Etica Si Transparenta in Administratia Publica F

Curs: Etică şi Transparenţă în
Administraţia Publică
Cuprins:
Cap.I. Noţiunea de integritate publică:
I.1 Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi

funcţiilor publice
I.1.1. Conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor funcţii

publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală
I.1.2. Conflictul de interese privind aleşii locali
I.1.3. conflictul de interese privind funcţionarii publici
I.1.4. Conflictul de interese în forma penală
I.2. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de autoritate
din administraţia publică centrală şi locală:
I.2.1 Incompatibilităţi:
I.2.2. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de

autoritate din administraţia publică centrală şi locală
I.2.3. Incompatibilităţi privind aleşii locali
I.2.4. Incompatibilităţi privind funcţionarii publici
I.2.5. Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi
I.2.6. Declaraţiile de avere şi de interese
I.2.7. Alte obligaţii
Cap. II. Transparenţa administraţiei publice:
II.1 Abordarea la nivelul României
II.1.1 Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică
II.1.2. Liber acces la informaţiile de interes public:
Cap. III. Avertizarea în interes public:
III.1 Abordarea la nivel internaţional
III.2Abordarea în România:
Cap. IV: Codul de etică al funcţionarilor publici

Capitolulu V: Etică şi Infrastructură etică în sisteme administrative -Studiu comparativ
2
3
Cap I. NOŢIUNEA DE INTEGRITATE PUBLICĂ:
O condiţie esenţială pentru o bună şi corectă activitate a administraţiei publice este cea
privitoare la integritatea personalului care lucrează în acest sistem.
Integritatea, în principal, presupune conformarea faţă de dispoziţiile legale cu caracter

imperativ, atât faţă de cele prohibitive (ce impun abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni de către
funcţionarii publici), cât şi faţă de cele cu caracter onerativ (ce obligă pe funcţionar să realizeze o
acţiune).
Principalele reglementări în această materie sunt prevăzute în Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Informaţiile prezentate în cadrul acestui capitol sunt relevante pentru demntarii,

aleşii locali şi pentru funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
administraţiei publice din România. Ele nu sunt aplicabile personalului
contractual.
I.1.1 conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi

funcţiilor publice:
Conform Legii nr. 161/2003 prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce
exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială,
care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi
altor acte normative 1 . Aceste norme se aplică persoanelor care exercită următoarele demnităţi
publice şi funcţii publice:
 consilier prezidenţial şi consilier de stat din Administraţia Prezidenţială;
 prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile

asimilate acestora, prefect şi subprefect;
 aleşi locali;
Legea înţelege prin “aleşi locali” următoarele categorii de persoane: primarii

şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti,
preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii
1
Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art 70
4
judeţeni.2
 funcţionari publici.
Reglementarea prin lege a conflictului de lege are ca rol prevenirea, dar şi sancţionarea acelor
situaţii în care decizia luată de un funcţionar public, în general, este viciată de anumite interese
patrimoniale, situaţie în care realizarea interesul public şi privat, după caz, este afectată negativ.
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor

publice şi funcţiilor publice sunt3:
 imparţialitatea,
 integritatea,
 transparenţa deciziei şi
 supremaţia interesului public
I.1.2 conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor funcţii

publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală:
Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de

stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act
administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în
exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul
său ori rudele sale de gradul I. 4 Aceste obligaţii nu privesc emiterea, aprobarea sau adoptarea
actelor normative.
Încălcarea obligaţiilor de mai sus constituie abatere administrativă, dacă nu

constituie o faptă mai gravă (de exemplu infracţiune), potrivit legii, iar actele
administrative emise sau actele juridice încheiate prin încălcarea acestor obligaţii
2
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 87 şi
art.88
3
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 71
4
art.71, alin.1
5
sunt lovite de nulitate absolută.5
I.1.3. Conflictul de interese privind aleşii locali:
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt

obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie,
în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de
gradul I. Actele administrative emise sau actele juridice încheiate ori dispoziţiile emise cu
încălcarea obligaţiilor prezentate sunt lovite de nulitate absolută. 6
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim
ca urmare a existenţei unui conflic de interese, se poate adresa instanţei de judecată
competente, potrivit legii, în funcţie de natura actului emis sau încheiat.7
Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii

locali şi judeţeni sunt prevăzute în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu
modificările şi completările ulterioare.
I.1.4. conflictul de interese privind funcţionarii publici
Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele
situaţii:
 este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la
persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
 participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care
au calitatea de soţ sau rudă de gradul I;
 interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile
pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.8
5
art.73, alin. 1 şi alin. 2
6
art.76, alin. 1 şi alin. 2
7
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 78
6
În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat
să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei
decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct.
Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate
a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.9
În aceste cazuri, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic
căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public,
care are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţă.10
Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară,

administrativă, civilă ori penală, potrivit legii. 11
 Actele administrative sau juridice încheiate de o persoană aflătă în conflict

de interese sunt lovite de nulitate absolută. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în
situaţia actelor cu caracter normativ.
 Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim ca urmare a existenţei unui conflict de interese se poate adresa
instanţei de judecată.
I.1.5. Conflictul de interese în forma penală:
Legea nr. 278/2006, care modifică actualul Cod penal în vigoare, a completat incriminarea
faptelor de corupţie cu art. 2531, care prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitiul
atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori particip la luarea unei decizii prin care s-a realizat,
direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul sau, o rudă ori un afin până la gradul II
inclusiv, sau pentru o alta persoana cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de munca în ultimii
8
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.79.
alin.1
9
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.79, alin
2
10
2
11
4
7
5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiaza de servicii sau foloase de orice natura, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică
pe durata maximă. Dispoziţiile anterioare nu se aplica în cazul emiterii, aprobării sau adoptării
actelor normative.
Codul Penal asimilează noţiunii de funcţionar public atât demnitarii, aleşii locali,
cât şi ambele categorii de personal, definindu-l ca fiind orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei entităţi publice.
Rezultă de aici că infracţiunea de conflict de interese poate fi imputată şi unui
angajat contractual.
8
I.2. Incompatibilităţi:
Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de

Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o
demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile
prezentului titlu.
I.2.1. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de

autoritate din administraţia publică centrală şi locală:
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
 orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a altor
situaţii prevăzute de Constituţie;
 o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al

consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii
de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
 funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale;
 funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
 funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

companiilor şi societăţilor naţionale;
 calitatea de comerciant persoană fizică;
 calitatea de membru al unui grup de interes economic;
 o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

acordurile şi convenţiile la care România este parte.12
Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora

sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate.
12
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.84(lit.a-
i)
9
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care îndeplinesc
funcţii asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.13
Funcţia de prefect şi subprefect este incompatibilă cu:
 calitatea de deputat sau senator;
 funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti;
 funcţia de consilier local sau consilier judeţean;
 o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al

consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii
de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
 funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale;
 funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
 funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

companiilor şi societăţilor naţionale;
 o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

acordurile şi convenţiile la care România este parte.14
Prefecţii şi subprefecţii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Persoana care exercită una dintre funcţiile publice de autoritate prevăzute expres de lege este
obligată, la data depunerii jurământului sau, după caz, la data numirii în funcţie, să declare că nu se
află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.15
13
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.84, alin.
4
14
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art. 85,
alin. 1
10
În cazul în care, în timpul exercitării funcţiei publice de autoritate prevăzută de lege, apare
unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, se procedează după cum urmează:
 pentru funcţia de prim-ministru, ministru şi ministru delegat, se aplică dispoziţiile

corespunzătoare din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României
şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare;
 pentru funcţia de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora, precum şi
pentru funcţia de prefect şi subprefect, constatarea cazului de incompatibilitate se face de ministrul
administraţiei publice, care îl va informa pe primul-ministru, pentru a dispune măsurile necesare.
16
I.2.2. Incompatibilităţi privind aleşii locali:
Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti,

preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu:
 funcţia de consilier local;
 funcţia de prefect sau subprefect;
 calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă, indiferent de

durata acestuia;
 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator,

membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de
execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile
de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la
companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice;
 funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor la o societate comercială;
 funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările generale ale

societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea
generală a unei societăţi comerciale de interes naţional;
15
alin. 1
16
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.86,
alin.2
11
 funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcţie asimilată
acestora;
 orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate, în ţară sau în străinătate, cu excepţia
funcţiei de cadru didactic sau a funcţiilor în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte
organizaţii neguvernamentale. 17
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti nu pot

deţine, pe durata exercitării mandatului, funcţia de consilier judeţean.
Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti pot exercita

funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:
 funcţia de primar sau viceprimar;
 funcţia de prefect sau subprefect;
 calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul

propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori
al prefecturii din judeţul respectiv;
 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat,

administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi
societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului
local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile
comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea
administrativ-teritorială respectivă;
 funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de
interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-
teritorială respectivă;
17
1
12
 funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care
deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
 funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.
O persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de

consilier judeţean. 18
Calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ la o

societate comercială înfiinţată de consiliul local, respectiv de consiliul judeţean.
Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de preşedinte, vicepreşedinte,

director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor
ori alte funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale cu
capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-teritoriale nu
pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de
produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu
instituţiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului
local sau judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau consiliile
judeţene respective.
Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care funcţiile sau calităţile respective sunt deţinute
de soţul sau rudele de gradul I ale alesului local. 19
Starea de incompatibilitate intervine numai după validarea mandatului,

respectiv după numirea sau angajarea alesului local, ulterior validării
mandatului, într-o funcţie incompatibilă cu cea de ales local.20
Alesul local poate renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care
atrage starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această
funcţie.21
18
1 şi alin 2
19
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.90,alin.
1 şi alin. 2
20
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.90, art.
1
13
I.2.3. Incompatibilităţi privind funcţionarii publici
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în
care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate
sau neremunerate, după cum urmează:
 în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
 în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este

suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
 în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ,
din sectorul public;
 în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Nu se află în situaţie de incompatibilitate funcţionarul public care:
 este desemnat printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să

reprezinte interesele statului în legătură cu activităţile de operatorii
economici cu capital ori patrimoniu integral sau majoritar de sta, în
condiţiile rezultate din actele normative în vigoare.
 Este desemnat print-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să

participe în calitate de reprezentant al autorităţii ori instituţiei publice în
cadrul unor organisme sau organe colective de conducere constituite în
temeiul actelor normative în vigoare.
 Exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de căre o

autoritate sau o instituţie publică, în condiţiile expres prevăzute de actele
normative în vigoare.22
21
alin. 3
22
2 indice 1
14
Nu se află în situaţie de incompatibilitate funcţionarul public care este desemnat prin act
administrativ pentru a face parte din echipa de proiect finanţat din fonduri comunitare
nerambursabile, postaderare, precum şi din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat
rambursabile sau nerambursabile, cu excepţia funcţionarilor publici care exercită atribuţii ca
auditor sau atribuţii de control asupra activităţii derulate în cadrul acesteia şi a funcţionarilor
publici care fac parte din echipa de proiect , dar pentru care activitate desfăşurată în cadrul
respectivei echipei generează o situaţie de conflicd de interese cu funcţia publică pe care o ocupă.23
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de

monitorizare şi control cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ nu pot să-şi
desfăşoare activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani
după ieşirea din corpul funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor
acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcţionarii publici respectivi
sunt soţi sau rude de gradul I. Această regulă se aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are
calitatea de demnitar.
Orice persoană poate sesiza existenţa situaţiilor de incompatibilitate mai sus

menţionate.
Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Funcţionarul public poate candida pentru o funcţie eligibilă sau poate fi numit într-o funcţie
de demnitate publică.
Raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă:
 pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales;
 până la încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de demnitate publică, în cazul în care
funcţionarul public a fost ales sau numit.
Funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite.
Funcţionarilor publici le este interzis să fie membri ai organelor de conducere ale

partidelor politice şi să exprime sau să apere în mod public poziţiile unui partid politic.
23
2 indice doi.
15
Funcţionarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici
nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică. 24
I.2.4. Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi:
Persoanelor care exercită următoarele demnităţi publice şi funcţii publice de autoritate din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor aflate exclusiv sub control parlamentar li se aplică regimul
incompatibilităţilor pentru miniştri şi, respectiv, secretari de stat, precum şi incompatibilităţile
prevăzute în legi speciale, după cum urmează:
 membrii Curţii de Conturi;
 preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie;
 Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
 membrii Consiliului Concurenţei;
 membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
 guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de

administraţie şi angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României;
 directorul Serviciului Român de Informaţii, primadjunctul şi adjuncţii săi;
 directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi;
 membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
 membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului;
 membrii consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române

de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune;
 membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
 directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de Presă

ROMPRES
În mod excepţional, pentru persoanele numite, potrivit legii, de Preşedintele

României, de Parlament, la propunerea acestuia, sau de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, birourile permanente ale Camerelor, în şedinţă comună, pot
aproba, la sesizarea Preşedintelui României, îndeplinirea, în continuare, a
funcţiei care a generat cazul de incompatibilitate, dacă un interes public
24
1 şi alin 2
16
impune aceasta.25
I.2.5. Declaraţiile de avere şi de interese
Persoanele care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice trebuie să depună o

declaraţie de interese, pe propria răspundere, cu privire la funcţiile şi activităţile pe care le
desfăşoară, cu excepţia celor legate de mandatul sau funcţia publică pe care o exercită.
Funcţiile şi activităţile care se includ în declaraţia de interese sunt:
 calitatea de asociat sau acţionar la societăţi comerciale,

companii/societăţi naţionale, instituţii de credit, grupuri de interes
economic, precum şi membru în asociaţii, fundaţii sau alte
organizaţii neguvernamentale;
 funcţia de membru în organele de conducere, administrare şi control

ale societăţilor comerciale, regiilor autonome,
companiilor/societăţilor naţionale, instituţiilor de credit, grupurilor
de interes economic, asociaţiilor sau fundaţiilor ori al altor
organizaţii neguvernamentale;
 calitatea de membru în cadrul asociaţiilor profesionale şi/sau

sindicale;
 calitatea de membru în organele de conducere, administrare şi

control, retribuite sau neretribuite, deţinute în cadrul partidelor
politice, funcţia deţinută şi denumirea partidului politic.
Persoanele precizate mai sus, care nu îndeplinesc alte funcţii sau nu desfăşoară alte activităţi
decât cele legate de mandatul sau funcţia pe care o exercită, depun o declaraţie în acest sens. 26
Dispoziţiile Legi 176/2010 se aplică următoarelor categorii de persoane, care au obligaţia

declarării averii şi a intereselor:
1. Preşedintele României;
2. consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat;
25
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.100
indice unu
26
alin.1 şi alin.2
17
3. preşedinţii Camerelor Parlamentului, deputaţii şi senatorii;
4. membrii din România în Parlamentul European şi membrii în Comisia Europeană din

partea României;
5. primul-ministru, membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat, asimilaţii

acestora, precum şi consilierii de stat din aparatul de lucru al primului-ministru;
6. membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
7. judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii acestora, precum şi asistenţii

judiciari;
8. personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor;
9. judecătorii Curţii Constituţionale;
10. membrii Curţii de Conturi şi personalul cu funcţii de conducere şi de control din cadrul
acesteia;
11. preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţie;
12. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
13. preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării

Datelor cu Caracter Personal;
14. membrii Consiliului Concurenţei;
15. membrii Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
16. membrii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
17. membrii Consiliului Economic şi Social;
18. membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
19. membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private;
20. membrii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării;
21. membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului;
22. membrii consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române

de Radiodifuziune şi ale Societăţii Române de Televiziune;
23. preşedintele şi vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi membrii

Consiliului Naţional de Integritate;
24. directorul general şi membrii consiliului director al Agenţiei Naţionale de Presă

AGERPRES;
18
25. directorul Serviciului Român de Informaţii, prim-adjunctul şi adjuncţii săi;
26. directorul Serviciului de Informaţii Externe şi adjuncţii săi;
27. personalul diplomatic şi consular;
28. directorul Serviciului de Protecţie şi Pază, prim-adjunctul şi adjunctul său;
29. directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, prim-adjunctul şi adjuncţii săi;
30. aleşii locali;
31. persoanele cu funcţii de conducere şi de control, precum şi funcţionarii publici, inclusiv

cei cu statut special, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale
ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituţiilor publice;
32. persoanele cu funcţii de conducere şi de control din cadrul unităţilor sistemului de

învăţământ de stat şi unităţilor de stat din sistemul de sănătate publică;
33. personalul încadrat la cabinetul demnitarului în administraţia publică centrală, precum

şi personalul încadrat la cancelaria prefectului;
34. membrii consiliilor de administraţie, ai consiliilor de conducere sau ai consiliilor de

supraveghere, precum şi persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul regiilor autonome de
interes naţional sau local, companiilor şi societăţilor naţionale sau, după caz, societăţilor
comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar
sau semnificativ;
35. guvernatorul, prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii, membrii consiliului de

administraţie, angajaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României, precum şi
personalul din conducerea băncilor la care statul este acţionar majoritar sau semnificativ;
36. personalul instituţiilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de

muncă, implicat în realizarea procesului de privatizare, precum şi personalul instituţiilor şi
autorităţilor publice, inclusiv personalul angajat cu contract individual de muncă, care
administrează sau implementează programe ori proiecte finanţate din fonduri externe sau din
fonduri bugetare;
37. preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii şi trezorierii federaţiilor şi confederaţiilor

sindicale;
38. prefecţii şi subprefecţii;
19
39. candidaţii pentru funcţiile de Preşedinte al României, deputat, senator, consilier
judeţean, consilier local, preşedinte al consiliului judeţean sau primar.27
Scopul Agenţiei este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi

prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de
avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a
incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la
art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice.28
Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se depun în termen de 30 de zile de la data

numirii sau a alegerii în funcţie ori de la data începerii activităţii.29
I.2.6. Alte obligaţii:
 Se interzice folosirea sau permisiunea de a folosi numele însoţit de calitatea persoanei

care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice prevăzute în prezentul titlu în orice
formă de publicitate a unui agent economic român sau străin, precum şi a vreunui produs
comercial, naţional sau străin.
 Se interzice folosirea sau permisiunea de a folosi imaginea publică, numele, vocea sau
semnătura persoanei care exercită demnităţile publice şi funcţiile publice prevăzute în
prezentul titlu pentru orice formă de publicitate privitoare la o activitate care aduce
profit, cu excepţia publicităţii gratuite pentru scopuri caritabile.
 Se interzice persoanelor care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică dintre
cele prevăzute în prezentul titlu folosirea sau exploatarea directă sau indirectă a
informaţiilor care nu sunt publice, obţinute în legătură cu exercitarea atribuţiilor, în
scopul obţinerii de avantaje pentru ei sau pentru alţii. 30
27 27
Legea 176/2010 privind integritatea in exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, art. 8,
alin.1
28
alin.1
29
alin.1
30
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, art.114,
alin 1-alin. 4
20
Cap II. TRANSPARENŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
II.1. Abordarea în România:

II.1.1 Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică31:
Una dintre cauzele cele mai importante cauze ale apariţiei şi întreţinerii fenomenului de
corupţie este lipsa de transparenţă a sistemului administrativ. Ca atare apare necesitatea ca, pe de o
parte, să fie completat cadrul legislativ privitor la transparenţa administraţiei publice, iar de pe altă
parte să fie continuată implementarea prevederilor deja existente pentru a atinge anumite standarde
de transparenţă în sectorul public. În acest sens se vor avea în vedere revizuiri legislative, expuse în
planul de acţiune, în următoarele domenii: acordarea de finanţări nerambursabile din fondurile
publice, finanţarea partidelor politice, alocarea fondurilor publice pentru publicitate, regimul
achiziţiilor publice, regimul funcţionarilor publici, regimul inspecţiilor la agenţii economici. În
privinţa accesului la informaţia de interes public, respectiv în privinţa participării cetăţeneşti la
procesul de luare a deciziilor, se poate constata, pe de-o parte, implementarea parţială a prevederilor
legale şi, pe de altă parte, întârzierea în revizuirea reglementărilor care restrâng accesul la
informaţie în sensul unei definiri precise a informaţiilor exceptate de la accesul public. În acest
domeniu se va continua monitorizarea implementării acestor acte normative.
Un accent important în cadrul acestui obiectiv se pune pe includerea normelor din cadrul
codurile de conduită în programele de pregătire profesională specializată a personalului din sectoare
publice considerate vulnerabile.
În scopul asigurării coordonării luptei împotriva corupţiei şi a coerenţei politicilor publice
din domeniu, planul de acţiune include referiri la strategii şi planuri anticorupţie sectoriale (de
exemplu: sectorul vamal, poliţia şi instituţiile de control). Strategiile sectoriale vor include
responsabilităţi clare pentru toate organele cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei în ariile
respective (de exemplu Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Ministerul Finanţelor Publice). În vederea creşterii calităţii actului de control şi a probelor, se vor
realiza de către structurile de control administrativ planuri de control pe sectoarele cele mai
vulnerabile, în cooperare cu Parchetul Naţional Anticorupţie.
Transparenţa decizională:
Pentru întregirea cadrului legal care consacră principiul transparenţei, în anul 2003 a fost
adoptată Legea nr. 52 privind transparenţa decizională în administraţia publică, care impune
entităţilor publice să permită participarea societăţii civile şi a reprezentanţilor comunităţii de afaceri,
cu rol consultativ, la procesul decizional. Aceştia urmează să fie consultaţi atât în faza de concepţie
31
Reprezintă obiectivul 1 al domeniului prioritar I: prevenire, transparenţă, educaţie din cadrul Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2005-2007
21
şi elaborare, cât şi în cea de implementare a deciziilor, în vederea asigurării calităţii şi legitimităţii
acestora.
Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât în
stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării deciziilor,
furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de natură financiară
ori în legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice.
Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei entităţi
publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile
superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.
a. De ce este importantă transparenţa?
Din totalul actelor normative emise în România, majoritatea covârşitoare sunt creaţia puterii
executive. Dincolo de normele emise direct de Guvern prin intermediul ordonanţelor şi a
ordonanţelor de urgenţă, marea majoritate a legilor adoptate de Parlament sunt iniţiate de Guvern,
fiind redactate în cadrul instituţiilor administraţiei publice. În aplicarea legilor şi ordonanţelor,
Guvernul, ministerele, alte instituţii statale centrale sau de la nivel local, dar şi toate instituţiile
administraţiei publice locale emit în mod continuu un mare număr de acte normative.32 Tot acest
corp de legislaţie apare şi este frecvent modificat fără implicarea celor interesaţi, fie că sunt cei care
urmează să aplice actele respective sau cei a căror activitate este reglementată prin acestea.
Lipsa transparenţei decizionale, alături de alte carenţe ale activităţii de reglementare, conduce
la încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative. Absenţa consultărilor face
ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o accentuată instabilitate
legislativă şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal existent în România. Aplicarea reală a
principiului transparenţei ar duce la o mai mare încredere în legi şi reglementări, din moment ce ele
au fost adoptate cu consultarea celor interesaţi. Încrederea în cadrul legal va avea ca rezultat un mai
mare grad de respectare a legii, cu consecinţe pozitive asupra dezvoltării economice şi a menţinerii
unor relaţii de cooperare între aparatul guvernamental şi societate.
b. Participarea cetăţenească şi transparenţa;
Legea transparenţei prevede o modalitate de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor la
nivelul administraţiei. Sfera modurilor de participare a cetăţenilor în viaţa organelor administrative
statale este mult mai largă. Încercând să definim participarea cetăţenească, vom spune că ea este
procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate procesului de
luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice locale.33
32
În cursul anului 2001, spre exemplu, Parlamentul a adoptat 796 de legi în timp ce Guvernul a adoptat 88 de ordonanţe şi 195 de
ordonanţe de urgenţă. Tot în 2001, au fost adoptate 1366 de Hotărâri de Guvern, dintre care 1320 au fost publicate în Monitorul Oficial.
Ministerele şi alte instituţii ale administraţiei centrale au adoptat 729 de ordine care au fost publicate în Monitorul Oficial. Aceste date
au fost obţinute folosind baza de date legislativă a programului LEGE4.
33
Pentru detalii, vezi Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului
decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute—Programul de Asistenţă pentru Administraţia
Publică din România, Bucureşti 2001.
22
Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:
 Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni.
 Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie mai mare
pentru cetăţeni.
 Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legătură cu deciziile ce trebuie luate.
 Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict.
 Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreună problemele şi oportunităţile
într-un mod mult mai creativ.
Valori de bază pentru practicarea participării publice:34

 Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni care le
afectează viaţa.
 Participarea publică include promisiunea că aceasta va influenţa decizia.
 Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor tuturor
participanţilor.
 Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane potenţial
afectate.
 Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de implicare.
 Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a afectat
decizia.
 Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţiile necesare pentru ca aceştia
să participe într-un mod cât mai semnificativ.
`Metodele de participare cetăţenească variază in funcţie de nivelul implicării publicului în
activitatea administraţiei.
Paleta participării publice35

Informare Consultare Implicare Colaborare Delegare
Scop: Scop: Scop: Scop: Scop:
Oferirea de Obţinerea de Lucrul direct cu Parteneriat cu Plasarea deciziei
informaţii răspunsuri de la publicul, pe tot publicul în finale în mâinile
echilibrate şi public în legătură parcursul fiecare aspect al publicului.
obiective către cu analize, procesului, luării deciziilor,
public pentru ca alternative, pentru a se inclusiv în
34
După International Association for Public Participation.
35
Idem.
23
acesta să decizii, acte asigura că elaborarea
înţeleagă normative, etc. problemele şi alternativelor şi
problemele, îngrijorările identificarea
alternativele şi publicului sunt soluţiei preferate.
soluţiile. înţelese şi luate în
considerare în
mod real.
Promisiune: Promisiune: Promisiune: Promisiune: Promisiune:
„Vă ţinem la „Vă ţinem la „Lucrăm cu voi „Ne adresăm „Vom pune în
curent”. curent, vă pentru a ne vouă pentru a practică ceea ce
ascultăm asigura că primi sfaturi decideţi voi”.
sugestiile şi problemele şi directe şi sugestii
îngrijorările şi vă îngrijorările inovative pentru
comunicăm cum voastre se formularea
au fost influenţate reflectă direct în soluţiilor şi
deciziile de alternativele încorporăm
participarea dezvoltate şi vă sfaturile şi
publică”. comunicăm cum recomandările
au fost influenţate voastre în luarea
deciziile de deciziei, în cea
participarea mai mare măsură
publică”. posibilă”.
Exemple de Exemple de Exemple de Exemple de Exemple de
instrumente instrumente instrumente instrumente instrumente
folosite: folosite: folosite: folosite: folosite:
Comunicate Solicitarea de Grupuri de lucru Comitete Vot direct
publice comentarii Audieri publice consultative Referendum
Afişe Focus grupuri Vot deliberativ cetăţeneşti Jurii cetăţeneşti
Broşuri Chestionare Audieri publice Decizii delegate
Buletine Condici de Construirea
informative sugestii consensului
Comunicare prin Întâlniri publice Referendum
radio/TV local Audieri publice
24
Site-uri de web
Prezentări
publice
Rapoarte anuale
În acest context, procesele prevăzute de Legea transparenţei prevăd iniţiativa administraţiei

