Sosirea Romei : Imperialism?

Pentru a analiza politica de anexare a teritoriilor cucerite de catre romani trebuie sa aducem in discutie
mai intai evenimentele care au dus la expansiunea Romei in bazinul occidental al marii Mediteraneene si
primele conflicte dintre aceasta si statele hellenistice.

1.Inceputul primelor interventii romane in lumea hellenistica sunt date de primele două războaie illyrice
(229-228 î.Hr.; 219-218 î.Hr.) în care romanii au lichidat statul illyr al reginei Teuta, protectoarea
piraţilor illyri care primejduiau atât interesele grecilor, cât şi pe cele ale negustorilor italieni.

2. Este semnificativ şi primul război macedonean (215-205 î.Hr.); încheiat cu pacea de la Phoinike,
război în care romanii nu intervin direct, ci, pentru a anula efectele tratatelor lui Filip V cu Hannibal.
Roma a reuşit, în cursul confruntării, să mobilizeze împotriva lui Filip V Liga etoliană (212), regatul
Pergamului, Sparta, Elida şi Messenia (211), obligându-l pe suveranul macedonean să lupte pe fronturi
diferite, el neputând astfel să-l sprijine direct pe Hannibal pe teatrul de război din Italia.

3.Prima intervenţie concretă în lumea hellenistică poate fi considerată izbucnirea celui de-al doilea
război macedonean (200-197 î.Chr). În anul 204 î.Hr., odata cu moartea regelui Ptolemaios IV al
Egiptului, moment care marchează decăderea acestui important stat hellenistic, Filip V al Macedoniei şi
Antiochos III al Syriei încheie un tratat secret prin care se înţelegeau să-şi împartă posesiunile egiptene.
Această înţelegere primejduia şi Pergamul şi Rhodosul printre altele. La cererile de ajutor formulate de
regatul Pergamului şi Rhodos, ameninţate de Filip V, Roma va lansa un ultimatum (200), cerând
Macedoniei să sisteze orice acţiune ostilă împotriva celor două state. Regele Filip refuză, iar Roma se
vede obligată să trimită unităţi navale în M. Egee şi trupe în Illyricum. Roma va reuşi să atragă de partea
sa Liga aheeana.

! (Romanii au justificat juridic această intervenţie prin necesitatea unui război preventiv. Exista la
Roma după cel de-al doilea război punic o preocupare de a evita repetarea unei invazii în Italia a
vreunui agresor aşa cum a fost cazul lui Hannibal. Această observaţie justificată a lui H. Volkmann este
împărtăşită şi de alţi istorici.)

O victorie decisivă obţinută în anul 197 î.Chr. în ţhessalia, la Kynoskefalai, de către T. Quinctius
Flaminius a impus o nouă pace prin care Macedonia se vede nevoită să renunţe la teritoriile cucerite în
Tracia şi Asia Mică, îşi retrage garnizoanele din oraşele greceşti, recunoscând deplina libertate a acestora.
Prin condiţiile păcii impuse Macedoniei, Roma îşi va permite să joace rolul de eliberator al oraşelor
greceşti. În virtutea acestei imagini, la jocurile istmice de la Corinth (196 î.Chr.), T. Flaminius
proclamă solemn în faţa reprezentanţilor polisurilor independenţa şi libertatea tuturor grecilor. Era
vorba doar de un joc politic, în realitate Roma nu făcea altceva decât să înlocuiască hegemonia
macedoneană cu propria sa dominate/hegemonie.

4.In urma ultimelor evenimente regele Antiochos al III-lea va reactiona prin încercarea de a ocupa în
Asia Mică şi M. Egee poziţiile pe care le-a pierdut Filip V, punând stăpânire chiar şi pe unele oraşe
(Lampsacus, Smirna) pe care romanii le proclamaseră libere şi care acum cereau ajutorul Romei.Roma se
vede astfel nevoită să intervină, pornind primul război în Siria (191-188 î.Chr.). Antiochos va încerca
să speculeze nemulţumirile apărute în oraşele greceşti împotriva romanilor, organizând o expediţie în
Grecia. Romanii vor reuşi să înfrângă la Termopile (191), trupele siriene, aceasta fiind dublată şi de o
victorie navală obţinută în apropierea insulei Kios. În continuare, armata romană condusă de L. Cornelius
Scipio (Asiaticus) va trece Hellespontul în Asia Mică unde va obţine o nouă victorie în bătălia de la
Magnesia (189). Prin pacea de la Apameea (188), Antiochos II a pierdut teritoriile din Asia Mică până
la Muntii Taurus. Romanii nu vor transforma teritoriile optinute în provincie romană ci vor fi cedate
principalilor sai aliaţilor : Pergam şi Rhodos.

