INSTALAȚIA DE

ANCORARE

Considerații generale
Ancorarea navelor
Elementele liniei de ancorare Dimensionarea liniilor de
ancorare

1.1 CONSIDERAȚII GENERALE

Dezvoltarea actuală a tehnologiilor marine și a navigației impun poziționarea
precisă în raport cu fundul mării a diverșilor plutitori sau nave. Calitatea și performanțele
poziționării devin esențiale pentru unele domenii ale cercetării și exploatării resurselor
marine, cum ar fi cazul platformelor plutitoare de foraj, al navelor de cercetare, al docurilor
plutitoare ancorate, al navelor tehnice care execută lucrări pe fundul apei sau care
montează conducte submarine. Extinderea explorărilor marine în zone cu adâncimi mari
ale apei și cu condiții climatice dificile a impus perfecționarea sistemelor de fixare a
navelor sau plutitorilor. Această perfecționare este una continuă și are drept obiectiv
principal îmbunătățirea preciziei de poziționare, în condițiile creșterii adâncimii apei și a
forțelor active care tind să abată plutitorul de la punctul de ancorare. Fixarea plutitorului în
raport cu fundul mării se realizează cu ajutorul elementelor instalației de ancorare. În
general, sunt utilizate două modalități de ancorare: ancorarea pasivă și ancorarea
dinamică. Ancorarea pasivă utilizează legături mecanice între navă și fundul acvatoriului,
prin care transmit fundului forțele ce solicită plutitorul și tind să-l deplaseze. Legătura
dintre plutitor și mnd formează o linie de ancorare. Liniile de ancorare sunt formate din:
ancore, care se fixează de fund, elemente flexibile (lanțuri sau cabluri), care transmit
forțele de la plutitor la ancoră și elemente de conducere a legăturilor flexibile către
mecanismele și spațiul de depozitare de pe navă (nări de ancoră, stope, vinciuri sau
cabestane, puțuri de lanț, etc.). Numărul de ancore și dispunerea lor la bord se corelează
 Instalații navale de
IO

Fig. 1.1 a) Geamandură cu linii de ancorare fixe b) Linie de ancorare mobilă

I - ancoră; 2 - lanț de ancoră; 3 - navă; 4 - ancoră fixă; 5 - geamandură de acostare; 6
flexibile (cabluri sau lanțuri).

Plutitorul poate fi o geamandură de ancorare, fig. l.l(a), sau o platformă pluti.

toare. În timpul navigației linia de ancorare se trage complet la bord, singurul element ce
rămâne în afara plutitorului este ancora, ea fiind însă foarte bine fixată pe poziție. pentru
nave, ca plutitori care își schimbă poziția de ancorare, se utilizează ancore care se
desprinde relativ ușor de fund, fig. l(b). Ancorarea pasivă cu lanțuri se utilizează pentru
adâncimi de ancorare mici și medii, până la circa 120 m. La adâncimi mai mari de 150
111 se recomandă utilizarea cablurilor drept elemente de legătură, sau a instalațiilor de
ancorare dinamică. Ancorarea dinamică constă în poziționarea plutitorului în raport cu
fundul, fără interpunerea unor legături mecanice între plutitor și acesta și preluarea
tuturor forțelor externe care tind să-l deplaseze. Preluarea acestor forțe se face exclusiv
prłn mijloace aflate la bordul navei. Ca mijloace active, sunt utilizate propulsoare a căror
interacțiune cu apa determină dezvoltarea forțelor necesare menținerii echilibnłlui navei
de poziționat. În fig. 1.2 este exemplificat sistemul de ancorare dinamică la o navă
destinată explorării fundului marin. Propulsoarele I și 2 asigură menținerea poziției de
echilibru deasupra punctului de ancorare în sens longitudinal, iar propulsoarele 3 și 4
mențin echilibrul în sens transversal. Comanda propulsoarelor se face automat print r-un
calculator de proces, în funcție de abaterea navei față de un reper inițial ales pe fu ndu
mării. Ancorarea dinamică impune dotări speciale, de aceea ea nu se justifică decât i:
cazurile când ancorarea pasivă nu se poate face (în cazul adâncimilor mari). Mai mul
performanțele ei de poziționare nu sunt întotdeauna satisfăcătoare.

1.2 ANCORAREA NAVELOR

Ancorarea navelor se poate considera ca un caz particular al ancorării plutitoril
La nave, instalația de ancorare trebuie să realizeze o fixare sigură în raport cu
fundul Șl
 Capitolul I Instalația de ancorare
desprinderea ușoară in once condiții climatice. Rezultâ că navele sunt dotate cu
unii de ancorarc mobile, carc sc lansa sau ridica dupâ precizia poziționării având o
importanță mai mică În porturi special amenajate. ancorarea navelor se poate la
geamandun prinse dc fund prin linii de ancorare fixe, fig. l(b). În acest caz. procc• de
ancorare sc simplifică mult deoarece nu sc mai rnanipulează linia de ancorare mobilă,
fixarea de geamandură făcându-se cu o legatură flexibilă uzuală (cablu). Instalația de
ancorare sc amplasează la extremitățilc navei, iar numărul liniilor de ancorare și
dispunerea lor la cele două extremități se face după recomandărilc registrelor dc
clasificațic în funcție de zona de navigație, tipul și mărimea navei. La nave se deosebesc:
• instalația de ancorare prova, formată din liniile de ancorare care se
manevrează cu mecanismele aferente;
• instalația de ancorare pupa formată din liniile de ancorare manevrate de
mecanismele aferente.