de a implica cetăţenii în probleme specifice – luarea deciziilor în cadrul şedinţelor publice şi
elaborarea de acte normative. Utilizarea altor tehnici de participare rămâne în continuare necesară.
c. Prevederile legii transparenţei:
Potrivit Legii transparenţei, cetăţenii şi organizaţiile constituite de aceştia îşi vor putea
exprima opiniile şi interesele în legătură cu elaborarea de acte normative şi în legătură cu luarea
unor decizii administrative. Instrumentele pe care le au la îndemână sunt consultarea lor de către
autorităţile publice în legătură cu proiectele de acte normative şi participarea la şedinţele publice ale
respectivelor autorităţi. Vom trata în cele ce urmează separat cele două procese.
Legea nu trebuie privită ca favorizând cetăţenii şi defavorizând lucrătorii în administraţie pentru
că măreşte volumul de muncă. Din contra, administraţia primeşte numeroase informaţii valoroase
şi necesare, în mod gratuit şi particularizat pentru proiectul de act normativ sau decizia respectivă.
Îşi sporeşte astfel capacitatea de a lua hotărâri şi de a adopta acte normative coerente şi adaptate
nevoilor, care vor fi mai uşor acceptate şi puse în aplicare.
d. Procesele reglementate de Legea transparenţei
Autorităţile publice a căror activitate cade sub incidenţa Legii transparenţei adoptă sau
redactează în mod constant acte normative şi iau decizii care influenţează viaţa sau activitatea
oamenilor. Legea transparenţei permite cetăţenilor să comenteze proiectele de acte normative şi să
îşi spună cuvântul referitor la deciziile care sunt adoptate de autorităţile publice în cadrul unor
şedinţe publice. Vom discuta, pe rând, despre fiecare dintre acestea.
Un act normativ este un act cu aplicabilitate generală adoptat de o autoritate publică. Actele
normative pot fi adoptate de Parlament sau de organe ale administraţiei publice (Guvern, Ministere,
organe ale administraţiei publice centrale şi locale).
Proiectele de acte normative pot fi clasificate în proiecte elaborate în cadrul unor organe ale
administraţiei publice şi proiecte elaborate în afara administraţiei. Toate actele adoptate de
autorităţi administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, intră sub incidenţa Legii transparenţei.
Proiectele de lege sunt şi ele redactate de organe ale administraţiei publice (de regulă Ministere)
înainte de a fi supuse aprobării Guvernului şi înaintate în Parlament.
25
În consecinţă, şi proiectele de lege intră sub incidenţa Legii transparenţei. Singura categorie
de proiecte de acte normative care nu sunt supuse prevederilor Legii transparenţei sunt propunerile
legislative redactate de membri ai Parlamentului şi înaintate de aceştia Camerei în care activează.
Actele normative pot reglementa situaţii noi sau pot fi acte de modificare, completare sau
înlocuire ale unora deja existente. Potrivit legii, cetăţenii trebuie consultaţi asupra tuturor
proiectelor de actelor normative emise sau redactate de autorităţi publice, cu câteva excepţii.
Nu are loc un proces de consultare în cazul elaborării unor acte normative:
 privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică,
 privind interesele strategice, economice şi politice, ale ţării,precum şi deliberările autorităţilor
dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate
 conţinând valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale
sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau
 privind datele personale36
Interzicerea participării la elaborarea unor acte normative, chiar dacă acestea vizează
domenii importante precum securitatea naţională, este lipsită de sens în condiţiile în care actele sunt
publicate în Monitorul Oficial.
În situaţii care, datorită circumstanţelor excepţionale, impun adoptarea unor soluţii imediate,
pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public, este prevăzută posibilitatea de a adopta
acte normative fără a urma un proces consultativ. Această reglementare îşi poate dovedi utilitatea în
situaţii de criză. În caz de cutremur, de exemplu, Guvernul poate emite hotărâri care să limiteze
efectele dezastrului. Din cauza timpului limitat de reacţie avut la dispoziţie, un proces de consultare
nu poate avea loc.
Este important însă ca această excepţie să nu fie folosită şi în situaţii care nu sunt deloc
„excepţionale”. Trebuie observată legătura actului emis cu situaţia excepţională respectivă. Chiar
într-o reală situaţie de excepţie, numai actele normative care evită o gravă atingere adusă
interesului public pot fi adoptate fără consultări.
Legea transparenţei face de mai multe ori precizarea că opiniile exprimate de cetăţeni sau
organizaţii în timpul consultărilor au doar valoare de recomandare. Decizia rămâne la latitudinea
autorităţii publice. Actul normativ va fi trimis, după consultări, spre analiză şi avizare, potrivit
procedurii legale privind elaborarea actelor normative. El va include modificări redactate pe baza
acelor opinii, exprimate în procesul de consultare, care au fost selectate de către funcţionarii publici
responsabili de redactarea actului respectiv.
36
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
26
Autorităţile publice sunt obligate de lege să precizeze, în raportul anual 37 privind
transparenţa decizională:
 numărul total al recomandărilor primite
 numărul de recomandări incluse în proiectele de acte normative
 numărul participanţilor la şedinţele publice
 numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative
Deşi nu este expres prevăzut de lege, autorităţile publice pot face publice motivele includerii doar a
unor puncte de vedere sau a respingerii altora.
Şedinţele publice la care se referă Legea transparenţei sunt, în fapt, toate şedinţele care sunt
necesare pentru desfăşurarea activităţii autorităţii publice respective şi pe care autoritatea respectivă
le declară ca fiind publice. Excepţiile sunt expres reglementate de lege.
Cetăţenii şi asociaţiile legal constituite nu pot participa la şedinţele în care sunt prezentate
informaţii:
 privind interesele strategice economice şi politice ale ţării,
 conţinând valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale
sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau
 privind datele personale
Definiţia dată de lege şedinţelor publice lasă declararea acestora ca publice la latitudinea
autorităţilor respective, prin regulamentul lor de organizare şi funcţionare.
e. Participarea la procesele reglementate de Legea transparenţei:
Pentru a influenţa decizii sau acte normative, persoanele pot participa fie individual, în
calitatea lor de cetăţeni, fie organizaţi în ceea ce legea numeşte „asociaţii legal constituite”. Legea
nu limitează în nici un fel accesul la mecanismele prevăzute de aceasta, oricine având dreptul de a
participa, indiferent de ce interes reprezintă.
Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine
socială.
Din formularea actuală a textului de lege reiese că cetăţenii străini sau apatrizii, inclusiv cei
rezidenţi în România, nu se pot folosi de mecanismele create de Legea transparenţei. Ei însă pot
apela la organizaţiile legal constituite pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute de lege.
Organizaţiile pot participa şi ele, prin reprezentanţii lor. Legea transparenţei dă dreptul de
participare numai organizaţiilor „de reprezentare civică”, adică a organizaţiilor neguvernamentale,
sindicatelor şi altor organizaţii non-profit recunoscute legal.
37
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, art. 12, alin. 1 şi alin.2
27
rganizaţiile neguvernamentale sunt asociaţiile şi fundaţiile reglementate de Ordonanţa nr. 26/2000,
aşa cum a fost modificată de Ordonanţa 37/2003 şi de Legea 246/2005.38
Nu pot folosi direct mecanismele acestei legi, societăţile comerciale, organizaţiile
cooperatiste, asociaţiile agricole, partidele politice. Ele pot să intervină fie prin intermediul unor
persoane (cum ar fi proprietari, membri, persoane cu funcţii de conducere) fie prin intermediul unor
organizaţii neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele.
Un punct de vedere poate fi susţinut de o persoană, de o asociaţie fără personalitate juridică,
de o persoană juridică non-profit sau de o coaliţie.
f. Participare la procesul de elaborare a actelor normative
Surse de informare cu privire la proiectele de acte normative supuse consultărilor:
 anunţ pe pagina de Internet a instituţiei publice;
 anunţ afişat într-un spaţiu accesibil publicului din sediul instituţiei;
 mass-media, dacă aceasta preia anunţul trimis de instituţia respectivă.39
Analizând modurile de informare cerute de lege, observăm că se presupune, ca şi în cazul
Legii accesului la informaţiile de interes public, existenţa unui site de web al instituţiei, care să fie
şi actualizat periodic. De asemenea, putem observa că difuzarea către mass-media a anunţului este
obligatorie. Depinde de instituţia respectivă către ce mijloace de informare în masă direcţionează
anunţul, precum şi de organele mass-media în ce măsură sunt interesate să îl publice.
Anunţul va cuprinde:40
 nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau referatul de aprobare;
 textul complet al proiectului de act normativ;
 Locul şi termenul de trimitere a comentariilor (cel puţin 10 zile) şi
 modul în care cei interesaţi pot trimite în scris comentariile.
O altă modalitate importantă de a primi informaţia referitoare la consultările asupra proiectelor de

acte normative este procedura depunerii unei cereri la autoritatea publică respectivă.
Formularea legii este destul de vagă, menţionând că proiectele de acte normative vor fi
trimise tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii. Este de
presupus că instituţiile publice vor stabili proceduri pentru trimiterea anunţurilor către cei care au
depus cereri. Puteţi solicita însă ca anunţurile să va fie trimise în formă electronică, la o adresă de e-
mail pe care o veţi preciza în cerere.
38
Pentru detalii a se vedea Marieta Avram, Marian Nicolae, Horaţiu Dumitru, Bogdan Dumitrache, Ghid legislativ pentru organizaţiile
neguvernamentale din România, APADOR-CH, Bucureşti, 2002.
39
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, art 6, alin.1
40
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, art. 6, alin. 2 şi alin 4
28
Observăm că aici, în privinţa informării, Legea transparenţei se referă, la persoane, nu la
cetăţeni, deci atât cetăţenii străini şi apatrizii cât şi persoanele juridice, orice formă de organizare ar
avea, pot primi informaţiile despre proiectele de acte normative. Repetăm că numai cetăţenii şi
organizaţiile neguvernamentale pot să fie şi consultate.
În cazul actelor normative cu relevanţă asupra mediului de afaceri, instituţia publică
iniţiatoare va transmite anunţul către asociaţiile de afaceri şi către alte asociaţii legal constituite, pe
domenii specifice de afaceri.41
Potrivit legii, participarea la elaborarea de acte normative se poate face în procesul de
redactare a unui proiect de act normativ, anterior supunerii spre analiză şi avizare autorităţii publice
care l-a elaborat. Cetăţenii au la dispoziţie un timp limitat, stabilit de autoritatea publică şi făcut
public în anunţul iniţial. Acest termen nu poate fi însă mai scurt de 10 zile de la data publicării
anunţului.
Comentariile, prevăzute de lege ca „propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare”,
vor fi primite de o persoană desemnată special de conducătorul autorităţii publice.
O altă modalitate de consultare, pe lângă comunicarea de comentarii în scris, o reprezintă
organizarea de dezbateri publice. Dezbaterile publice pot fi solicitate în scris de către o asociaţie
legal constituită sau de o altă autoritate publică, iar autoritatea publică iniţiatoare a proiectului de
act normativ este obligată să le organizeze.
Din partea societăţii civile, solicitarea organizării de dezbateri publice poate fi făcută doar de
organizaţii nu şi de către persoane individuale. Însă nimic nu împiedică cetăţenii să participe la
dezbateri, chiar dacă nu reprezintă o organizaţie. De asemenea, deşi autorităţile publice nu sunt
neapărat beneficiare în mod direct ale procedurilor din Legea transparenţei, totuşi ele pot fi cele
care solicită organizarea unor dezbateri publice.
Dezbaterile vor avea loc în termen de cel mult 10 zile de la publicarea anunţului privind
organizarea lor. Legea nu prevede nici o modalitate de organizare şi structurare a acestor dezbateri
publice.
Termenul de dezbatere publică a fost folosit în România pentru a descrie o întâlnire publică
în care se oferă o oportunitate formală pentru schimbul de informaţii. De exemplu, dezbaterile
publice au oferit o oportunitate pentru un schimb de informaţii pe tema bugetelor planificate ale
primăriei. Împărtăşind câteva dintre caracteristicile întâlnirilor şi audierilor publice, dezbaterile
publice sunt într-o oarecare măsură, un format unic în România, care se dovedeşte a servi foarte
bine nevoilor comunităţilor, în acest timp.
Audierile publice sunt de obicei mult mai formale decât întâlnirile publice. O audiere
publică este caracterizată prin ascultarea atentă de către oficiali a comentariilor cetăţenilor. [...]
41
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publicăart. 6, alin. 3
29
La audirea publică, reprezentanţii administraţiei ascultă şi nu oferă răspunsuri, deoarece o audire
publică nu este o oportunitate pentru un schimb de informaţii interactiv (comparativ cu discuţiile
unei întâlniri publice de mai sus). Formatul de audiere şi ascultare ajută la asigurarea că: (a)
procesul va rămâne apolitic; (b) personalităţile nu devin un factor de concentrare a atenţiei; (c)
oficialii guvernamentali nu devin defensivi şi (d) nu doar una sau două teme de discuţie ocupă
întreg timpul alocat. După ce toţi cetăţenii care au dorit să vorbească au făcut acest lucru (sau
după ce timpul pentru comentarii publice a expirat), oficialii mulţumesc cetăţenilor pentru
participare şi, de obicei, în acest moment audierea se încheie42.
Audierea publică este un proces de consultare în care procedurile permit tuturor părţilor
interesate să prezinte puncte de vedere bine argumentate (depoziţii) şi să descrie fapte în
legătură cu o anumită temă supusă atenţiei factorilor de decizie în materie de politici publice. În
urma acestori eforturi părţile implicate se aşteaptă ca factorii de decizie să ia în consideraţie şi
să se inspire considerabil din propunerile făcute atunci când elaborează proiecte legislative.
Deşi obiectul procesului de audiere publică este în esenţă redactarea unui raport pe baza
depoziţiilor scrise, cea mai spectaculoasă fază este evenimentul public propriu-zis care oferă o
scenă pentru depunerea verbală a depoziţiilor. În acest sens evenimentul public creează cadrul
pentru prezentări spectaculoase care atrag atenţia publică asupra temei puse în discuţie. De
aceea, prezentatorii sunt aleşi în funcţie de potenţialul lor de a avea impact din punct de vedere
al relaţiilor publice. În orice caz, mărturiile scrise sunt acelea care au parte de examinare
detaliată de către experţi43.
Alte tehnici de consultare ce pot fi folosite şi care pot fi solicitate de către cetăţeni, deşi nu
sunt expres prevăzute în lege:
 consultarea electronică, sub forma unui forum electronic
 întâlniri în comunitate, organizate de autoritatea publică locală într-un loc public, în
apropierea comunităţii care va fi afectată de actul normativ respectiv şi nu la sediul autorităţii.
g. Participarea la şedinţe publice

