Imposibil pentru unii, realitate pentru alții

Voința umană este o fortă de netăgăduit. Mereu, am pus pe baza întâmplării reușitele sau
necazurile altora, dar a venit timpul sa începem să ne asumăm responsabilitatea pentru
lucrurile pe care le putem controla.
Unul dintre motivele, care stau la baza prabusirii morale a lumii, este interiorizarea
omului, depravarea morala și faptul „că trage doar pentru sine”. Un exemplu în acest sens, ar
putea fi brexitul.
Egoimul, în ziua de astăzi, este una dintre ”necesitățile„ care pot fi extrase cu un minim de
efort și interpretare, din cerințele indispensabile supravietuirii individului, ce se găsesc la
baza piramidei trebuintelor umane a lui Maslow. Exemple de interpretare eronată a
egoismului, pot fi rata crescută a divorțialității și cea a abandonului familial.
Imposibilul, până astăzi, chiar putea fi interpretat ca imposibil. Dar lucrurile s-au
schimbat, lumea a evoluat, iar oamenii au capatat tot mai multe resurse. Unele chestii sunt in
continuare de neajuns, dar altele au inceput deja sa se schimbe. Aici am putea da drept
exemplu cancerul care pana in prezent era incurabil, dar astazi tot mai multa lume iese din
ghearele lui avide si castiga lupta cu viata, cel putin pentru moment (nu-i asa?).
Ne temem de necunoscut, dar suntem reticenti si fata de lucrurile cunoscute, care sunt usor
de indeplinit. Cred ca este important sa inveti sa obtii ce vrei, dar si sa stii cand sa renunti.
Anumiti oameni pot fi victime colaterale in „lupta ta cu viata”
 Povestea mea
Conform multora, din afară, viața mea pare lipsită de griji și încununată de succes. Poate
că este așa, și mă bucur că las această impresie, deoarece din interior nu mai pare atât de
încântătoare.
Înainte să vin astăzi în fața voastră, îmi pregătisem un cu totul alt discurs. Era despre
voință și puterea oamenilor de a depăși obstacolele, despre egoism și puterea unora de a se
gândi doar la propria persoană. Erau exemple la general, care, speram eu vă va convinge
despre cât de importantă este voința în viața voastră.
Ajunsesem pe la jumătatea sau sfertul discursului și m-am hotărât să cer părerea cuiva, așa
că i-am citit ceea ce făcusem până atunci, prietenei mele. Ea a părut foarte încântată, dar mi-a
spus că vorbesc mult prea la general și aș putea folosi un exemplu mult mai concret: pe mine.
Nu m-am considerat niciodată un exemplu, dar datorită îndemnului primit prima dată de la
ea, apoi de la doamna pedagog, m-am hotărât să vorbesc despre povestea mea.
Ea începe cam așa: într-o dimineață de 19 septembrie 2013, pregătită să merg la școală,
am plecat cu frățiorul meu în mașina tatălui meu, apoi m-am hotărât că ar fi mai bine să merg
cu autobuzul și am coborât din mașină împreună cu fratele meu, chiar înainte de a trece
strada.
Long story short, am fost lovită pe trecere de o mașină. Am fost 2 zile în moarte clinică, 9
zile în comă de gradul 7, iar restul de 3 săptămâni, nu m-am putut mișca sau vorbi. Au urmat
ani grei de recuperare, timp în care, am luat bacul, am făcut un an la medicină și am colindat
diferite spitale de recuperare, dintre care cel la care am fost cel mai des și m-a ajutat cel mai
mult este spitalul Dr. Nicolae Robănescu din București.
Astăzi stau în fața voastră, mai mult printr-o minune. Dumnezeu, în nemărginita lui
milostenie a avut grijă de mine și de viitorul meu. În cele ce urmează, vă voi arăta un
filmuleț, (este un interviu pentru o televiziune locală) în care apar la mai puțin de un an de la
accident.
Concluzia pe care ar trebui să o extrageți cu toții este aceea că întotdeauna se poate.
Drumul a fost, este și va fi greu, dar cu puțină determinare și mult ajutor de sus, călătoria
este mult mai frumoasă. Va multumesc!