Romanul realist

ENIGMA OTILIEI,
de G. Călinescu
– apartenenţa la specie –

Opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist cu elemente moderniste,
aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social şi citadin.
Este roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care
participă numeroase personaje. Este roman realist prin : • temă, •structură (închisă), • specificul
secvenţelor descriptive, • realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al
balzacianismului, prin • spiritul critic şi polemic (parodic, ludic etc.), prin •elemente ale modernităţii.
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a (nonfocalizată).
Viziunea “dindărăt” presupune un narator omniscient, obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele
prezentate, dar condiţia imparţialităţii este încălcată prin comentariul unui estet.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Frescă a burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare social-economică (banul ca
valoare într-o societate degradată moral), imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează
formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a
relaţiilor de familie.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor : destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor
clanului Tulea, al lui Stănică etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea
moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul
tânărului Felix Sima care, rămas orfan , vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele
lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru
susţinerea imaginii ample a societăţii citadine.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor),
completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. Unele secvenţe narative se
realizează scenic (de exemplu : cap. I şi al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea
dialogului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei, ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi
concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul interior – camera) şi
a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observaţie şi notarea detaliului
semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă/de conturare a caracterelor.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (« într-o seară de la începutul lui iulie
1909 ») şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.(expoziţiunea) Finalul
este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se
realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din
familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ zece ani mai
târziu : « după război »).
Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din
Iaşi, la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache
Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu
intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache sunt surprinse de “ochiul
unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus,
care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la
stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de
pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Arhitectura
sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar
nu şi fondul cultural.
Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit:
“nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table.
1
Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este
introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fizionomice care
sugrează, în manieră clasică, trăsături de caracter şi este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul în
familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea
mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei
anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: I – istoria moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu ; II – destinul tânărului Felix Sima.
I. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în
plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu
cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei.
Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de
Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar
smulge banii lui moş Costache.Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că
poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la
rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o
pierde pe Otilia.
Aspecte de frescă socială
Alături de avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspectele sociale supuse observaţiei şi criticii în
romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre
soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fată bătrână, are
obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia;
Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire,
după ce-şi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pentru a-şi face o
situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. În clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae
conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii este
înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori : moş Costache şi Pascalopol. Moş Costache este zgârcit, dar
îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului, striveşte
personalitatea copiilor săi, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale.
II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în
casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici
o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui
moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur,
care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate ocazia de
a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru
Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite
(Giurgiuveanu/Tulea), care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. Acest conflict este de
două tipuri : succesoral, iscat în jurul averii lui moş Costache, şi erotic, reprezentat de rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi
fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacian porneşte de la caracterele
clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică,
adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanul realist tradiţional devine o adevărată comedie umană,
plasând în context social personaje tipice. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii:
moş Costache – avarul iubitor de copii, Aglae – “baba absolută fără cusur în rău” (N. Manolescu),
Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu –
arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.
În general caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica
focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei
lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În
mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la
începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului,
2
dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi,
replici, vestimentaţie, relaţii între personaje).
Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne : comportamentismul şi reflectarea
poliedrică (« fe-fetiţa » cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă « admirabilă,
superioară » pentru Felix, femeia capricioasă « cu un temperament de artistă » pentru Pascalopol, « o
dezmăţată, o stricată » pentru Aglae, « o fată deşteaptă, cu spirit practic » pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica.)
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele,
fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizează aceleaşi mijloace lingvistice,
indiferent de situaţia socială sau de cultura lor. Cu toate acestea, Aglae pronunţă învechit unele cuvinte,
marcă a inculturii şi a snobismului. Se utilizează fraza amplă, epitetul neologic.
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin : prezentarea critică a unor
aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternităţii şi al moştenirii,
structură, specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ ; rolul vestimentaţiei şi al
cadrului în caracterizare), realizarea unor tipologii, veridicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a.
Dar depăşeşte modelul realismului clasic, este de un balzacianism fără Balzac, prin spiritul critic şi
polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru
procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare – comportamentism, reflectare poliedrică,
realizarea scenică a capitolului al XVIII-lea).

