Sunteți pe pagina 1din 18

Proiect pentru obținere a certificatului de

competențe profesionale nivelul IV

Specializarea – Tehnician în agricultură

TEMA PROIECTULUI:

Lucrări tehnico-culturale
aplicate pe pajişti
CUPRINS

1. ARGUMENT

2. RĂSPÂNDIREA PAJIȘTILOR

3. CLASIFICAREA PAJIȘTILOR

4. ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR
4.1. LUCRĂRI TEHNICO - CULTURALE

4.1.1. Curăţirea terenului, combaterea buruienilor ierboase şi a speciilor


lemnoase invazive
4.1.2. Îmbunătăţirea regimului de umiditate

4.1.3. Corectarea acidităţii solurilor şi îmbogăţirea lor în fosfor

4.1.4. Aplicarea fertilizanţilor organici pe pajişti

4.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor chimice

4.1.6. Supraînsămânţarea pajiştilor

5. ANEXE

6. BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de multiplele roluri pe


care acestea le pot avea. Aceste uriaşe suprafeţe verzi sunt nebănuit de intim legate de viaţa noastră
şi de conservarea mediului în care trăim. Astfel, pajiștile reprezintă:
1. Sursa de hrană pentru animalele domestice. O mare parte din furajele suculente și fibroase
necesare pentru creșterea animalelor sunt obținute de pe pajiștile naturale. În felul acesta, iarbă de
pe uriașele suprafețe de pajiști permanente se transformă, prin intermediul animalelor, în cele mai
valoroase alimente alimente laptele şi carnea și în alte produse animaliere deosebit de prețioase.
În țara noastră, ponderea pajiștilor permanente în balanța furajelor suculente și fibroase este de
circa 35 %. Diferență este asigurată prin culture furajere în ogor propriu și prin culture furajere
succesive. În documentele cu privire la dezvoltarea agriculturii se subliniază faptul că pajiștile
trebuie să constituie principală sursă de furaje pentru bovine și ovine. Orientarea în această direcție
a furajării ovinelor și bovinelor reflectă o situație reală: aceste animale trebuie să consume, în
primul rând, produsele care nu pot intra direct în hrană omului.
2. Habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. Majoritatea speciilor de animale
sălbatice, de la cele inferioare la cele superioare, indiferent de poziţia pe care o ocupă în lanţul
trofic, îşi au sursa primară de hrană în iarba pajiştilor. În felul acesta, pajistile devin, alături de
păduri, principalele ecosisteme care asigură supravieţuirea speciilor respective şi principalul habitat
pentru conservarea speciilor – animale şi vegetale – ameninţate de dispariţie.
3. Mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii. Ierburile au o capacitate înaltă de absorbţie a
apei, de reţinere şi de ridicare a capacităţii solului pentru apă. O pajişte situate pe o pantă domoală,
cu un covor vegetal încheiat, înalt de 20 cm, reţine de circa şapte ori mai multă apă decât un teren
arabil asemănător, necultivat şi de circa patru ori mai multă decât atunci când pajiştea este
suprapășunată (Vîntu, 1995).
4. Mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertiliatii solului. După cum s-a arătat mai înainte, sub
învelişul de iarbă al pajiştilor naturale primare s-au format cele mai fertile soluri. Acest fapt se
datoreşte sistemului radicular fasciculat al ierburilor, care străbate straturile de la suprafaţa solului
“legându-l” într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică. Bacteriile şi
nodozitațile leguminoaselor contribuie, de asemenea, la ridicarea fertilitatii solului, prin fixarea
azotului atmosferic si depozitarea lui in sol. Pajiştile temporare exercită un rol remarcabil şi în ceea
ce priveşte îmbunătăţirea însuşirilor solului, iar părerea agronomilor francezi formulată la mijlocul
secolului trecut "şi tu veux du blé, fait des prés" este bazată tocmai pe influenţa favorabilă pe care
pajiştea o are asupra însuşirilor solului, pe rolul ei ameliorator (Hédin, 1972).
5. Sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere. Pajiştile contribuie la
conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea
unor frumuseţi naturale.
Pentru România, pajiştile sunt o componentă importantă a vegetaţiei şi datorită faptului că
reprezintă aproximativ 11% din teritoriul ţării. Managementul aplicat pe pajişti, caracterizat în timp
prin stabilitate, face ca acestea să fie esenţiale pentru biodiversitate, reprezentând unele din cele mai
importante ecosisteme existente în România şi Europa. România este o ţară cu o diversitate
biologică ridicată, exprimată atât la nivel de ecosisteme, cât şi la nivel de specii. Un fapt remarcabil
este acela că ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa ţării,
iar dacă ne referim la păşuni putem afirma că speciile caracteristice acestora reprezintă aproximativ
37% din totalul speciilor existente în România.
2. RĂSPÂNDIREA PAJIȘTILOR

