Sunteți pe pagina 1din 6

Economia Unităţilor Economice. Tema 10.

Tema
Tema10.
10.Profitul
Profitul––rezultatul
rezultatulfinal
finalaaactivității
activitățiieconomice
economice
10.1. Veniturile şi cheltuielile întreprinderii: esenţă şi structură
10.2. Profitul întreprinderii: esenţă, tipuri şi metode de determinare,
direcţii de repartizare
10.3. Rentabilitatea: esenţă economică, tipurile şi metodologia
determinării
10.4. Analiza pragului de rentabilitate

10.1. Veniturile și cheltuielile întreprinderii: esență și structură

Pe parcursul activității sale entităţile efectuează diverse operaţii economico-financiare în


cadrul cărora suportă cheltuieli şi înregistrează venituri. La finele perioadei, se determină
rezultatul financiar (profit sau pierdere) care se calculează ca diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile acumulate în timpul perioadei de gestiune.
Cheltuielile şi veniturile se constată şi se reflectă în situaţiile financiare la valoarea lor
nominală cu respectarea următoarelor principii:
 contabilităţii de angajamente care prevede că cheltuielile şi veniturile se constată
în perioada de gestiune în care au avut loc, indiferent de momentul încasării sau plăţii banilor;
 concordanţei care prevede reflectarea simultană în contabilitate şi în situaţiile
financiare a cheltuielilor şi veniturilor generate de unele şi aceleaşi operaţii;

Cheltuielile sunt reprezentate de diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în


perioada de gestiune sub formă de:
 ieşiri, reduceri ale valorii activelor
 creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu
(rezultatului financiar), altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia
proprietarilor.
După destinaţia (funcţiile) sa cheltuielile se împart în următoarele grupe:
 cheltuieli ale activităţii operaţionale
 cheltuieli ale altor activităţi
 cheltuieli privind impozitul pe venit.
Activitatea operaţională se caracterizează prin totalitatea operaţiilor economice curente
şi permanente aferente activităţilor principale ale entităţii (care se identifică cu genurile de
activitate înscrise în actele de constituire), precum şi activităţilor conexe a acestora. Drept
exemplu de activităţi operaţionale pot fi:
 fabricarea şi comercializarea produselor
 prestarea serviciilor, executarea lucrărilor
 achiziţionarea şi comercializarea mărfurilor
 executarea contractelor de construcţie
 transmiterea în folosinţă temporară a activelor proprii în baza contractelor de
leasing etc.
Cheltuieli ale activităţii operaţionale sunt cheltuielile determinate de procesul
desfăşurării activităţii operaţionale a entităţii.
Cheltuieli ale altor activităţi reprezintă cheltuieli aferente faptelor economice care au un
caracter neregulat şi nu se atribuite la activitatea operaţională.

1
Economia Unităţilor Economice. Tema 10.
Cheltuieli privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind
impozitul pe venit luate în calcul la determinarea profitului (pierderii) net al perioadei de
gestiune curente.
Potrivit p. 6 al S.N.C. „Cheltuieli” cheltuielile se recunosc dacă se respectă
următoarele criterii:
 există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale
entităţii;
 mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.
Cheltuielile se recunosc concomitent cu:
 diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor
active (de exemplu, valoarea contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se
înregistrează ca majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a activelor);
 majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile
calculate personalului administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor
şi datoriilor curente);
 calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
contabilizate conform S.N.C. „Imobilizări necorporale şi corporale”, S.N.C. „Deprecierea
activelor”.
Deci, cheltuielile reprezintă valorile plătite sau care vor fi plătite pentru: consumuri de
materiale, obiecte de mică valoare şi scurtă durată, lucrări executate şi servicii prestate de care
beneficiază entitatea, cheltuieli salariale (cu personalul), cheltuieli cu impozite şi taxe, etc.
Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat în numele întreprinderii din
activitatea economico-financiară, precum şi din alte surse.
Cheltuielile activităţii operaţionale includ:
 costul vânzărilor
 cheltuieli de distribuire
 cheltuieli administrative
 alte cheltuieli din activitatea operaţională.

Costul vânzărilor cuprinde:


 valoarea contabilă (costul efectiv) al mărfurilor şi produselor vândute şi/sau
transmise în schimbul altor active, care se determină în funcţie de metoda de evaluare curentă a
stocurilor;
 costul serviciilor aferente activităţii operaţionale prestate terţilor;
 alte cheltuieli corelate cu veniturile din vânzări.
Cheltuielile de distribuire reprezintă cheltuielile aferente promovării şi comercializării
mărfurilor, produselor şi serviciilor. Aceste cheltuieli pot fi suportate până la (de exemplu,
cheltuieli de publicitate), în procesul (de exemplu, salariile personalul antrenat în procesul de
comercializare) sau după comercializarea mărfurilor (produselor) (de exemplu, cheltuieli
pentru reparaţia mărfurilor în termen de garanţie). În funcţie de pragul de semnificaţie
cheltuielile suportate până la comercializarea mărfurilor (produselor) pot fi contabilizate ca
cheltuieli anticipate cu decontarea ulterioară a acestora la cheltuieli curente în perioadele de
comercializare a bunurilor.
Cheltuielile administrative reprezintă cheltuielile aferente organizării, deservirii şi
gestionării entităţii în ansamblu.
Cheltuielile ale altor activităţi includ:
 cheltuieli cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu
excepţia lipsurilor constatate la inventariere, şi deprecierii activelor imobilizate;
 cheltuieli financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile
financiare ale entităţii;

2
Economia Unităţilor Economice. Tema 10.
 cheltuieli excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă
permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei
etc.).
Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind
impozitul pe venit luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a) perioadei de
gestiune.