5. Renaşterea unei Macedonii puternice sub noul rege Perseu, a creat noi temeri pentru Roma, ducând în
cele din urmă la al treilea război macedonean (171-168) care s-a încheiat prin victoria de la Pydna din
anul 167, repurtată de L.Aemilius Paulus, care îl capturează pe Perseu. Aceasta semnifica sfârşitul
Macedoniei independente, care a fost dezmembrată în patru părţi separate, locuitorii celor patru republici
nu aveau dreptul să aibă între ei relaţii comerciale sau matrimoniale. Pentru a-i atrage pe locuitori de
partea Romei, obligaţiile faţă de romani erau fixate la jumătate din obligaţiile faţă de regii macedoneni.

Pentru a da o lecţie referitor la rigoarea politică romană, Epirul a fost jefuit, 150.000 de locuitori au fost
luaţi sclavi şi duşi în Italia. Pentru a-i îngrozi pe helleni şi a-i pedepsi pentru simpatiile arătate lui Perseus,
peste 1000 de ostatici dIn Hellada, printre care şi fruntaşi ai Ligii Ahaice, între care şi marele istoric
Polybios, au fost duşi în Italia. Ei urmau să reprezinte garanţia pentru fidelitatea hellenilor faţă de romani.

6. Asprimea tratamentului aplicat macedonenilor şi helenilor de către romani a determinat o reacţie

energică în 148 î.Hr. Un oarecare Andsiskos, dându-se drept un personaj din oastea regală, provoacă o
răscoală a macedonenilor şi hellenilor. Intervenţia romană duce la înfrângerea răscoalei iar in fata anarhiei
în care a căzut Grecia, romanii au transformat-o în provincie (148 î.Chr.) (Macedonia)

7. In cele din urma pe langa provincial Macedonia a urmat provincializarea regatului Pergamului sub
numele de Asia ( 129 i.Hr) lasat mosternire Romei de catre Attalos III. Un alt teritoriu mostenit si
insustit ( din cele 5) a fost cel al Bithyniei de catre Nikomedes IV ( 74 i.Hr).

Pentru a discuta demersul imperialisum roman mai intai este necesar sa il definim terminlogic. Cuvantul
isi are originile in sec.19 cand teoriile despre expansiunea imperiala au abundant in referirile marxiste si
liberaliste, definit fiind ca o politica de extindere a unei puteti in afara granitelor/ teritoriilor sale initiale.

In urma evenimentelor mentionate mai sus putem vedea ca progresele militare si expansiunea militara
este destul de alterta si energica in comparatie cu demersurile pentru anexare teritoriilor cucerite care sunt
mult mai lente.

Theodor Mommsen deschide o întreagă directie considerand ca nu exista o politica imperialista romana
sic a acest tip de cmportament a insemnat un principiu al politicii romane. Practic acestia au dus o politica
externa defensiva la baza aceste aflandu-se este nevoia de siguranţă;. Roma alegand sa nu anexeze
teritorii in mai multe randuri cand a avut suficienta putere militara pentru a face acest lucru .

E. Badian, în lucrarea sa Roman Imperialism in the Late Republic, interpretează situaţia de o manieră
interesantă, subliniind caracterul contradictoriu al politicii externe romane. Pe de o parte, agresiune
deschisă şi expansionism faşă de barbari, pe de altă parte, imperialism hegemonial cu evitarea precaută a
războiului faţă de cei superiori cultural.
Ce motiva imperalismul roman? Ce motiva continua expansiune de lunga durata? Cu toate acestea mai
multe teorii / puncte cheie au fost puse in evidenta:

1. Philhellenism: dupa cum specificam mai sus Roma era constienta si aprecia superioritatea culturii
grecesti, prin urmare implicara in razboaie este atribuita interesului de a proteja autonomia greceasca
impotriva regilor eleni.

2. Legaturile diplomatice : pastrarea promisiunilor / angajamentelor in urma tratalor care le aveau cu

anumite state aliatea astfel Roma s-a vazut implicate in acestea fara propria voie ci din sentimental
datoriei ( preponderant) ( acest lucru mai adevarat in est decat in occident)

3. Teoria imperialismului defensive: nu au avut dorinta de extindere , razboaiele pe care acestia le-au
decis a le lupta / purta erau acte de autoaparare, mai mult ca rezultat al unor presiunii din exterior
(puteriile din bazinul marii Mediteranenere) care au dus la sursa unui implus expansionist

!!! Contrazic: dupa cum am specificat mai sus multe cuceriri era pentru dignitas ( prestigiu)

4.Motivatie economica: Cucerirea aduce avantaje economice pentru invingatori.