Din suprafaţa totală a Terrei, de 51.010.000 mii ha, uscatul reprezintă 29%. Din suprafaţa
globului pământesc arabilul reprezintă 9,8%, pajiştile permanente 22,7% şi pădurile 28,2%, ceea ce
înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri.
Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după această
suprafaţă este următoarea: Africa circa 26,2%, Oceania şi Australia 15,4%, America de Sud 14,5%,
CSI 12,1%, America de Nord 11,4%, Asia 10,6%, China 7,0% şi Europa 2,9%. În unele ţări din
lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria, Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa
pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa ocupată de arabil
Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, România se situează înaintea altor state din
Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar după alte state, cum ar fi
Franţa. Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic, în ţara noastră,
suprafaţa totală este de 23,839 mii ha, din care suprafaţa agricolă de 14,709 milioane ha, arabil
9,423 milioane ha, iar pajiştile permanente 4,861 mii. ha. Din suprafaţa totală de pajiști permanente,
3,330 mii ha sunt reprezentate de păşuni şi 1,531 mii ha de fâneţe.
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi munte
(inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin peste 75% din suprafaţa fondului pastoral. În aceste
regiuni, pajiştile ocupă de regulă relieful mai frământat şi versanţii cu înclinare mai mare (peste
30% au pante mai mari de 10%), fiind situate pe soluri mai puţin fertile, subţiri, scheletice sau
afectate de exces de umiditate, eroziune şi alunecări, în general terenuri care nu pot fi valorificate
prin alte culturi agricole.

Tabelul 1. Repartizarea suprafeţelor de pajişti pe forme de relief

din care:
Specificare U.M. Total
Zona de şes Zona de deal Zona de munte
Total mii ha 4,859 1,091 2,523 1,245
% 100,0 22,5 51,9 25,6

După factorii limitativi ai producţiei de masă verde, rezultă că pajiştile din România nu sunt
afectate de factori naturali de restricţie doar pe 1,856 mii ha, suprafaţă pe care există posibilitatea
unor creşteri mai rapide a producţiei de masă verde şi cu costuri mai mici în aplicarea unor măsuri
tehnologice. Pe 376,7 mii ha afectate de pietriş, grohotiş, stâncării şi roca-mamă la suprafaţă, nu se
poate acţiona cu lucrări agroameliorative.
Pe celelalte categorii de terenuri, afectate în diferite proporţii de influenţa negativă a factorilor
limitativi, sunt necesare lucrări de investiţii, agroameliorative, pentru diminuarea acestor factori şi
crearea unui covor vegetal ierbos, superior cantitativ şi calitativ.
Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile ecologice,
înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti. Sunt unele judeţe, cum
ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Albă, Vâlcea, Cluj,
Braşov, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiștilor este de 50% din suprafaţa agricolă, ceea ce a
determinat că şi creşterea animalelor să fie mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai
mici de pajişti.

3. CLASIFICAREA PAJIȘTILOR

Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare, modul
de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.
I. După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
a. Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia ierboasă s-a instalat
spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare.
a.1. Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni
ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile câmpii
americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care
ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci.
În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi
prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de aproximativ 100.000 hectare.
Din această categorie fac parte:
Pampa argentiniană este o câmpie întinsă, acoperită cu ierburi şi cu
tufişuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală şi temperată.
Tundra este o zonă de vegetaţie situată în apropierea zonei polare arctice sau în etajul alpin, la
înălţimi ridicate, formată din muşchi, licheni, unele graminee, arbuşti pitici şi tufişuri scunde.
Savana africană este o câmpie întinsă, specifică regiunilor tropicale, acoperită cu ierburi înalte şi
presărată din loc în loc cu tufe de arbori spinoşi sau cu copaci pitici.
a.2. Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în
continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub
aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor naturale. În ţara nostră pajiştile din
această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste
4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în ecosistemele
de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este determinată de
om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se
mai pot întâlni formaţii de "pajişti naturale".
Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun
introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a
instalat în mod spontan.
b. Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau
pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere
perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau masă verde) şi
mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi fâneţe. Pentru păşuni, se
rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din
specii cu talie înaltă.
II. După modul de folosire, pajiştile se împart în pajişti,
- care se folosesc prin păşunat, fâneţe;
- care se folosesc prin cosit;
- pajişti mixte, care alternează cele două moduri de folosire.
Pentru păşuni se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe,
pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
III. După durata folosirii terenului ca pajişti, acestea se împart în:
- pajişti permanente;
- pajişti temporare.
IV. După relieful pe care sunt situate, pajiştile se împart în:
- pajişti de şes sau câmpie;
- pajişti de deal;
- pajişti de munte;
- pajişti de lunci, văi şi depresiuni.

4. ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR

Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea hranei animalelor, însă cu
condiţia aplicării unor măsuri de îmbunătăţire, însoţite de o folosire raţională. O perioadă destul de
îndelungată de timp nu s-au aplicat nici cele mai elementare măsuri de întreţinere a acestor pajişti,
considerându-se că se pot obţine producţii eficiente, fără imputuri tehnologice şi chiar în condiţiile
în care păşunatul începea primăvara foarte devreme şi continuă până toamna destul de târziu.
În urma acestei atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente, producţiile au scăzut an de an,
fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată a vegetaţiei. În timp, speciile cu o valoare
furajeră ridicată, productive, cu o energie şi capacitate de otăvire bună, au fost înlocuite de specii
fără valoare furajeră, specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar sănătăţii animalelor.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale
plantelor şi în structura vegetaţiei, iar când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau
înrăutăţirea calităţii ei, se consideră, din punct de vedere economic, că pajiştea se degradează.
Lucrările de îmbunătăţire a productivităţii pajiştilor permanente se împart în două categorii:
lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).
- Lucrări de suprafaţă sunt:
- Lucrări tehnico culturale;
- Combaterea vegetaţiei lemnoase;
- Combaterea buruienilor;
- Îmbunătăţirea regimului de umiditate;
- Îmbunătăţirea regimului de nutriţie;
- Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti;
- Supraînsămânţarea.
Lucrările de suprafaţă (tehnico - culturale)
Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de dezvoltare pentru plantele
valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent.
Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se recomandă efectuarea
unor lucrări tehnico-culturale simple, care constau în:
- curăţirea de resturi vegetale şi de pietre;
- distrugerea muşuroaielor şi grăpatul pajiştilor.
Acestea sunt cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, care se fac anual sau
ori de câte ori este nevoie.
Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea compoziţiei
floristice şi a productivităţii pajiştii prin:
- combaterea vegetaţiei lemnoase;
- combaterea buruienilor;
- îmbunătăţirea regimului de apă;
- îmbunătăţirea regimului de nutritive;
- prevenirea şi combaterea eroziunii solului;
- supraînsămânţarea.

4.1. LUCRĂRI TEHNICO - CULTURALE

Lucrările de întreţinere propriu zise trebuie să ţină seama de condiţiile ecologice concrete a
fiecărui habitat de pajişti în parte. De aici rezultă mai multe operaţiuni care trebuiesc efectuate
pentru că pe ansamblu relaţia substrat – sol – plantă – animal – biodiversitate durabilă să fie
realizată în ariile protejate special constituite pentru acest scop.
Cunoaşterea amănunţită a compoziţiei floristice a pajiştilor şi a valorii economice a speciilor
componente este esenţială pentru cel care este pus să facă planurile şi să execute lucrările de
gospodărire a unei arii protejate. Pentru a uşura aprecierea valorilor economice din start speciile din
pajişti au fost împărţite în specii furajere şi plante de balast, plante toxice şi vătămătoare pentru
animale şi dăunătoare produselor animaliere (lână, lapte, carne, etc.) şi dăunătoare covorului ierbos
al pajiştilor.
În funcţie de prezenţa şi gradul de participare în covorul ierbos al pajiştilor a speciilor valoroase
sau nevaloroase ne facem o primă imagine asupra stării de normalitate sau degradare a unei pajişti
în funcţie de care vom acţiona în continuare.

