CONTACTUL ELECTRIC (1)

Rezistenţa de contact - componente

Va-b : tensiunea măsurată între punctele a-b

Vab  I  Rab rezistenţa electrică

a materialului cilindrilor
Rab  Rm  Rc
rezistenţa de
contact

Rc = Rs + R p
rezistenţa de stricţiune

rezistenţa peliculară

Rezistenţa de contact depinde de

calitatea suprafeţei de contact
2
Suprafaţa de contact. Elemente de mecanica contactului

3
Calitatea suprafeţelor care vin în contact
Procedeele tehnologice de obţinere a suprafeţelor conduc la existenţa unor abateri de la forma ideală a
acestora, precum şi de la “netezimea” lor. Specificarea (în sensul de descriere) a “calităţii suprafeţelor
uzinate” adresează două categorii de proprietăţi:
1) Proprietăţi fizico-chimice care diferenţiază stratul superficial în comparaţie cu materialul de bază
(microduritate, microstructură, compoziţie chimică, tensiuni iniţiale)
2) Aspectul geometric care evidenţiază abaterile dimensionale faţă de o suprafaţă ideală definită prin desen.
Clasificarea abaterilor geometrice ale suprafetelor conform SR ISO 4287/1-2000 :
Macrogeometrice
− abateri de formă (ordinul 1) la care raportul dintre pas (P) si amplitudine (T) este P/T > 1000 (cauza
acestor abateri este imprecizia maşinilor unelte şi a sculelor folosite pentru prelucrarea suprafeţei)
− ondulatii (ordinul 2) cu raport relativ mic între pas (SW) si amplitudine (RW) 50< SW / RW<1000;
cauza sunt vibraţiile sistemului maşină – piesă – sculă şi deformaţiile plastice care apar în timpul
prelucrării.
Microgeometrice S/ Rmax <50
− rugozitati (ordinul 3) ; apar în timpul prelucrării ca urmare a formei sculei de prelucrat, deformaţiilor
elastice şi plastice ale materialului, regimului cinematic al sculei de prelucrat.
− rugozitati moleculare (ordinul 4)
Defectele microgeometrice care apar pe suprafaţa prelucrată în direcţia de mişcare principală definesc
rugozitatea longitudinală iar cele produse în direcţia de avans reprezintă rugozitatea transversală.
De regulă rugozitatea transversală este mai accentuată decât cea longitudinală, fiind utilizată pentru
caracterizarea globală a rugozităţii.

4
 P/T > 1000

50< SW / RW<1000

S/ Rmax <50

Parametrii geometrici :
pas ţi amplitudine

5
(Parametrii caracteristici sunt amplitudinea și pasul)

6
ondulaţii pe o suprafaţă plană rectificată

defecte ale unei suprafete cilindrice prelucrate prin strunjire

7
Măsurarea rugozităţii
Pe o suprafaţă de dimensiuni normale se găsesc câteva sute de mii de asperităţi, de dimensiuni diferite
şi poziţionate aleator. Este evident că măsurarea dimensiunii şi localizarea fiecărei asperităţi este
imposibil de realizat, astfel că singura soluţie realistă este de a face măsurători exacte pe “eşantioane”
(zone reprezentative) care să permită extrapolarea rezultatelor la întreaga suprafaţă. Mai mult decât
atât, majoritatea metodelor uzuale de măsurare oferă informaţii bidimensionale ale formei suprafeţelor
adică starea geometrică este analizată într-o secţiune plană, normală la suprafaţa analizată. Acest din
urmă dezavantaj poate fi depăşit cu ajutorul unor tehnici moderne care permit ridicarea unor “hărţi
tridimensionale” prin înregistrarea mai multor secţiuni paralele foarte apropiate şi prelucrarea imaginii
pe calculator.
Principial, metodele de măsurare a rugozităţii se împart în două categorii distincte:
1. măsurare prin contact care foloseşte ca instrument profilometrul cu palpator;
2. măsurarea fără contact în care se folosesc metode pneumatice, optice, electrice, electronice de
scanare (baleiere) a formei suprafeţei.