Fig. 1.2 Instalația de ancorare activă

La navele maritime de transport, instalația de ancorare prova este formată, de

regulă, din două linii de ancorare cu mecanismele respective, în timp ce ancorarea pupa are
o singură linie de ancorare. În mod frecvent, când nu este necesară poziționarea navei,
ancorarea se face cu instalația din prova prin lansarea unei singure linii de ancorare sau a
ambelor. Dacă apare necesitatea poziționăni navei, de exemplu la ancorarea pe fluviu sau
în rade aglomerate, se lansează și linia de ancorare din pupa; în acest fel nava este fixată la
ambele capete, iar deplasările ce pot apare au valori reduse. La împingătoarele fluviale,
datorită panicularităților navigației cu convoiul, împingătorul are instalația de ancorare
pupa mai dezvoltată, formată fiind din două sau trei linii de ancorare.
În fig. 1.3 este prezentat modul de amplasare a instalației de ancorare la o navă
maritimă de transport. Ancorarea prova, fig. 1.3(a), este fonnată din două linii de
ancorare, rq)rezentate în poziție de marș. Elementele liniei de ancorare sunt: ancora 6
amplasată în nara 5, lanțul 4, stopa fixă 2, vinciul de ancoră l, tubul de ghidare 9, puțul
lanțului IO. În poziție de marș, ancora are ghearele în exteriorul corpului, iar tija este
hitrodusă în nară. Această poziție pennite fixarea ancorei de corp prin tensionarea lanțului
prin intennediul vinciului de ancoră l, în timpul marșului efortul din lanț fiind preluat de
stopa 2 creându-se astfel posibilitatea lansării rapide a ancorei sub acțiunea greutății
proprii, prin slăbirea stopei.
Instalația de ancorare de la pupa navei, fig. 1.3(b) constă în mod frecvent dintr-o
sin
gură linie de ancorare, compusă din ancora I numită și ancoră de curent (ancorot), tija 2
amplasată în nara de ancoră 3, lanțul 4, stopa fixă 5, vinciul de ancoră 6, tubul de
12 Instalații navaie ae punte

ghidare a lanțului 7, puțul de lanț 8. Ancora din pupa sc amplasează de obicei in

planul diametral, iar ghearele ancorei se protejează prin introducerea acesteia într-o
nișă n tipul și
dimensiunile navei, condițiile de ancorare, adâncimea de ancorare. Adâncimile de
ancorare se

- adâncimi mici, până la 25 m;

- adâncimi medii, până la 50 m;
- adâncimi mari, până la 150 m;
- adâncimi foarte mari, peste 150 m.

10

9
Fig. 1.3(a) Instalația de ancorare prova

Fig. 1.3(b) Instalația de ancorare pupa

Practica exploatării instalațiilor de ancorare a arătat că pentru fixarea sigură a

navei în ancoră, lungimea minimă a lanțului lansat funcție de adâncimea de ancorare
h trebuie să fie conform tabelului 1 .I.
Alegerea sau calculul instalației de ancorare se face astfel încât să se îndeplinească
următoarele cerințe:
- fixarea sigură a navei în condițiile în care asupra ei acționează simultan
 forțele exteme date de vânt, curent, val;
- lansarea rapidă a ancorei la apă și controlul permanent al vitezei de
coborâre cu ajutonłl frânei mecanismului de manevră a liniei de ancorare;
 Capitolul I - Instalația de ancorare 13

- smulgerea rapidă a ancorei la plecarea din ancoră, iar dacă aceasta s-a înțepenit
pe fund, renunțarea la ea printr-o manevră ușoară;
- fixarea sigură a liniei de ancorare la bord în cazul în care nava se află în marș.
Tabelul 1.1
Adâncimea de ancorare Lungimea lanțului lansat

h < 25 4 - 11
25 < h < 50
50 < h < 150
h > 150 15+2 .h
performanțele instalațiilor de ancorare se caracterizează prin:
• abaterile plutitorului ancorat față de un reper amplasat pe fundul mării;
- mărimea forțelor exterioare preluate de sistemul de ancorare;
- consumul energetic, gabaritul și greutatea instalației;
Performanțele care se cer instalațiilor de ancorare depind de tipul navei sau plutitorului
care trebuie ancorat. În cazul navelor clasice, de exemplu, precizia de poziționare nu este
prea importantă, nava putându-se roti în jurul punctului de ancorare la schimbarea
direcției vântului. Rămân importante performanțele energetice și cele legate de mărimea
forțelor care trebuie preluate. La platformele marine ancorate, care realizează foraje,
precizia de poziționare este determinantă pentnł exploatarea platformei. De aceea, pentru
determinarea abaterilor maxime de la poziția de foraj, este necesară o analiză dinamică a
sistemului platformă-linie de ancorare sub acțiunea forțelor perturbatoare date de vânt,
curent, val. Această analiză se face considerând schema de interacțiune între elementele
sistemului, fig. 1.4. Plutitorul, sub acțiunea forțelor date de mediu Fm și a forțelor date de
instalația de ancorare Fa, ocupă o poziție Xe. Dacă apar perturbații, introduse prin
modificarea forțelor Fm date de mediu, poziția plutitorului se modifică, putând depăși
valorile impuse XI. În acest caz apare mărimea de comandă, = - Xi, care prin instalația de
ancorare (pasivă sau activă) modifică Fa în sensul micșorării lui xc.
Determinarea concretă a abaterilor plutitorului pentru o structură a sistemului plutitor î
linie de ancorare și pentru anumite forțe perturbatoare se face prin modelarea matematică a
sistemului și prin rezolvarea ecuațiilor diferențiale care definesc modelul.

