Cipsurile sunt bune.

Un chips este o felie de cartof prăjită în ulei încins sau coaptă până devine crocantă. Cele mai întâlnite
sunt cele cu sare. Mai sunt adăugate și arome de brânză, paprika, ceapă și smântână, ierburi și alte
condimente și arome exotice.
Obiceiul de a consuma regulat chipsuri nu numai că alimentează „epidemia” de obezitate şi boli
cardiovasculare, dar poate duce şi la probleme de dezvoltare în viaţa intrauterină, hiperactivitate la
copii şi un risc mai mare de cancer la adulţi, avertizează oamenii de ştiinţă. Atât de mare este
îngrijorarea lor din cauza cohortei de efecte negative ale consumului de chipsuri de cartofi, încât unii
au ajuns să preconizeze inscripţionarea pachetelor de chipsuri cu avertismente la adresa
consumatorilor.

Devenite o gustare extrem de populară, aparent inofensivele chipsuri de cartofi sunt „o bombă cu
explozie întârziată”, afirmă tot mai mulţi specialişti. Ei consideră că acest aliment este o adevărată
ameninţare la adresa sănătăţii publice, din cauză că provoacă un fel de dependenţă, are un conţinut
mare de sare, grăsimi, zaharuri şi calorii şi este consumat în cantităţi foarte mari în societatea
occidentală.

Luna trecută, un sondaj arăta că, în Marea Britanie, o treime dintre copii consumă zilnic chipsuri de
cartofi, iar ceilalţi copii mănâncă şi ei aşa ceva de câteva ori pe săptămână. Britanicii consumă, în
medie, 100 de pachete pe an, pe cap de locuitor.

A mânca un pachet de chipsuri de cartofi pe zi este echivalent cu a bea 5 litri

de ulei de prăjit pe an, ca să nu mai vorbim de cantităţile mari de sare şi
zaharuri pe care le conţin aceste alimente.
Michael Moss, autorul unei cărţi recent publicate, Salt, Sugar, Fat: How The Food Giants
Hooked Us, susţine că în spatele consumului tot mai mare de chipsuri de cartofi se ascunde o
amplă strategie manipulatoare din partea industriei alimentare, care a reuşit să ne facă aproape
dependenţi de aceste alimente.
Investigând procesul, Michael Moss dezvăluie cum decenii de cercetări în domeniul chimiei
alimentare au transformat chipsurile dintr-o gustare moderat de tentantă, cum erau în anii 1970, într-
un produs proiectat pentru a stimula precis, pe cale chimică, anumiţi centri cerebrali, care ne fac să
ne dorim apoi, iar şi iar, senzaţia produsă de consumul acestor alimente.

Când bagi în gură un chips, explică el, sarea intră imediat în acţiune, producând asupra receptorilor
de pe limbă un efect numit în industria sării „explozia de gust”.

Chipsurile de cartofi moderne conţin, de asemenea, cantităţi mari de grăsime, pentru a oferi o
senzaţie de „săţios” şi gustos.

Datorită acestor caracteristici, consumul chipsurilor de cartofi oferă o senzaţie de plăcere similară
celei pe care o încercăm când gustăm dintr-o brânză grasă şi gustoasă.

„Simţim” grăsimea prin intermediul unui nerv numit nervul trigemen, ale cărui ramificaţii se găsesc
deasupra şi în spatele gurii, ramificaţii care trimit informaţii tactile creierului. Ca efect, cu cât senzaţia
oferită de textura grasă, săţioasă, a chipsurilor este mai pregnantă, cu atât ne dorim să mâncăm mai
multe.

La sare şi grăsime se adaugă zaharurile prezente în mod obişnuit în cartofi, sub forma amidonului.

Împreună, aceste substanţe alcătuiesc un trio de gusturi la care creierul râvneşte în mod natural,
instinctiv, spune Michael Moss.

Dar, pe lângă acestea, industria alimentară mai întrebuinţează o armă secretă, şi anume textura
crocantă a chipsurilor, afirmă acelaşi autor: cu cât zgomotul pe care îl face un chips când muşcăm
din el e mai puternic, cu atât mai mult ne place chipsul respectiv, arată cercetările în domeniu. S-a
ajuns până la a studia „punctul de rupere perfect”; cercetătorii din industria alimentară consideră că
oamenilor le plac acele chipusri care se sparg în dinţi la o presiune de cca. 0.28 kg/cm2.
În rezumat, vorbim nu despre nişte felii oarecare de cartofi prăjite în ulei, ci despre un p