Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
(artă poetică modernă interbelică)

Ca și în opera lui M. Eminescu, există în creația blagiană un fundal filozofic.

Lucian Blaga valorifică în creația poetică numeroase concepte filozofice. Amintim
astfel scrierea în trei volume a lui Blaga: „Trilogia cunoașterii, din care el valorifică
concepte precum cunoașterea paradisială (cunoașterea logică, rațională,
științifică, prin care tainele universului sunt explicate și deci numărul lor este
redus), și cunoașterea luciferică (prin care tainele universului sunt amplificate,
sporite).
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicată în volumul
„Poemele luminii” (1918). Reprezintă una dintre cele mai valoroase arte poetice
moderne alături de „Joc secund”, de Ion Barbu și alături de „Testament”, de
Tudor Arghezi. Astfel, poezia este un adevărat crez poetic, în care este mărturisită
opinia despre rolul artei și a creatorului, despre rolul lui cu universul.
Poezia se înscrie în modernitate atât prin problematica sa, cât și prin formă
mijloace artistice.
Titlul poeziei este repetat în primul vers. Pronumele personal „eu”, așezat
în fruntea poeziei, demonstrează exagerarea eului liric considerat centrul
universului, element specific expresionismului. Regăsim de asemenea o atmosferă
specifică lui Blaga, „corola de minuni a lumii”, care definește mulțimea tainelor
universale.
Poezia este structurată sub forma confesiuni a eului liric, se înscrie în
lirismul subiectiv prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, prin verbe, forme
pronominale la persoana I. („nu strivesc”, „nu ucid”, „întâlnesc”, „eu”, „ochii
mei”).
Prima secvență a poeziei prezintă opțiunea eului liric pentru cunoașterea
luciferică, pentru protejarea, ampificarea tainelor universale. Cunoașterea lui este
definită prin metafora „lumina mea”, așa, cum destinul său de creator este
sugerată de metafora „calea mea”. Opțiunea pentru cunoașterea luciferică este
completată cu o enumerație metaforică: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”,
fiecare reprezintând teme specifice creației lui Blaga: florile-frumosul, arta,
efemeritatea; ochi-contamplația poetică; buze-comunicarea, iubirea; morminte-
moartea, eternitatea.
A doua secvență poetică realizează o opoziție între „lumina mea” și „lumina
altora”, între cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisială. Celor 2 meafore
sunt asociate verbe, precum: „nu strivesc”-„nu ucid”, „sporesc”-„îmbogățesc”;
„lumina altora”-„sugrumă”. Verbele sunt la timpul prezent, etern și gnomic.
Secvența a II-a conține de asemena o comparație amplă între lumina lunii,
atmosfera misterioasă, pe care o creează și atitudinea, rolul eului creator de
păstrare și de exagerare a tainelor universului: „sporesc a lumii taină—/ și-
ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și
mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu șargi flori de sfânt
mister/ și tot se-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii
mei-”.
Secvența a III-a este introdusă prin adverbul „căci”, dar are rol explicativ:
opțiunea poetului pentru cunoașterea luciferică este justificată de dragostea lui
pentru toate formele, în care se concretizează tainele universului: „căci eu iubesc/
și flori și ochi și buze și morminte”.
Atitudinea eului liric este susținută la nivel lexical prin abundența
termenilor, expresiilor din câmpul lexical, semantic al misterului: „corola de
minuni”, „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „ne-
nțeles(uri)”. Fluxul ideilor poetice este realizată într-o poezie astrofică, alcătuită
din versuri albe, cu măsură și ritm variabile, prin prezența engambamentului.
Importanța, valoarea egală a fiecărui simbol al tainelor universului este susținută
prin folosirea în enumerație al adverbului de insistență.
Poezia lui Blaga se înscrie între artele poetice moderne, deoarece
problematica creatorului, care trebuie prin creația sa să-și asume rolul venirea de
protector a tainelor universului, este modernă, și „spiritualizarea peisajului” este
și ea specifică modernității alături de exagerarea eului liric, toate acestea într-o
formă speciffică modernă.