mi te iveşti istovitor de dulce cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce pe ei sărutul lutului, alene.
Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge şi ziua pe trotuare se prelinge, lăsând în urmă-i iz de primăvară.
Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare cam câte fete-s astăzi deflorate?
Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare Cocoarele revin din depărtare şi mor în primăvară ofticoşii... Nichita Stănescu
Cântec de dor
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
Nichita Stănescu
Nu mai pâlpâie
Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta. Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa de pleoapă, strânge-le. Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi de parcă-ar vrea să vă priviţi unul altuia, sângele.