1.3 ELEMENTELE LINIEI DE ANCORARE

1.3.1 ANCORE

Au rolul de a fixa capătul legăturii flexibile (lanț sau cablu) de fund. Sunt de
diverse tipuri și trebuie să îndeplinească următoarele cerințe constructive și funcționale:
• să realizeze forțe mari de fixare;
• să se fixeze rapid de fundul apei;
 Instalații navale de
14

• să se desprindă ușor de fund la smulgere Plin intermediul elementului

flexibil.
• să sc fixeze din nou de fundul apei dacă, accidental, s-a produs funď,

• să se mențină fixată de fund dacă nava se rotește în jurul punctului de

ancorare.
• să se ŕoată fixa ușor la bord, în nările de ancoră; să aibă o constnłcție
simplă, să fie rezistente și ușor de întreținut.
Perturbații introduse de mediu; Fm

Fig. 1.4 Bucla de control a instalației de ancorare

Fixarea ancorei de fundul mării sc face prin ghearele acesteia. Legătura dintre

gheare și lanț sau cablu este realizată prin tija ancorei. Cel mai important indicator de
performanță al ancorei îl reprezintă forța de fixare. Ea depinde de masa ancorei, de
parametrii ei geometrici și de natura solului în care se fixează. Parametrii geometrici mai
importanți, care influențează forța de fixare și diferențiază tipurile de ancore, sunt:
numărul și configurația ghearelor, suprafața acestora, unghiul dintre gheare și tijă, etc.
Forța de fixare a ancorei, măsurată pe direcția tijei când aceasta este așezată pe
fund, se definește prin coeficientul de fixare, care reprezintă raportul dintre forța
maximă de fixare și greutatea ancorei. Forța de fixare poate fi considerată pentru
următoarele cazuri de prindere a ancorei de fund:

• prinderea fără deplasarea ancorei;

• prinderea în cazul când ghearele ancorei încep să are fundul, ancora deplasându-
se față de punctul inițial;

• prinderea periodică. Forțele care solicită ancora fiind mari, ghearele se desprind și
apoi se înfig din nou, realizând o fixare intermitentă care solicită dinamic linia de
ancorare.
 Practica exploatării navelor a impus câteva tipuri de ancore care întrunesc
cerințele enunțate, sau corespund unor condiții funcționale specifice. O clasificaft
convențională a ancorelor permite gruparea lor astfel:

• grupa I-a: ancore cu gheare fixe, care se fixează, în general, printr-o singur
gheară, cu ajutorul unor dispozitive de amorsare a prinderii de fund;
• grupa II-a: ancore cu ghearele articulate față de tije, care se fixează cu ambe
gheare de fund. Realizează valori mici și medii ale forțelor de fixare;
 • grupa III-a: ancore cu tija articulată în raport cu ghearele, care însă
realizează forțe mari de fixare datorită geometriei particulare a ghearelor.
Ancorele din grupa I sunt cu una, două, sau mai multe gheare. Ancorele cu o
gheară sunt utilizate pentru ancorarea navelor de banchize de gheață sau pentru fixarea
docurilor plutitoare cu linii de ancorare fixe și ele se poziționează pe fund în vederea
prinderii cu legături suplimentare. Cele cu două gheare sunt reprezentate prin ancora tip
amiralitate ale cărei formă și mod de fixare rezultă din fig. 1.5 si 1.6. Pentru a determina
ghearele să vină în poziția de prindere, fig. 1.5, înainte de lansare traversa I se fixează
perpendicular pe tijă. Sub acțiunea lanțului, ancora se rotește în jurul capetelor traversei
și ajunge cu ghearele în poziția de prindere. Manevrarea greoaie a acestor ancore le
recomandă pentru instalațiile de ancorare la mari adâncimi pe perioade lungi de timp.
La ancorele cu mai mult de două gheare, prinderea de fund se realizează indiferent de
poziția în care ancora cade pe fundul apei.

Fig. 1.5 Ancora tip amiralitate

Fig. 1.6 Fixarea ancorei tip amiralitate

Ancorele din grupa a II-a au ghearele articulate față de tijă, iar prinderea pe fundul
mării se face cu ambele gheare, așa cum rezultă din fig. 1.7. Forța de fixare este dată
de rezistența opusă de către fundul apei ghearelor și aceasta depinde de forma acestora
c
ât și de natura fundului. Pentru desprinderea ancorei este suficient ca tija să fie
acționată prin lanț după o direcție înclinată față de fundul apei. Are loc o rotire a
ghearelor în jurul capătului tijei, care dislocă zona de fund hașurată și permite smulgerea
și ridicarea ancorei cu o forță mult mai mică decât cea de fixare. Acest lucru evită
suprasolicitarea liniei de ancorare, în special a mecanismului. În fig. 1.8 sunt
reprezentate câteva tipuri de ancore din această grupă.
 Instalatii navale de
16