8
9
 Aplicaţii ale microscopiei STM (cu efect de tunel) şi AFM (cu forţă atomică)
(a) Profil STM pentru aliaj de aluminiu uzinat cu freză diamantată (Ra=7nm)
(b) Imagini AFM pentru o acoperire electrolitică cu cobalt
(c) Imagini AFM pentru Oţel lustruit
(d) Imagini AFM pentru acoperire DLC (diamond-like carbon coting)
DLC – carbon depus în strat subţire
Rezoluția asigurată de tehnicile STM și AFM de măsurare a rugozității permit obținerea
unor informații cantitative referitoare la topografia suprafeței investigate care pot
merge până la nivelul rugozității moleculare și atomice.
10
Metodă de studiu bazată pe
profilometrie computerizată
Profilele extrase în urma
baleierilor succesive ale
suprafeței (figura A) sunt
interpolate folosind tehnici de
calcul adecvate. Interpolarea
generează imagini 2D sau 3D
ale suprafeței investigate,
reprezentate în figurile B și C
Amplitudinea abaterilor este
reprezentată folosind o scală
de pseudo-culoare.

11
Tribologia utilizează în prezent patru tipuri de abordări pentru descrierea unei suprafețe reale:
abordare deterministă, parametrică, statistică și fractală.

Abordarea deterministă modelează suprafața folosind funcții periodice continue sau continue
pe porțiuni. Se pot pune în evidență caracteristicile topografice fundamentale ale suprafeței.
Este neglijată variabilitatea statistică. Exemplu de model determinist – Fig. A

Fig. A. Contactul suprafețelor reale

(a)-schiță propusă de Coulomb (1821)
(b)-schiță propusă de Johnson (1987)

Abordarea parametrică (S13, S14, S15) folosește pentru descrierea suprafeței o serie de
parametri care sunt determinați de regulă prin analizarea suprafeței în 2 sau 3 dimensiuni.

Abordarea statistică (S16, S17) descrie suprafața apelând la teoria probabilității și proceselor
aleatoare În contextul abordării statistice, variabila care descrie abaterea profilului în raport
cu linia de referință este considerată variabilă aleatoare și analizată ca atare

Abordarea fractală (S18) descrie suprafața folosind fractali. Este o abordare justificată de
faptul că parametrii prin care este descrisă rugozitatea unei suprafețe reale sunt dependenți
de scara la care este făcută observația.

12
Parametrii rugozităţii
Având în vedere complexitatea profilului suprafeţelor ca şi dificultatea măsurării acestuia, sunt necesare
metode prin care, pornind de la măsurătorile profilului real pe eşantioane restrânse putem defini principalele
caracteristici ale întregii suprafeţe cu o probabilitate acceptabilă.
Elementele principale de definire a micro-topografiei suprafeţelor (aşa cum sunt ele definite în
standardele internaţionale)
• suprafaţa reală = suprafaţa care delimitează corpul, separându-l de mediul înconjurător (Fig. A);
• suprafaţa geometrică = suprafaţa teoretică ideală, neglijând toate categoriile de erori, a cărei formă este
definită prin desenul tehnic (Fig. A);
• profil real = conturul (profilul) rezultat din intersecţia suprafeţei reale cu un plan convenţional definit în
raport cu suprafaţa geometrică (Fig. A şi B);
• proeminenţa locală = partea din profil cuprinsă între două minime adiacente ale profilului (Fig. B);
• gol local = partea din profil cuprinsă între două maxime adiacente ale profilului (Fig. B);

