună cu autorităţile administraţiei publicelocale pot decide

108
înfiinţarea consorţiilor şcolare care sunt, conform legii”Parteneriate contractuale între unităţile
din învăţământ care asigură:
a) Mobilitatea personalului între unităţile membre ale consorţiului
b) Utilizarea în comun a resurselor unităţilor de învăţământ din consorţiu
c) Lărgirea oportunităţilor de învăţare oferite elevilor ţi recunoaştereareciprocă a
rezultatelor învăţării şi evaluării ”
Unităţile din învăţământ cu personalitate juridică sunt conduse de consiliilede
administraţie, de directori şi directori adjuncţi după caz(Art. 96). Acesteorgane de conducere au
obligaţia de a conlucra cu consiliul profesoral,cucomitetul de părinţi şi cu autorităţile
administraţiei publice locale.
Din componenta consiliului de administraţie fac parte şi reprezentanţi aiautorităţilor
publice locale, după cu urmează:”în unităţile de învăţământ de stat,Consiliul de Administraţie
este organul de conducere şi este constituit din 7, 9sau 17 membri”.
Autorităţile publice locale au şi rol consultativ în ce priveşte politicilefinanciare şi în
domeniul resurselor umane (Art. 103), iar consiliile locale şiconsiliul judeţean, respectiv
consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureştipot contribui din bugetele proprii la
finanţarea de bază şi completară a unităţilorde învăţământ preuniversitară de stat.
Autorităţile publice locale asigură finanţarea complementară din care suntsuportate
cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociateprocesului de învăţământ
preuniversitar de stat, din bugetele locale.
Categoriilede cheltuieli sunt:
 Investiţii, reparaţii capitale, consolidări
 Subvenţii pentru internate şi cantine
 Cheltuieli pentru evaluare periodică naţională a elevilor
 Cheltuieli cu bursele elevilor
 Cheltuieli pentru transportul elevilor conform prevederilor art.84 alin 1
 Cheltuieli pentru naveta cadrelor didactice conform legii
În ceea ce priveşte administrarea patrimoniului, în Art.112 se prevede că”terenurile şi
clădirile unităţilor de educaţie timpurie, de învăţământ preşcolar,şcolilor primare, gimnaziale şi
liceale, inclusiv ale celorlalte niveluri deînvăţământ din cadrul acestora, înfiinţate de stat, fac
parte din domeniul publiclocal şi sunt administrate de către consiliile locale.”
Primarul ca reprezentant al autorităţilor publice locale sau preşedinteleconsiliului
judeţean (după caz), încheie cu cel care a obţinut prin concurs publicfuncţia de director/director

109
adjunct un contract de management. Din comisia deconcurs pentru ocuparea acelor posturi face
parte şi un reprezentant alconsiliului local, respectiv judeţean, în funcţie de unităţile aflate în
subordine(Art.257).
Autorităţile locale au obligaţia de a constata contravenţia şi de a aplicaamenzi
contravenţionale în cazul în care sunt înregistrate contravenţii legate deexercitarea rolurilor
părinteşti prevăzute de lege în art.86, precum: încălcări aleobligaţiilor părinţilor/tutorilor legate
de asigurarea şcolarizării elevului pe perioadaînvăţământului obligatoriu, distrugerile materiale
din patrimoniul şcolii cauzate deelev. Primarul împuterniceşte persoane în acest scop, la
sesizarea Consiliului deAdministraţie al şcolii, iar aplicarea contravenţiei se face de către agenţii
depoliţie, cu competenţe în domeniu (Art.360).
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este directinfluenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitarăurmăreşte astfel promovarea „binelui
comun” încurajează sentimentul deapartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de
dezvoltarea ei. Dinaceastă perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces
socialprin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectelespecifice ale
unei lumi în permanentă schimbare.
În esenţă, dezvoltarea comunitară vizează:
 crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice
 şi să-şi rezolve problemele fără intervenţia unor factori din afara ei;
 cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le afectează
 existenţa;
 oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul comunităţii în caretrăiesc, sunt
mândri de comunitatea lor;
 comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi îndificultate;
 existenţa controlului comunitar.

Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţindouă perspective:
 aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopuldezvoltării
(nivel crescut al investiţiilor, venituri bune pe cap de locuitor, investiţii
 în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc.);
 eforturi depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţelecomunităţii;
Relaţia şcoală-comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori:
 mediul social al comunităţii (urban, rural, aşezare geografică etc.);

110
  gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate careinfluenţează şi viaţa
şcolii;
 profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şipot influenţa
orientarea şcolară şi profesională;
 dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii,
 percepţia şcolii în comunitate;

O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare.Şcoala trebuie

să fie deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domeniiîn care poate dezvolta
parteneriate comunitare: alternative de petrecere atimpului liber pentru copii şi tineri, activităţi
de educaţie rutieră, educaţie pentrusănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.

B. Poliţia
Rolurile Poliţiei în domeniul educaţional pot fi împărţite în două mari categorii:
• preventive;
• de intervenţie în situaţii speciale.
Parteneriatul dintre şcoală şi poliţie are la bază îndeplinirea obiectivelor comune.
Poliția aduce in parteneriatul educațional, următoarele beneficii :
• Asigurarea integrităţii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunităţii
în general;
• Prevenirea delincvenţei juvenile şi a criminalităţii;
• Violenţa în familie, stradală, în cadrul şcolii;
• Prevenirea consumului, a traficului de droguri;
• Educaţia rutieră;
• Prevenirea prostituţie/proxenetism, pedofiliei;
• Prevenirea cerşetoriei;
• Prevenirea exploatării prin muncă a copiilor;
• Promovarea respectului faţă de lege;
• Promovarea drepturilor omului şi ale copilului;
• Promovarea unui comportamnet civilizat în societate;
• Promovarea imaginii pozitive ale Poliţiei în comunitate şi creşterea încrederii în
instituţie;
• Culegerea de informaţii şi date de interes în cazuri speciale;

111
 • Menţinerea ordinii şi liniştii publice în unităţile de învăţământ, în afara acestora
(perimetrul şcolii, traseul de la şcoală – acasă al elevilor), în comunitate;
• Realizarea / proiectarea unor programe/proiecte de parteneriat;
• Stabilirea identităţii persoanelor şi educarea copiilor pentru utilizarea actelor care atestă
identitatea;
• Recrutarea viitoarelor cadre ale instituţiei.