4.1.1. Curăţirea terenului, combaterea buruienilor ierboase şi a speciilor lemnoase


invazive
Prin lucrări de curăţire se îndepărtează de pe pajişti pietrele, cioatele rămase după defrişarea
arborilor, buturugile şi alte resturi vegetale aduse de ape şi alte lucrări. Acestea se execută
manual şi mecanizat în funcţie de pantă şi gradul de acoperire al terenului.
Pe terenurile în pantă, cu înclinaţii mai mari se acţionează cu atenţie pentru strângerea pietrelor
şi cioatelor pentru a nu declanşa eroziunea solului.
În marea lor majoritate, pajiştile naturale au suprafaţa denivelată datorită muşuroaielor,
eroziunii şi alunecărilor de teren, lucrărilor de defrişare a vegetaţiei lemnoase, scoaterea cioatelor,
drenaj, desecare şi alte lucrări.
Muşuroaiele înţelenite de origine animală şi vegetală sunt principala cauză a denivelărilor pe
pajiştile naturale. Cele de origine animală sunt formate de cârtiţe, furnici şi mistreţi. La început
acestea sunt de dimensiuni mici şi se măresc odată cu trecerea timpului, denivelând pajiştea şi
îngreunând valorificarea ei, în special prin cosire. Muşuroaiele de origine vegetală se formează pe
tufele dese ale unor graminee, cum este târsa (Deschampsia caespitosa) şi ţăpoşica (Nardus
stricta) sau pipirig (Juncus sp.) de exemplu, cioate şi buturugi rămase în sol şi altele.
Prin păşunat neraţional pe soluri cu exces de umiditate, de asemenea se formează
muşuroaie înţelenite după călcarea lor cu animale. În zona montană înaltă sunt de asemenea
muşuroaie înţelenite numite marghile care se datoresc efectului combinat de îngheţ - dezgheţ,
păşunatului neraţional cu ovinele şi invaziei cu ţepoşică.
Distrugerea muşuroaielor anuale neînţelenite se face primăvara sau toamna prin lucrările
obişnuite de grăpare a pajiştilor. Muşuroaiele înţelenite pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti
sau cu diverse alte unelte combinate care taie vertical muşuroiul, îl mărunţeşte şi îl împrăştie
uniform pe teren.
În cazul unor pajişti cu densitate mare a muşuroaielor înţelenite după distrugerea lor rămân
multe goluri care necesită a fi supraînsămânţate cu amestecuri de ierburi adecvate.
Nivelarea terenurilor de pe care s-au adunat pietrele, s-au scos cioatele, a celor erodate sau cu
alunecări se poate realiza cu nivelatorul, grederul sau buldozerul, în funcţie de gradul denivelărilor
şi eficienţa lucrării.
Pajiştile naturale din zona păduroasă din regiunile de deal şi de munte, sunt de origine
secundară, vegetaţia ierboasă produsă de om şi animalele sale, este în permanentă competiţie
cu vegetaţia lemnoasă primară.
În absenţa lucrărilor anuale de curăţirii şi în urma folosirii neraţionale şi în special abandonul sau
subîncărcarea cu animale, speciile lemnoase se instalează treptat pe pajişti, mărindu-şi gradul de
acoperire de la un an la altul.
După un număr mai mare de ani de absenţă a lucrărilor de îngrijire, se instalează şi se dezvoltă o
vegetaţie lemnoasă a cărei defrişare se poate efectua pe bază de studii şi documentaţii (proiecte)
silvopastorale, în care se prevăd toate detaliile privind organizarea, execuţia lucrării şi valorificarea
materialului lemnos, conform normativelor.
Pe pajiştile situate pe terenuri cu panta cuprinsă între 10 o şi 30o (18-58 %) defrişarea se
efectuează în benzi cu lăţimi de la 120 m pe pantele mai mici până la 40 m pe pante mari, paralele
cu direcţia generală a curbelor de nivel.
Concret pentru fiecare grad înclinaţie peste 10o, lăţimea benzilor de pajişte naturale scade de la
120 m cu câte 4 m, până la 30 o după care nu se mai recomandă defrişarea pentru evitarea eroziunii
solului.
Sunt excluse de la defrişare suprafeţe acoperite cu jneapăn (Pinus mugo) sau specii rare ca:
zâmbru (Pinus cembra), zadă (Larix decidua), tisă (Taxus baccata), smirdar (Rhododendron
myrtifolium) etc.
Benzile de păşuni naturale situate pe terenurile în pantă de 10 o-30o înclinaţie, este bine să
alterneze cu benzi antierozionale nedefrişate late de 5 - 25 m în funcţie de pantă, respectiv cu 1 m
peste 5 m pentru fiecare grad peste 10 o înclinaţie. De asemenea se lasă benzi nedefrişate în
apropierea ogaşelor şi ravenelor şi pe versanții predispuşi alunecărilor de terenuri cât şi unele
pâlcuri care să servească ca umbrare pe păşuni în locurile de odihnă şi adăpat al animalelor.
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase se efectuează cu ajutorul mijloacelor mecanice, precum şi prin
lucrări manuale.
Defrişarea pe cale mecanică se poate efectua pe terenuri în pantă până la 27o, cu tractoare pe
şenile echipate cu diferite unelte de tăiat şi adunat vegetaţie lemnoasă până la un anumit diametru,
peste care se intervine numai cu fierăstrăul mecanic.
Materialul lemnos rezultat de la defrişare se sortează şi se depozitează în grămezi ordonate pe
direcţie generală a curbelor de nivel, fiind ulterior folosit pentru împrejmuiri pe păşuni,
consolidarea terenurilor erodate, lemn de foc. Crengile şi mărăcinişurile se adună în grămezi
(martoane) la care după uscare se dă foc, cenuşa rezultată se împrăştie uniform pe pajişte şi locurile
arse se supraînsămânţează.
Defrişarea cu mijloace manuale este mai bine cunoscută şi deci folosită în teritoriu. O atenţie
aparte trebuie să se acorde scoaterii rădăcinilor din care se poate reinstala vegetaţia lemnoasă, mai
ales la speciile cu drajonare puternică.
După distrugerea vegetaţiei lemnoase utilizând una din metodele descrise până acum, terenul
respectiv se curăţă de resturile lemnoase, se nivelează, se aplică amendamente dacă solul este acid,
se fertilizează cu îngrăşăminte chimice, se mobilizează superficial şi se seamănă cu un amestec
adecvat de graminee şi leguminoase perene.
Combaterea buruienilor este una din măsurile importante de îmbunătăţire a covorului ierbos
degradat, atât de invazia până la dominantă a unor specii de graminee nevaloroase cum sunt:
ţepoşica (Nardus stricta), bărboasa (Botriochloa ischaemum), târsa (Deschampsia caespitosa) sau
sadină (Chrysopogon gryllus) cât şi a unor specii din alte familii care pot fi dăunătoare sau toxice ca
ştirigoaia, brânduşa de toamnă, coada calului, feriga mare, aliorul, pipirigul, şteviile şi multe altele.
Pe pajiştile dominate de graminee perene nevaloroase se folosesc metode radicale de schimbare a
covorului ierbos prin înfiinţarea unor pajişti semănate. La fel se procedează şi pe pajiştile puternic
invadate cu specii din alte familii, dacă terenul o permite.
Combaterea speciilor din alte familii se face prin cosiri repetate, măsură care epuizează rezervele
acumulate în rizomi şi bulbi.