Cheltuielile se evaluează la:


 valoarea contabilă a activelor ieşite;
 costul efectiv al serviciilor prestate/lucrărilor executate;
 suma retribuţiilor calculate efectiv personalului, suma contribuţiilor de
asigurări sociale de stat obligatorii şi primelor de asigurare obligatorie de asistenţă
medicală aferente;
 suma amortizării calculate şi deprecierii activelor imobilizate;
 suma provizioanelor constituite;
 costul serviciilor primite etc.

Potrivit S.N.C. „Venituri”, veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice


înregistrate în cursul perioadei de raportare, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii
acestora, sau diminuării datoriilor care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu cu
excepţia legate de contribuţiile proprietarilor.
În componenţa venitului nu se includ sumele încasate în numele persoanelor terţe, de
exemplu, cum sunt taxa pe valoarea adăugată, accizele, încasările globale obţinute de
întreprindere din însărcinarea organizaţiilor terţe de la comercializarea produselor sau
mărfurilor acestora, deoarece aceste sume nu constituie un avantaj economic al întreprinderii şi
nu influenţează capitalul al acesteia.
Taxa pe valoarea adăugată şi accizele nu se consideră ca venituri ale entităţii, întrucât
acestea sunt încasate în numele organelor de stat şi se varsă în buget.

În dependenţă de sursele de intrare, veniturile se împart în:


 venituri din activitatea operaţională
 alte venituri.

Contabilitatea veniturilor este condiţionată de sursa de obţinere a acestora, şi anume:


Veniturile din prestarea serviciilor reprezintă venituri din executarea de către entitate a
unor lucrări pe parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de
transport, reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a utilajului,
telefonie, internet, turism).
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor sunt venituri din comercializarea
bunurilor produse de entitate sau cumpărate pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte
imobilizări deţinute în scopuri revînzării.
Venituri sub formă de dobânzi sunt venituri din utilizarea numerarului sau a echivalentelor
acestuia, precum şi din deţinerea obligaţiunilor şi a altor sume datorate entităţii.
Veniturile sub formă de redevenţe (royalty) reprezintă venituri din utilizarea imobilizărilor
necorporale ale entităţii cum ar fi brevetele, mărcile, drepturile de autor (copyright) şi software-
ul pentru computere etc.
Veniturile sub formă de dividende sunt venituri din cotele deţinute în capitalul social al
altor entităţi.

3
Economia Unităţilor Economice. Tema 10.

10.2. Profitul întreprinderii: esență, tipuri și metode de determinare, direcții de


repartizare

 Profitul brut – este diferența dintre veniturile din vânzări și costul vânzărilor:

Pbr = Vv– Cv

Asupra volumului profitului brut influențează următorii factori:


- modificarea volumului de vânzări nete;
- modificarea costului vânzărilor nete (nivelului consumurilor și cheltuielilor);
- modificarea prețurilor la producția vândută;
- modificarea structurii și sortimentului producției vândute.

 Rezultatul (profitul) din activitatea operațională (RAO) este compus din următoarele
elemente:
- profitul brut (Pbr);
- alte venituri operaţionale (AVO);
- cheltuieli comerciale (C com);
- cheltuieli generale şi administrative (C adm);
- alte cheltuieli operaţionale (Cop):

RAO = Pbr + AVO – C com – C adm – Cop

 Profitul (rezultatul) perioadei de gestiune până la impozitare (PPI) (Profitul din activitatea
economico-financiară) reprezintă suma rezultatelor din cele trei tipuri de activităţi şi
rezultatul excepţional şi se exprimă prin relaţia:

PPI = RAO±RAI±RAF±RE

RAO - Rezultatul din activitatea operaţională = Profit brut + Alte venituri operaţionale -
cheltuieli comerciale – cheltuieli administrative şi generale – alte cheltuieli operaţionale
RAI - Rezultatul activităţii investiţională = Venituri din activitatea investiţională – Cheltuieli cu
activitatea de investiţii.
RAF - Rezultatul activităţii financiare = Venituri din activitatea financiară – Cheltuieli cu
activitatea financiară.
RE – Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale.

Profitul perioadei de gestiune - este acel profit, care se supune impozitării.