Autoritatea publică este obligată să facă public anunţul cu privire la şedinţă cu cel puţin trei zile
înainte de desfăşurarea acesteia. Anunţul va fi făcut public prin:
 afişare la sediul autorităţii;
42
Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului decizional în
administraţia publică locală, Research Triangle Institute – Programul de Asistenţă pentru Administraţia Publică din
România, Bucureşti 2001.
43
Academia de Advocacy, www.advocacy.ro
30
 inserare în site-ul de web;
 comunicare către mass-media.
Anunţul va conţine:
 data, ora şi locul de desfăşurare;
 ordinea de zi.44
Observaţiile făcute în partea referitoare la acte normative se menţin şi aici: legea presupune
existenţa unui site de web al instituţiei, care să fie şi actualizat periodic. Difuzarea către mass-media
a anunţului privind şedinţa este obligatorie. Depinde de instituţia respectivă către ce mijloace de
informare în masă direcţionează anunţul, precum şi de organele mass-media în ce măsură sunt
interesate să îl publice.
Legea prevede că anunţul trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor şi asociaţiilor legal constituite
care au prezentat anterior sugestii şi propuneri, în scris, referitor la aspectele ce vor fi discutate în
cadrul şedinţei. Legea face aici referire la acele persoane sau organizaţii care, folosindu-se fie de
dreptul la petiţie, fie de procedurile Legii transparenţei privitoare la consultările asupra proiectelor
de acte normative, au formulat anterior puncte de vedere legate de subiectele de pe ordinea de zi a
respectivei şedinţe. Această procedură presupune că persoana responsabilă cu trimiterea anunţului
va verifica, înainte de fiecare şedinţă publică, ordinea de zi şi registrul în care s-au înscris petiţiile
cetăţenilor, lista celor care au depus comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor fi
dezbătute şi, eventual, lista participanţilor la dezbaterile asupra acelor acte, pentru a realiza o listă
suplimentară de distribuţie a anunţului. În lipsa unui sistem informatizat de evidenţă a petiţiilor şi
comentariilor asupra proiectelor de acte normative, această operaţiune este foarte mare
consumatoare de timp şi energie.
Participarea la şedinţă se va face în limita numărului de locuri din sala în care se va desfăşura
şedinţa. Pentru a determina cine sunt persoanele care au prioritate, legea introduce noţiunea de
„ordine de precădere”45 şi lasă la dispoziţia persoanei care conduce şedinţa să stabilească cine are
mai mare interes în a participa. Criteriul celui mai mare interes nu poate fi folosit în sensul de a
împiedica participarea la şedinţa publică a categoriilor de persoane protejate prin prevederile
Ordonaţei 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu
modificările ulterioare. Mass-media are acces preferenţial la şedinţă, trecând peste ordinea de
precădere.
Acelaşi preşedinte de şedinţă mai are la îndemână un instrument de control al şedinţei —
posibilitatea de a avertiza sau chiar de a evacua din sală un participant, în cazul în care acesta nu
respectă regulamentul de organizare şi funcţionare a şedinţelor, parte a regulamentului instituţiei
44
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, art. 7, alin. 1 şi alin.2
45
Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, art.7, alin. 4
31
publice respective. Cei care nu pot participa la şedinţă vor avea acces, în condiţiile legii accesului la
informaţiile de interes public, la minuta şedinţelor publice.
Ca şi în cazul actelor normative, contribuţiile participanţilor la şedinţele publice au doar
valoare de recomandare, adoptarea deciziilor ţinând de competenţa exclusivă a autorităţilor publice.
h. Căi de atac reglementate de Legea transparenţei:

Legea transparenţei prevede căi de atac în cazul în care nu este respectată. Prin art. 13,
persoanele sau organizaţiile au dreptul de a ataca în contencios administrativ46 instituţiile publice
care nu respectă legea. Prevederea face trimitere la procedura reglementată de Legea 554/2004,47
aşa cum a fost ea modificată şi completată până în prezent. Cel care face plângerea în instanţă va
trebui să facă dovada lezării unui drept sau interes legitim al său prin neaplicarea sau aplicarea
eronată a Legii transparenţei. Persoana respectivă va trebui să urmeze, în prealabil, procedura de
plângere administrativă la instituţia publică care a permis lezarea dreptului.
Mai mult, dacă un funcţionar nu permite accesul la şedinţele publice sau împiedică implicarea
în consultările cu privire la proiecte de acte normative, poate fi sancţionat pentru abatere
disciplinară. În primul rând, este important să vedem ce înseamnă termenii „permitere” sau
„împiedicare”, în înţelesul Legii transparenţei. Legea nu precizează înţelesul acestor termeni, aşa
încât demersurile trebuie să fie argumentate, pentru a arăta în mod clar cum anume a fost cineva
împiedicat să participe. În al doilea rând, trebuie să arătăm că legea se referă la funcţionar, adică la
orice angajat al unei instituţii publice. Sancţionarea se face diferenţiat dacă este vorba despre un
funcţionar public sau de alt funcţionar al instituţiei publice respective.
Statutul funcţionarului public, Legea nr. 188/1999, 48 prevede că abaterea disciplinară
poate fi sancţionată cu:
 avertisment,
 mustrare,
 diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni,
 suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani,
 trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioada de 6-12 luni, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului,
 destituirea din funcţie.
Funcţionarul poate fi sancţionat cu avertisment sau cu mustrare de către conducătorul

compartimentului în care funcţionează respectivul funcţionar. Cei împiedicaţi să participe la şedinţe
46
Legea contenciosul administrativ reglementează dreptul oricărei persoane de a ataca în justiţie fie acte emise de autorităţile
administraţiei publice, dacă prin acestea i-au fost vătămate drepturi sau interese legitime, fie refuzul administraţiei publice de a
răspunde unei cereri referitoare la drepturile sau interesele sale legitime.
47
Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ abrogă dipoziţiile Legii nr. 29/1990.
48
Legea 188/1999, Statutul funcţionarilor publici, Monitorul Oficial 600/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
32
sau consultări trebuie să adreseze un memoriu superiorului direct, prin care să ceară sancţionarea
funcţionarului. Celelalte tipuri de sancţiuni, mai grave, se aplică de către conducătorul instituţiei, la
propunerea comisiei de disciplină. În acest caz, memoriul trebuie înaintat conducătorului unităţii, cu
cererea de a sesiza comisia de disciplină, sau membrilor comisiei de disciplină. Trebuie reţinut că
aprecierea cererii de sancţionare este la latitudinea funcţionarilor superiori, fără a exista prea multe
mijloace eficiente de a controla dacă aceştia declanşează într-adevăr procedura de sancţionare.
Pentru angajaţii instituţiilor publice care nu sunt funcţionari publici, sancţionarea se face sub
regimul Codului Muncii. Potrivit noului Cod al Muncii, în vigoare din 1 martie 2003, un angajat
poate fi sancţionat cu:
 avertisment scris,
 suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile
lucrătoare,
 retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile,
 reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%,
 reducerea salariului de bază şi, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-
3 luni cu 5-10%
 desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Sancţiunea se aplică de către angajator.
Conducătorii instituţiilor publice care nu sunt funcţionari publici, fiind fie demnitari, fie aleşi,
sau consilieri lor personali, nu pot fi sancţionaţi în acest mod. Singura cale rămâne cea prevăzută de
Legea contenciosului administrativ.
Decizia de a recurge la această metodă de a-i sancţiona pe cei care blochează transparenţa este
una destul de delicată. Eficienţa ei depinde de mulţi factori şi mai ales de faptul că decizia de
sancţionare aparţine exclusiv autorităţii pentru care lucrează funcţionarul public sau persoana
respectivă.
O altă cale care stă la îndemâna celor ce consideră că le-au fost încălcate drepturile prevăzute
în Legea transparenţei este apelarea la Avocatul Poporului. Instituţie prevăzută în Constituţia din
1991 şi înfiinţată în 1997, Avocatul Poporului are ca scop apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice. 49 Deşi această cale nu este expres
prevăzută de Legea transparenţei ea este totuşi posibilă.50
Legea prevede şi un instrument ce poate fi folosit de cetăţeni pentru verificarea modului în
care a fost aplicată legea de către autorităţi: raportul anual privind transparenţa decizională. Prin
intermediul raportului se va putea vedea, cel puţin din punct de vedere cantitativ, în ce măsură a fost
49
Legea 35/1997, a Avocatului Poporului, Monitorul Oficial nr. 48/1997, republicată.
50
Pentru o paralelă referitoare la instituţia Avocatului Poporului şi Legea accesului la informaţiile publice, a se vedea Codru Vrabie, Rolul
Avocatului Poporului în apărarea liberului acces la informaţiile de interes public, Asociaţia Română pentru Transparenţă, 2002.
33
pusă în aplicare legea. Nepublicarea raportului anual de către toate autorităţile publice vizate poate
să fie atacată în justiţie.
i. Aspecte practice în aplicarea Legii transparenţei
 Articolul 5 din lege stabileşte excepţiile în aplicarea Legii transparenţei.
Nu are loc un proces de consultare în cazul elaborării unor acte normative, iar cetăţenii şi
asociaţiile legal constituite nu pot participa la şedinţele în care sunt prezentate informaţii:
 privind interesele strategice, economice şi politice, ale ţării,
 care conţin valori, termene de realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi
comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului
concurenţei loiale, sau
 privind datele personale.
Aplicând principiului juridic potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare,
respectiv luând în considerare o interpretare a legii potrivit scopului ei şi în sensul aplicării legii,
autorităţile publice locale şi centrale sunt încurajate să interpreteze respectivul articol cât mai
restrictiv cu putinţă. Excepţiile prevăzute de Legea transparenţei trebuie să fie interpretate în mod
restrictiv, în sensul aplicării legii pentru majoritatea situaţiilor care intră în sfera de aplicare a
acesteia. În acest scop, este utilă reamintirea art. 1, alin. 2 din lege care prevede în mod clar că
legea are drept scop:
„să sporească gradul de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca beneficiar al
deciziei administrative, să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a
deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative şi să sporească gradul de
transparenţă la nivelul întregii administraţii publice.”
Participarea publicului la elaborarea de norme este limitată nejustificat prin invocarea unor
considerente referitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit art. 5. Informaţiile clasificate,
în sine, nu vor fi niciodată integrate în textul actului normativ, astfel că interesul de a proteja acest
tip de informaţii nu justifică interdicţia de a participa la procesul de elaborare a actelor normative.
Modificările la Legea Serviciului Român de Informaţii, de exemplu, ar trebui să poată fi cunoscute
cetăţenilor, din moment ce legea, în forma sa finală, va fi publicată în Monitorul Oficial. Pe de altă
parte, este normal ca acele părţi din şedinţele publice în cadrul cărora se prezintă informaţii
clasificate să fie închise participării publicului.
În sensul celor prezentate mai sus, elaborarea unui act normativ privitor la siguranţa naţională
nu trebuie să excludă consultarea publică, în cazul în care actul, în forma adoptată, va fi public.
Similar, în cazul şedinţelor publice, accesul publicului la acele părţi ale şedinţei în care se prezintă
34
informaţii clasificate poate fi limitat. Limitarea trebuie să privească numai punctele de pe ordinea
de zi care prevăd comunicarea unor informaţii clasificate, nu întreaga şedinţă.
 Transmiterea proiectelor de acte normative către cei care au depus cerere pentru primirea
respectivelor informaţii, conform art. 6, alin. 1, necesită realizarea unor baze de date cu
persoanele şi organizaţiile solicitante.
 Articolul 6, alin. 7 şi 8 prevăd obligativitatea organizării de întâlniri pentru dezbaterea