4.1.2. Îmbunătăţirea regimului de umiditate se efectuează prin eliminarea excesului şi


complectarea deficitului.
Eliminarea excesului de apă de pe pajişti. Datorită excesului de umiditate se înrăutăţeste
regimul de aer, materia organică ramânând nedescompusă. In ipsa oxigenului vor predomina
procesele de reducere în locul celor de oxidare,formându-se cantităţi mari de compuşi ai fierului şi
sulfului, amoniac, hidrogen sulfurat, metan, substanţe toxice pentru plante, ca şi fosfaţi de fier şi
aluminiu insolubili. La aceste terenuri temperatura este < cu circa 50C faţă de solul
aprovizionat normal cu apă, iar dezghetul şi încălzirea solului, primăvara, decurg lent. Excesul de
umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi,provocând uneori chiar moartea animalelor.
În aceste staţiuni se instalează specii iubitoare de umezeală, prevazute cu tesuturi speciale de
aprovizionare cu aer, adaptate la un regim specific de nutriţie (Carex, Scirpus, Juncus, Ranunculus
etc.). Pe păşuni adâncimea minimă a pânzei de apă freatică trebuie să fie > cu circa10 cm decât
pe fâneţe.
Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:
• canale deschise (şanţuri);
• canale închise (drenuri);
• puţuri absorbante sau colectoare;
• colmatare, îndiguiri;
• pe cale biologică.
Acestea, în funcţie de: mărimea suprafeţelor ce trebuie desecate, de cantitatea de apă ce trebuie
eliminată, de posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care au dus la excesul
de umiditate etc. Se va urmări: eliminarea excesului de apă numai în stratul de sol în care se
găseşte majoritatea masei de rădăcini a plantelor,evacuarea apei la un debuşeu natural,
reducerea amplitudinii variaţiilor de nivel optim în perioada de vegetaţie, menţinerea suprafeţei
utile şi asigurarea efectuării mecanizării lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.
Desecarea prin canale deschise urmăreşte eliminarea excesului temporar sau permanent
de apă şi constă în săparea unei reţele de şanţuri pe intreaga suprafaţă, la 50-150cm adâncime,
cu secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel,
prin care apa în exces este colectată şi evacuată intr-un debuşeu natural. Distanţa dintre canale este
de 250-500m. Reţeaua de canale deschise nu necesită investiţii mari, se poate executa
mecanizat, se întreţine uşor, însă reduce suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15) %,
măreşte gradul de îmburuienare, implică construirea de podeţe pentru accesul animalelor şi
vehiculelor, iar în timpul iernii numai funcţionează datorită îngheţării apei.
Desecarea prin canale închise (drenuri).
• Drenajul orizontal se realizează prin drenuri (canale astupate) cu cavitatea umplută cu
material filtrant: piatră, fascine sau scânduri, tuburi de ceramică, beton sau mase plastice.
Adâncimea drenului este de 50 – 70 cm pe fâneţe şi 60 - 90 cm pe păşuni.
La baza şanţului se aşează materialul utilizat pentru drenare, apoi materiale cu granulaţie
diferită, cu următoarea succesiune de jos în sus: piatră spartă, pietriş, nisip, brazde de iarbă
aşezate cu rădăcinile în sus, iar restul tranşeei se acoperă cu pământ de umplutură.
• Distanţa dintre drenuri:10 - 50 m, după natura şi umiditatea solului, mai mică pe solurile grele
şi mai mare pe solurile uşoare.
Lungimea drenurilor este de150 – 200 m.
Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, care se face cu un
dispozitiv special, numit plug de drenaj-cârtiţă, a cărui piesă activă este un dispozitiv sub
formă de para-drenor, ce lucrează la 50 – 80 cm adâncime. Panta galeriilor este de minim 0,5 -
7 %, distanţa dintre galerii d e 2 – 10 m pe solurile argiloase şi 10 – 20 m pe solurile turboase, iar
lungimea de 50-200 m. Apa colectată de drenurile cârtiţă este descarcată în şanţuri deschise sau
în drenuri tubulare colectoare. Durata de funcţionare este de 3 - 5 (10) ani.
Drenajul vertical se realizează p rin: puţuri absorbante şi puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat permeabil
nesaturat, de nisip şi pietris.
Puţurile absorbante se folosesc pentru evacuarea excesului de apă din depresiuni izolate, situate
la distanţă mare de un emisar. Puţul absorbant este umplut cu bolovani, pietre şi pietriş, cu
dimensiuni crescânde spre fundul puţului.
Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin pompare, se folosesc mai rar şi
anume, în cazul când la fundul puţului este un strat de sol impermeabil şi prin pompare se
realizează coborârea nivelului apei freatice.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor,
prin abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor. În acest fel are loc coborârea nivelului
apei freatice. Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face numai pe
suprafeţe reduse ce prezintă o anumită importanţă.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, aceea că fereşte suprafaţa
respectivă de umiditate în exces. Este costisitoare, dar necesară în unele situaţii.
Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de eliminare a apei în exces,
aplicată pe pajiştile din lunci, văi şi depresiuni. În acest scop, se plantează specii
lemnoase mari consumatoare de apă (Populusalba, Salixalba, S.fragilis, S.cinerea etc.),
care se folosesc şi la delimitarea parcelelor sau la adăpostirea animalelor pe timp de ploaie,
arsiţă etc.