Şcoala prin reprezentanţii săi, cadre didactice, elevi, personal administrativ trebuie să
identifice problemele de comportament ale elevilor, să colaboreze cu poliţia în cazul copiilor
infractori sau potenţial infractori. Desigur, nu numai şcoala şi poliţia trebuie să se implice în
aceste situaţii, se impune o colaborare cu reprezentanţii serviciilor sociale, cu asistenţii sociali,
cu familia elevilor.
Este de menţionat faptul că pregătirea elevilor trebuie să îmbrace forme diferite, în funcţie de
nivelul de vârstă, de înţelegere al acestora, de potenţialele riscuri ale grupelor de vârstă. Formele
de parteneriat sunt multiple şi implică nu numai şcoala şi poliţia, ci şi alţi actori comunitari cu rol
educaţional: părinţii, organizaţiile neguvernamentale, autorităţile etc.

C. Unităţile Medicale
La nivelul comunităţilor locale, un rol important îl au unităţile sanitare. Şcolile pot
desfăşura parteneriate împreună cu acestea în vederea asigurării sănătăţii mentale şi fizice a
copiilor şi a familiilor acestora.
Parteneriatul şcoală – unităţi sanitare poate fi analizat din prisma acestor responsabilităţi
comunitare pe care unităţile sanitare le au.
Unităţile sanitare reprezintă unităţile care asigură populaţiei asistenţă medicală, curativă
şi profilactică în sectorul public şi privat prin: spitale şi ambulatorii de spital şi de specialitate,
dispensare medicale, policlinici, centre de sănătate, sanatorii TBC, centre de diagnostic şi
tratament, ambulatorii de spital şi specialitate, preventorii, cabinete medicale de familie, cabinete
stomatologice, laboratoare medicale, de tehnică dentară, cabinete medicale de specialitate,
cabinete medicale şcolare/studenteşti, laboratoare medicale, creşe, farmacii şi puncte
farmaceutice, depozite farmaceutice, unităţi medico-sociale, centre de diagnostic şi tratament, de
specialitate, centre de transfuzie sanguină, sanatorii, preventorii etc.
Rolul unităţilor sanitare este în principal acela de asigura sănătatea populaţiei.
Fiecare tip de unitate sanitară are însă responsabilităţi diferite.

112
În opinia noastră, cel mai mare rol educativ îl au medicii de familie şi cabinetele medicale
şcolare. Medicul de familie este acela care, cunoaşte pacientul în complexitatea sa, cunoaşte
familia de provenienţă, eventualele probleme genetice, evoluţia fizică şi psihică a copilui. Acesta
poate recomanda familiei şi copilului un anumit tip de activităţi, sau pot informa asupra
activităţilor nerecomandate (ex. activitate sportivă), poate informa, respectând confidenţilitatea
datelor şi drepturile pacientului, cadrele didactice despre problemele copiilor. În cazuri
speciale medicii de familie pot recomanda părinţilor un anumit tip de şcoală (ex. şcoala de masă
sau cea specială în cazul copiilor cu dizabilităţi) debutul sau amânarea şcolarizării, pot interveni
în cazuri de refuz din partea şcolii, a cadrelor didactice, a părinţilor pentru a primi în şcoală/clasă
un copil cu dizabilităţi, sau boli cronice, pot da explicaţii, date despre riscuri, precizări privind
comportamentul. Iniţiativa de a participa la acţiuni şcolare poate fi a medicului de familie, a
părinţilor sau chiar a şcolii. De asemenea, medicul de familie trebuie să anunţe unitatea şcolară
în cazul în care constată o boală contagioasă la un copil, la cadrele didactce sau personalul şcolii
(hepatită, bolile copilăriei, TBC, gripă), care pune în pericol sănătatea colegilor, a cadrelor
didactice, să anunţe alte unităţi sanitare cu responsabilitati specifice (Direcţia de Sănătate
Publică) şi să intervină în colectivitate.
Medicul de familie poate consilia şi orienta părinţii, atunci când constată probleme care
pot afecta activitatea şcolară a copiilor, spre alte servicii specializate (ex. cabinete oftalmologice,
investigaţii şi intervenţii medicale de specialitate, unităţi sportive de practicare a diverselor
sporturi etc.). Medicii de familie pot iniţia sau pot participa la acţiunile iniţiate de şcoli, la
activităţi educative pentru copii: educaţie pentru sănătate, educaţia reproducerii, prevenirea
transmiterii bolilor contagioase, siguranţa şi sănătatea alimentaţiei etc.
Medicii de familie pot apela, în cazul sesizării unor situaţii de abuz asupra copiilor, la alţi
profesionişti din comunitate pentru a sesiza şi rezolva cazurile acestora: asistenţi sociali, poliţişti,
alţi reprezentanţi ai autorităţilor etc. Medicii pot sesiza abuzurile asupra copiilor, dar, cei care
intră mai frecvent în relaţiile cu copii sunt cadrele dicatice. Relaţia de colaborare dintre aceştia
este esenţială, personalul medical şi cadrele didactice trebuie să aibă informaţii despre semnele
prin care pot recunoaşte un abuz, despre cum pot interveni în tratarea copiilor, consilierea
familiilor sau să apeleze la alţi specialişti din reţeaua comunitară.
O situaţie de discutat este aceea în care, unităţile farmaceutice, sau mai exact marii
producători de medicamente iniţiază acţiuni, campanii educative în şcoli, fie pentru că şi-au
conştientizat rolul social pe care-l au, fie ca o formă mascată de publicitate. În aceste cazuri, se
impune o analiză a influenţelor educative, a consecinţelor acestor acţiuni de către reprezentanţii
şcolii, părinţi şi copii şi să se decidă continuarea sau stoparea unor astfel de acţiuni.