15
20 //

Fig. 1. 7 Modul de fixare a ancorei cu ghearele articulate

a) Ancorå tip Hall; b) Ancorä tip Speck; c) Ancorä tip Union

Fig. 1.8 Ancore cu ghearele articulate

Ancorele cu forte mari de linere au ghearele dispuse in apropierea tijei, astfel

incåt så poatä lucra impreunä, iar suprafata ghearelor este märitä fa!ä de cea a
ancorelor din gnlpa a Il-a. La bazä, ghearele acestor ancore au unele prelungiri l , fig. 1
.9, care asigurä stabilitatea ancorei fixate, cand forta care solicitä tija se inclinä in plan
orizontal. Amorsarea prinderii de fund se face, ca la ancorele din grupa precedentä,
prin umerii 2, care, in deplasare, creazä un moment ce rote$e ghearele in jurul bolvului
de fixare. in fig.

sunt prezentate in tabelele 1.2 si 1.3.

a) Ancorå tip Danforth; b) Ancorä tip AC 14; c) Ancorä tip Matrosov

Fig. 1.9 Ancore cu coeficien!i de tinere mari
 Capitolul I - Instalația de ancorare 17

Tabelul l. 2 Coeficienlii defixare medii pentru ancore.

GRUPA Forța de fixare fără Forța de fixare
Forța de fixare la care
deplasarea ancorei maximă
ancora începe să are
transmisă rin oc

0
Grupa I 3,0 3,1 4,1 4,3 5,2 9,0 15,5
Grupa II 1,5 2,8 3,1 1,7 3,8 6,8 2,5 8,6
Tabelul l. 3 Ancore din grupa a III-a
Tipul Tipul fundului mării
ancorei
mâlos nisi s cu ietri
Danforth 8 * 10 14
AC 14 6 8 8
Matroso 6,8 7,9 8
v
1.3.2 LEGĂTURI FLEXIBILE

S unt elemente care fac legătura între navă și ancoră, transmițând forțele care

solicită nava în procesul de ancorare. Se utilizează două tipuri de legături: lanțuri și

cabluri. La adâncimi de ancorare până la 150 m se utilizează lanțuri care, având greutăți
pe unitatea de lungime mari, realizează și o amortizare bună a oscilațiilor longitudinale
ale navei. Lanțurile se caracterizează dimensional prin calibrul zalei d, fig. IO, și prin
lungimea sa. Zalele sunt de două tipuri: puntate și nepuntate. La capetele lanțului, Aa
prinderea de ancoră și de corpul navei, sunt utilizate zale vârtej care permit răsucirea
ancorei, fig. 1.I l . De-a lungul lanțului se montează, din loc in loc, zale demontabile,
fig. 1.12. Lungimea de lanț cuprinsă între două zale demontabile se numește cheie de
lanț și, Ia navele comerciale, are valori între 25 și 27 m, fig. l . 14. Introducerea zalelor
demontabile protejează o parte din lanț deoarece dacă o za se uzează sau se deformează,
se înlocuiește numai cheia care conține zaua respectivă. După pozițiile pe care le pe
lungimea lanțului, cheile de lanț pot fi:
• chei de capăt. Cuprind zale de capăt 4, fig. l . 14, zale întărite 2, zale vârtej 5, zale
obișnuite I și zale de împreunare 3. Poziționarea tipurilor de zale este pusă de acord
cu schema din fig. l. 14;
• chei intermediare. Cuprind zale obișnuite 1 și zale de împreunare 3;
• chei de ancoră. Cuprind chei de capăt 6, fig. l. 14, zale de capăt 4, zale întărite
2, zale vârtej 5, zale obișnuite I și zale de împreunare 3.
18 Instalații navale de punte

Fig. 1.10 Za obișnuită Fig. 1.12 Za de împreunare Fig. 1.13 Za de capăt

a) cu ramuri rectilinii; (za Kenter) (cheie tachelaj)
b) ovală; c) puntată.

Cheie de capđt Cheie intermediară Cheie intermediarđ Cheie de ancorâ

Fig. 1.14 Chei de lanț

Forma zalelor lanțului trebuie să se încadreze în toleranțe strânse întrucât

lanțurile sunt antrenate prin vinciuri sau cabestane ale căror elementele de antrenare
trebuie să corespundă dimensional cu forma zalelor.
Pentru adâncimi mai mari de 150 m, greutatea lanțului devine prea mare și de
aceea sunt utilizate cabluri. Acestea sunt manevrate de mecanisme cu tamburi
speciali. Lungimea legăturilor flexibile utilizate în instalațiile de ancorare se poate
stabili prin calcul, însă ca nu trebuie să fie mai mică decât cea recomandată de
registrele de clasificație. Caracteristicile lanțurilor și cablurilor utilizate în instalațiile
de ancorare și acostare sunt precizate în standarde.