4.1.3. Corectarea acidităţii solurilor şi îmbogăţirea lor în fosfor


În marea lor majoritate pajiştile naturale sunt răspândite pe soluri cu reacţie slab până la
puternic acidă, ca urmare a proceselor de debazificare a solului prin pierderea cationilor
bazici (Ca2+ şi Mg2+). Concomitent cu scăderea pH-ului are loc creşterea conţinutului în
aluminiu mobil în complexul absorbtiv al solului, element nociv care blochează fosforul şi
înrăutăţeşte nutriţia plantelor în macro şi microelemente. Furajele provenite de pe solurile
acide, au valoare nutritivă, palatabilitate şi digestibilitate scăzută, iar animalele care le
consumă se îmbolnăvesc de rahitism şi osteomalacie, dau producţii mici de lapte, cu conţinut
scăzut de grăsime, suferă dereglări grave de reproducţie, etc.
Amendamentele calcaroase aplicate pentru corectarea acidităţii solului au un efect mai
redus asupra producţiei pajiştilor, dar au o influenţă însemnată asupra calităţii furajelor. Pe
pajiştile naturale care au soluri cu un pH mai scăzut de 5,2 se recomandă aplicarea
amendamentelor în doze medii de 5-7 t/ha CaCO3 (3-4 t/ha CaO) aplicate odată la 8-10 ani.
Efect maxim la amendare se înregistrează când se administrează şi îngrăşăminte organice
şi chimice.
Pentru creşterea gradului şi vitezei de solubilizare, este necesar ca amendamentele
calcaroase sub formă de piatră de var (CaCO 3) să fie mărunţite cât mai fin (sub 0,5 mm) şi să
fie aplicate cât mai uniform.
Epoca cea mai bună de aplicare este toamna şi în “ferestrele” iernii.
De asemenea, solurile pajiştilor din ţara noastră sunt foarte sărace în fosfor, fiind necesară
aplicarea acestui element fertilizant sub formă de rocă (făină de fosforite) în cantităţi de 600-
800 kg/ha pentru asigurarea a 40-60 kg/ha P2O5.
Prin amendare şi fosfatare se înmulţesc în mod considerabil leguminoasele furajere de
pajişti care la rândul lor fixează prin simbioză azotul atmosferic şi în final se asigură un
echilibru între elementele fertilizante - NPK cu consecinţe favorabile asupra producţiei şi
calităţii furajelor pentru animale.

4.1.4. Aplicarea fertilizanţilor organici pe pajişti


Una din problemele cheie de întreţinere a pajiştilor din ariile protejate o constituie
fertilizarea cu îngrăşăminte organice produse de animale în sezonul de păşunat sau stabulaţie.
În sezonul de păşunat dejecţiile animalelor sunt răspândite direct pe pajişti prin târlire sau
locurile de odihnă sub cerul liber sau se acumulează în adăposturile pentru animale sub formă
semilichidă (dejecţii + apă) sau solidă (dejecţii + aşternut paie, rumeguş,etc.) care se
împrăştie apoi pe teren.
Târlirea sau fertilizarea organică directă pe pajişti se execută pe întreg sezonul de păşunat
cu o intensitate de maximum 2-3 nopţi o oaie/1m 2 pe pajişti cu covor ierbos valoros format în
principal din specii ca Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Lolium perenne, Agrostis
capillaris, Festuca rubra, Festuca airoides etc., sau 4-6 nopţi o oaie/1m2 pe pajişti degradate
dominate de Botriochloa ischaemum, Nardus stricta şi altele.
Târlirea se execută cu toate speciile de animale, revenind ca echivalent 2-3 nopţi 1
UVM/6m2 pe pajişti valoroase sau 4-6 nopţi 1 UVM/6m2 pe pajişti degradate.
Efectul târlirii se resimte 3-5 ani după care este necesară repetarea ei în sistemul prezentat
mai înainte. Depăşirea pragului de 6-8 nopţi o oaie/1m2 sau 1 UVM/6m2 duce la degradarea
accentuată a covorului ierbos prin apariţia speciilor de buruieni nitrofile ca şteviile, urzica,
ştirigoaia, brânduşa de toamnă, târsa, etc. cât şi la poluarea apelor, solului, peisajului,
îmbolnăvirea animalelor şi oamenilor şi alte neajunsuri.
Combaterea prin orice mijloace a supratârlirii pe pajişti este obligatorie în ariile protejate
având în vedere faptul că alte îngrăşăminte cum sunt cele de sinteză nu sunt admise.
Se impune deci folosirea judicioasă a tuturor resurselor organice de fertilizanţi produşi de
animale în arealul şi în apropierea pajiştilor.
Îngrășămintele organice semilichide cum este tulbureala de adăpost (purin, gűlle) se
depozitează şi se fermentează în bazine speciale de unde sunt apoi împrăştiate pe pajişti cu
maşini speciale în doze de 20-30 m3 /ha la o aplicare primăvara devreme sau toamna târziu
odată la 2-3 ani. Păşunatul este permis numai după o perioadă de 4-5 săptămâni pentru «
sterilizarea păşunii » de agenţi patogeni sub acţiunea razelor solare. Acest sistem este foarte
răspândit în toate ţările cu zootehnie dezvoltată.
Îngrăşămintele organice solide cum este gunoiul de grajd sau compostul după aşezarea în
platforme şi fermentare 4-6 luni se aplică la fel toamna târziu sau primăvara devreme în doze
de 20-30 tone la hectar o dată la 3-5 ani în funcţie de fertilitatea solului.