113
 Activităţi educative şi de prevenţie pot fi desfăşurate în unităţile sanitare, în cabinetele
medicale dar şi în şcoli sau în alte medii nonformale.
Un caz special este cel al copiilor care suferă de boli cronice şi care sunt nevoiţi să-şi
întrerupă şcoala. În cazul în care, copilul se află în îngrijirea familiei, personalul medical ar
trebui să informeze şcoala despre posibilitatea ca bonavul să fie şcolarizat acasă, care sunt
riscurile dar şi capacitatea de efort a copilului. În cazul în care, copii bolnavi cronici trebuie să
fie internaţi pe perioade lungi de timp, unităţile sanitare trebuie să asigure posibilitatea copiilor
bolnavi să-şi continue studiile: să amenajeze spaţii corespunzătoare, să angajeze personal, să
colaboreze cu inspectoratul şcolar pentru asigurarea personalului, a materialelor didactice, a
manualelor etc.
În toate informaţiile şi serviciile oferite copiilor trebuie să se ţină seama de vârsta
copiilor, de nivelul acestora de înţelelegere, de nivelul cunoştinţelor acestora.
Temele care pot fi abordate în programele educative pot fi multiple:
• igiena personală, a locuinţei, a spaţiului şcolii, a mediului înconjurător;
• acordarea de prim ajutor în cazuri de urgenţă;
• educaţie sexuală şi de sănătatea reproducerii;
• educaţia pentru prevenirea consumului de droguri, alcool, tutun;
• educaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi a accidentelor;
• educaţia pentru practicarea sporturilor;
• educaţia pentru organizarea timpului liber (timp de joacă adecvat, timp pentru sport, timp
alocat televizorului şi calculatorului, etc.)
• educaţie pentru consum alimentar sănătos etc.
Programe educative comunitare desfăşurate în parteneriat şcoală unităţi sanitare
Formele generale adoptate pentru diseminarea cunoştinţelor se realizează prin campanii
de informare şi de prevenire. Contribuţia unităţilor sanitare şi a personalului medical la succesul
acestor acţiuni are un rol decisiv. Personalul medical trebuie să depună eforturi pentru
informarea părinţilor şi a copiilor asupra diverselor probleme privind sănătatea şi alimentaţia
copiilor, igiena şi salubritatea mediului înconjurător, obiceiuri de viaţă sănătoase etc. Personalul
medical poate oferi aceste informaţii în incinta unităţilor sanitare sau în munca de teren.
Programele educaţionale oferite de către şcoli pot atrage personalul medical să se implice în:
• cursuri privind igiena,
• primul ajutor,
• educaţia sexuală,
• sănătatea reproducerii etc.

114
 • Pot fi organizate concursuri pentru copii de desen, de acordare a primului ajutor etc. în
care copiii să capete informaţii, deprinderi într-o manieră încurajatoare.

D. Biserica
Parteneriatul cu această instituție ar aduce următoarele beneficii :
• organizarea unor manifestări cultural artistice comune (serbări, expoziţii, spectacole etc.)
cu ocazia marilor sărbători creştine: Crăciun, Paşti, Florii, Ziua eroilor neamului etc.;
• participarea reprezentanţilor bisericii la manifestări organizate de către şcoală:
deschiderea/închiderea anului şcolar, sfinţirea lăcaşului şcolii, lectorate cu părinţii,
întâlniri ale reprezentanţilor bisericii cu elevii;
• organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte bisericeşti (mănăstiri, schituri);
• participarea reprezentanţilor bisericii la campanii destinate eradicării: violenţei,
comportamentelor deviante în rândul elevilor, traficului de copii etc.
• importantă misiune educativă şi filantropică o au preoţii parohi. Astfel, având în vedere
valorile creşine pe care le promovează şi vocaţia lor umanitară, preoţii pot contribui la:
• educarea cu privire la drepturile copilului şi la beneficiile pe care respectarea acestora le
aduce întregii comunităţi;
• identificarea nevoilor copiilor şi familiilor, precum şi a situaţiilor de risc în care se pot
afla acestea;
• îndrumarea, informarea şi orientarea către diverse servicii;
• medierea în vederea restabilirii relaţiilor familiale sau în vederea prevenirii abandonului
copilului (mediere între mamă şi tată, copil şi părinţi, familie şi comunitate, mama
singură şi familia acesteia) prin promovarea reconcilierii şi a iertării greşelilor celorlalţi
etc.;
• sesizarea situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare;
• implicare în rezolvarea problemelor prin structurile comunitare consultative;
• mobilizarea comunităţii, pentru a sprijini familiile şi copiii aflaţi în nevoie;
• implicare în dezvoltarea unor servicii pentru copii şi familii la nivelul comunităţii;
• organizarea şi implicarea în manifestări culturale ale comunităţii şi ale şcolii.