1.3.3 ELEMENTE PENTRU CONDUCEREA LANȚULUI LA BORD

Conducerea lanțului din exterior către mecanismul instalației de ancorare și
spre locul de depozitare, se face prin nara de ancoră, care unește bordajul cu puntea
teugă sau puntea dunetă. În cazul tragerii ancorei la post, tija intră în nară iar ghearele
rămân în afara bordajului, fixându-se de acesta prin tensionarea lanțului. Nara are o
secțiune circulară, iar diametrul și lungimea ei se aleg în funcție de dimensiunile
ancorei, așa încât să permită introducerea completă a tijei ancorei.
 Poziționarea nării în raport cu bordajul și puntea este esențială atât pentru
tragerea corectă a ancorei la post, cât și pentru lansarea gravitațională a acesteia. Din
 Capitolul I - Instalația de ancorare 19

acest punct de vedere, o importanță mare o are înclinarea nării față de orizontală. În funcție de
această înclinare se deosebesc:
nări cu înclinare mică, întâlnite la navele cu înălțime de construcție mică;
. nări cu înclinare mare, întâlnite la nave cu înălțimi mari de construcție, cu forme pline la
prova și cu bulb.
Înclinarea nării are două consecințe asupra manevrării ancorei:
poate face ca ancora să nu vină normal la post, dacă înclinarea este prea mică; la ieșirea
din nară, lanțul poate avea frângeri mari ceea ce poate conduce la o uzură pronunțată a
acestuia.
În figura 1.15 este prezentat cazul când ancora nu se trage normal la post. Se
observă că ghearele ancorei în loc
să alunece pe bordaj și să închidă
unghiul dintre gheare și tijă,
mențin acest unghi la valoarea
maximă și atunci când tija
atinge partea superioară a
nării, ancora se blochează cu
ghearele în bordaj. Pentru a se
evita acest lucru, se poate alege
înclinarea nării astfel încât, atunci
când ancora vine la post cu
ghearele spre bordaj, acestea să
alunece și să se rotească în poziția
de fixare.
Așa cum rezultă din fig.
1.16(a), penu-u ca ghea- Fig. 1.15
Tragerea la post anormală rele, care vin în contact cu bordajul la ridicarea ancorei, să
alunece și în același timp să se rotească în jurul tijei, trebuie ca unghiul dintre direcția
ghearelor și normala la bordaj O, să fie mai mare decât unghiul de frecare (P.
Considerând unghiurile din figură, condiția de mai sus se scrie sub forma:

Funcție de elementele triunghiului ABC, fig. l . 16(b) se poate deduce:

900 -0=2 + p
0=900 -
(l)
p < 900
unde:
20 Instalații navale de punte

i- unghiul maxim dintre gheare și tijă, caracteristic fiecănłi tip de ancoră; p

- unghiul de înclinare a nării față de bordaj.

(a)
Fig. 1.16 Amplasarea corectă a nării de ancoră

Satisfacerea condiției (l) asigură ridicarea normală a ancorei la post, chiar

ghearele vin în contact cu bordajul. Realizarea de nări care să respecte aceste condiții
este întotdeauna posibilă, deoarece configurația bordajului nu permite realizarea unor
ghiuri p mici. În acest caz se modifică local configurația bordajului, prin realizarea nișe
în locul în care nara iese din bordaj, fig. 1.17. Forma nișelor în punctul în care rele
ating bordajul se alege astfel încât ancora să se poată trage normal la post, chiar este
ridicată cu ghearele spre bordaj. Nișa protejează mai bine ancora la post, însă rea ei
implică complicații constructive și tehnologice. Tot în această categorie trebuie cadrate
și soluțiile care prevăd montarea unor adaosuri de o formă bine determinată, bordaj, în
locul în care ghearele ating bordajul. Rolul acestora este de a răsuci întreaga coră
atunci când ea vine la post cu ghearele spre bordaj. Soluția se aplică în special la nave
deja construite, se constată că tragerea ancorei la post nu se face normal. O
soluție, adoptată la navele moderne mari cu partea superioară a provei evazată, este

de a elimina contactul dintre gheare și bordaj prin interpunerea unor piese

suplimentare.
După cum rezultă din fig. 1.18, piesa 1 din capătul nării iese în afara bordajului

face posibilă fixarea ancorei la post fără ca ghearele să atingă bordajul. Pentru ca să vină
la post corect, trebuie ca forma piesei 1 să fie corelată cu geometria ancorei poziția
nării. Soluția este mai 'Simplă din punct de vedere tehnologic și are avantajul
îndepărtează de planul diametral punctul de ieșire a lanțului din navă,
când nu ununor gheadacă realizaînpe ancând, altă aceea

și ancora și cu că
 Fig. 1.17 Nișă confecționată pentru tragerea corectă a ancorei la post

Fig. 1.18 Adăugarea de piese pentru a se Fig. 1.19 Rolă de deviere realiza tragerea corectă
a ancorei la post

În plus, la navele cu forme pline la prova și cu bulb, aceste elemente evită și

atingerea bulbului cu ancora în timpul manevrei de ridicare sau coborâre (virare sau
molare). Poziția nării mai este determinată și de condiția realizării unor frângeri mici ale
l
anțului la ieșirea din nară. Pentru a realiza acest lucru, trebuie ca nara să aibă o înclinare
mică față de orizontală, chiar dacă tragerea normală la post a ancorei impune înclinări mari
față de orizontală. Compromisul se realizează prin respectarea condiției tragerii normale la
post, iar frângerile mari ale lanțului .la ieșire, dacă apar, vor fi preluate prin role montate pe
punte la ieșirea din nară, fig. l . 19. În acest fel, se evită uzura lanțului, p rin înlocuirea
frecării de alunecare cu cea de rostogolire. Rolele de deviere mai prezintă
22 Instalații navale de punte

avantajul că permit montarea mecanismului de manevră a lanțului în orice Ioc de pe

puntea teugă, eliminând restricțiile privind amplasarea acestuia introduse de condiția
realizării unor frângeri minime ale lanțului. Poziționarea nării reprezintă o problemă
complexă în proiectarea instalațiilor de ancorare, iar verificarea soluției finale se poate
face aproape exclusiv prin testarea tragerii normale și a fixării ancorei la post pe
macheta la scară naturală (sau apropiată) a provei navei.