Fig. B

Fig. A
Abordarea parametrică
13
• linia de referinţă = linia aleasă în mod convenţional pentru a servi la evaluarea cantitativă a profilului real
(Fig. C);
• lungimea de bază, l = lungimea segmentului măsurat pe linia de referinţă, folosit pentru evaluarea profilului
real (Fig. C);
• abaterea profilului, y = distanţa măsurată de la un punct al profilului până la linia de referinţă (Fig. C);
• proeminenţa profilului (notată cu indicele “p”) = partea din profil orientată către exteriorul corpului şi cuprinsă
între două puncte de intersecţie consecutive ale profilului cu linia de referinţă (Fig. C);
• golul (vale) profilului (notat cu indicele “v”) = partea din profil orientată către interiorul corpului şi cuprinsă
între două puncte de intersecţie consecutive ale profilului cu linia de referinţă (Fig. C);
• linia proeminenţelor profilului (linia exterioară a profilului) = linia paralelă cu linia de referinţă, care, în limitele
lungimii de bază trece prin punctul cel mai de sus al profilului (Fig. C);
• linia golurilor profilului (linia interioară a profilului) = linia paralelă cu linia de referinţă, care, în limitele
lungimii de bază trece prin punctul cel mai de jos al profilului (Fig. C);
• pasul neregularităţilor profilului, sm = lungimea segmentului de linie de referinţă cuprins între două
proeminenţe succesive ale profilului (Fig. C).
Fig. C

Abordarea parametrică

14
 Mărimea ariei reale de contact depinde de
caracteristicile geometrice ale rugozităților.
Informații cantitative asupra ariei reale de contact
pot fi obținute prin trasarea curbei de portanță
(CP sau curba Abbott).
Metoda de obținere a CP este ilustrată în figură:
-suprafața portantă corespunzătoare unui nivel
orizontal de secționare a rugozităților, Ht, este
proporțională cu suma lungimilor segmentelor A,
B, C și D rezultate în urma secționării
-Raportul dintre suma lungimii segmentelor
rezultate în urma secționării și lungimea L
(lungimea de bază), t%, este o mărime
adimensională, proporțională cu aria reală a
suprafeței corespunzătoare cotei Ht. Raportul se
numește procentaj portant (a fost introdus în
tribologie pentru a descrie condițiile de aderență
la suprafață a stratului de lubrifiant)
-CP reprezintă dependența dintre procentajul
portant și amplitudinea rugozităților suprafeței
analizate.

Procentajul portant este egal cu 0% pentru Ht > ymax și este egal cu 100% pentru Ht = 0

15
 z

densitatea de probabilitate a CP(z)

abaterilor profilului, p(z)

pz0   Probabilit atea z0  z  z0  dz   densitate de probabilitate

functie de repartitie
z0

P z0  
 p  z  dz  Probabilit atea  z  z 0   
(functia frecventelor cumulate)
CPz0   1  Pz0   Probabilit atea z  z0   complement ul functiei de repartitie

 1  z  zmed  2 
p z  
1
Majoritatea profilelor pot fi caracterizate prin densitatea exp     
de probabilitate normală. s 2 
Graficul acestei funcţii se prezintă sub forma unui  2 s  
clopot, cunoscut în literatura de specialitate sub numele
de „clopotul lui Gauss”.
Abordarea statistică

17
DNP (densitatea normală de probabilitate) este complet
caracterizată prin doi parametri, notați pe figură mx și sx Profile pentru care densitatea de
(media și abaterea standard). Graficul funcției este probabilitate asociată nu este normală
simetric în raport cu mx și are două puncte de inflexiune
pentru mx  sx. Poziţionarea distribuţiei este dată de
valoarea medie, iar caracterizarea zonelor de concentrare
a punctelor este dată de abaterea standard.

Cercetările moderne în tribologie și teoria contactului electric operează cu modele tridimensionale

ale suprafețelor, fundamentate pe teoria funcțiilor aleatoare.

17
Profilul suprafeței vizualizat la diferite
scări de observație

Prin fractal se înțelege o figură din plan sau

spațiu, compusă dintr-un număr infinit de
elemente, cu proprietatea că forma și distribuția
sa statistică nu se modifică indiferent de scara
de observație
Fractalul, ca obiect geometric, are în general
următoarele caracteristici:
- Are o structură fină la scări arbitrar de mici.
- Este prea neregulat pentru a fi descris în limbaj
geometric euclidian tradițional.
- Este autosimilar (măcar aproximativ
sau stochastic).
-Are o definiție simplă și recursivă.