115
E. Agenţii economici
Parteneriatul cu agenții economici prin activităţile desfăşurate ii poate aduce școlii
beneficii multiple, prin următoarele activități:
a) pentru ciclul primar şi gimnazial:
• vizite la agenţii economici,
• lecţii deschise,
• sponsorizări acordate de agenţii economici pentru diverse manifestări,
• participarea unor reprezentanţi ai agentilor economici la lecţii care să aibă ca obiectiv
educaţia economică a micilor şcolari;
b) la ciclul gimnazial aceste activităţi pot fi diversificate prin:
• implicarea elevilor în activităţi productive care să pună în practică diverse cunoştinţe
dobândite în şcoală,
• consiliere profesională,
• activităţi cu scopul orientării şcolare şi profesionale,
• prezentarea diverselor meserii etc.;
c) pentru ciclul liceal activităţile, pe lângă cele menţionate anterior, pot fi de practică de
specializare în anumite domenii economice conform cu specializarea oferită de către
şcoală. Parteneriatul în acest caz capătă un aspect formal, între unităţile de învăţământ,
inspectoratele şcolare şi partenerii agenţi economici existând contracte de colaborare
clare.

Concret, şcoala şi agenţii economici pot colabora prin:

• asigurarea de spaţii şi dotări necesare efectuării practicii în cadrul unităţilor economice,
acest lucru ducând la formarea deprinderilor profesionale ale elevilor;
• angajarea absolvenţilor. Sunt agenţi economici care, selectează absolvenţi în vederea
angajării, unii chiar acordând burse elevilor cu rezultate bune condiţionând acordarea
bursei de angajarea la agentul economic respectiv după terminarea studiilor;
• organizarea de stagii de învăţare, de întâlniri cu persoane din structura de management a
companiilor, modele de succes profesional;
• organizarea şi desfăşurarea de programe de formare continuă pentru angajaţi în şcoli sau
pentru cadre didactice în unităţi economice;
• realizarea, în partenerait, a unor planuri de dezvoltare a resurselor umane;
• organizarea unor târguri ale firmelor de exerciţiu, târguri de locuri de muncă pentru
absolvenţi;

116
 • furnizarea unor servicii de informare, orientare şi consiliere pentru carieră elevilor.

F. Organizaţiile neguvernamentale (ONG)

Parteneriatul şcolii cu organizațiile neguvernamentale poate funcţiona în mai multe
feluri:
• punerea în comun a resurselor (materiale, umane, financiare, logistice, de timp,
informaţionale etc.) pentru binele comun;
• activităţi / proiecte / programe comune;
• alocarea de resurse din partea agenţilor comunitari către şcoală;
• voluntariat şi implicare în acţiuni la nivel comunitar;
• testarea nevoilor locale;
• formarea resurselor umane;
• atragerea de resurse către comunitate etc.
Concret, organizaţiile neguvernamentale activează în:
• furnizarea de servicii sociale către diverse categorii sociale de persoane;
• dezvoltarea comunitară: creşterea nivelului de dezvoltare socio-economică în zonele
rurale şi semi-rurale, revitalizarea spiritului comunitar, implicarea cetăţenilor în
activităţi/proiecte/programe de dezvoltare locală, dezvoltare personală;
• advocacy şi influenţarea politicilor publice la nivel naţional şi local (promovarea unor
iniţiative legislative, a procedurilor de intervenţie în diverse cazuri, a drepturilor
persoanelor etc.);
• protecţia mediului: prevenirea deteriorării mediului, supravegherea calităţii mediului de
care beneficiază populaţia, educaţia privind protecţia mediului şi militarea pentru
îmbunătăţirea acestuia;
• parteneriate cu alte organizaţii (federaţii, coaliţii), cu organizaţii guvernamentale
centrale şi locale, cu instituţii, cu alte organizaţii naţionale şi internaţionale etc.

Influenţa organizaţiilor neguvernamentale asupra şcolilor se manifestă pe mai multe

planuri:
• iniţierea unor noi forme de organizare ale activităţilor educative: centre de zi pentru
copiii cu dizabilităţi cu servicii integrate (educaţie, socializare, recuperare), centre after
school (pentru copiii ai căror părinţi sunt la muncă, provin din familii sărace etc.). Aici

117
 sunt organizate activităţi educative, sportive şi de recreere), clase integrate (copii fără
dizabilităţi împreună cu copii cu dizabilităţi) etc.;
• influenţe asupra curriculumului;
• profesionalizarea şi/sau perfecţionarea cadrelor didactice;
• implicarea cadrelor didactice / elevilor / părinţilor / reprezentanţilor organizaţiilor
neguvernamentale în diverse activităţi;
• realizarea unor studii, asimilarea rezultatelor în practicile / politicile educaţionale;.
• influenţe asupra politicilor educaţionale;
• contribuţii la îmbunătăţirea condiţiilor din şcoli;
• promovarea unor modele de activităţi/proiecte/programe educaţionale inovatoare.

Parteneriatul este benefic pentru ambele tipuri de organizaţii. Organizaţiile

neguvernamentale îşi legitimează rolul social, îşi îndeplinesc misiunea pentru care au fost create,
şcolile se dezvoltă, îşi completează aria de servicii oferite beneficiarilor: copii, părinţi,
comunitate.