3
Romanul realist

ENIGMA OTILIEI,
de G. Călinescu
(caracterizarea unui personaj tipic)

Opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist cu elemente moderniste,
aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social şi citadin.
Este roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care
participă numeroase personaje. Este roman realist prin : • temă, •structură (închisă), • specificul
secvenţelor descriptive, • realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al
balzacianismului, prin • spiritul critic şi polemic (parodic, ludic etc.), prin •elemente ale modernităţii.
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a (nonfocalizată).
Viziunea “dindărăt” presupune un narator omniscient, obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele
prezentate, dar condiţia imparţialităţii este încălcată prin comentariul unui estet.
Stănică Raţiu, personaj central al romanului Enigma Otiliei de George Călinescu, este tipul
parvenitului, al arivistului, înscris în galeria lui Dinu Păturică, personajul lui Nicolae Filimon, fiind în
acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale. Stănică provine dintr-o
familie numeroasă care-şi împărţise diferitele moşteniri, fiind produsul societăţii în care trăieşte, în care
banii reprezintă totul, în care căsătoriile se bazează pe interese materiale.
Avocat de meserie, dar fără succes în profesie, el este ginerele Aglaei Tulea, fiind căsătorit cu
fiica mai mare a acesteia, Olimpia, cu care trăise în concubinaj până când aceasta primise drept zestre o
casă.
Stănică este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificaţii morale,
acesta fiind un bărbat «de o sănătate agresivă», «cu părul mare şi negru , foarte creţ şi cu mustaţă în chip
de muscă», îmbrăcat «într-un costum de soie-ecrue deschis», cu «o lavalieră» înfoiată, semn al dorinţei
sale de a părea un om de lume, în pas cu moda. El îşi face apariţia în casa lui Costache Giurgiuveanu,
unde se adunaseră toate personajele romanului la o partidă de cărţi, cu scopul de a-l convinge pe socrul
său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi respecte promisiunea de a
se căsători legal cu dânsa.
Leneş şi incapabil să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, Stănică este în permanenţă în
aşteptarea unei moşteniri, care i se pare singura soluţie de trai. Pentru mentalitatea epocii privind
avantajele moştenirii, este ilustrativă replica lui Stănică Raţiu : « Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta,
vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar(…). Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi
au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie mie rândul, mai bine mă lipsesc.».
Gesturile, atitudinea, acţiunile compun, locvacitatea personajului, parvenitismul şi
demagogia tipică : « Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator ». Fără nici un
scrupul, el nu se dă în lături de la nimic pentru a deveni bogat, colportează ştiri, dă sfaturi pe care nu i le
cere nimeni, se amestecă în cele mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se
gândeşte să le respecte, fiind mereu în mişcare, prezent oriunde şi peste tot, agasând pe toată lumea:
«informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător».
Dotat cu o locvacitate desăvârşită, Stănică ţine discursuri demagogice despre orice : familie,
societate, principii morale, libertate, religie, cu o uşurinţă ce dovedeşte că nici una dintre ideile exprimate
nu-l defineşte.
Ipocrit şi fanfaron, inteligent şi abil, se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care
trăieşte în concubinaj, sperând că ea va moşteni o avere importantă, face « un calcul de maestru care nu
se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu », dar « iubirea » se stinge, ea nu este
femeia potrivită care să-l ajute în ascensiunea socială. De aceea se hotărăşte să se despartă de ea, dar, din
perfidie structurală, nu se lasă descoperit în adevăratele motive, ci dă vina pe faptul că este lipsit de
« fericirea paternităţii » - după moartea lui Relişor – şi face paradă de sensibilitatea sa, ducând « o luptă
dureroasă între sentimente şi datorie ».
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog şi patetic, Stănică «are geniu», exploatând
slăbiciunile fiecărui om în parte: adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica «o ia în braţe şi o sărută

4
viguros». Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o
capacitate de adaptare fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. În
timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică, cinic, îi povesteşte despre decesele unor persoane, « cu o
viteză satanică », înspăimântându-l pe bătrân.
Arivist, hotărât să pună mâna pe averea lui moş Costache, se furişează în casa acestuia, apare
din umbră pe neaşteptate, îl descoase cu privire la testament, pândeşte mereu o ocazie potrivită şi aceasta
se iveşte : văzând unde-şi ţine bătrânul banii, îi fură şi îi cauzează asfel moartea( « ba-banii, pu-
pungaşule »). Fără nici un pic de remuşcare, joacă rolul îndureratului, e « cel mai pătruns de evlavie »,
mai ciupeşte ceva bani din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte cu totul familia Tulea. Se
va căsători cu Georgeta, îşi va face firmă de avocatură, va patrona tripouri şi cercuri de morfinomani şi va
fi propulsat de noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei
societăţi, în care nu contează mijloacele de îmbogăţire, ci numai banii, averea.
Demagog, susţine cu emfază teorii sforăitoare despre importanţa şi binefacerile familiei, dar
refuză cu încăpăţânare să oficializeze relaţia cu Olimpia, deşi aveau un copil, până când aceasta nu intră
în posesia casei promise ca zestre. Când îi moare copilul este îndurerat ostentativ şi ipocrit, se
văicăreşte gălăgios urmărind numai să capete nişte bani, de la oricine se lăsa înduioşat de
« suferinţa » lui. Tot copilul este folosit ca argument şi după ce-l jefuieşte pe moş Costache şi vrea să se
despartă de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretenţii de om de lume. Într-o seară ţine soţiei
somnoroase un discurs demagogic despre « neputinţa fiziologică » a Olimpiei care născuse « un copil
neviabil », şi luând-o razna cu ideile, o acuză, patetic, că se sustrage « îndatoririlor morale faţă de
societate», că e posibil să ia droguri numai ca să împiedice « crearea unei familii ». Nevasta, leneşă şi
mai mult adormită, obişnuită cu peroraţiile ridicole şi lipsite de conţinut ale lui Stănică, nu reacţionează în
nici un fel atunci când el dă verdictul : « nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca, în curând să nu mai
fii nici de jure ». Motivul real era, desigur, acela de a-şi schimba statutul social modest, având acum banii
furaţi de la Costache Giurgiuveanu. Stănică se căsătoreşte cu Georgeta, care nu-i face nici ea vreun copil,
dar care avea - în schimb – «protectori asidui», ajutându-l să urce pe scara socială. Îşi împlineşte asfel
visul de a fi om bogat şi însurat cu o femeie care să-i asigure intrarea în lumea influentă a vremii: «Mie
mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă... ».
Stănică Raţiu este aşadar « profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata
oricând de orice ignominie, fanfaron sentimental, afectând seriozitatea, cultivator de paradă al
demnităţii civile, demagog, schelălăitor, oferindu-şi tuturor serviciile cu o limbuţie incontinentă,
hilară »(Al. Piru)
În Enigma Otiliei Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a
eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri : « Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se
organizeze o lume de tipuri şi caractere »(G.Călinescu).