4.1.5. Aplicarea îngrăşămintelor chimice


Folosirea îngrăşămintelor chimice (minerale) constituie în prezent soluţia de bază pentru
îmbunătăţirea pajiştilor din ţara noastră, datorită cantităţilor insuficiente de îngrăşăminte
organice care se obţin de la animale şi a “foamei cronice” de elemente nutritive din solurile
pajiştilor.
Pe pajişti, asemănător celorlalte culturi din terenurile arabile se folosesc îngrăşăminte cu
azot, fosfor, potasiu şi microelemente.
Raportul optim NPK pe pajiştile noastre este de 2:1:1 în care nivelul de azot mediu este de
90-150 kg/ha şi cel de fosfor şi potasiu la jumătate 45-75 kg/ha anual.
Pe pajiştile din zonele cu climat mai cald şi uscat din stepă şi silvostepă cât şi cele cu
climat rece şi perioade mai scurte de vegetaţie din zona montană superioară a pădurilor de
molid se aplică doze mai mici de azot.
În zone cu umiditate cât de cât asigurată şi perioadă de vegetaţie normală se aplică doze
mai mari de azot până la 150 kg/ha. În etajul subalpin şi alpin, fertilizarea are o eficienţă
scăzută, de aceea se aplică numai târlirea normală cu animalele pentru a se evita poluarea
mediului cu dejecţii în exces. În aplicarea îngrăşămintelor chimice în zona montană mai
umedă se poate respecta regula de 1 kg azot la hectar pentru fiecare zi de păşunat.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot este bine să se facă fracţionat, în mod deosebit pe
păşuni, unde este necesară obţinerea unor recolte mai uniforme pe ciclurile de păşunat.
Efectele fertilizării cu îngrăşăminte chimice sunt imediate şi se exprimă prin creşterea
substanţială a producţiilor de masă verde de 3-5 ori şi mai mult, a schimbărilor radicale în
compoziţia floristică cu dominarea speciilor valoroase furajere şi în final modificări majore în
compoziţia chimică a nutreţului în sensul creşterii conţinutului de proteine şi alte substanţe
necesare nutriţiei animalelor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor azotoase este primăvara devreme sau pe cicluri de
păşunat şi al celor cu fosfor şi potasiu toamna târziu.
Administrarea îngrăşămintelor se face cu mijloace terestre, asemănător cu cele utilizate la
culturile în arabil sau mijloace ”aero” (avion, elicopter) şi chiar manual pe terenuri mai greu
accesibil. Având în vedere distanţele mari la aplicarea “aero”, pentru economie de transport şi
aplicare este bine să se folosească îngrăşăminte chimice complexe din formula 20-10-10 sau
15-15-15 (NPK) care într-un volum mic au un maximum de concentraţie în substanţe active.