Reprezentarea suprafețelor prin fractali a permis

definirea unor parametri care nu depind de scara
de observație. Astfel, dacă observarea suprafeței
se face prin creșteri succesive ale rezoluției
metodei de observare, ceea ce permite
înregistrarea unor detalii din ce în ce mai fine ale
iregularităților suprafeței, rugozitatea fractală se
menține aceeași independent de scara de
observare. Deci dimensiunea fractală este un
parametru prin care poate fi complet descrisă
rugozitatea suprafeței.

18
Concluzii privind contactul între Suprafeţele care vin în contact:
două suprafețe metalice reale - conţin un număr de proeminenţe şi goluri
locale (rugozitate)
- sunt acoperite cu o peliculă de molecule de
apă şi oxigen care se formează la prima
expunere în aer (numai metalele nobile nu
formează această peliculă)
La apropierea suprafeţelor, primul contact se
asigură între cel puţin trei astfel de vârfuri (un
plan este definit prin trei puncte)
Chiar la forţe mici de apăsare aplicate contactelor,
presiunea pe aceste vârfuri are valori deosebit
de mari
Apare deformarea elastică şi apoi deformarea
Patru profile obținute cu
plastică a vârfurilor, până la preluarea întregii
profilometru cu laser reprezentate
forţe de contact.
în 3D. Suprafaţa de contact
observată aparține unei bare de Se produce străpungerea mecanică
aluminiu (sfărâmarea) peliculelor superficiale (rezultate
din oxidări sau alte impurificări ale suprafeţei de
contact) formându-se astfel legături cu
conductivitate electrică mare între cele două piese
aflate în contact.

19
Aria totala a contactului real Ar = suma ariilor reale elementare de contact Ari
n Aa: arie aparentă (nominală) de contact
A r   A ri Ar  Aa Ar,i : arii elementare reale de contact
i1

Contactul se stabileşte în micropuncte de contact, prin intermediul unor vârfuri

cu suprafeţe extrem de mici, care constituie punţi conductoare de trecere a
curenţilor şi în care liniile de curent suferă o stricţiune; micropunctele de contact
sunt grupate în zone de contact, care se mai numesc puncte de contact

Vizualizarea micropunctelor
de contact la diferite scări:
(a) imagine AFM a suprafeţei
analizate (15x15 m)
(b) Puncte de contact
vizualizate la microscală
(c) Micropuncte de contact
vizualizate la nanoscală

20
 Mecanisme de conducţie electrică în zona de
contact

Aria de contact pur metalic

(zona conductoare)
trecerea curentului are loc analog cu trecerea
lui prin masa metalului
Aria de contact cvasimetalic
(zonă semiconductoare)
există pelicule disturbatoare foarte subţiri (≤
20-50 Å) trecerea curentului are loc prin efect
de tunel
Arie de contact non-conductor
există peliculă disturbatoare formată prin
oxidarea contactelor(> 50 Å). Pelicula este
izolantă, trecerea curentului are loc datorită
fenomenului de fritare (fritting in engleza)

Aria reală de contact este egală cu suma ariilor

punctelor de contact elementare.

Forța de apăsare care revine unei zone elementare de contact

se aplică pe aria reală de contact.
fritare = străpungerea electrică a peliculei disturbatoare şi formarea la locul străpuns a unei punţi metalice
conductoare; fenomenul se produce daca tensiunea dintre electrice
Echipamente elementele- 1 de contact depăşeşte o valoare critică
21
Rc - Rezistenţa de contact
pentru contactele reale are două componente:
Rc = Rs + Rp
Rs - Rezistenţa de stricţiune
introdusă de deformarea liniilor de câmp ale densităţii de curent datorită reducerii
secţiunii prin care se poate realiza conducția electrică în zona contactului (a se
vedea S21) . Există mai multe modele teoretice care permit evaluarea rezistenței de
stricțiune în funcție de aria reală de contact:
- Modelul Holm (contact punctual sub forma unui disc circular de grosime infinit
mică)
- Modelul sferei perfect conductoare (conductivitate electrică infinită sau
rezistivitate electrică nulă)
- Modelul Greenwood-Williamson (contact prin micropuncte de contact
distribuite aleator pe suprafața de contact)