5
 Felix şi Otilia
-relaţia dintre douǎ personaje într-un roman realist modern-

Roman citadin, frescǎ a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentatǎ în

aspectele ei esenţiale, sub determinare social-economicǎ, Enigma Otiliei se plaseazǎ pe coordonatele tematice
ale realismului balzacian : familia, cǎsǎtoria, parvenirea, eşecul erotic, motivul moştenirii şi al paternitǎţii, dar
apeleazǎ şi la mijloace ale modernitǎţii.
Caracterul de frescǎ este dublat de caracterul de bildungsroman : imaginea societǎţii constituie fundalul
pe care se proiecteazǎ formarea/maturizarea unui tậnǎr care, înainte de a-şi face o carierǎ, trǎieşte experienţa
iubirii şi a relaţiilor de familie.
Acţiunea cǎrţii este structuratǎ în 20 capitole, romanul fiind construit pe mai multe planuri narative, care
urmǎresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor : destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului
Tulea, al lui Stǎnicǎ etc.
Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasicǎ, fata exuberantǎ şi tậnǎrul raţional, personaje ce pun în
evidenţǎ antiteza romanticǎ, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socialǎ – adolescenţi orfani care au
încǎ nevoie de protectori (Costache şi Pascalopol). Deşi sunt orfani, sunt studenţi în Bucureştiul anului 1909.
Felix Sima, intrusul care pǎtrunde în casa lui moş Costache, este caracterizat în mod direct de
narator : ,,...un tậnǎr de vreo optsprezece ani, îmbrǎcat în uniformǎ de licean [...]. Faţa îi era însǎ juvenilǎ şi
prelungǎ, aproape femininǎ... ‘’ şi de personaje : ,,N-am ştiut, faci azil de orfani’’.
Felix vine în casa tutorelui sǎu, bǎtrậnul avar Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina.
Otilia Mǎrculescu, fiica vitregǎ a lui moş Costache, îl primeşte cu cǎldurǎ şi îl protejeazǎ. Întậiul
portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix : ,,...un cap prelung şi tậnǎr de fatǎ, încǎrcat cu
bucle, cǎzậnd pậnǎ pe umeri.’’
,,Verişoara’’ Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod plǎcut, mai ales cǎ portretul ei apare
conturat în opoziţie cu acela al fetei bǎtrậne Aurica : ,,Fata pǎrea sǎ aibǎ optsprezece-nouǎsprezece ani. Faţa
mǎslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arǎta foarte copilǎroasǎ între multele bucle şi gulerul de dantelǎ.
Însǎ în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fǎrǎ acea slǎbiciune suptǎ şi pǎtatǎ ca a
Aureliei, era o mare libertate de mişcǎri, o stǎpậnire desǎvậrşitǎ de femeie.’’
Studentǎ la Conservator, înzestratǎ cu un temperament de artistǎ, Otilia îi va purta de grijǎ lui Felix, încǎ din
seara sosirii tậnǎrului în casa lui moş Costache. Neavậnd o camerǎ pregǎtitǎ, Otilia îi va oferi cu generozitate
camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudrǎ
şi parfumuri, o parte din personalitatea exuberantǎ a Otiliei.
Între cei doi se naşte încǎ de la început o afecţiune delicatǎ, determinatǎ şi de condiţia lor de orfani.
Felix percepe dragostea la modul romantic, transformậnd-o pe Otilia într-un ideal feminin : ,,Otilia i se
înfǎţişase de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amậnat, al meritului lui.’’
El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpǎneşte, pentru cǎ nu-şi poate explica
schimbǎrile de atitudine, trecerea ei bruscǎ de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justificǎ misterul personajului
feminin prin prisma imaturitǎţii lui Felix, afirmậnd : ,,Nu Otilia are vreo enigmǎ, ci Felix crede aceasta. Pentru
orice tậnǎr de douǎzeci de ani, enigmaticǎ va fi în veci fata care îl va respinge, dậndu-i totuşi dovezi de
afecţiune.’’
Otilia însǎşi recunoaşte cu sinceritate faţǎ de Felix cǎ este o fiinţǎ dificilǎ şi se autocaracterizeazǎ
astfel : ,,Ce tậnǎr de vậrsta mea îţi închipui cǎ m-ar iubi pe mine aşa cum sunt ? Sunt foarte capricioasǎ, vreau
sǎ fiu liberǎ ! [...] Eu am un temperament nefericit : mǎ plictisesc repede, sufǎr cậnd sunt contrariatǎ.’’
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne : comportamentismul şi reflectarea poliedricǎ.
Pậnǎ în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentatǎ exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici).
Aceastǎ tehnicǎ este dublatǎ, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedricǎ a personalitǎţii Otiliei în
conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferǎ ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugereazǎ enigma,
misterul feminitǎţii.
Cel care intuieşte adevǎrata dimensiune a personalitǎţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care, îi spune
acestuia, la moment dat : ,,Orice femeie care iubeşte un bǎrbat fuge de el, ca sǎ rǎmậnǎ în amintirea lui ca o
apariţie luminoasǎ. Domnişoara Otilia trebuie sǎ fie o fatǎ inteligentǎ. Dupǎ cậte mi-ai spus, înţeleg cǎ te
iubeşte.’’