Forme ale educaţiei

Parteneriatul şcoală – comunitate poate fi analizat şi din perspectiva relaţiilor dintre
formele educaţiei: educaţia formală, nonformală, informală.Raportându-ne la gradul de
organizare şi de oficializare ale formelor educaţiei, putem delimita astfel trei mari categorii:
• educaţia formală;
• educaţia non-formală;
• educaţia informală.
Educaţia formală tinde astăzi să depăşească graniţele clasice prin care aceasta deţinea
rolul prioritar. Şcoala trebuie să se schimbe şi să se deschidă în faţa problematicii lumii
contemporane. Parteneriatul şcoală - comunitate poate fi susţinut printr-o serie de măsuri
concrete precum:
• descongestionarea programelor de învăţământ şi a materiei de studiu;
• introducerea unor discipline/capitole care să vizeze viaţa comunităţii în care şcoala îşi
desfăşoară activitatea care să abordeze aspecte ce ţin de dezvoltarea comunităii, istoricul
acestei, valorizatea aspectelor pozitive ale comunităţii etc.;
• susţinerea elevilor pentru a-şi manifesta talentele şi aptitudinile prin creşterea şi
diversificarea ofertei de opţionale şi de alternative educaţionale (pachete de cursuri
opţinale, alte servicii sociale dezvoltate în şcoală etc.);

118
 • oferirea unor şanse reale pentru fiecare unitate de învăţământ de a-şi determina propriul
curriculum (prin curriculum la decizia şcolii);
• posibilitatea utilizării flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în funcţie de
nevoile locale de educaţie şi formare;
• asigurarea unei conexiuni adecvate între învăţarea formală, nonformală şi informală, în
sensul deschiderii şcolii înspre influenţele educative nonformale şi informale şi găsirea
modalităţilor optime de articulare între acestea;
• armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea initială, şi continuă (asigurarea
calităţii şi continuităţii prin conţinutul curriculum-ului, evaluare şi recunoaştere) şi
regândirea tuturor nivelurilor şi structurilor învăţământului din prespectiva educaţiei
permanente etc.

Educaţia nonformală
Educaţia nonformală care serveşte unei mari varietăţi de necesităţi educaţionale (mai ales
la tineri şi adulţi) se regăseşte sub mai multe forme:
a) educaţia complementară, paralelă cu şcoala, întâlnită mai ales la elevi;
b) educaţia suplimentară, pentru cei care şi-au întrerupt prematur studiile;
c) educaţia de substituţie, pentru cei care sunt analfabeţi.

O altă clasificarea a educaţiei nonformale poate fi făcută în funcţie de activităţile

desfăşuare. Astfel întâlnim:
1) activităţi extraclasă/extradidactice (cercuri pe disciline, interdisciplinare sau tematice,
ansamblurisportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiţii etc.);
2) activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, denumite paraşcolare şi perişcolare.
Activităţile paraşcolarese dezvoltă înmediul socio-profesional specific: activităţi de
perfecţionare şi de reciclare, deformare civică sau profesională.
Activităţile perişcolare sunt desfăşurate în mediul socio-culturalca activităţi de autoeducaţie şi de
petrecere organizată a timpului liber în cadruluniversităţilor populare, al cluburilor sportive, la
teatru, în muzee sau în cluburile copiilor, înbiblioteci publice, în excursii, acţiuni social-culturale
sau în familie ori prin intermediul massmedia.
Toate aceste activităţi folosesc predominant resurse locale.

Obiectivele educaţiei nonformale sunt multiple şi specifice diverselor situaţii întâlnite.

Totuşi putem sistematiza câteva dintre acestea:

119
a) Perfecţionarea profesională/recalificarea persoanelor care au nevoie de acest lucru.
b) Pregătirea cetăţenilor pentru a cunoaşte, folosi mai bine resursele locale.
c) Alfabetizarea Este cunoscut faptul că, analfabetismul este sursă de sărăcie, marginalizare
socială, conflicte sociale etc.
d) Dezvoltarea unora dintre componentele educaţiei: morală, profesională, fizică, igienică,
ecologică, pentru petrecerea timpului liber, interculturală, civică etc.
e) Recreerea şi destindrea participanţilor şi petrecerea adecvată a timpului liber;
f) Lărgirea şi completarea orizontului cultural al participanţilor la diverse activităţi.
g) Exersarea şi cultivarea abilităţilor, aptitudinilor, talentelor, capacităţilor
Educaţia nonformală este realizată de o serie de agenţi care acţionează la nivelul
comunităţii locale: familie, organizaţii nonguvernamentale, case de cultură şi tehnică, muzee,
teatre, biserică, poliţie, unităţi sanitare, agenţi economici, cinematografe, biblioteci, universităţi
populare etc. cât şi prin mass-media.
Din punctul de vedere al parteneriatului şcoală – comunitate locală, educaţia nonformală
este importantă pentru că:
• fiind centrată pe cel care învaţă, dezvoltă capacităţi, competenţe aptitudini personale care
pot fi utilizate în acţiuni la nivel comunitar;
• răspunde promt şi adecvat unei nevoi concrete de formare acest lucru contribuind la
formarea resurselor umane locale;
• dispune de un curriculum la alegere, flexibil şi variat propunându-le participanţilor
activităţi diverse şi atractive, în funcţie de interesele acestora, de aptitudinile speciale şi
de aspiraţiile lor. Aşa cum am mai arătat, acest curriculum poate viza, pe lângă aspecte de
pregătire personală şi aspecte comunitare;
• contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea culturii generale şi de specialitate a participanţilor,
oferind activităţi de perfecţionare profesională, de completare a studiilor şi de sprijinire a
categoriilor defavorizate sau de exersare a capacităţii indivizilor supradotaţi;
• creează ocazii de petrecere organizată a timpului liber, într-un mod plăcut, urmărind
destinderea şi refacerea echilibrului psiho-fizic, “supape” din acest punct de vedere
pentru membrii comunităţii;
• în cadrul său se pot organiza manifestări de promovarea a comunităţii locale, prin
implicarea membrilor comunităţii conducând la creşterea coeziunii membrilor
comunităţii;
• asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite domenii;

120
 • menţine interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de
vârstă şi pregătirii lor profesionale etc.