1.3.4 STOPE

Stopele instalației de ancorare sunt de două categorii, determinate de

funcțiunile îndeplinite:
• stope care asigură ancorajul: fixează lanțul, transmițând corpului navei forțele din
linia de ancorare, descărcând în acest fel mecanismul;

• stope care fixează ancora la post, înlăturând bătăile ei în nară în timpul marșului.
Din punct de vedere constructiv, stopele din prima categorie - numite stope de
linie - sunt fixe sau cu lanț, iar cele din categoria a doua, numite stope pentru ancoră
sunt prevăzute cu gheare care se fixează de lanț și întinzători pentru tensionarea
lanțului care se prind de punte direct sau prin lanțuri. Rolul stopelor pentru ancoră
poate fi îndeplinit de stopele de linie dacă, din faza de montaj, se are în vedere o
poziționare a acestora astfel încât ancora să se fixeze corect pe bordaj .

Fig. 1.20 Stopă cu fălcele

I - talpa stopei; 2 - filci; 3 - bolț articulație; 4 - șurub; 5 - piuliță articulată; 6 - inel.
Stopele de linie, fixe, se recomandă pentru calibre de la 73 mm în sus și sunt
diversificate din punct de vedere constmctiv. La noi sunt utilizate mai frecvent stopele
cu fălcele, fig. I ,20, care blochează zaua orizontală încadrând-o pe cea verticală între
două bare numite fălcele, cât și stopele cu traversă (se mai numesc și stope cuțit), la care
zaua verticală este blocată cu ajutorul unei traverse amplasate între umerii stopei, fig.
'1.21. Dimensionarea
 Capitolul I - Instalația de ancorare 23

stopelor de linie se face la forța transmisă de linia de ancorare, ținând seama de recomandările
registrelor de clasificare.
Stopele de linie cu lanț, fig. 1.22, sunt constituite dintr-o bucată de lanț, care
se fixează cu un capăt de punte iar cu celălalt, printr-o gheară specială, de una din
zalele lanțului de ancoră. Fixarea de lanțul de ancoră este demontabilă. Stopele sunt
recomandate pentru calibre până la 43 mm.

2
3

Fig. 1.21 Stopa cu traversă

I - talpa stopei; 2 - articulația traversei; 3 - traversă

Fig. 1.22 Stopa cu lanț

I - ochet pentru fixarea de corpul navei ; 2 - întinzător; 3 - za întărită; 4 - ochet de fixare a
ghearei; 5 - gheara compusă din două părți articulate

1.3.5 MECANISMELE INSTALAȚIEI DE ANCORARE

Au rolul de a realiza manevra liniei de ancorare. În cazul în care linia de ancorare

 ca element flexibil lanțul, transmiterea forțelor de la mecanism la lanț se face •ntr-un
tambur prevăzut la periferie cu alveole în care intră zalele lanțului. Acest tambur aftă
denumirea de barbotină. Dacă linia de ancorare utilizează cabluri, manevra estora se
face cu un mecanism special cu tambur, amplasat sub puntea teugă. ecanismele prin
care se manevrează liniile de ancorare cu lanț se clasifică astfel: după criterii
constructive:
mecanisme cu barbotina așezată în plan vertical, numite vinciuri;
24 Instalații navale de punte

mecanisme cu barbotina așezată în plan orizontal, numite cabestane.

• după numănłl liniilor de ancorare manevrate:
mecanisme care manevrează o singură linie de ancorare;
mecanisme care manevrează două sau mai multe linii de ancorare.
Uzual, cabestanele manevrează o singură linie de ancorare, pe când
vinciurile pot manevra una sau mai multe linii de ancorare.
• după modul de antrenare,.mecanismele pot fi: cu acționare pritțelectromotor;
cu acționare eleciŕóiidraulică;
cu acționare prin mașină cu abur.
La navele mici, registrele de clasificație admit pentru manevra ancorelor, folosirea
mecanismelor cu acționare manuală sau a mecanismelor altor instalații.

