Scrisoarea I.

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a creat în perioada de maturitate poetică 5 „Scrisori”, care

au ca model „Epistolele” poetului Latin Horațiu din antichitate. Spre deosebire de
acesta, Eminescu și-a adresat scrierile unui public larg cititorilor în general.
”Scrisorile” Eminesciene sunt de natură romantică, având la bază tema
omului de geniu, dar și construcția antetică. Structura ”Scrisorii I.” este una
simetrică, circulară, începutul și finalul descriind un cadru nocturn.
Partea I. a poemului „Scrisoarea I.” (versurile 1-6) creează o atmosferă
romantică. Prin prezența cadrului nocturn aflat sub lumina astrului selenar (a
lunii), atmosfera este favorabilă visării, meditației. Apare de asemenea un motiv
cu specific romantic, motivul timpului bivalent: timpul cosmic, universal și timpul
individual, uman: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare/ Doar ceasornicul
urmează lung-a timpului cărare”. Lumina lunii, atmosfera este încărcată de vrajă,
de mister datorită luminii lunii, care îl trimite pe eul liric cu gândul în trecut, „în
noaptea amintirii”.
Partea a II-a (versurile 7-38) se află din nou sub stăpânirea lunii, care este
invitată cu ajutorul invocației retorice: „Lună tu, stăpân-a mării”. Din perspectiva
lunii este descris diversitatea cadrului terestru, a celui acvatic, cu cetăți, izvoare,
țărmuri și mări. Apoi, „ochiul lunii” se apropie asupra universal uman. Categoriile
umane sunt descrise cu ajutorul enumerației și mai ales al antitezei: „fie slabi, fie
puternici”, „fie genii ori neghiobi”. Între acestea se individualizează bătrânul
dascăl, simbolul omului de geniu. Portretul său creat din trăsături fizice
vestimentare, dar mai ales morale, este construit pe baza antitezei între esență și
aparență între exterior și interior. El apare ca un bătrân bolnav, trăind în condiții
mizere, dar cu o minte genială: ”Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n
coate/ …/ Noaptea-dânca veciniciei el în șiruri o dezleagă. Pentru a evidenția
genialitatea bătrânului dascăl, Eminescu apelează la comparația amplă cu
personajul mitologic Atlas, pedepsit de zei să susțină cerul: „Precum Atlas în
vechime sprijinea cerul pe umăr, așa el sprijină lumea și vecia întru-n număr.”
 Partea a III-a (versurile 39-86) prezintă în imagini artistice foarte plastice un
tablou cosmic și cosmogonic, ca o dovadă a genialității dascălului.
Tabloul chaosului originar, inițial este sub stăpânirea unei păci eterne.
Chaosul se caracterizează prin nemișcare, prin lipsa vieții, a creației, a voinței. El
este descris printr-un joc al antitezelor, printr-un șir de interogații retorice, prin
reluarea unor termeni din aceleași câmp lexical: „La-nceput, pe când ființă nu era,
nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință/ Când nu s-ascundea nimica,
deși tot era ascuns.../ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.” În
crearea acestui tablou, Eminescu a fost inspirat din scrierile sacre indiene, din
imnul creației, regăsit în „Rig Veda”. Tabloul cosmogonic este inițiat prin mișcarea
unui punct „mult mai slab, ca boaba spumii” (descriid cu ajutorul litotei
(=exagerare negativă)). El pune împreună activitatea mumei și al tatălui, care dau
naștere universului, carpurilor cerești galaxiilor (folosind metafora „roiuri
luminoase”): „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab, ca boaba spumii/ E
stăpânul fără margini peste marginile lumii”.
Din perspectiva macro-cosmosului este descris universul uman prin
metaforele: „microscopice popoare”, „muști de-o zi pe-o lume mică de se
măsoară cotul.” Apare și un motiv poetic filozofic preluat de la gânditorul
Schopenhaver, de la scriitorul Calderon dela Barca: motivul „viața ca vis”:
universul nu ar avea existenșă reală, ar fi doar o imaginație a demiurgului: e vis al
neființei universul cel himeric.
Tabloul cosmic se încheie cu imaginea apocaliptică a sfârșitului universului.
Prin dispariția luminii, căldurii a soarelui, prin oprirea legii gravitației universale,
creația dispare și revine la chaos, la eterna pace: „Soarele , ce azi e mândru, el îl
vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși/ Cum planeții
toți se-ngheață și s-azvârl rebeli în spaț/ Ei, din frânele luminii și a soarelui
scăpați/ Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie/ Căci nimic nu se
întâmplă în întinderea pustie.”
Următoarea tablou reprezintă o satiră la adresa societății a oamenilor
comuni, incapabili să înțeleagă omul de geniu. Acesta își face iluzii, că numele său,
opera lui va rămâne peste veacuri, va fi nemuritor: „De-oi muri – își zice-n sine –
al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și vor duce mai departe.”
 Este preluat motivul literar din vechile cărți de înțelepciune (ex: Eclesiastul):
motivul „vanitat vanitatum”, „desertăciunea desertăciunilor”, adică a inutilității
oricărui efort uman, care are ca sfîrșit moartea și uitarea: „Poți zidi o lume-
ntreagă, poți s-o sfarămi... Oricea-i spune/ Peste toate o lopată de țărană se
depune.”
În amintirea geniului oamenii vor aprecia biografia subțire, vor identifica
greșelile, defectele, neajunsurile geniului, care îl vor coborî la nivelul lor de
înțelegere. („Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/ Ce în lumea-i revărsat-
o, ci păcatele și vina/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”)
În ultima parte a poemului se revine la cadrul nocturn, la atmosfera de
vrajă, dar și la tonul meditativ. Poetul reflectă asupra condiției umane și
reamintește principiul egalității ființelor umane sub lumina lunii și în fața morții,
indiferent de locul lor în hierarchia socială: „Deopotrivă-i stăpânește raza ta și
geniul morții!”