Scrisoarea I

de Mihai Eminescu

1. M. E. a creat în perioada de maturitate 5 scrisori, care au ca model „Epistolele” de Latin

Horațiu din antichitate.
El și-a adresat scrierile unui public larg cititorilor în general.
2. Scrisorile sunt de natură romantică, având la bază tema omului de geniu, și construcția
antetică.
Stuctura este una simetrică, circulară, începutul și finalul descrie un cadru nocturn.
3.Partea I.:
Creează o atmosferă romantică.
Prin prezența cadrului nocturn atmosfera este favorabilă visării, meditației.
Apare un motiv: motivul timpului bivalent:
„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare.”
Atmosfera este încărcată de vrajă datorită luminii lunii, care îl trimite pe eul liric cu gândul în
trecut „În noaptea amintirii”.
4.Partea a II-a:
Se află sub stăpânirea lunii, care este invitată cu ajutorul invocației retorice: „Lună tu, stăpân-a
mării”.
Din perspectiva lunii este descris diversitatea cadrului terestru.
Ochiul lunii se apropie asupra universul uman.
Categoriile umane sunt descrise cu ajutorul enumerației și al antitezei „fie slabi, fie puternici”,
„fie genii ori neghiobi”.
Se individualizează bătrânul dascăl, simbolul omului de geniu.
Portretul său este descris prin trăsături fizice și morale, construit pe baza antitezei între esență și
aparență, între extreior și înterior.
El apare ca un bătrân bolnav: în condiții mizere, cu o minte genială:
„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;”
Este folosită comparația amplă cu personajul mitologic Atlas pentru a evidenția genialitatea
bătrânului:
„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”
5. Partea a III-a:
Prezintă tabloul cosmic și cosmogonic prin imagini artistice foarte plastice
6. Tabloul chaosului originar este sub stăpânirea unei păci eterne
Chaosul se caracterizează prin nemișcare, lipsa vieții, a creației, a voinței.
El este descris printr-un joc al antitezelor, printr-un șir de interogații retorice, prin reluarea unor
termeni din același câmp lexical:
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,”
E. a fost inspirat din scrierile sacre indiene, din imnul Creației regăsit în Rig Veda.
Tabloul cosmogonic este inițiat printr-un punct de mișcare „mult mai slab ca boaba spumii”.
El pune împreună activitatea mumei și al tatălui folosind metafora „roiuri luminoase”
„Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...”
7. Din perspectiva macro-cosmosului este descris universul uman prin metaforele:
„microscopice popoare”, „muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cotul”
Apare un motiv filozofic de la Shopenhawer, de la Calderon de la Barca: universul nu ar avea o
existență reală, ar fi doar o imaginație a demiurgului.
8. Tabloul cosmic se încheie cu imaginea apocaliptică: prin dispariția luminii, căldurii a
soarelui, oprirea legii a gravitației:
„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț'
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,”
9. Este prezentat o satiră la adresa societății a oamenilor comuni, incapabili să-l înțeleagă omul
de geniu.
Acesta își face iluzii că numele și opera lui va fi nemuritor:
 „De-oi muri – își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,”
10. Este preluat motivul literar din vechile cărți de înțelepciune: „veninat veninatum”,
„desărtăciune desărtăciunilor”, a inutilității oricărui effort uman, care are la sfârșit moartea:
„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.”
11. Oamenii vor aprecia biografia subțire, vor identifica greșelile, care îl vor coborî la nivelul
lor de înțelegere:
„Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
12. În ultima parte:
Se revine la cadrul nocturn, la tonul meditativ
Reamintește principiul egalității a ființelor umane, sub lumina lunii în fața morții:
„Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”