Educaţia informală
Din perspectiva parteneriatului şcoală – comunitate această formă de educaţie este
deosebit de relevantă. Plecând de la premisa că educaţia informalăse referă la experienţele
zilnice ce nu sunt planificate sau organizate şi conduc către o învăţare informală, Sorin Cristea
subliniază faptul că atunci când aceste ”experienţe sunt interpretate de către cei mai în vârstă sau
de către membrii comunităţii ele se constituie în educaţie informală.”
Educatorii informali sunt agenţii care acţionează la nivel comunitar în relaţiile
interpersonale dezvoltate de membrii comunităţii şipot fi: părinţii, prietenii, rudele etc.
Interacţiunea este una continuă, copilul învaţă din aceste interacţiuni să se descurce în viaţa de zi
cu zi.
Deschiderea şcolii către comunitate vizează aspecte ce ţin de valorificarea experienţelor
pozitive ale educatorilor informali, orientarea şi consilierea acestora. Îmbrăcând forme de
educaţie nonformală, au fost astfel create cursuri speciale pentru părinţi în care aceştia pot învăţa
cum să-i sprijine pe copii la lecţii, primesc informaţii despre psihologia vârstelor, sunt consiliaţi
dar sunt şi consultaţi în probleme care ţin de administrarea şcolii şi a comunităţii, realizarea
programelor de finanţare pentru şcoală şi comunitate etc.
Învăţarea de tip informal este o învăţare cu caracter pluridisciplinar, informaţiile
provenind din variate domenii, completându-le pe cele achiziţionate prin intermediul celorlalte
forme de educaţie. Această situaţie îi conferă individului posibilitatea de a interioriza şi
exterioriza atitudini, comportamente, sentimente etc.
Parteneriatul şcoală – comunitate asigură puntea de legătură între cele trei forme de
educaţie. Agenţii implicaţi în educaţie sunt multipli şi au influenţe specifice celor trei forme de
educaţie: Formală, nonformală și informală.
Şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori
de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi
economici, biserică, poliţie, unităţi sanitare etc. Pentru ca parteneriatul şcoală – comunitate
locală să funcţioneze adecvat, descentralizarea este absolut necesară. Ea este inevitabilă.
În esenţă descentralizarea învăţământului preuniversitar reprezintă transferul de
autoritate, responsabilitate şi resurse în privinţa luării deciziilor şi a managementului general şi
financiar către unităţile de învăţământ şi comunitatea locală. Se crează astfel cadrul unei
colaborări eficiente între şcoală şi comunitate.

121
 Direcţia aleasă, pentru politica educaţională din sistemul educaţional românesc, este cea a
descentralizării. Analiza prevederilor legale şi a măsurilor adoptate în cadrul procesului de
reformă, ne indică faptul că, cel puţin formal descentralizarea este soluţia aleasă.
Descentralizarea în educaţie presupune:
• redistribuirea responsabilităţilor, a autorităţii decizionale şi a răspunderii publicepentru
funcţii educaţionale specifice, de la nivel central către nivelul local ;
• participareafactorilor non-administrativi, a reprezentanţilor societăţii civile, la procesul de
luare a deciziilor (părinţi, ONG, mediul de afaceri, asociaţii profesionale, parteneri sociali etc.).
• transferul competenţelor decizionalede la nivelurile centrale către cele locale şi/sau
organizaţionale, pentru a apropia decizia de beneficiarii serviciului public de educaţie.
Descentralizarea nu este un scop în sine. Este o opţiune de politică educaţionalăcarese
înscrie în strategia naţională de descentralizare.
Succesul descentralizării se bazează în principal pe echilibrul între autoritate şi
responsabilitate pe de o parte, precum şi capacitatea resurselor umane şi fluxurile de informaţii,
pe de altă parte.
Descentralizarea conferă şcolii rolul de principal factor de decizie, asigurând participarea
şi consultarea tuturor actorilor sociali interesaţi din perspectica dezvoltării durabile a comunităţii
în care funcţionează, pe de o parte, iar pe de altă parte din perspectiva globalizării educaţiei
Descentralizarea este o politică intersectorială ce vizează şi celelalte componente ale
socialului (politice, economice, culturale, administrative).

Sistemului educaţional românesc din perspectiva descentralizării

În studiul de diagnoză menţionat în Strategia Naţională pentru Descentralizarea
Sistemului de Învăţământ Preuniversitar şi dat publicităţii în 2005, sunt menţionate
următoarele constatări referitoare la stadiul procesul de descentralizare:
• Acţiunile guvernamentale iniţiate şi realizate în perioada 1997-2004 în vederea
modernizării învăţământului preuniversitar şi al compatibilizării acestuia cu sistemele de
învăţământ europene s-au materializat, între altele, în adoptarea şi aplicarea unui set de
acte normative care au asigurat, parţial, transferul de la nivelul central la cel al unităţilor
de învăţământ şi consiliilor locale al unor responsabilităţi şi atribuţii cu privire la
conţinutul şi structura procesului de învăţământ, la reţeaua şcolară, la finanţarea şi
administrarea unităţilor de învăţământ şi la politicile în domeniul resurselor umane.
• Deciziile privind descentralizarea nu au fost coerente şi consecvente în perioada
menţionată. În 2004, prin HG nr. 1942/2004 au fost desemnate 8 judeţe-pilot în care se

122
 aplică prevederile Legii nr. 354/2004 de modificare şi completare a Legii învăţământului
nr. 84/1995 şi Legii nr. 349/2004 de modificare şi completare a Statutului Personalului
Didactic, cu privire la descentralizarea sistemului de finanţare şi administrare a şcolilor.
• Transferul de decizie de la nivelul central la cel local s-a desfăşurat în ritmuri
diferite pe diversele domenii ale sistemului – curriculum, resurse, administrarea unităţii
de învăţământ, politici de personal etc, într-un cadru legislativ în care persistă prevederi
contradictorii, generând astfel unele incoerenţe şi disfuncţionalităţi în sistem.