6
Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat. Hotǎrật sǎ-şi
facǎ o carierǎ, se bazeazǎ pe luciditate şi profunzime intelectualǎ. Contradicţiile Otiliei îl contrariazǎ pe Felix.
Iniţial, tậnǎrul ezitǎ între a crede bậrfele clanului Tulea şi a pǎstra o dragoste purǎ Otiliei, iar mai apoi, cậnd
Otilia pleacǎ pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, Felix are o scurtǎ aventurǎ cu Georgeta, ,,fatǎ
fainǎ’’, ,,pupila’’ unui general, pe care i-o prezintǎ Stǎnicǎ. De altfel, cele douǎ femei, Otilia şi Georgeta,
contribuie în egalǎ mǎsurǎ la maturizarea lui Felix.
Ultima întậlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecǎrii ei din ţarǎ împreunǎ cu Pascalopol, este
esenţialǎ pentru înţelegerea personalitǎţii tinerilor şi a atitudinii lor faţǎ de iubire. Dacǎ Felix este intelectualul
ambiţios, care nu suportǎ ideea de a nu realiza nimic în viaţǎ şi pentru care femeia reprezintǎ un sprijin în
carierǎ, Otilia este cocheta, care crede cǎ rostul femeii ,,este sǎ placǎ, în afarǎ de asta neputậnd exista fericire.’’
În epilog, cậţiva ani mai tậrziu de la aceste întậmplǎri, Felix se întậlneşte în tren cu Pascalopol, care îi
dezvǎluie faptul cǎ i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trǎi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte
exotic, undeva în Argentina. ,,A fost o fatǎ delicioasǎ, dar ciudatǎ. Pentru mine este o enigmǎ’’, afirmǎ
Pascalopol despre Otilia, iar Felix observǎ în fotografia pe care i-o aratǎ moşierul o femeie frumoasǎ, dar în
care nu o mai recunoaşte pe tậnǎra exuberantǎ de odinioarǎ, fiindcǎ ,,un aer de platitudine femininǎ stingea
totul’’.
Dacǎ, potrivit lui E. M. Foster, ,,Romanul realist este istoria unui eşec’’, iar iubirea adolescenţilor Felix
şi Otilia eşueazǎ pentru cǎ nu se împlineşte matrimonial, Enigma Otiliei este un roman realist.
În cuplul Felix –Otilia femeia este cea care, plecậnd cu Pascalopol, dovedeşte cǎ are puterea de a decide
pentru amậndoi şi de a face un sacrificiu din iubire, dậnd tậnǎrului posibilitatea de a-şi împlini visul : sǎ devinǎ
un medic foarte bun, cu atật mai mult cu cật acestuia nu i s-ar fi potrivit o viaţǎ aventuroasǎ. În schimb, nici ei
nu i s-ar fi potrivit o viaţǎ modestǎ, plinǎ de privaţiuni la început, pe care ar fi fost obligatǎ sǎ o ducǎ alǎturi de
studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodǎmậnt al romanului.