• după modul în care se face comanda, mecanismele pot fi: cu comandă locală;
cu comandă de la distanță.
Funcțiunile mecanismelor care manevrează liniile de ancorare sunt următoarele:

• lansarea ancorelor cu ajutorul motorului mecanismului sau gravitațional, cu reglarea

vitezei de coborâre prin frână; staționarea în ancoră, când barbotina și frâna
mecanismului trebuie să preia forța din linia de ancorare; ridicarea (virarea) ancorei,
care constă din apropierea navei de punctul de ancorare, smulgerea ancorei și ridicarea
ei la bord; ridicarea simultană a ancorelor de pe liniile de ancorare cuplate la același
mecanism, de ia jumătatea adâncimii de ancorare, în condițiile în care smulgerea
ancorelor s-a făcut succesiv.
În mod frecvent, mecanismele instalației de ancorare sunt utilizate și pentru
manevra parâmelor de la instalația de acostare. În acest sens, atât vinciurile cât și cabestanele
au tamburi speciali pentnł a realiza manevrele instalației de acostare. Deci mecanismul va
trebui să satisfacă, pe lanțul cinematic care antrenează tamburii de manevră, și condițiile
impuse de instalațiile de acostare. În fig. 1.23 este reprezentat un vinci de ancoră cu tamburi de
mąnevră pentru acostare, iar în fig. 1.24 este reprezentat un cabestan pentru ancorare-acostare.
Diversitatea mare a navelor pe care se montează mecanismele de ancorare-acostare, cât și a
condițiilor de amplasare, a determinat foarte multe variante constructive ale acestora. În acest
sens, se impun câteva recomandăn privind utilizarea mecanismelor pe diverse tipuri de nave.
Pentru navele maritime mici și medii și pentru navele fluviale se recomandă; utilizarea
vinciurilor cu două linii de ancorare și tamburi de manevră în prova, iar în pupa cabestane
pentru ancorare și acostare sau numai pentru acostare. Vinciurile de ancoră în acest caz, au prin
construcție distanța dintre barbotine fixă, ceea ce impune poziția punctelor de ieșire ale nărilor
pe puntea teugă, care trebuie să fie egală cu distanța dintre barbotine. Această condiție reprezin tă 0
restricție în montarea corectă a nărilor.
 Capitolul I • Instalația dc ancorare 25

Fig. 1.23 Vinci de ancorare Fig. 1.24 Cabestan

I - motor de antrenare;2 - mecanism reductor;3

• barbotłnă;4 - frână;5 - mecanism pentru acționarea frânei;6 - tamburul pentru manevra

parâmelor instalației de acostare

La navele mari, cu forme pline în prova, nările de ancoră sunt depărtate de

planul diametral pentru a evita atingerî%l bulbului cu ancora în timpul manevrei cât și
pentru a realiza tragerea nonnală a ancorei la post. Din acest motiv, se preferă vinciuri
montate individual pe fiecare linie de ancorare, amplasarea lor putându-se face în
strânsă corelare cu amplasarea nărilor și a puțurilor de lanț.
La petroliere, antrenarea mecanismelor instalației de ancorare-acostare din
prova și pupa se face cu mașini cu abur sau cu motoare hidrostatice. Având în vedere
variația rapidă a pescajului în timpul manevrei de încărcare-descărcare, petrolierele
modeme au instalații de acostare cu vinciuri automate, care modifică lungimea parâmei
de acostare funcție de pescaj, menținând o tensiune constantă în parâmă. De regulă, la
aceste nave vinciurile de acostare automate de la extremitățile navei utilizează același
mecanism cu al vinciurilor de manevră a liniilor de ancorare. În acest fel se micșorează
spațiul aferent instalației de ancorare-acostare, cât și greutatea ei.

1.3.6 PUȚURI DE LANȚ

Reprezintă locurile unde se depozitează lanțurile de ancoră în timpul marșului.
Fiecare linie de ancorare are câte un puț de lanț amplasat sub barbotina vinciului sau a
cabestanului care manevrează linia de ancorare. Intrarea și ieșirea lanțului din puț se face
prin nara puțului de lanț. Capătul dinspre barbotină al nării trebuie amplasat astfel ca
lanțul să intre și să iasă corect din barbotină în timpul manevrei liniei de ancorare. În
acest scop, capătul puțului se amplasează cât mai aproape de barbotină în așa fel încât să
se evite bătaia lanțului în nară.
 26 Instalații navale de punte

Fig. 1.25 Nara de lanț pentru cabestane Fig. 1.26 Cioc de papagal
1 - ciocul de papagal propriu-zis; 2 - pârghie;3
postament șurub; 4 - manivelă;5 - șurub; 6 eclise; 7 -
inel fixat de puțul lanțului; 8 - piuliță
Dacă se utilizează cabestane, fig. 1.25, barbotina
orizontală I complica introducerea lanțului în puț. În astfel de
situații se utilizează o nară cu un cot 2, la 90 0 , care permite
intrarea orizontală a lanțului. Între barbotină și nară se
montează un ghidaj de lanț 3, care preia săgeata datorită
greutății proprii și menține lanțul în planul barbotinei.
Puțurile de lanț se amplasează la extremitățile
navei în afara
2 zonei compartimentelor etanșe care sunt
delimitate de peretele de coliziune, la prova,
și peretele de presetupă, la pupa. Trebuie să
se acorde o atenție deosebită amplasării pe
verticală a puțurilor deoarece ele, con-
Fig. 27 Puțul de lanț l- ținând greutăți mari, afectează stabilitatea navei: De
nară; 2 — puț de lanț regulă, se recomandă amplasarea lor cât mai jos.
Structura
navei în zona puțurilor de lanț va fi consolidată pentru a
prelua sarcinile locale introduse de greutatea lanțului. Forma puțurilor de lanț
trebuie să asigure așezarea ordonată a lanțului astfel încât, la coborârea ancorei,
zalele să nu se înnoade și să se blocheze în nara puțului de lanț. Din acest punct de
vedere, se recomandă forme cilindrice sau apropiate acestora. Capătul lanțului se
fixează în puț printr-un dispozitiv numit cioc de papagal, fig. 1.26, dispus în partea
superioară a puțului și care poate fi acționat din exterior pentru eliberarea la dorință
a lanțului. Eliberarea lanțului se face când se scoate pentru întrețineri curente sau
când se renunță la linia de ancorare, dacă ancora rămâne blocată. Diametrul puțului
de lanț se recomandă a avea valoarea:
Dp = (30 + 35) . d [m] unde d este calibrul lanțului
[mm]. Înălțimea puțului de lanț, fig. 1.27, este dată de:

Hp = 1,27
D2p
 Capitolul I Instalația de ancorare 27

unde Veste volumul puțului de lanț, fără considerarea porțiunii conice, [mj]; hc reprezintă
înălțimea părții conice a puțului, hc— (0,5 + 0.6) Dp; iar h, este înălțimea suplimentară,
dată funcție de lungimea totală a zalei 2,5 •L, cu L exprimat în metri.
Calculul volumului V se face pc bază de formule empirice care dau volumul a 100
m de lanț, funcție de calibrul dal acestuia. În acest scop, se poate utiliza relația:

-0,0009 d2 (4)
Având în vedere că din lungimea totală cunoscută a lanțului Iot, o parte, Iac, se dispune în
partea conică, iar restul L, - LC revine părții cilindrice, rezultă volumul părții cilindrice a
puțului de lanț:

(5)
100
Lungimea aferentă părții conice, Le, se calculează determinând volumUl lanțului
corespunzător acestei lungimi cu relația (5) și egalându-l cu volumul conului cu baza de
diametru Dp și înălțiłne hc:

Le = 1,6 . 104 (6)

Calculul puțurilor cu secțiune dreptunghiulară se face în același mod, alegând aria

secțiunii dreptunghiulare astfel încât ea să fie echivalentă cu aria secțiunii circulare
corespunzătoare diametrului Dp dedus cu relația (2).

1.4 DIMENSIONAREA LINIILOR DE ANCORARE

Dimensionarea elementelor instalației de ancorare se face folosind una din cele
două căi: statistică sau deterministă.

1.4.1 METODA STATISTICĂ

Permite alegerea dimensiunilor elementelor instalației de ancorare luându-se în

considerare rezultatele exploatării acestei instalații la nave de diferite mărimi. Rezultatele
sunt cuprinse în norme de dotare, elaborate de diverse societăți de clasificare, norme ce
prevăd dotările minime cu mijloacele de ancorare și acostare la navele de diferite tipuri și
dimensiuni.
Registrul Naval Român folosește pentru caracteristica de dotare următoarea
relație:

(7)
unde A este deplasamentul navei [t], B este lățimea navei [m], h - înălțimea de la linia de
plutire până la puntea celui mai înalt roof [m], iar A - suprafața velică, definită conform
R.N.R. partea A.III.3.2, [m2].
28 Instalații navale de punte

Cu caracteristica de dotare Na se aleg din tabelul 3.1.4.-1 R.N.R. următoarele elemente:

- numănłl și masa ancorelor principale;
- masa ancorei de curent (a ancorei pupa);
- lungimea și calibrul lanțurilor de la ancorele principale;
- lungimea și forța de rupere a lanțului sau cablului ancorei de curent;
- lungimea și forța de rupere a parâmei de remorcare;
- numărul, lungimea și forța de rupere a fiecărei parâme de legare.
La navele construite sub supravegherea R.N.R., liniile de ancorare trebuie să
aibă cel puțin caracteristicile cerute de caracteristica de dotare Na.
Registrul Lloyd utilizează, pentru caracteristica de dotare, formula:

în care: L, B, D sunt dimensiunile principale ale navei; h, I sunt dimensiunile

timoneriei, iar d este pescajul navei.
Registrul Gennanische Lloyd utilizează relația:
N = 0,75. L . B . D + 0,25 . B) (9
Registrul Det Norske Veritas folosește relația: )

N = ô .L . B .D+E(kQ) (10
)
unde d este coeficientul bloc al carenei, iar S, k, Q sunt corecții pentru suprastructuri.
Registrul URSS recomandă relația :

în care k este un coeficient care diferențiază navele propulsate de cele nepropulsate, m

este un coeficient ce ține seama de modificarea condițiilor de ancorare, la navele cu
diferite zone de navigație, iar reprezintă corecția pentru suprastructuri.
Din analiza formulelor de definire a caracteristicilor de dotare, rezultă că unele
au o formă pătratică, iar altele au o formă cubică. Cele cu forma pătratică consideră
elementele de dotare ca fiind determinate de forțele introduse din exterior prin
suprafața velică și cea udată; cele cubice consideră predominant pentru dotarea
navelor, efectul forțelor de inerție transmise de navă, prin legătura elastică, ancorei.
 1.4.2 METODA DETERMINISTĂ

Se aplică în cazul navelor care ies din clasificarea registrelor navale, sau atunc i
când instalația de ancorare trebuie să fixeze nava în condiții de adâncime sau la fo rț
exterioare mai mari decât cele considerate în mod statistic. De asemenea, me toda