Impactul procesului de descentralizare asupra parteneriatului şcoală – comunitate locală

Impactul estimat al procesului de descentralizare vizează aspecte importante ale
parteneriatului şcoală – comunitate şi anume:
a) la nivelul şcolii:
• democratizarea vieţii şcolii;
• inovaţie şi diversificare a ofertei şcolare;
• asumarea responsabilă a deciziilor privind calitatea procesului instructiv-educativ şi a
condiţiilor de realizare a acestuia;

b) la nivelul consiliului local:

• implicarea reală şi efectivă în funcţionarea şi dezvoltarea serviciului educaţional;
• asumarea de către autorităţile locale a responsabilităţii privind furnizarea de servicii
educaţionale;
• dezvoltarea comunităţii prin transformarea şcolii în centru de informare şi dezvoltare
pentru comunitate;

c) la nivelul societăţii:
• corelarea mai bună dintre oferta şi cererea pe piaţa muncii;
• integrarea socială prin diferenţiere a absolvenţilor, în funcţie de competenţe şi opţiuni;
• promovarea valorilor autentice şi a tradiţiilor specifice.

123
 Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. În esenţă dezvoltarea comunităţii vizează evoluţia acesteia, un
proces de intervenţie complexă, planificată, care are ca scop creşterea capacităţii comunităţii de
a-şi pune în practică propria viziune de dezvoltare.
Dezvoltarea comunitară urmăreşte, promovarea “binelui comun”, încurajează sentimentul
de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltare.
În această perspectivă “dezvoltarea comunitară” poate fi definită ca un proces social prin
care indivizii dintr-o comunitate controleaza tot mai bine şi se adaptează tot mai bine la aspectele
specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.
Dezvoltarea comunitară este o evoluţie planificată în care aspectele economice, sociale,
culturale, de mediu, administratice contribuie la realizarea unui mai “bine comun”, la bunăstarea
comunităţii şi a oamenilor care fac parte din ea. Membrii comunităţii acţionează colectiv pentru a
soluţiona problemele comunităţii, iniţiativele variind ca intensitate şi întindere de la iniţiative
luate de grupuri mici până la iniţiative majore care implică întreaga comunitate.
Concluzionând,pentru eficientizarea relaţiei şcoală – familie, a calităţii învăţării şi a
imaginii şcolii în comunitate, se desprind următoarele idei:
• Diversificarea şi aplicarea diferitor strategii didactice incluzive;
• Schimbarea rolului profesorului diriginte;
• Monitorizarea permanentă a elevilor;
• Implicarea elevilor în diverse activităţi organizate în parteneriat cu diferite
structuri;
• Organizarea activităţilor şcolare şi extraşcolare cu implicarea agenţilor
educaţionali comunitari.
• Definirea unor roluri comune ale catedrelor didactice şi ale părinţilor;
• Implicarea activă a elevilor, părinţilor în diverse activităţi extraşcolare;
• Diversificarea formelor de lucru cu părinţii
• Participarea elevilor, părinţilor, comunităţii locale în procesul decizional al
unităţii şcolare;
• Crearea unui climat stimulativ în interiorul unităţii şcolare;
• Promovarea unui sistem funcţional de monitorizare a progresului elevilor

124
REZUMAT
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de
nivelul de dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui
comun” încurajează sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de
dezvoltarea ei. Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces
social prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale
unei lumi în permanentă schimbare.
În esenţă, dezvoltarea comunitară vizează:
• crearea unei comunităţi puternice, active, unite, capabile să-şi identifice şi să-şi rezolve
problemele fără intervenţia unor factori din afara ei;
• cooperarea locuitorilor în rezolvarea unor probleme care le afectează existenţa;
• oamenii îşi asumă responsabilităţi pentru destinul comunităţii în care trăiesc, sunt mândri de
comunitatea lor;
• comunitatea este solidară cu membrii ei, mai ales cu cei aflaţi în dificultate;
• existenţa controlului comunitar.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective:
• aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel
crescut al investiţiilor, venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general
şi în infrastructura şcolii etc.);
• eforturi depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii;
Relaţia şcoală – comunitate locală este influenţată de o mulţime de factori:
• mediul social al comunităţii (urban, rural, aşezare geografică etc.);
• gradul de cultură, nivelul studiilor populaţiei din comunitate care influenţează şi viaţa şcolii;
• profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii şi pot influenţa
orientarea şcolară şi profesională;
• dezvoltarea economică şi tehnologică a comunităţii,
• percepţia şcolii în comunitate;
O şcoală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare.Şcoala trebuie să fie
deschisă la nevoile comunităţii, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate
comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii şi tineri, activităţi de educaţie
rutieră, educaţie pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.O şcoală
dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este
deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

125
 Bibliografie

• Rădulescu, E, Tîrcă,A “Școală și comunitate.Ghid pentru profesori”, Editura Humanitas