4.1.6. Supraînsămânţarea pajiştilor


Prin supraînsămânţarea pajiştilor se are în vedere în primul rând completarea unor goluri
din covorul ierbos existent şi îmbunătăţirea calitativă a compoziţiei floristice.
În programul de supraînsămânţare se includ pajiştile naturale cu grad redus de acoperire cu
vegetaţie, precum şi cele cu compoziţia floristică necorespunzătoare, mai ales cele cu un
procent redus de leguminoase.
Supraînsămânţarea este preferată reînsămânţării pe solurile superficiale, cu fragmente de
roci dure la suprafaţă, cele pe pante mari expuse eroziunii accelerate şi alte situaţii de ordin
economic legate în special de cantitatea mai mică de sămânţă la hectar, cheltuieli mai reduse
cu mobilizarea ţelinii şi posibilitatea de începere mai devreme a păşunatului.
Nu se recomandă supraînsămânţarea fără fertilizare şi în cazul solurilor acide fără
amendare, întrucât reuşita speciilor nou introduse în covorul ierbos poate fi incertă şi
sporurile de producţie neînsemnate, situaţie care nu justifică această acţiune de îmbunătăţire a
pajiştilor naturale degradate. Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara
devreme, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie, în “mustul zăpezii”, când plantele
existente în covorul ierbos nu concurează decisiv tinerele plante din sămânţă. Dacă nu a fost
posibilă supraînsămânţarea în modul descris mai înainte, întrucât s-a întârziat acţiunea, în
primul rând se păşunează intens sau se coseşte iarba existentă, după care se face semănatul.
Metode de semănat. Pe pajiştile situate pe terenuri nivelate şi cu panta uniformă până la
0
20 , supraînsămânţarea se execută în cele mai bune condiţii cu maşinile combinat de prelucrat
solul pe rânduri şi semănat. Pe terenurile în pantă se lucrează obligatoriu pe direcţia curbelor
de nivel. Pe terenurile denivelate stratul superficial al solului se mobilizează cu grapa cu colţi
sau discuri, după care se seamănă obişnuit cu semănătorile universale. După
supraînsămânţare, obligatoriu se efectuează tasarea ţelinii cu tăvălugi netezi sau inelari,
pentru a pune în contact mai intim sămânţa cu solul. Adâncimea de semănat este de 1-2,5 cm.
Materialul de semănat. Pentru supraînsămânţare se utilizează amestecuri de graminee şi
leguminoase adecvate zonei, care sunt recomandate pentru pajişti semănate (tabelul 2.).

Tabelul 2. Câteva date necesare pentru alcătuirea amestecurilor de graminee şi


leguminoase perene în condiţii de neirigare

+ se recomandă a fi semănate I - capacitate mare de concurenţă


• nu se recomandă II - capacitate mijlocie de concurenţă
III - capacitate mică de concurenţă

Cantitatea de sămânţă se reduce cu 25-50% faţă de cea folosită pentru pajiştile semănate,
în funcţie de densitatea covorului ierbos existent.
Fertilizarea. În anul supraînsămânţării se folosesc doze moderate de îngrăşăminte pentru a
nu stimula prea puternic speciile din covorul ierbos vechi care ar concura până la eliminare
noile plante din sămânţă. De regulă se aplică 50 kg/ha P 2O5 şi 50 kg/ha K2O înainte de
semănat şi 50-60 kg/ha N după răsărirea acesteia sau după prima coasă.
Se recomandă ca supraînsămânţarea să se efectueze cu 1-2 nopţi înainte de terminarea unei
reprize de târlire, mai ales cu oile, întrucât acestea prin călcare introduc seminţele în sol
suficient de adânc ca să răsară în condiţii bune. De asemenea supraînsămânţarea poate fi
precedată de erbicidare pe rânduri cu paraquat (Gramaxone 2l/ha) sau glifosfat (Roundup
2l/ha) în cazul pajiştilor de Nardus stricta cu ţelină mai groasă şi semănat pe rânduri cu
maşini adecvate. În anul supraînsămânţării se recomandă ca cel puţin prima recoltă să se
cosească, după care se poate păşuna cu o încărcare moderată de animale, substratul fiind mult
mai ferm pentru călcat decât pe terenurile reînsămânţate după desţelenire.
Durata supraînsămânţării poate să fie de 3-10 ani, cu prelungirea efectului în cazul
aplicării unor lucrări de întreţinere şi folosiri raţional.
5. ANEXE
Figura 1. Canal deschis (Maruşca, 2005)

Figu

ra 2. Executarea şi funcţionarea drenajului orizontal (canale închise) (Maruşca, 2005)


Figura 3. Supraînsămânţarea pajiştilor (Maruşca şi colab., 2012)

Figura 4. Supraînsămânţarea pajiştilor (Maruşca şi colab., 2012)


6. BIBLIOGRAFIE

1. Samuil, C., 2009 - Producerea și Conservarea Furajelor. Material de


Studiu I.D., USAMV Iaşi.
4. Vîntu, V., Samuil, C., 1995 - Influenţa supraînsămânţării şi fertilizării
asupra valorii nutritive şi energetice a pajiştilor de Festuca valesiaca (L.).
Cercetări Agronomice în Moldova, nr. 1-2., USAMV Iaşi.
Maruşca, T., 2005 - Gospodărirea ecologică a pajiştilor montane.
CEFIDEC, Vatra Dornei
Maruşca, T., Blaj, V., Rusu, Mariana, 2012 – Tehnologii de creștere a valorii
pastorale pentru pajiștile montane. Lucrare finanțată în cadrul Programului
Sectorial ADER 2020 Proiect 1.3.3./2011, UMPP – ASAS București

S-ar putea să vă placă și