Riga Crypto și Lapona Enigel

de Ion Barbu
-poezie modernă interbelică-

De profesie matematician, Ion Barbu a fost în același timp un reprezentant de seamă al

modernismului lovinescian. În special prin ultima etapă de creație Barbu se înscrie în poezia
ermetică, caracterizată de un limbaj expresiv încifrat. Barbu afirmă despre sine, că, devenind
poet, nu a părăsit domeniul matematicii. El consideră, că există „un loc luminos”, unde poezia
și matematica se întâlnesc.
Poezia „Riga Crypto și Lapona Enigel” este construită după technica povestirii în ramă.
Subintitulată baladă, poezia este și o alegorie modernă, o poveste simbolică a iubirii
incompatibile între două personaje, care fac parte din două regnuri diferite.
Prima parte (primele 4 strofe) reprezintă narațiunea-cadru, rama povestirii, o nuntă reală,
un dialog între nuntașul fruntaș și menestrelul. Acestuia i se cere un cântec epic, amplu despre
Riga Crypto și Lapona Enigel. Cântecul este repetat și de aceea primește valoarea simbolică de
alegorie.
Partea a II-a (5sfârșit), povestirea propriu-zisă relatează despre o nuntă imaginară,
fantastică, eșuată, nerealizată. În această parte sunt combinate dialogul, narațiunea, descrierea și
o succesiune de episoade, care urmăresc subiectul: portretele protagoniștilor și locurile lor
natale, cele trei chemări descântec și cele trei refuzuri ale fetei, prezentarea opoziției dintre
spațiul întunericului și cel solar, și în finalul baladei pedepsirea lui Crypto, care a încercat să-și
depășească condiția.
Primul personaj, Riga Crypto, poartă o nume, care sugerează apartenența la familia
criptogamelor, dar și caracterul său ascuns, misterios: „Crypto, inimă ascunsă”. Apelativul Rigă
sugerează statutul lui social, el „împărățea peste bureți”, este stăpân peste regnul vegetal.
Mediul său de viață este caracterizat prin amestecul elementelor primordiale: apa și pământul
(”în pat de râu și-n humă unsă”) este un spațiu inpur al întunericului, al umbrei, al umezelii și al
instinctualului. Portretul său este conturat prin însușiri negative („Sterp îl făceau și nărăvaș/ Că
nu voia să înflorească”).
Apare personajul feminin. Lapona este o locuitoare din ținuturile nordice îndepărtate,
„din țări de gheață”. Numele ei Enigel are rezonanță nordică, provine din Latinescul „angelus”.
Ea se îndreaptă la Nord spre sud în căutarea poieniilor pentru turma sa de reni. Ea este ființă
umană și stăpânește peste regnul animal, este îmbrăcată „cu piei”. Lapona este în căutarea
luminii, a căldurii și se oprește în poiana lui Crypto.
 Întâlnirea, dialogul dintre regele Crypto și Enigel este posibilă doar în plan oniric (al
visului): Crypto apare în visul fetei. Riga îi adresează o invitație, oferindu-i valorile luminale
”Enigel, Enigel/ Ți-am adus dulceață, iacă/ Uite fragi, ție dragi”. Pentru că fata îl refuză, el îl
adresează o a doua chemare, în care se oferă chiar pe sine însuși „Dacă pleci să culegi,/ Începi,
rogu-te cu mine”. Fata îl refuză din nou amintindu-i de imaturitatea sa, de efemeritatea lui: „te
frângi curând”.
A treia invitație a lui Crypto descrie și condiția lui de ființă a întunericului, „în somn
fraged și răcoare”. Pentru el soarele este un pericol, o amenințare, înseamnă „visuri sute de
măceri”. Răspunsul fetei subliniază din nou opoziția dintre ei. Ea se teme de umbră și declară
aspirația spre idealul solar: mă-nchin la soarele înțelept, întunericul este lumea instinctualului, a
primitivului („La umbră numai coarnea crește”), în timp ce ființa umană este rațională
(„Sufletul nu e fântână decât la om”).
Crypto a fost surprins de căldura intensă, puternică a soarelui, care s-a oglindit în el de
zece ori. Astfel încercarea lui Crypto este pedepsit, devine o ciupercă otrăvitoare cu venii. Riga
Crypto a devenit un nebun, care a rămas să se nuntească cu măsălarița mireasă, o plantă toxică.
În realizarea poemului său Barbu folosește trei mituri fundamentale: mitul nunții al
căsătoriei, mitul oglinzii și mitul soarelui. De asemenea, critica literară amintește de o
comparație posibilă cu creația lui Mihai Eminescu și numește poemul lui Barbu un „Luceafăr
întors”. Există, ca și la Eminescu, trei chemări ca niște descântece, trei refuzuri, posibilitatea
întâlnirii doar în vis, dar spre deosebire de Eminescu, Barbu pune principiul personajul
masculin în poziție inferioară.
În stil modern, Barbu răstoarnă concepția tradițională despre iubire ca un miracol, și o
înlocuiește cu o perspectivă dramatică: în iubire, ca și în viață, supraviețuiește cel mai puternic.