Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi.

Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A
munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu
duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o
muncă obiectivă si neîncetată, iată ceea ce este revoltător si ininteligibil. Munca
susţinută si neîncetată tâmpeşte, trivializează si impersonalizează. Ea
deplasează centrul de preocupare si interes din zona subiectivă într-o zonă
obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează
atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor
fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de
lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a
devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic
că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea,
prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă
o carieră, să intre într-o formă de viată care aproape niciodată nu-i convine, este
expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.
Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai
dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât
el n-o separă de existenta sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul
considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. In
frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, cînd
acesta este fatal si frecvent. Si în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat
ajungand la naivitatea simplă si dulce, ci la o exteriorizare vecină cu
imbecilitatea.
Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a
fi mai puţin sălbatic. In loc ca omul să tindă la o prezentă strălucitoare în lume, la
o existentă solară si sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi - nu în sens de
egoism, ci de creştere interioară -, a ajuns un rob păcătos si impotent al realităţii
din afară.

Emil Cioran