Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TEMA PROIECTULUI:
Lucrări tehnico-culturale
aplicate pe pajişti
CUPRINS
1. ARGUMENT
2. RĂSPÂNDIREA PAJIȘTILOR
3. CLASIFICAREA PAJIȘTILOR
4. ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR
4.1. LUCRĂRI TEHNICO - CULTURALE
5. ANEXE
6. BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Din suprafaţa totală a Terrei, de 51.010.000 mii ha, uscatul reprezintă 29%. Din suprafaţa
globului pământesc arabilul reprezintă 9,8%, pajiştile permanente 22,7% şi pădurile 28,2%, ceea ce
înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri.
Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după această
suprafaţă este următoarea: Africa circa 26,2%, Oceania şi Australia 15,4%, America de Sud 14,5%,
CSI 12,1%, America de Nord 11,4%, Asia 10,6%, China 7,0% şi Europa 2,9%. În unele ţări din
lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria, Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa
pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa ocupată de arabil
Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, România se situează înaintea altor state din
Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar după alte state, cum ar fi
Franţa. Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic, în ţara noastră,
suprafaţa totală este de 23,839 mii ha, din care suprafaţa agricolă de 14,709 milioane ha, arabil
9,423 milioane ha, iar pajiştile permanente 4,861 mii. ha. Din suprafaţa totală de pajiști permanente,
3,330 mii ha sunt reprezentate de păşuni şi 1,531 mii ha de fâneţe.
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi munte
(inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin peste 75% din suprafaţa fondului pastoral. În aceste
regiuni, pajiştile ocupă de regulă relieful mai frământat şi versanţii cu înclinare mai mare (peste
30% au pante mai mari de 10%), fiind situate pe soluri mai puţin fertile, subţiri, scheletice sau
afectate de exces de umiditate, eroziune şi alunecări, în general terenuri care nu pot fi valorificate
prin alte culturi agricole.
din care:
Specificare U.M. Total
Zona de şes Zona de deal Zona de munte
Total mii ha 4,859 1,091 2,523 1,245
% 100,0 22,5 51,9 25,6
După factorii limitativi ai producţiei de masă verde, rezultă că pajiştile din România nu sunt
afectate de factori naturali de restricţie doar pe 1,856 mii ha, suprafaţă pe care există posibilitatea
unor creşteri mai rapide a producţiei de masă verde şi cu costuri mai mici în aplicarea unor măsuri
tehnologice. Pe 376,7 mii ha afectate de pietriş, grohotiş, stâncării şi roca-mamă la suprafaţă, nu se
poate acţiona cu lucrări agroameliorative.
Pe celelalte categorii de terenuri, afectate în diferite proporţii de influenţa negativă a factorilor
limitativi, sunt necesare lucrări de investiţii, agroameliorative, pentru diminuarea acestor factori şi
crearea unui covor vegetal ierbos, superior cantitativ şi calitativ.
Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile ecologice,
înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti. Sunt unele judeţe, cum
ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Albă, Vâlcea, Cluj,
Braşov, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiștilor este de 50% din suprafaţa agricolă, ceea ce a
determinat că şi creşterea animalelor să fie mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai
mici de pajişti.
3. CLASIFICAREA PAJIȘTILOR
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare, modul
de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.
I. După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
a. Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia ierboasă s-a instalat
spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare.
a.1. Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni
ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile câmpii
americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care
ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci.
În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi
prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de aproximativ 100.000 hectare.
Din această categorie fac parte:
Pampa argentiniană este o câmpie întinsă, acoperită cu ierburi şi cu
tufişuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală şi temperată.
Tundra este o zonă de vegetaţie situată în apropierea zonei polare arctice sau în etajul alpin, la
înălţimi ridicate, formată din muşchi, licheni, unele graminee, arbuşti pitici şi tufişuri scunde.
Savana africană este o câmpie întinsă, specifică regiunilor tropicale, acoperită cu ierburi înalte şi
presărată din loc în loc cu tufe de arbori spinoşi sau cu copaci pitici.
a.2. Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în
continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub
aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor naturale. În ţara nostră pajiştile din
această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste
4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în ecosistemele
de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este determinată de
om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se
mai pot întâlni formaţii de "pajişti naturale".
Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun
introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a
instalat în mod spontan.
b. Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau
pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere
perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau masă verde) şi
mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi fâneţe. Pentru păşuni, se
rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din
specii cu talie înaltă.
II. După modul de folosire, pajiştile se împart în pajişti,
- care se folosesc prin păşunat, fâneţe;
- care se folosesc prin cosit;
- pajişti mixte, care alternează cele două moduri de folosire.
Pentru păşuni se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe,
pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
III. După durata folosirii terenului ca pajişti, acestea se împart în:
- pajişti permanente;
- pajişti temporare.
IV. După relieful pe care sunt situate, pajiştile se împart în:
- pajişti de şes sau câmpie;
- pajişti de deal;
- pajişti de munte;
- pajişti de lunci, văi şi depresiuni.
4. ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR
Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea hranei animalelor, însă cu
condiţia aplicării unor măsuri de îmbunătăţire, însoţite de o folosire raţională. O perioadă destul de
îndelungată de timp nu s-au aplicat nici cele mai elementare măsuri de întreţinere a acestor pajişti,
considerându-se că se pot obţine producţii eficiente, fără imputuri tehnologice şi chiar în condiţiile
în care păşunatul începea primăvara foarte devreme şi continuă până toamna destul de târziu.
În urma acestei atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente, producţiile au scăzut an de an,
fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată a vegetaţiei. În timp, speciile cu o valoare
furajeră ridicată, productive, cu o energie şi capacitate de otăvire bună, au fost înlocuite de specii
fără valoare furajeră, specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar sănătăţii animalelor.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale
plantelor şi în structura vegetaţiei, iar când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau
înrăutăţirea calităţii ei, se consideră, din punct de vedere economic, că pajiştea se degradează.
Lucrările de îmbunătăţire a productivităţii pajiştilor permanente se împart în două categorii:
lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).
- Lucrări de suprafaţă sunt:
- Lucrări tehnico culturale;
- Combaterea vegetaţiei lemnoase;
- Combaterea buruienilor;
- Îmbunătăţirea regimului de umiditate;
- Îmbunătăţirea regimului de nutriţie;
- Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti;
- Supraînsămânţarea.
Lucrările de suprafaţă (tehnico - culturale)
Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de dezvoltare pentru plantele
valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent.
Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se recomandă efectuarea
unor lucrări tehnico-culturale simple, care constau în:
- curăţirea de resturi vegetale şi de pietre;
- distrugerea muşuroaielor şi grăpatul pajiştilor.
Acestea sunt cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, care se fac anual sau
ori de câte ori este nevoie.
Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea compoziţiei
floristice şi a productivităţii pajiştii prin:
- combaterea vegetaţiei lemnoase;
- combaterea buruienilor;
- îmbunătăţirea regimului de apă;
- îmbunătăţirea regimului de nutritive;
- prevenirea şi combaterea eroziunii solului;
- supraînsămânţarea.
Lucrările de întreţinere propriu zise trebuie să ţină seama de condiţiile ecologice concrete a
fiecărui habitat de pajişti în parte. De aici rezultă mai multe operaţiuni care trebuiesc efectuate
pentru că pe ansamblu relaţia substrat – sol – plantă – animal – biodiversitate durabilă să fie
realizată în ariile protejate special constituite pentru acest scop.
Cunoaşterea amănunţită a compoziţiei floristice a pajiştilor şi a valorii economice a speciilor
componente este esenţială pentru cel care este pus să facă planurile şi să execute lucrările de
gospodărire a unei arii protejate. Pentru a uşura aprecierea valorilor economice din start speciile din
pajişti au fost împărţite în specii furajere şi plante de balast, plante toxice şi vătămătoare pentru
animale şi dăunătoare produselor animaliere (lână, lapte, carne, etc.) şi dăunătoare covorului ierbos
al pajiştilor.
În funcţie de prezenţa şi gradul de participare în covorul ierbos al pajiştilor a speciilor valoroase
sau nevaloroase ne facem o primă imagine asupra stării de normalitate sau degradare a unei pajişti
în funcţie de care vom acţiona în continuare.
Cantitatea de sămânţă se reduce cu 25-50% faţă de cea folosită pentru pajiştile semănate,
în funcţie de densitatea covorului ierbos existent.
Fertilizarea. În anul supraînsămânţării se folosesc doze moderate de îngrăşăminte pentru a
nu stimula prea puternic speciile din covorul ierbos vechi care ar concura până la eliminare
noile plante din sămânţă. De regulă se aplică 50 kg/ha P 2O5 şi 50 kg/ha K2O înainte de
semănat şi 50-60 kg/ha N după răsărirea acesteia sau după prima coasă.
Se recomandă ca supraînsămânţarea să se efectueze cu 1-2 nopţi înainte de terminarea unei
reprize de târlire, mai ales cu oile, întrucât acestea prin călcare introduc seminţele în sol
suficient de adânc ca să răsară în condiţii bune. De asemenea supraînsămânţarea poate fi
precedată de erbicidare pe rânduri cu paraquat (Gramaxone 2l/ha) sau glifosfat (Roundup
2l/ha) în cazul pajiştilor de Nardus stricta cu ţelină mai groasă şi semănat pe rânduri cu
maşini adecvate. În anul supraînsămânţării se recomandă ca cel puţin prima recoltă să se
cosească, după care se poate păşuna cu o încărcare moderată de animale, substratul fiind mult
mai ferm pentru călcat decât pe terenurile reînsămânţate după desţelenire.
Durata supraînsămânţării poate să fie de 3-10 ani, cu prelungirea efectului în cazul
aplicării unor lucrări de întreţinere şi folosiri raţional.
5. ANEXE
Figura 1. Canal deschis (Maruşca, 2005)
Figu