Rp - Rezistenţa peliculei disturbatoare

introdusă de prezenta unei pelicule subțiri de compuși anorganici (oxid, sulfat, sulfit,
sulfură, etc.) ai metalului din care sunt construite piesele de contact

Rezistența de contact poate să varieze semnificativ în timp, ca urmare a modificării ariei reale de
contact. Aria reală de contact depinde de forța aplicată normal pe suprafața de contact, modificarea
grosimii pelicului disturbatoare și alți factori. Calitatea unui contact electric poate fi caracterizată
printr-o serie de parametri
(a) de natură electrică:
 tensiunea pe contact (produsul dintre Rc și curent)
 rezistența la eroziunea mecanică produsă de fenomenul de fretting (a nu se confunda cu
fenomenul de fritting)
 nivelul de zgomot electric introdus la comutații
(b) de natură tribologică (rezistența la uzură)
(c) de natură chimică (rezistența la coroziune)
22
Calculul rezistenţei de stricţiune

Stricţiunea liniilor
de curent în zona
punţilor conductoare

Indiferent de rugozitatea
suprafeţelor de contact, atingerea
acestora se face într-un număr finit
de puncte denumite
micopuncte de contact

23
Modelul teoretic al contactului electric a fost multă vreme cel propus de Holm –
contact plan circular. Liniile densităţii de curent trec dintr-o piesă în alta prin zona
de contact de formă circulară. Rezistenţa electrică suplimentară care apare
datorită stricțiunii liniilor de curent, se numeşte rezistenţă de stricţiune şi este una
dintre cele 2 componente ale rezistenţei de contact

Ipoteze pe care se bazează teoria lui Holm:

a. Zona circulară de rază a (diametru 2a)
este plană.
b. Nu există peliculă disturbatoare pe
suprafaţa de separaţie
c. Piesele de contact sunt metalice, masive,
având dimensiuni practic infinite în raport
cu dimensiunea zonei de contact.

Modelul contactului punctual (Holm) a fost

aplicat şi în cazul unor suprafețe cu
geometrie diferită de cea circulară (eliptică,
pătrată, inelară, etc.) dar ipotezele (a)-(c) au
fost păstrate.

24
 Modelul Holm pentru contact punctual
geometria contactului – zonă plană circulară

F - forţa de apăsare
- Contact frontal obţinut prin apăsarea a
două piese cilindrice de contact având
rezistivitățile electrice 1 respectiv 2
- Suprafaţa reală de contact metalic de
arie Ar (o singură zonă elementară de
contact) reprezentată de discul de rază a

Holm a demonstrat că rezistența de stricțiune a unui contact punctual, poate fi

calculată cu relația:

1  2 
Rs  pentru 1  2 Rs 
4a 2a

Pentru evaluarea rezistenţei de contact trebuie

evaluată raza ariei reale de contact

25
 Model 3D pentru micropunctul de contact - sferă de conductivitate infinită

Elementele modelului
1,2- semispaţii de conductivitate finită
(modelează piesele de contact)
Sfera de rază a - zona de
conductivitate electrică infinită prin
care se stabileşte conducţia electrică
între cele două semispaţii
 Rezistenţa elementului infinit mic din
semispaţiul 1 cuprins între emisfera de
rază r şi cea de rază r+dr

 Rezistenţa de stricţiune a semispaţiului 1

 Rezistenţa de stricţiune totală a semispaţiilor 1 şi 2 (înseriate)

Rs rezultată este mai mică decât cea

evaluată de modelul Holm
26