publică a unui proiect de act normativ în cazul în care acest lucru este cerut în scris de către o
asociaţie legal constituită sau de către o altă instituţie publică.
Deşi legea nu prevede acest lucru în mod expres, autoritatea publică însăşi poate organiza
astfel de dezbateri fără să existe o cerere în acest sens, atunci când reglementarea prezintă o
importanţă mare pentru comunitate.
Termenul prevăzut de lege pentru desfăşurarea dezbaterii este de maximum 10 zile de la
publicarea datei şi locului unde urmează a fi organizată. Este de dorit ca autoritatea publică
organizatoare să lase maximum de timp posibil pentru ca cei care doresc să îşi expună punctul de
vedere să se poată pregăti. În acest mod, autoritatea poate primi maximum de informaţie utilă în
luarea deciziei asupra textului final.
Legea nu precizează modul în care va fi organizată dezbaterea. Din experienţa altor ţări,
putem trage concluzia că modul în care va fi structurată întâlnirea are un rol foarte mare în
asigurarea faptului că rezultatele acesteia sunt utile pentru autoritatea publică organizatoare. Pentru
a obţine maximum de eficienţă, întâlnirea trebuie structurată în aşa fel încât să asigure participarea
tuturor celor interesaţi, iar aceştia să îşi expună punctul de vedere în legătură cu actul normativ ce
face subiectul dezbaterii, fără a se abate de la acesta şi fără a se implica în discuţii deviate de la
subiect.
Pentru a atinge acest deziderat, prezentăm în continuare, două exemple de organizare a unor
astfel de dezbateri.
Dezbaterea cu agendă precizată şi facilitator al discuţiilor se fundamentează pe faptul că
agenda întâlnirii, cuprinzând aspectele ce urmează a fi discutate, prezentate într-o ordine logică, este
cunoscută participanţilor din timp, iar aceştia se pregătesc pentru a răspunde la punctele conţinute în
agendă. De asemenea sugestiile participanţilor sunt exprimate într-un cadru organizat, cu sprijinul
unei persoane care ajută la stabilirea unui cadru propice contribuţiilor.
Structurarea logică a agendei dezbaterii se poate face pe mai multe criterii, cum ar fi
împărţirea pe capitole a proiectului de act normativ. Astfel, participanţii sunt încurajaţi să
comenteze actul pe fiecare domeniu acoperit de acesta. Facilitatorul este o persoană care, fără a
avea interes în conţinutul dezbaterii, se asigură că discuţiile au loc în mod organizat şi în vederea
35
atingerii scopului propus, prin crearea cadrului optim pentru încurajarea contribuţiilor, prin
asigurarea implicării tuturor participanţilor, prin limitarea discuţiilor numai asupra subiectului şi
prin rezolvarea diferendelor ce pot apărea în timpul întâlnirii.
Audierile publice sunt proceduri de consultare prin care orice grup de interese îşi aduce
contribuţia la actul decizional public. În comparaţie cu alte proceduri de consultare, audierea
publică oferă un cadru riguros şi eficace de colectare a unui număr considerabil de opinii, puncte de
vedere ale grupurilor de interese pentru care subiectul în dezbatere are impact.51
Audierea publică este un proces de consultare în care procedurile permit tuturor părţilor interesate
să prezinte puncte de vedere bine argumentate (depoziţii) şi să descrie fapte în legătură cu o anumită
temă supusă atenţiei factorilor de decizie în materie de politici publice. În urma acestori eforturi
părţile implicate se aşteaptă ca factorii de decizie să ia în consideraţie şi să se inspire considerabil
din propunerile făcute atunci când elaborează proiecte legislative.
Deşi obiectul procesului de audiere publică este în esenţă redactarea unui raport pe baza depoziţiilor
scrise, cea mai spectaculoasă fază este evenimentul public propriu-zis care oferă o scenă pentru
depunerea verbală a depoziţiilor. În acest sens evenimentul public creează cadrul pentru prezentări
spectaculoase care atrag atenţia publică asupra temei puse în discuţie. De aceea, prezentatorii sunt
aleşi în funcţie de potenţialul lor de a avea impact din punct de vedere al relaţiilor publice. În orice
caz, mărturiile scrise sunt acelea care au parte de examinare detaliată de către experţi52.
 Articolul 7 din lege precizează modul de desfăşurare al şedinţelor publice. Autorităţile publice
locale şi centrale sunt încurajate să interpreteze respectivul articol astfel încât să nu împiedice
participarea la dezbateri a nici unei părţi interesate.
Astfel, se recomandă ca şedinţele să fie ţinute în cea mai încăpătoare sală de consiliu din
incinta instituţiei sau, în cazul în care interesul manifestat pentru şedinţă este mare, în alte săli din
localitate, care să permită accesul unui număr cât mai mare de persoane. Şedinţele instituţiilor
publice care prezintă mai mare interes pot fi transmise în direct prin intermediul posturilor radio-TV
locale.
Pentru buna desfăşurare a şedinţelor, este indicat ca, la începutul fiecărei şedinţe publice,
persoana care conduce şedinţa să prezinte pe scurt prevederile din regulamentul de organizare şi
funcţionare a instituţiei, referitoare la procedurile de urmat în cazul acestora. De asemenea, în
timpul şedinţei, persoana care conduce lucrările trebuie să se asigure că dă dreptul la exprimare
tuturor participanţilor.
51
Academia de Advocacy, Procedura de Audiere Publică. Pentru mai multe detalii, a se vedea: www.advocacy.ro.
52
Academia de Advocacy, www.advocacy.ro
36
 Aplicarea prevederilor legii presupune utilizarea unor documente şi/sau formulare cum ar fi:
anunţul privind elaborarea unui act normativ, anunţul privind şedinţa publică, cererea de
înscriere în lista privind trimiterea de informaţii despre proiecte de acte normative, etc.
Pentru o mai uşoară aplicare a legii, este recomandabil ca aceste documente să fie
standardizate, cel puţin la nivelul respectivei autorităţi publice. Utilitatea standardizării formatului
acestor documente constă atât în uşurinţa folosirii lor de către cetăţeni, cât şi în facilitarea procesării
informaţiei respective de către autorităţile administraţiei publice.
 Potrivit legii, autoritatea publică este singura responsabilă de acceptarea sau respingerea
sugestiilor şi comentariilor primite de la cetăţeni sau organizaţii.
Procesul de consultare reprezintă pentru autorităţi o importantă sursă de informaţii despre
impactul actului normativ respectiv, informaţii ce pot fi obţinute prin procedurile prevăzute de
Legea transparenţei în mod gratuit şi structurat. În acelaşi timp, punctele de vedere ce vor fi primite
pot fi, de multe ori, contradictorii, reprezentând interese divergente ale diferitelor persoane sau
organizaţii. Selectarea contribuţiilor revine autorităţii publice respective, însă autorităţile publice
sunt încurajate să facă publice argumentele pentru acceptarea sau respingerea comentariilor primite
în cadrul procesului de consultare.
 Procedura de urgenţă reglementată de art. 6 se referă la situaţiile excepţionale în care nu
există timpul necesar consultării.
Este de dorit ca autorităţile publice să interpreteze în sens restrictiv prevederea art. 6 referitoare la
situaţiile de urgenţă. De asemenea, în sensul Legii transparenţei, deşi acest lucru nu este expres
prevăzut de lege, autorităţile pot să publice, odată cu actul adoptat fără consultare, şi o notă de
fundamentare a aplicării procedurii de urgenţă.
j. Posibile probleme în aplicarea Legii transparenţei:
Aplicarea legii transpanţei presupune o schimbare majoră în primul rând la nivelul
mentalităţii administraţiei publice locale, prin trecerea de la cultura opacităţii la cea a transparenţei.
Este însă nevoie şi de schimbarea mentalităţii în rândul cetăţenilor, prin evoluţia de la lipsa
implicării la participarea directă53.
Rezistenţa la transparenţă a fost de anticipat în perioada imediată următoare adoptării legii.
Pentru a ataca opacitatea, trebuie să înţelegem mai întâi de ce este ea preferată transparenţei.
 Reflexul anilor de secretizare a modului de operare a puterii se mai resimte încă la şaisprezece
ani de la înlăturarea comunismului. Obişnuinţa este o a doua natură — puternică, dar poate fi
înlăturată. 54 Modul de operare a administraţiei publice într-o Românie membră a Uniunii
Europene trebuie să fie guvernat de transparenţă;
53
A se vedea Dan Jurcan, Tha Romanian Law on Access to Information of Public Interest, lucrare prezentată în cadrul
„Government - citizen communication workshop”, Budapesta, 8-9 martie 2002.
54
Cu toate acestea, în mod paradoxal, unele persoane pot afirma că implicarea cetăţenească a fost mai mare în timpul regimului
comunist. Aceasta mai ales pentru că toate activităţile care acum ar fi considerate civice se desfăşurau sub controlul statului. Pentru
37
 Opacitatea favorizează marea şi mica corupţie. Aplicarea constantă şi continuă a Legii
transparenţei, de către acele autorităţi publice care sunt oneste, va duce la sporirea încrederii
cetăţenilor în ele;
 Autorităţilor publice le lipseşte exerciţiul deschiderii către cei pe care îi servesc. Nu toţi
funcţionarii publici sunt obişnuiţi să lucreze cu publicul, iar prezenţa acestuia îi poate face să
se simtă nesiguri. De aceea, poate apărea reacţia instinctivă de apărare şi refugiul în spatele
opacităţii. Transparenţa administraţiei duce automat la o mai mare profesionalizare a
funcţionarilor publici;
 Unii factori decizionali din administraţia publică încă mai consideră că ştiu mai bine ce
trebuie făcut. Consultarea celor interesaţi apare în aceste condiţii a fi lipsită de sens. Ei nu
înţeleg că participarea duce la adoptarea unor decizii sau acte normative bazate pe realitate,
care vor fi mai uşor acceptate de cei cărora li se adresează, dacă au fost parte a procesului care
a dus la adoptarea lor.
Rezistenţa la transparenţă poate lua variate forme. Unele instituţii publice au făcut apel la
excepţiile prevăzute de lege sau au încercat manipularea legii pentru a-i face imposibilă aplicarea.
Ca reacţie la aceste situaţii, este important să fie permanent reamintit principiul interpretării Legii în
sensul aplicării ei şi nu pentru a ascunde activităţile instituţiilor.
Nu trebuie uitat că transparenţa autorităţilor publice este un proces dinamic. Pe măsură ce legea
este din ce în ce mai mult aplicată, autorităţile administraţiei publice vor fi din ce în ce mai
transparente, pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.
k. Măsuri adiţionale care pot conduce la creşterea transparenţei:

Legea transparenţei prevede în art. 1 că standardele stabilite prin prevederile sale sunt
minimale. Acest lucru înseamnă că toate instituţiile care cad sub incidenţa acestei legi sunt obligate
să respecte standardele stabilite, dar şi că oricare instituţie poate adopta norme care să prevadă
drepturi mai largi privind participarea la elaborarea actelor normative sau la şedinţe publice. Acest
lucru s-a şi întâmplat, încă înainte de apariţia legii, atât la nivel local cât şi naţional.
Iată câteva idei legate de modul în care, prin reglementări la nivelul fiecărei instituţii, se poate
extinde aplicarea Legii transparenţei.
 Participarea publicului la elaborarea de acte normative este limitată nejustificat prin invocarea
unor considerente referitoare la protecţia datelor personale. Datele personale nu au caracterul
de generalitate necesar pentru a deveni parte a unei norme. În actele de completare a Legii
transparenţei, autorităţile publice pot să nu includă excepţia referitoare la protecţia datelor
personale.
situaţia în altă ţară fostă comunistă, Lituania, a se vedea Earl Mathers, Facilitating Community Development Through Local Government
Collaboration With NGOs, Development Associates Occasional Paper No. 1.
38
 Organele administraţiei publice nu sunt obligate să informeze publicul cu privire la stadiul de
elaborare a unui anumit act normativ, în condiţiile în care procesul de elaborare se prelungeşte.
În acest sens, includerea unui termen până la care autoritatea publică trebuie să ia o decizie cu
privire la adoptarea unui act normativ este util. Un termen rezonabil ar putea fi 180 de zile. În
acest sens, vă propunem următoarea formulare a unei norme care să includă această
recomandare:
”În termen de 180 de zile de la publicarea anunţului referitor la acţiunea de adoptare a
actului normativ, dacă nu au fost organizate dezbateri publice, sau în termen de 180 de zile
de la ultima dată a dezbaterilor, [autoritatea publică] va adopta proiectul de act normativ
sau va încheia procedura printr-un anunţ publicat în Monitorul Oficial/Judeţean. Dacă în
acest termen nu se adoptă actul sau nu se publică un anunţ de încheiere a procedurii
[autoritatea publică] va trebui să pornească o nouă procedură pentru adoptarea actului
normativ.”
 Legislaţia României prevede publicarea unor categorii de acte normative în Monitorul Oficial
al României, Partea I. De obicei actele normative adoptate la nivel local nu sunt publicate în
nici o publicaţie oficială. Autorităţile administraţiei publice locale pot să publice actele
normative adoptate în Monitorul Oficial local şi pe Internet, pe site-ul propriu.
Consiliul Local al Municipiului Sibiu, prin Centrul de Informaţii pentru Cetăţeni, a
publicat pe pagina de web www.sibiu.ro baza de date conţinând toate Hotărârile
Consiliului Local începând cu 1996. Baza de date dispune de un motor de căutare
după anul deciziei, titlu sau cuvinte din text.
 Autorităţile administraţiei publice nu sunt obligate să repună un proiect de act normativ în
discuţie publică, în cazul în care modificările intervenite faţă de versiunea iniţială şi supusă
consultării sunt substanţiale. În vederea eliminării acestui inconvenient al aplicării legii,
autorităţile publice sunt încurajate să adopte prevederi suplimentare în acest sens. Un model
de text este cel care urmează:
„(1) Dacă [autoritatea publică], decide că un proiect de act normativ necesită includerea
unuia sau a mai multor amendamente înainte de publicarea finală, amendamente ce nu au
fost incluse în cadrul consultării publice, atunci ea trebuie să stabilească dacă aceste
amendamente au sau nu caracter substanţial.
(2) Un amendament este considerat ca fiind substanţial dacă nu poate fi inclus în una dintre
următoarele categorii:
a) amendamentul conţine o simplă rectificare gramaticală;
b) amendamentul nu poate avea nici un efect advers asupra nici unei persoane sau entităţi.
39
(3) Dacă [autoritatea publică] decide că amendamentul este substanţial, atunci procedura
de consultare va fi reluată ca şi când ar fi vorba despre publicarea unui anunţ de intenţie
iniţial cu privire la respectivul proiect de act normativ.
(4) Dacă [autoritatea publică] decide că amendamentul nu este substanţial, va putea să
iniţieze o noua procedură de elaborare a actului normativ sau va putea să adopte
reglementarea propusă alăturând o explicaţie referitoare la caracterul nesubstanţial al
amendamentului.
(5) Pentru corectarea erorilor care nu au caracter substanţial nu trebuie publicat un anunţ de
intenţie şi nu trebuie asigurată o perioadă pentru primirea de sugestii şi comentarii din
partea publicului, în condiţiile legii 52/2003, dacă [autoritatea publică] publică textul
modificat alăturând o notă explicativă referitoare la motivele care au determinat calificarea
amendamentelor ca neavând caracter substanţial.
(6) În cadrul oricărei proceduri prin care se contestă faptul ca amendamentul adoptat
conform alineatului 5, fără publicarea proiectului şi fără posibilitatea de a primi comentarii
din partea publicului, nu ar avea caracter substanţial, sarcina probei cu privire la caracterul
nesubstanţial al amendamentului va aparţine [autorităţii publice].”
 Există situaţii, în cursul activităţii autorităţilor publice, când acestea trebuie să acţioneze
prompt. În aceste cazuri este imposibilă şi ineficientă respectarea procedurilor descrise
anterior de către autorităţile publice. Pentru completarea prevederilor Legii transparenţei, vă
recomandăm următorul tip de formulare:
“(1) Dispoziţiile articolului 6 din Legea 52/2003 nu sunt aplicabile în cazul în care
[autoritatea publică] consideră pe deplin întemeiat că informarea şi participarea cetăţenilor
nu sunt necesare, nu se pot realiza sau sunt contrare interesului public, ca de exemplu în
caz de pericol iminent pentru sănătatea publică, apărare sau ordinea publică.
(2) Pentru fiecare act normativ adoptat conform prezentului articol, [autoritatea publică] va
publica în Monitorul Oficial al României/Moitorul Local un anunţ care să includă:
a) o notă de fundamentare cu privire la necesitatea adoptării actului normativ respectiv;
b) textul integral al actului;
c) o prezentare detaliată a motivelor întemeiate care s-au aflat la baza aplicării acestui
articol şi motivelor pentru care adoptarea actului conform legii 52/2003 nu era necesară,
nu se putea realiza sau era contrară interesului public.
(3) În cazul în care o persoană face o reclamaţie administrativă împotriva unui act normativ
adoptat conform prezentului articol, [autoritatea publică] are obligaţia de a dovedi că
informarea şi participarea cetăţenilor nu erau necesare, nu se puteau realiza sau erau
contrare interesului public.”
40
 Legea transparenţei reglementează participarea cetăţenească la discutarea actelor normative
iniţiate de autorităţi publice. O completare normală a acestei proceduri o reprezintă iniţiativa
normativă a cetăţenilor.
 Participarea persoanelor la şedinţele publice este guvernată de un regulament al respectivelor
şedinţe, adoptat de autoritatea publică respectivă. În cuprinsul Legii transparenţei nu există
prevederi privitoare la informarea persoanelor participante la şedinţele publice cu privire la
regulamentul acestora. Vă propunem următorul text pentru precizarea acestui aspect:
“Regulamentul de desfăşurare a şedinţelor publice va fi pus la dispoziţia publicului înainte
de desfăşurarea şedinţei publice şi va fi prezentat pe scurt la începutul şedinţei de către
preşedintele de şedinţă.”
II.2.2. Liber acces la informaţiile de interes public:
Accesul la informaţia de interes public poate fi definit drept posibilitatea oricărei persoane de a
obţine informaţii aflate în posesia instituţiilor statului. Accesul la informaţia de interes public a
devenit în ultimii ani unul din criteriile cele mai importante în funcţie de care o societate este sau
nu considerată democratică. Indiferent de variantele terminologice diverse prin care este exprimat
(“libertate de informare”, “transparenţă administrativă”, “guvernare deschisă”), accesul la
informaţia de interes public este acum parte dintr-un acquis democratic pe care orice ţară care
pretinde că deţine o guvernare responsabilă îl aplică într-o măsură cât mai mare.
Instituţiile publice, în ansamblul lor, generează, administrează şi stochează o cantitate

impresionantă de informaţii. Aceste informaţii pot privi fundamentarea unor decizii (statistici,
studii de fezabilitate etc), procesul de luare a deciziilor, conţinutul însuşi al deciziilor,
implementarea şi efectele actului decizional. În mod tradiţional, instituţiile publice au avut şi încă
mai au tendinţa de a ascunde o bună parte a acestui corp masiv de informaţii, invocând raţiuni de
stat şi, cel mai adesea, raţiuni de siguranţă naţională.
Există importante raţiuni de principiu pentru care accesul la informaţie este important într-o
societate.
- Informaţia este un prim element pe care îl presupune cunoaşterea.