Educațional, București, 2002
• Jinga,I, Istrate,E “Manual de pedagogie”, Editura ALL educational, 2001
• Diaconu, M“Sociologia educației”, Editura ASE, București, 2004
• Stăiculescu, C “Școala și comunitatea locală”, Editura ASE, București, 2011
• https://www.academia.edu/7222194/Rosu_Andreea_Cristina_licenta_pedagogie
• https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/30746Parteneriatul şcoală-familie-comunitate în
contextul valorizării rolului social al şcolii şi asigurării unei educaţii de calitateUnivers
Pedagogic-Cultura Educatiei
• https://www.academia.edu/14109703/Parteneriatul_Scoala-Familie-Comunitate Goia Delia
• Truță,E, Mardar,S “Relația profesor-elevi:blocaje si deblocaje”, Editura Aramis, 2007
• Bunescu Gh, “Şcoala şi valorile morale”, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998;
• http://articole.famouswhy.ro/scoala__familie__comunitate__eficienta_si_calitate/
• https://www.academia.edu/11326944/REZUMATUL_LUCR%C4%82RII_UNIVERSITATEA_
DIN_BUCURE%C5%9ETI_Facultatea_de_Psihologie_%C5%9Fi_%C5%9Etiin%C5%A3ele_E
duca%C5%A3iei_Tema_lucr%C4%83rii Staiculescu,C

126
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

 Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-
4, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.
 Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
 Athanasiu, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
 Bălan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, Ghid pentru părinţi, Cluj-Napoca, Editura CCD,
2000; Băran – Pescaru Adina, Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate,
Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004.
 Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar,
nr. 1-2, Editura Miniped, Bucureşti, 2005.
 Bryan 2003, 2005; Epstein 1995
 Bryan, Holcomb-McCoy, 2007
 Bryan,J Holcomb-McCoy, 2007
 Bunescu G., Alecu G., Badea D., Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997.
 Bunescu Gh, “Şcoala şi valorile morale”, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998;
 Child Poverty in the EU, http://www.eurochild.org/en/policy-action/child-poverty-in-the-
eu/index.html.
 Chiru, M., Cu părinţii la şcoală, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003.
 Claff Godfrey, Parteneriatul şcoală – familie – comunitate. Ed. a 2-a, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 2007.
 Cuzneţov Larisa, Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei, Chişinău: CEP
USM, 2008.
 Diaconu, M“Sociologia educației”, Editura ASE, București, 2004
 Epstein, Voorhis, 2001 apud Pushor, 2007
 Ghica, V., Ghid de consiliere şi orientare şcolară (pentru orele de dirigenţie), Iași,
Ed.Polirom, 1998.
 Henderson & Mapp 2002, Hoover-Dempsey 2005 apud Pushor, 2207
 Henderson, Mapp, 2002; Henderson, Mapp, Johnson, Davies, 2007
 http://articole.famouswhy.ro/scoala__familie__comunitate__eficienta_si_calitate/

127
 http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf
 http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Suport_de_curs_Scoala_si_comunitatea.pdf
 http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Suport_de_curs_Scoala_si_comunitatea.pdf
 http://www.tribunainvatamantului.ro/parteneriatul-educational-scoala-comunitate/
 http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Ghid-de-idei-practice-pentru-parintii-din-
scoala-mea-2013.pdf
 https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/30746Parteneriatul şcoală-familie-comunitate în
contextul valorizării rolului social al şcolii şi asigurării unei educaţii de calitateUnivers
Pedagogic-Cultura Educatiei
 https://www.academia.edu/11326944/REZUMATUL_LUCR%C4%82RII_UNIVERSIT
ATEA_DIN_BUCURE%C5%9ETI_Facultatea_de_Psihologie_%C5%9Fi_%C5%9Etiin
%C5%A3ele_Educa%C5%A3iei_Tema_lucr%C4%83rii
 https://www.academia.edu/11326944/REZUMATUL_LUCR%C4%82RII_UNIVERSITATEA_
DIN_BUCURE%C5%9ETI_Facultatea_de_Psihologie_%C5%9Fi_%C5%9Etiin%C5%A3ele_E
duca%C5%A3iei_Tema_lucr%C4%83rii Staiculescu,C
 https://www.academia.edu/14109703/Parteneriatul_Scoala-Familie-Comunitate Goia Delia
 https://www.academia.edu/7222194/Rosu_Andreea_Cristina_licenta_pedagogie
 Jinga,I, Istrate,E “Manual de pedagogie”, Editura ALL educational, 2001
 Jordan, Orozco, Averett, 2001; Henderson, Mapp, 2002; Boethel, 2003, 2004
 Marc Marinela ,Relaţia Şcoală – Familie –Comunitate în contextul schimbărilor
legislative”.
 Pop, L, Investiția în Copii - Europa EU Întrerupere ciclului de Reproducere a
Dezavantajelor, Un Studiu asupra Politicilor Naționale Raport Național România, 2013.
 Pop, L. (coord), (2002), Dicționar de politici sociale, București, Ed. Expert.
 PORTOFOLIU CURS PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENȚILOR, TINERILOR ȘI
ADULȚILOR
 Pushor, Ruitenberg, Jeynes, 2005
 Rădulescu, E, Tîrcă,A “Școală și comunitate.Ghid pentru profesori”, Editura Humanitas
Educațional, București, 2002
 Staiculescu, Camelia https://www.academia.edu/ REZUMATUL LUCRĂRII:
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Tema lucrării Școala și Comunitatea locală-parteneriat pentru educație.
 Stăiculescu, C “Școala și comunitatea locală”, Editura ASE, București, 2011

128
 Truță,E, Mardar,S “Relația profesor-elevi:blocaje si deblocaje”, Editura Aramis, 2007
 Van Velsor, Orozco, 2007
 VELEA, Luciana-Simona, Nicolae Toderaş, Mihaela Ionescu, Participarea elevilor în
şcoală şi în comunitate. Ghid pentru profesori si elevi, TEHNE Centrul pentru Inovare si
dezvoltare în educaţie, Editura Agata, Botoşani, 2006.
 www.iccv.ro
 www.mmssf.ro
 Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România, București, Ed. Expert.

129