Impozitul pe profit se calculează astfel:
Profitul perioadei de gestiune  0,12 (12 %) – taxa impozitului pe venit (profit) pentru
persoane juridice, se stabileşte în fiecare an, într-o mărime constantă pentru anul dat, de legea
bugetului;

Profitul net exprimă “venitul net” realizat de întreprindere după achitarea impozitului pe
profit; se calculează ca diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi impozitul pe venit (conform
taxei în vigoare).
Profitul net = Profitul perioade de gestiune pînă la impozitare – Impozitul pe profit

4
Economia Unităţilor Economice. Tema 10.
Căile de distribuire:
Fondul de acumulare - reprezintă sursa de dezvoltare a întreprinderii. sursele acestui fond
sunt utilizate pentru:
 asimilarea tehnicii noi, reutilării tehnice, reconstrucţie şi sporirea producţiei;
 creşterea mijloacelor circulante proprii;
 perfecţionarea cadrelor, deplasări;
 cheltuieli pentru emiterea hârtiilor de valoare;
 desfăşurarea activităţii de cercetare ştiinţifică, de proectare;
 construirea de locuinţe, obiecte de menire social culturală.

Fondul de distribuire – se utilizează pentru finanţarea necesităţilor sociale şi a stimulării


materiale ale lucrătorilor:
 plata dividendelor;
 remunerarea muncii;
 premii, ce ţin de activitatea de producţie (pentru vechime în muncă, jubileu, etc);
 ajutor material;
 plata foilor de tratament;
 reducerea preţului alimentării în cantinele întreprinderii.

Fondul de rezervă - este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute, cauzate de


calamităţile naturale şi a pierderilor de balanţă.

10.3. Rentabilitatea: esenţă economică, tipurile şi metodologia determinării


Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor
economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea şi desfacerea bunurilor
economice.

Rentabilitatea reprezintă mărimea relativă a profitului şi caracterizează profitabilitatea


întreprinderii.
Rentabilitatea se calculează ca raportul dintre rezultat (efect) şi resurse, consumate pentru
obţinerea acestui rezultat.

Deosebim următoarele tipuri de rentabilitate:


1. Rentabilitatea economică, care indică gradul de utilizare a întregului capital (CT), exprimă
raportul dintre profit net (Пn), către capitalul total (propriu) şi împrumutat, %:
Re = (Пn / CT) * 100 %;
Indicatorul trebuie să atingă un nivel de cel puţin 20…25 %;

2. Rentabilitatea financiară - reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu (cât


de eficient este utilizat capitalul propriu), este raportul dintre profit net către capitalul propriu, %:
Rf = (Пn / Cp) * 100 %;
Nivelul acestui indice trebuie să atingă cel puţin 15 %.

3. Rentabilitatea resurselor utilizate - raportul dintre profitul brut sau net, către costul total de
producţie, %:
Rr = (Пn (b) / CPT) * 100 %;

4. Rentabilitatea activităţii operaţionale (producerii) indică raportul dintre profitul net sau brut,
către MF şi MC medii anuale, %:
Rac = Пn (b) / (MCmed + MFmed) * 100 %;

5
Economia Unităţilor Economice. Tema 10.
Indicatorul trebuie să atingă un nivelul mai mic de 10 %;

5. Rentabilitatea comercială (vânzărilor) – reflectă în ce măsură întreprinderea este capabilă să


obţină profit din activitatea de desfacere, este raportul dintre profitul către volumul vînzărilor.
RPR = (Пn (b) / PR) * 100 %,
Mărimea acestui indicator trebuie să fie nu mai mică de 20 %;

6. Rentabilitatea pe unitate de produs – raportul dintre profit pe unitate de produs (preţ (pi) –
cost (zi) = Пbi) faţa de costul total pe unitate de produs (CPTi) , %:
RCPi = (Пbi / CPTi) * 100 %.

10.4. Analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate (punctul critic) determină nivelul vânzărilor la care firma nu


înregistrează nici profit, nici pierderi. Evident, în astfel de cazuri veniturile totale obţinute sunt
egale cu costurile totale suportate.

Totodată, în cazul pragului de rentabilitate, preţul la care firma îşi comercializează produsele este
egal cu costurile medii totale aferente acestora.

Dincolo de volumul de producţie critic, întreprinderea poate avea profit, devenind rentabilă.
Dacă volumul de producţie este mai mic decât nivelul critic, întreprinderea activează în pierderi.

La iniţierea unei afaceri, întreprinderea trebuie să cunoască pragul de rentabilitate, care poate fi
determinat atât în funcţie de volumul unui produs concret, cât şi în funcţie de volumul total al
vânzărilor mai multe produse.

Qc = CF / (P – CMV)
QC – reprezintă nivelul producţiei care marchează pragul de rentabilitate.
CF – Cheltuielile fixe
CMV – cheltuielile medii variabile;
P – preţul unei unităţi de produs.

Relaţia ce permite să determinăm cantitatea de produse pe care trebuie să o comercializeze firma


pentru a obţine un anumit profit:

Q = (Profit + CF) / (P – CMV)