!!! Dar de ce au refuzat să anexeze teritoriul atât de mult timp? !!!Acțiunile romane contrazic această
teorie. De exemplu, în 168 î.Hr., când s-au anexat Macedonia, au închis minele de argint în loc să
folosească argintul.

( Dupa anexare - doua legiuni a fost adesea considerata necesara ot securitatea provinciei pana cand
fronetiera a fost impinsa spre nord de Augustus fara anexare, garnizoana necerara ar fi costat 48 de
milioane de sesterti pe an daca doua legiuni ar fi stationat acolo in timp ce veniturile suplimentare care
urmau sa fie obtinute nu erau probabil mai mult de 100 de talanti- echivalentul cu jumatete din aceasta
suma=> calculele matematice castig cheltuieli / + serviciul de garnizoana intr-o provincie recent anexata
nu ar fi fost atracticva, probleme serioase de recrutare dupa razboiul in potriva lui Perseus= > Cato avea
dreptate a calculat ca anexarea ar fi necesitat eforturi militare disproportionale)

5. Atitudinea politică şi activitatea clasei politice romane : Nu poate fi ignorat faptul că, în contextul
celui de-al doilea război macedonean şi al războiului cu Antiochos III (primul război sirian), un rol
important l-a jucat Scipio Africanus Maior şi cercul său. Laitmotivele şi normele etice nobiliare romane,
virtus, gloria, dignitas, tradiţia de apune în evidenţă auctoritas (prestanţă, respect) evidenţiază o atitudine
fundamental activistă. O politică externă activă poate aduce prestigiul social. Nu trebuie uitată nici
plebea, al cărei apetit pentru paradă şi câştig justifică politica externă expansionistă (votul comitiilor
centuriate în favoarea intervenţiei în afacerile siciliene la primul război punic, în măsura în care nu este o
prelucrare interesată în a ascunde rolul Senatului)..

Evitarea anexarii ester strans legata de factori administrative, Senatul considera ca un teritoriu mar ein
creste nu poate fi administrat cu usurinta in cadrul unuo orase-state si dorea evitatea creeari unor
magistraturi suplimentare pentru a asigura functionarea noilor provincii. Motivele au la baza ingrijorarea
legata de purtarea magistratiilor provinciali semnalandu-se problem, plangeri si nereguli legat de
actiuniile guvernatoriilor .
Senatul se temea de presitigul complesitor si de puterea pe care o pot optine indivizii in urma acestor
anexari in special pentru ca acesti guvernatori provinciali erau ocrotiti prin detinerea de imperium , cata
vreme se aflau in magistratura sau promagistratura , erau scutiti de interventia a oricarui organism al
statului in timpul mandatului prin urmare in dese ori se ajungea la acte de coruptie.

Prin urmare s-a evitat pe cat posibil anexarea teritoriilor si s-a incercat pe cat posibil cautarea de solutii ,
un instrument de control care s-a utilizat in Italia a fost folosirea unor tratate cu obligatii stabilite si
mentinerea unor legaturi cu elitele locale

Trebuie admis că nu se poate atribui romanilor un program expasionist pe termen lung sau o concepţie
imperialistă precis definită. Reticenţa Romei faţă de anexiuni, în prima jumătate a secolului II î.Hr.,
exprimă realitatea recunoaşterii clare că Republica nu era în măsură să exercite administraţia directă a
unor spaţi mari din Orientul hellenistic, explicaţie mai rezonabilă decât invocarea unor ‘motive morale’

Instrumentarul insuficient al dominaţiei indirecte şi apoi gravele nereguli ale administraţiei directe au dus
la prima mare criză a imperialismului roman care a dus, în ultimă instanţă, la completa modificare
astruturilor de bază ale Republicii şi la crearea condiţiilor pentru formarea Principatului.

Romanii – anexarea/ note :

- Pentru a vedea cat de putin au pus romanii accentul pe anexare nu trebuie decat sa analizam
sursele: aliantele, "prietenii" nationali , cuceririle => acestea conteaza si primesc atentie larga ; actelee de
anexarre primesc foarte putin

- Denumiri pentru cei din provinciile anexare? => conducatorii si orasele in cauza erau denumite
in mod obisnuit "prieteni" sau "socii" ai poporului roman, acesti termeni au fost folositi de asemenea pt a
se referi la unele sau la toate provinciile