- Informaţia este un ingredient esenţial al formării atitudinilor care susţin sau inhibă
schimbarea într-o societate.
- Informaţia este necesară grupurilor active pentru a le permite să se angajeze în
dezbateri deschise cu autorităţile publice pe teme care afectează interesele lor sau ale unor
categorii mai largi.
- Accesul la informaţie reduce dezechilibrul de putere dintre guvernanţi şi guvernaţi.
41
- Accesul la informaţie impune constrângeri asupra comportamentului birocratic,
descurajând, într-o anumită măsură, ineficienţa, abuzurile şi corupţia din instituţiile publice.
Accesul la informaţiile de interes public în România:

În primii ani ai tranziţiei, accesul la informaţie a fost prezent indirect, ca un subiect
subordonat unor preocupări precum accesul la dosarele Securităţii şi înfiinţarea unor mijloace
independente de informare în masă, cu un accent deosebit pus pe existenţa unei televiziuni
independente.
Fără a fi formulată explicit, exigenţa accesului la informaţie a rămas în primii doi ani ai
tranziţiei (1990-1991) în umbra intenselor confruntări ce vizau îndepărtarea spectrului poliţiei
politice şi exercitarea dreptului la liberă exprimare.
În acest context marcat de neclaritate, noua Constituţie din 1991 aducea, prin articolul 31, o
formulare surprinzător de liberală a dreptului de acces la informaţie: “Dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (…) Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal”. Totuşi, din dezbaterile Adunării Constituante nu
putem reţine nici un argument semnificativ legat de adoptarea acestui articol, acesta fiind mai
curând indiciul unui import constituţional într-o arie considerată secundară, decât semnul unui
consens generalizat asupra importanţei transparenţei instituţiilor publice.
În anii următori, legislativul avea să fie mai preocupat de legiferarea secretului decât de
concretizarea dreptului constituţional de acces la informaţia de interes public. În 1993, patru
senatori ai coaliţiei majoritare iniţiau un proiect de lege privind protejarea secretului de stat, care
urma să înlocuiască vechea lege 23/1971. În pofida reacţiei extrem de critice a organizaţiilor de
apărare a drepturilor omului, acest proiect de lege primea avizul favorabil al Comisiei Juridice şi era
transmis Comisiei pentru Apărare a Senatului. În raportul său anual din 1993, Asociaţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) avea să
caracterizeze acest proiect de lege drept “cea mai gravă ameninţare la adresa drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului de după căderea regimului comunist55”.
Schimbarea de atitudine a clasei politice avea să se producă abia în anul 2000, când
deputatul Eugen Vasiliu va iniţia şi va promova prin intermediul presei un proiect de lege privind
accesul la informaţia de interes public. Deşi criticat în mod justificat de analişti ai politicilor
55
APADOR-CH, Raport Anual, 1993
42
publice56, proiectul Vasiliu (asumat după alegerile din 2000 de deputata Mona Muscă), a marcat în
premieră un angajament politic public 57 şi explicit faţă de principiul conform căruia accesul la
informaţie trebuie să devină regula.
Anul 2001 a marcat, într-o succesiune rapidă de evenimente, joncţiunea dintre agenda
grupurilor independente de analiză şi acţiune civică şi cea a unei părţi a clasei politice. Ambele
Camere ale Parlamentului au adoptat un proiect de lege privind liberul acces la informaţiile publice
care sintetizează compromisul între proiectul guvernamental, iniţiat de Ministrul Informaţiilor
Publice, Vasile Dâncu, şi vechiul proiect liberal, încorporând în acelaşi timp observaţiile
organizaţiilor neguvernamentale şi ale reprezentanţilor presei. Legea a fost promulgată şi a intrat în
vigoare în luna octombrie a aceluiaşi an.
Instrumente legislative ale liberului acces la informaţia de interes public
A. Constituţia:
Izvorul primar în această materie este chiar textul constituţional, care dispune în Capitotul II –
Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 31 cu privire la dreptul la informaţie:
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă
a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor
sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi
controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
În plus, Constituţia României prevede la art. 20 principiul priorităţii reglementărilor internaţionale
în materia drepturilor omului, făcând astfel posibilă aplicarea celor mai favorabile norme inclusiv în
materia liberului acces la informaţiile de interes public.
Art. 20 stipulează:
56
Ciprian Fartuşnic, Romaniţa Elena Iordache, Liberalizarea accesului la informaţie. Comentarii şi propuneri pe
marginea proiectului liberal privind liberul acces al cetăţenilor la informaţia publică, Societatea Academică din
România, 2001.
57
A mai existat un proiect de lege privind accesul la informaţie redactat de Secretariatul General al Guvernului în
legislatura 1996-2000, rămas fără urmări în plan legislativ.
43
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legea nr. 544/200158:
1) Definiţii:
- autoritate sau instituţie publică = orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau
administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă,
companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub
autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul
român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar
unic ori majoritar
- informaţie de interes public = orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile
unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul
ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei
- informaţie cu privire la datele personale = orice informaţie privind o persoană fizică identificată
sau identificabilă
- informaţii clasificate = informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională,
care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar
produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie
să fie protejate
2) Modalităţi de informare:
„Asigurarea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a accesului la informaţiile de interes public
se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al
persoanei desemnate în acest scop.”(Art. 3)
Important ! Înfiinţarea oficiilor / compartimentelor specializate în relaţiile cu publicul,

precum şi desemnarea unei persoane abilitate în acest sens, constituie o
58
Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
44
obligaţie a oricărei autorităţi / instituţii publice! Activitatea acestora este
reglementată prin regulamente interne specifice fiecărei instituţii în parte.
Prevederile legii mai statuează că instituţiile şi autoritătile publice au obligaţia de a informa
publicul cu privire la activitatea pe care o desfăşoară şi în următoarele moduri:
- afişare la sediul în care funcţionează;
- publicare în Monitorul Oficial;
- publicare în mijloacele de informare în masă;
- prin publicaţii proprii;
- prin intermediul paginii de Internet (web) proprii;
- prin asigurarea posibilităţilor de consultare la sediu.
3) Drepturile care derivă din lege:
Orice persoana are dreptul de a fi informata cu privire la activităţile si atribuţiile instituţiilor

/autorităţilor publice, adică a acelor unităţi a căror funcţionare este finanţata prin bani publici
rezultaţi din plata taxelor si impozitelor contribuabililor fata de stat. Mai mult, acest drept la
informare este asigurat si de procesul democratic prin care cetăţenii îşi aleg reprezentanţii in forurile
legislative si administrative ale tarii. Astfel se creează cadrul care permite oricărui cetăţean-
contribuabil sa se informeze si sa fie informat cu privire la interesele sale si, prin aceasta, sa
exercite un control inter-electoral cu privire la utilizarea adecvata a votului sau / contribuţiei sale
financiare.
Dreptul oricărei persoane la informaţie are trei dimensiuni:
(1) dreptul de a fi informat, din oficiu, de către instituţiile / autorităţile publice cu privire la aspecte
importante ale funcţionarii acestora;
(2) dreptul de a cere informaţii;
(3) dreptul de a fi informat de către mass media cu privire la diverse aspecte importante din sfera
publica.
Toate aceste aspecte sunt stipulate de Constituţia României iar existenta, cunoaşterea, respectarea si
conştientizarea lor constituie elemente de baza pentru asigurarea transparentei procesului de
guvernare.
Important! Prin exercitarea dreptului de acces la informaţia publica fiecare persoana poate
contribui la responsabilizarea diferiţilor decidenţi si la întărirea faptului ca
instituţiile / autorităţile publice sunt unităţi aflate in serviciul public, deci al fiecărui
cetăţean in parte.
45
Un alt aspect al exercitării dreptului la informaţia publică reglementează accesul la
informaţie al persoanelor care efectuează studii si cercetări, în interes personal sau de serviciu.
Relativ la aceasta, se pot face copii după documentele care fac obiectul cercetării, în condiţiile
suportării costului fotocopiilor de către solicitant.
In vederea asigurării şi facilitării accesului la diverse documente şi a studiului acestora, instituţiile /

autorităţile publice trebuie să amenajeze un spaţiu special destinat acestui scop şi disponibil între
anumite ore, comunicate în prealabil.
4) Tipuri de informaţii
(a) informaţii publice:
i. din oficiu
- regulamentul de funcţionare şi organizare a acesteia;
- structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul

de audienţe;
- identitatea persoanelor din conducere şi a celor responsabile cu difuzarea informaţiilor

publice;
- datele de contact (denumirea oficială, adresa, numerele de telefon, fax, email, pagina de
Internet);
- sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
- programele şi strategiile proprii;
- lista documentelor de interes public;
- lista categoriilor de documente produse şi / sau gestionate;
- modalităţile de contestare a deciziei instituţiei / autorităţii în cauză;
- un buletin informativ;
- raportul periodic de activitate.
ii. la cerere
Instituţiile şi autorităţile publice au obligaţia de a răspunde oricărei solicitări de informaţii

de interes public, fie ea scrisă sau verbală. Refuzul de a furniza o informaţie trebuie justificat si se
comunica solicitatorului in aceeaşi maniera în care a fost făcuta cererea (verbal sau scris, termenul
pentru refuzurile motivate in scris fiind de 5 zile).
46
(b) informaţii la care accesul este limitat.
Legea 544/2001, ART. 12 prevede:
Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1, următoarele informaţii:
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din
categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice
şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere principiului concurentei loiale, potrivit legii;
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează
rezultatul anchetei, se dezvaluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viata, integritatea
corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării
unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.
Situaţii în care informaţii exceptate de la accesul liber trebuie facute publice
Legea 544/2001 prevede două situaţii:

ART. 13
Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publica
nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.
ART. 14
Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public
numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. (tulburările
psihice ale unui demnitar)
Legea 182/2002 se referă la alte două situaţii:

Art.24 (5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în
scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de
interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezarii altor
interese legitime.
47
Art.24 (6) Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informaţiile, datele sau documentele referitoare la o
cercetare ştiintifică fundamentală care nu are o legatură justificată cu securitatea naţională”.
Situaţii problematice
Neînţelegerea principiilor dreptului la informaţie determină nefurnizarea unor informaţii. Mai jos
sunt prezentate câteva din motivele pentru care informaţii publice nu sunt comunicate.
Motivul 1
- unele instituţii se prevalează de faptul că nu sunt autorităţi sau instituţii publice
Legea 544/2001 art. 2, lit. a) prin autoritate sau instituţie publica se înţelege orice autoritate sau
instituţie publica, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care
îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei; (Ex. spitalele)
Motivul 2
- alte instituţii se prevalează de faptul că nu sunt finanţate din fonduri publice (ci din fonduri proprii
dar au o situaţie de monopol şi gestionează resurse ale statului). Ex. BRML, Loteria Naţională,
ADR, companiile la care statul sau o autoritate a administraţiei publice este acţionar, companii sau
societăţi naţionale.
Motivul 3
- unele instituţii secretizează excesiv, inclusiv informaţii de interes public (Ex. Ministerul
Administraţiei şi internelor)
Motivul 4
- alte instituţii solicită costuri exagerate de copiere
Accesul la informaţiile de interes public este gratuit. Nu trebuie să plăteşti pentru serviciile
de căutare şi identificare a informaţiei solicitate dar, în cazul în care soliciţi copii după documente
oficiale, trebuie să suporţi contravaloarea serviciilor de copiere.
Legea 544/2001, ART. 9
(1) În cazul în care solicitarea de informaţii implica realizarea de copii de pe documentele
deţinute de autoritatea sau instituţia publica, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant,
în condiţiile legii.
Motivul 5
- informaţia solicitată aduce atingere principiului concurenţei loiale (ex. contractele de achiziţii
publice)
5) Conţinutul unei cereri de informaţii
Informatiile pot fi solicitate verbal sau in scris, de la orice institutie / autoritate publica si de
catre orice persoana.
a) Pentru informatiile solicitate verbal, direct sau prin telefon, exista cateva conditii formale
ce trebuie indeplinite:
48
 cererea trebuie facuta in cadrul programului de lucru al biroului de relatii cu publicul si
trebuie adresata functionarilor care raspund de acest domeniu; in cazul in care nu
cunoasteti aceste date este bine sa le aflati in prealabil;
 cererea de informatie trebuie sa fie formulata clar si precis.
b) Pentru informatiile solicitate in scris (cerere, fax, email) trebuie, de asemenea, indeplinite
o serie de conditii formale. Acestea difera in functie de modul in care este facuta solicitarea.
Cererea Faxul E-mailul
 numele institutiei /  numele institutiei /  titlu (de ex.: „cerere de
autoritatii publice careia se autoritatii publice si informatie”,
adreseaza cererea; departamentul / persoana „Departamentului de relatii
solicitata, careia se adreseaza cererea; cu publicul”,

 informatia
formulata clar si precis;  informatia solicitata,  „in atentia doamnei /
domnului X”, in functie de
 numele, prenumele si formulata clar si precis;
semnatura solicitantului;  numele, prenumele si coordonatele cunoscute ale
reprezentantului institutiei
 data la care a fost depusa semnatura solicitantului;
/autoritatii publice vizate);
cererea;  data la care a fost trimis
 informatia solicitata,
 adresa la care se solicita faxul;
formulata clar si precis;
primirea raspunsului.  numarul de la care a fost
 numele si prenumele
 - modalitatea preferata de trimis faxul;
solicitatorului (semnatura
raspuns (scrisoare, fax etc.) si  - modalitatea preferata de
electronica);
datele necesare pentru aceasta raspuns (scrisoare, fax etc.) si
(adresa postala, numar de datele necesare pentru aceasta  - modalitatea preferata de
raspuns (scrisoare, fax etc.) si
fax). (adresa postala, numar de
datele necesare pentru aceasta
fax).
(adresa postala, numar de
fax).
6) Conţinutul răspunsului la o cerere de informaţii:

a) Daca solicitarea de informatii se face verbal, functionarii din cadrul compartimentelor de
informare si relatii publice au obligatia de a preciza conditiile de acces la informatiile cerute si
detinute de institutia / autoritatea publica in cauza; in unele situatii este nevoie de documente
aditionale (adeverinte, delegari, etc.). De cele mai multe ori, informatiile solicitate se pot furniza pe
loc. In cazul in care acestea nu sunt disponibile la momentul respectiv, persoana este rugata sa
completeze o cerere scrisa.
49
Informaţiile de interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor
fi comunicate, de regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore.
b) In cazul solicitarilor formulate in scris, institutiile/ autoritatile publice au obligatia de a
raspunde, tot in scris, intr-un interval de timp cuprins intre 10 si 30 de zile, in functie de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrarilor documentare si urgenta solicitarii. În cazul în care durata necesară
pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat
solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în
termen de 10 zile. Acelaşi interval de raspuns este valabil şi pentru informatiile solicitate prin fax
sau e-mail. Cu toate acestea. în cazul comunicarii prin e-mail, intervalul de raspuns general acceptat
este de 2-7 zile.
Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se motivează şi se comunică în termen de 5 zile
de la primirea petiţiilor.
7) Acţiuni în cazul refuzului furnizării de informaţii:
a) Pentru cazurile in care un functionar al unei institutii/ autoritati publice refuza, tacit sau
explicit, sa furnizeze informatia care i-a fost solicitata (fara a avea un temei legal pentru aceast
refuz), legea accesului la informatie prevede o serie de sanctiuni. Persoana careia i se neaga in mod
nejustificat dreptul de acces la informatia de inters public are la dispozitie mai multe posibiltati de
reactie.
i. Astfel, prima modalitate de reactie este depunerea unei plângeri administrative la
conducatorul institutiei / autoritatii respective, in termen de cel mult 30 de zile de la luarea la
cunostinta a refuzului.
De cele mai multe ori, refuzul de a furniza o informatie raspunde unei solicitari verbale si nu
se face in scris. Daca exista documente care sa dovedeasca refuzul, o copie a acestora se anexeaza
reclamatiei. Reclamatia trebuie urmata de o cercetare administrativa, pentru a se stabili daca este
intemeiata sau nu. Daca se considera ca reclamantul are dreptate, acesta va primi in termen de 15
zile un raspuns ce va contine informatia solicitata si mentionarea sanctiunilor aplicate functionarului
reclamat.
ii. O alta modalitate de reactie, specifica situatiilor in care o persoana se considera vatamata
in drepturile sale recunoscute legal, este inaintarea unei plangeri in instanta. Aceasta se poate
depune numai după expirarea unui termen de răspuns de 30 de zile de la depunerea plângerii
administrative. În acest termen de 30 de zile trebuie ca instituţia căreia i s-a adresat plângerea
administrativă să nu fi răspuns la aceasta sau petentul să considere că răspunsul primit este
neîntemeiat. Instanta poate dispune furnizarea informatiilor de interes public solicitate si plata unor
daune morale si / sau partimoniale (in functie de informatia solicitata, de importanta acesteia pentru
50
petent, de consecintele care au rezultat din refuzul sanctionat pentru circumstantele de viata ale
persoanei in cauza.)
Hotararea tribunalului poate fi contestata prin recurs la Curtea de Apel, a carei decizie va fi
definitiva si irevocabila. Ambele proceduri se vor judeca in instante in procedura de urgenta.
Actiunile in justitie pentru apararea dreptului de acces la informatie sunt scutite de taxa de timbru.
iii. O a treia modalitate de reactie a cetateanului caruia i se refuza accesul la informatii de
interes public consta in sesizarea institutiei Avocatul Poporului, care are ca obiect de activitate
tocmai cazurile de incalcare a unor drepturi si libertati de catre institutiile administratiei publice.
Sesizarea adresata Avocatului Poporului trebuie semnata de petitionar si va cuprinde urmatoarele:
 numele si prenumele petitionarului;
 domiciliul, inclusiv adresa exacta unde poate fi gasit;
 prezentarea succinta si clara a drepturilor sau libertatilor incalcate;
 autoritatea administrativa sau functionarul public in cauza;
 descrierea faptelor invocate, prin care i s-au incalcat drepturile;
 dovada intarzierii sau refuzului autoritatii administrative de a solutiona legal cererea, in
termenul prevazut;
 mentiunea obligatorie daca cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instante
judecatoresti sau daca a format obiectul unei judecati;
 autoritatile publice care au fost sesizate anterior
 orice alte acte care pot sustine cererea.
b) În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate,
orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat
informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost
clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Din
coroborarea tezei a doua a acestui articol cu cele ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, rezultă că va fi aplicabilă în această situaţie aceeaşi procedură cu cea descrisă anterior.
Modificări legislative:
În anul 2006 s-au adus două modificări legislative importante în privinţa Legii nr. 544/2001.
Astfel, a fost lărgită sfera de aplicare a legii, ea adresându-se în acest moment nu doar instituţiilor şi
autorităţilor publice care utilizează sau administrează resurse financiare publice şi regiilor autonome,
ci şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale aflate sub autoritatea unei autorităţi publice
centrale ori locale şi la care statul român sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori
majoritar. Această lărgire a destinatarilor legii vine în sprijinul asigurării transparenţei activităţii
51
tuturor acelor entităţi care reprezintă interesul public, fiind totodată un instrument important pentru
prevenirea faptelor de neintegritate şi corupţie.
De asemenea, aceeaşi Lege nr. 371/2006 modifică şi art. 12, alin. (1), lit c, care statuează
că vor fi exceptate de la liberul acces un doar acele informaţii privind activităţile comerciale sau
financiare care ar putea aduce atingere principiului concurenţei loiale, dar şi cele care pot
impieta asupra dreptului de proprietate intelectuală sau industrială.
Alături de aceste modificări, Legea nr. 380/2006, vine să expliciteze sfera de aplicare a
dispoziţiilor privind accesul la informaţii, statuând în mod expres că orice autoritate contractantă are
obligaţia de a pune la dispoziţia persoanei interesate contractele de achiziţii publice. Această măsură
legislativă vine ca urmare a unei îndelungate practici a administraţiei publice, potrivit căreia
contractele de achiziţii publice erau însoţite de clauze de secretizare a acestora. Adoptarea acestui
text trebuie coroborată şi cu noile reglementări în materia controlului procesului de atribuire a
contractelor de achiziţii publice.
Evaluarea cadrului legislativ în vigoare, privind asigurarea liberului acces la informaţii de

interes public:
Pentru evaluarea cadrului legislative se va folosi un set de criterii şi standarde larg acceptate pe plan
internaţional, elaborate de organizaţia neguvernamentală Article 19 în lucrarea The Public’s Right
to Know: Principles on Freedom of Information Legislation. În lucrarea menţionată, organizaţia
Article 19 defineşte următoarele principii care ar trebui să stea la baza reglementării accesului la
informaţie:
1. principiul accesului maxim la informaţie - orice informaţie deţinută de o instituţie publică
trebuie să fie accesibilă publicului iar excepţiile trebuie precis definite.
2. obligaţia publicării informaţiei - instituţiile publice nu trebuie doar să facă accesibile
informaţiile la cerere, ci şi să dea publicităţii documente de interes public, în limita capacităţii şi
resurselor de care dispun.
3. promovarea transparenţei administrative - guvernul şi instituţiile publice trebuie să încurajeze
o cultură civică şi instituţională a transparenţei şi să asigure resursele necesare pentru promovarea
publică a următoarelor obiective:
 campanii de informare publică privind dreptul de acces la informaţie
 programe de educaţie publică privind exercitarea acestui drept
 diminuarea culturii secretului în instituţiile publice prin programe de instruire a
funcţionarilor pentru aplicarea legislaţiei privind accesul la informaţie
4. definirea limitativă a excepţiilor – informaţiile exceptate de la accesul liber trebuie să fie strict
definite de la caz la caz, iar refuzul de a permite accesul la informaţie trebuie să satisfacă un test cu
trei dimensiuni:
52
 informaţia respectivă este legată de un scop legitim menţionat prin lege
 accesul la informaţia respectivă periclitează protejarea acelui scop
 periclitarea acelui scop este mai importantă decât interesul public de a avea acces
la informaţia respectivă
5. introducerea unor proceduri de facilitare a accesului la informaţie – solicitările de acces la
informaţie trebuie procesate rapid, de compartimente specializate şi existenţa sancţiunilor şi a
posibilităţilor de apel împotriva refuzării accesului trebuie asigurată.
6. nivelul rezonabil al costurilor accesului la informaţie – accesul la informaţie nu trebuie
descurajat printr-un nivel excesiv al taxelor percepute solicitanţilor.
7. caracterul public al şedinţelor instituţiilor publice – şedinţele instituţiilor publice trebuie
anunţate în prealabil şi să fie deschise publicului, excepţiile de la această regulă trebuie să fie
definite precis şi limitativ.
8. prioritatea accesului la informaţie – legea privind accesul la informaţie trebuie să stipuleze că
orice alt act normativ va fi interpretat în conformitate cu prevederile sale şi să prevină riscul ca
regimul excepţiilor să fie extins în mod arbitrar prin alte reglamentări.
9. protecţia avertizorilor de integritate –persoanele care reclamă ori sesizează, cu bună credinţă,
încălcări ale legii nu pot fi sancţionate, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile sau mai severe
pentru alte abateri disciplinare., chiar dacă în acest fel dau publicităţii informaţii exceptate de la
accesul public.
Criteriu de Textul normative care satisface acest criteriu
evaluare
1. Principiul  Art. 31 din Constituţie: (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice
accesului informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
maxim la  Art. 1 din Legea nr. 544: Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice
informaţie informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul
dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile
publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale
ratificate de Parlamentul României.
 Art. 2 din Norma metodologică: a) principiul transparenţei - autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră
deschisă faţă de public, în care accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de
interes public să constituie regula, iar limitarea accesului la informaţie să
53
constituie excepţia, în condiţiile legii.
 Art. 2 din Legea 18259: (1) Dreptul de a avea acces la informaţiile de interes
public este garantat prin lege
 Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi
interpretată în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al
ignorării Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor
şi a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi
şi răspândi informaţii.
2. Obligaţia  Art. 5 din legea nr. 544: (2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
publicării publice şi să actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde informaţiile
informaţiei prevăzute la alin. (1).
(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport
periodic de activitate, cel puţin anual, care va fi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea a II-a.
(4) Accesul la informaţiie prevăzute la alin. (1) se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în
Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în
publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie;
b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii special
destinate acestui scop
 Art. 10 din Norma metodologică: (2) Autorităţile şi instituţiile publice au
obligaţia de a publica şi de a actualiza anual un buletin informativ care va
cuprinde informaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.
(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport
periodic de activitate, cel puţin anual, care se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a. Raportul de activitate va fi elaborat în conformitate cu
prevederile anexei nr. 6 la prezentele norme metodologice.
 Art. 11 din Norma metodologică: (1) Accesul la informaţiile de interes public
comunicate din oficiu se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin publicare în
Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în
publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie;
b) consultare la sediul autorităţii sau instituţiei publice, în punctele de informare-
documentare, în spaţii special destinate acestui scop.
59
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din
12/04/2002, cu modificările şi completările ulterioare
54
(2) Afişarea la sediul autorităţii sau instituţiei publice este, în cazul tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a
informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.
3.  Art. 10 din Norma metodologică: (1) Informaţiile de interes public care se
Promovarea comunică din oficiu, conform legii, vor fi prezentate într-o formă accesibilă şi
transparenţei concisă care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea sau
administrative instituţia publică.
 Art. 14 din Norma metodologică: (1) Pentru a facilita redactarea solicitării şi a
reclamaţiei administrative autorităţile şi instituţiile publice vor pune gratuit la
dispoziţie persoanei interesate formulare-tip.
4. Definirea  Art. 12 din Legea 544: (1) enumeră limitativ categoriile de informaţii care sunt
limitativă a exceptate de la accesul liber.
excepţiilor  Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi
5.  Art. 4 din Legea 544 prevede obligaţia instituţiilor publice de a organiza
Introducerea compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna
unor persoane cu aceste atribuţii.
proceduri de  Art. 7 din Legea 544: stabileşte termene precise de răspuns la solicitările de
facilitare a informaţii.
accesului la  Art. 21 din Legea 544: prevede aplicarea unor sancţiuni disciplinare împotriva
informaţie funcţionarilor care refuză în mod nejustificat accesul la informaţii.
 Art. 22 din Legea 544: prevede recursul la justiţie pentru contestarea unei
decizii de refuz al accesului la informaţie.
 Art. 3 din Norma metodologică: (1) Pentru organizarea şi asigurarea accesului
liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente
specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii
în acest domeniu.
(2) Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate,
în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri,
servicii, direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune
coordonarea acestora de către o altă persoană din conducerea autorităţii sau
55
instituţiei publice respective.
(3) Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi
relaţii publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme
metodologice, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a
instituţiei publice respective.
 Art. 10 din Norma metodologică: (1) Informaţiile de interes public care se
comunică din oficiu, conform legii, vor fi prezentate într-o formă accesibilă şi
concisă care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea sau
instituţia publică.
6. Nivelul  Art. 9 din Legea 544: prevede că solicitantul va suporta costul serviciilor de
rezonabil al copiere, dacă solicitarea de informaţii implică realizarea de copii ale unor
costurilor documente.
accesului la  Art. 18 din Norma metodologică: (1) Accesul la informaţiile de interes public
informaţie este gratuit.
(2) Costul serviciilor de copiere va fi suportat de solicitant, în condiţiile legii.
7. Caracterul  Art. 2 din Legea 52 60 : Principiile care stau la baza prezentei legi sunt
public al următoarele:
şedinţelor a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de
instituţiilor interes public care urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei
publice publice centrale şi locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;
b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa
autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în
procesul de elaborare a proiectelor de acte normative, cu respectarea
următoarelor reguli:
1. şedinţele autorităţilor şi instituţiilor publice care fac obiectul prezentei legi
sunt publice, în condiţiile legii;
2. dezbaterile vor fi consemnate şi făcute publice;
3. minutele acestor şedinţe vor fi înregistrate, arhivate şi făcute publice, în
condiţiile legii.
 Art. 42 din Legea 21561 - (1) Şedinţele consiliului local sunt publice.
 Art 98 din Legea 215 - Dispoziţiile art. 42-46, 48-52 şi ale art. 54 se aplică în
60
Legea nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 70 din 03/02/2003
61
Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din
20/02/2007
56
mod corespunzător şi în cazul consiliilor judeţene.
8. Prioritatea  Art. 25 din Legea 544: Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
accesului la orice prevederi contrare.
informaţie  Art. 3 din Legea 182: Nici o prevedere a prezentei legi nu va putea fi
9. Protecţia  Art. 13 din Legea 544: Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea
avertizorilor legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria
de integritate informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.
 Art. 24 din legea 182: (5) Se interzice clasificarea ca secrete de stat a
informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii,
erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public,
restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării
altor interese legitime.
 Art 1 din Legea 571 62 : Prezenta lege reglementează unele măsuri privind
protecţia persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul
autorităţilor publice, instituţiilor publice şi al altor unităţi, săvârşite de către
persoane cu funcţii de conducere sau de execuţie din autorităţile, instituţiile
publice şi din celelalte unităţi bugetare prevăzute la art. 2.
62
Legea nr. 571/2004, privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1214 din 17/12/2004
57
Cap III. Avertizarea în interes public
III.1 Abordarea la nivel internaţional:

A. Reglementări comunitare:
Funcţionarul63 care, în exerciţiul funcţiei sale, are cunoştinţă de fapte care pot prezuma o
activitate ilegală, mai ales o fraudă sau corupţie prejudiciabile pentru interesele CE, sau o conduită
care poate constitui o gravă încălcare a obligaţiilor funcţionarilor Comunităţilor, este obligat să
informeze imediat şeful ierarhic sau conducătorul instituţiei, ori chiar pe secretarul general sau o
persoană cu rang echivalent sau direct OLAF. Funcţionarul care a comunicat această informaţie nu
va suferi nici un prejudiciu din partea instituţiei din partea instituţiei, dacă a fost de bună-credinţă.
Avertizorii64 sunt angajaţi ai companiilor „corupte” care sesizează autorităţile cu privire la
practicile corupte la care participă entitatea din care aceştia fac parte. Aceştia sunt adesea lipsiţi de
mijloace de protecţie legale şi pot fi sancţionaţi pentru aceste fapte. Statele membre ar trebui să
amendeze legislaţia naţională pentru a oferi protecţie adecvată avertizorilor.
Având65 în vedere că nu se poate realiza o statistică reală asupra cazurilor de corupţie ca
urmare a unui „pact al tăcerii” între mituitor şi mituit, singura soluţie este convingerea martorilor să
semnaleze faptele de corupţie. Acest lucru nu se poate realiza decât prin asigurarea unei protecţii
efective a avertizorilor împotriva consecinţelor negative care pot rezulta în urma sesizărilor.
B. Abordarea Consiliului Europei:
Funcţionarul public care apreciază că i se cere îndeplinirea unui act ilegal, incorect, neetic,
care presupune proasta administrare sau este contrar codului de conduită trebuie să sesizeze această
situaţie.
Sesizarea trebuie făcută şi în situaţia în care e martor al unor încălcări ale acestui cod, dacă
există evidenţe, presupuneri sau suspiciuni cu privire la activitatea infracţională referitoare la
serviciul public.
Administraţia publică trebuie să asigure protecţia funcţionarului public care face astfel de
sesizări cu bună-credinţă, în sensul de a nu-i fi cauzat nici un prejudiciu.
III.2 Abordarea în România:

A. Legea nr. 571/2004
Legea avertizorilor completează in mod firesc, sistemul reglementarilor din domeniu, alături
de Legea Nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, extinzând prevederile si in afara cadrului
judiciar si adaptând protecţia la specificul administraţiei publice.
63
Statutul funcţionarilor europeni
64
COM (97) 192 final
65
COM (2003) 317 final, Bruxeles, 28 mai 2003
58
Legea vine să aducă elemente de noutate pentru apărarea integrităţii publice:
a) Aplicabilitatea legii tuturor autoritatilor si instituţiilor publice, precum si regiilor si
societatilor naţionale cu capital de stat;
b) Incurajarea apararii interesului public;
c) Principiul nesanctionarii abuzive;
d) Principiul bunei administrari;
e) Principiul potrivit căruia sesizarea privind încălcarea legii se poate face către una sau mai
multe entitati publice sau private, in funcţie de aprecierea avertizorului de integritate;
f) Principiul bunei-credinţe potrivit căruia in sesizarea făcuta avertizorul de integritate este
dator sa acţioneze cu buna-credinţa; tot in conformitate cu acest principiu, acesta este
dator sa dovedească numai buna sa credinţa, dovada existentei sau inexistentei incalcarii
ramânand in sarcina celui care sesizează comisia de disciplina vizând judecarea unui act de
avertizare.
g) Publicitatea sedintelor comisiei de disciplina vizând cercetarea avertizorului de integritate
pentru abuzarea dreptului la avertizare.
Legea privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi bugetare, care semnalează încălcări ale legii urmăreşte încurajarea unei atitudini civice a
angajaţilor din sectorul public, de avertizare asupra ilegalităţilor săvârşite în cadrul instituţiilor şi
autorităţilor publice.
Conceptul se fundamentează pe raţionamentul că ilegalităţile sunt cel mai bine cunoscute de către
cei care lucrează în cadrul entităţilor publice şi că acei angajaţi care le dezvăluie trebuie protejaţi
adecvat împotriva oricăror acte de represalii. În plus, legea avertizorilor vine să înlăture regula
tacită a rezolvării interne a oricăror probleme sau nereguli.
Legea defineşte avertizarea în interes public ca fiind:
“sesizarea făcută cu bună-credinţă cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a
legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii,
economicităţii şi transparenţei”66,
Avertizorul se poate adresa unui palier larg de autorităţi, atât publice cât şi private:
 şefului ierarhic al persoanei care a încălcat prevederile legale,
 conducătorului autorităţii publice, instituţiei publice sau al unităţii bugetare din care
face parte persoana care a încălcat prevederile legale,
 comisiilor de disciplină sau altor organisme similare din cadrul autorităţii publice,
 organelor judiciare,
66
Legea 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care
semnalează încălcări ale legii, art.3, (a)
59
 organelor însărcinate cu constatarea şi cercetarea conflictelor de interese şi a
incompatibilităţilor,
 comisiilor parlamentare,
 mass-media,
 organizaţiilor profesionale, sindicale sau patronale,
 precum şi organizaţiilor neguvernamentale.67
Posibilităţile multiple de sesizare au rolul de a încuraja avertizorul să facă publice orice
nereguli, având convingerea că ele vor avea o finalitate şi că el va fi protejat corespunzător, inclusiv
prin mediatizarea subiectului şi prin apelul la societatea civilă.
Legea instituie modalităţi de protecţie a avertizorilor împotriva represaliilor directe ori
indirecte. Avertizorul beneficiază de prezumţia bunei-credinţe 68 faţă de veridicitatea celor sesizate.
Acest lucru implică faptul că sarcina probei revine nu celui care face sesizarea, ci persoanei
împotriva căreia a fost făcută aceasta, lucru care facilitează soluţionarea cauzei. De asemenea,
avertizorul poate solicita prezenţa mass-media, a reprezentanţilor sindicali sau profesionali în cadrul
comisiilor care se pronunţă asupra sesizărilor de încălcări ale legii. Aceste prevederi, care derogă de
la Codurile de conduită sau alte acte normative contrare, asigură un mecanism eficient de semnalare
şi probare inclusiv a actelor de corupţie şi abuz săvârşite de către demnitari, funcţionari şi angajaţi
ai instituţiilor şi autorităţilor publice. Ele au şi un caracter preventiv prin înlăturarea regulii tăcerii
din cadrul instituţiilor publice, prin incriminarea şi sancţionarea adecvată corect, ca infracţiuni de
corupţie.
Faptele care pot constitui subiectul unei evertizari de integritat:
a) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în
legătură directă cu infracţiunile de corupţie, infracţiunile de fals şi infracţiunile de serviciu sau în
legătură cu serviciul;
b) infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
c) practici sau tratamente preferenţiale ori discriminatorii în exercitarea atribuţiilor
d) încălcarea prevederilor privind incompatibilităţile şi conflictele de interese;
e) Alte situaţii clar definite de lege
• folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane;
• partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu excepţia persoanelor
alese sau numite politic;
• încălcări ale legii în privinţa accesului la informaţii şi a transparenţei decizionale;
67
semnalează încălcări ale legii, art.6
68
semnalează încălcări ale legii, art 4, lit h
60
• încălcarea prevederilor legale privind achiziţiile publice şi finanţările
nerambursabile;
• incompetenţă sau neglijenţă în serviciu;
• evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare,
retrogradare şi eliberare din funcţie;
• încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu
nerespectarea legii;
• emiterea de acte administrative sau de altă natură care servesc interese de grup sau
clientelare;
• administrarea defectuoasă sau frauduloasă a patrimoniului public şi privat al
autorităţilor publice, instituţiilor publice
f) încălcarea altor dispoziţii legale, care impun respectarea principiului bunei administrări
şi cel al ocrotirii interesului public.
B. Jurisdicţii disciplinare
Comisia de disciplina poate fi sesizata de orice persoana care se considera vatamata prin fapta unui
functionar public. Sesizarea comisiei se depune la registratura autoritatii sau institutiei publice in
cadrul careia functionarul public isi desfasoara activitatea, respectiv la registratura autoritatii ori
institutiei publice la nivelul careia este constituita comisia de disciplina competenta potrivit
prezentei hotarari. Sesizarea se transmite secretarului comisiei de disciplina in termen de maximum
3 zile lucratoare şi se inregistreaza de secretarul comisiei de disciplina si se inainteaza presedintelui
comisiei de disciplina in termen de maximum 3 zile lucratoare de la data inregistrarii. Presedintele
comisiei de disciplina va fixa cu celeritate termenul primei sedinte a comisiei de disciplina si va
dispune, prin adresa, convocarea membrilor. 69
Pentru a asigura protecţia persoanei care face sesizarea, reglementările în vigoare prevăd
obligaţia comisiei de disciplină de a păstra confidenţialitatea numelui şi a adresei acestuia până la
data începerii cercetării faptei funcţionarului public, atunci când apreciază că funcţionarul ar putea
influenţa sau exercita presiuni asupra semnatarului sesizării.
Activitatea comisiei de disciplinară are la bază următoarele principii:70

a) prezumtia de nevinovatie, conform caruia functionarul public este considerat nevinovat pentru
fapta sesizata ca abatere disciplinara comisiei de disciplina atat timp cat vinovatia sa nu a fost
dovedita;
69
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor de disciplina
70
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor, art. 19, alin 1
61
b) garantarea dreptului la aparare, conform caruia functionarul public are dreptul de a fi audiat,
de a prezenta dovezi in apararea sa si de a fi asistat sau reprezentat pe parcursul procedurii de
cercetare administrativa;
c) contradictorialitatea, conform caruia comisia de disciplina are obligatia de a asigura
persoanelor aflate pe pozitii divergente posibilitatea de a se exprima cu privire la orice act sau fapt
care are legatura cu abaterea disciplinara pentru care a fost sesizata comisia de disciplina;
d) proportionalitatea, conform caruia trebuie respectat un raport corect intre gravitatea abaterii
disciplinare, circumstantele savarsirii acesteia si sanctiunea disciplinara propusa sa fie aplicata;
e) legalitatea sanctiunii, conform caruia comisia de disciplina nu poate propune decat sanctiunile
disciplinare prevazute de lege;
f) unicitatea sanctiunii, conform caruia pentru o abatere disciplinara nu se poate aplica decat o
singura sanctiune disciplinara;
g) celeritatea procedurii, conform caruia comisia de disciplina are obligatia de a proceda fara
intarziere la solutionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate si a
procedurilor prevazute de lege si de prezenta hotarare;
h) obligativitatea opiniei, conform caruia fiecare membru al comisiei de disciplina are obligatia de
a se pronunta pentru fiecare sesizare aflata pe rolul comisiei de disciplina.
Comisia de disciplina indeplineste urmatoarele atributii functionale:71

a) efectueaza procedura de cercetare administrativa a faptei sesizate ca abatere disciplinara;
b) propune sanctiunea disciplinara aplicabila sau, dupa caz, propune clasarea sesizarii in conditiile
prezentei hotarari, cu votul majoritatii membrilor comisiei;
c) propune mentinerea sau anularea sanctiunii disciplinare prevazute la art. 77 alin. (3) lit. a) din
Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, in cazul in care aceasta a
fost contestata la conducatorul autoritatii sau institutiei publice.
Contestatia cu privire la sanctiunea disciplinara aplicata potrivit art. 77 alin. (3) lit. a) din Legea nr.
188/1999, republicata, se depune in termen de 5 zile lucratoare de la data comunicarii actului
administrativ prin care aceasta a fost aplicata.
Aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia în care este cercetat disciplinar un avertizor, ca
urmare a unui act de avertizare. La cererea acestuia, comisiile de disciplină sau alte organisme
similare din cadrul entităţilor au obligaţia de a invita presa şi un reprezentant al sindicatului sau al
asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice,
instituţiei publice sau a unităţii bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub
sancţiunea nulităţii raportului şi a sancţiunii disciplinare aplicate72.
71
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor de disciplina, art. 23, alin 1
72
Legea nr. 571/2004, Art. 7, alin. 1, lit. b
62
Dacă avertizorul nu face o cerere în acest sens, preşedintele comisiei poate solicita ca şedinţa să nu
fie publică pentru motive temeinic justificate.
In termen de 5 zile lucratoare de la data finalizarii procedurii cercetarii administrative
potrivit art. 48 alin. (1) lit. a), comisia de disciplina intocmeste un raport cu privire la sesizarea in
cauza, care trebuie sa contina urmatoarele elemente73:
a) numarul si data de inregistrare ale sesizarii;
b) numele complet si functia detinuta de functionarul public a carui fapta a fost sesizata ca abatere
disciplinara, precum si compartimentul in care acesta isi desfasoara activitatea;
c) numele complet si domiciliul persoanei care a formulat sesizarea sau, dupa caz, locul de munca
si functia detinuta de aceasta;
d) prezentarea pe scurt a faptei sesizate si a circumstantelor in care a fost savarsita;
e) probele administrate;
f) propunerea privind sanctiunea disciplinara aplicabila sau, dupa caz, propunerea de clasare a
sesizarii;
g) motivarea propunerii;
h) numele complet si semnaturile presedintelui si ale celorlalti membri ai comisiei de disciplina,
precum si ale secretarului acesteia;
i) data intocmirii raportului.
Raportul comisiei de disciplina se aduce la cunostinta persoanei care are competenta
legala de aplicare a sanctiunii disciplinare, persoanei care a formulat sesizarea si functionarului
public a carui fapta a fost sesizata. .
Comisia de disciplina poate sa propuna, in urma dezbaterii cazului:
a) aplicarea uneia dintre sanctiunile disciplinare prevazute la art. 77 alin. (3) lit. a)-e) din Legea nr.
188/1999, republicata, in cazul in care s-a dovedit savarsirea unei abateri disciplinare. Clasarea
sesizarii, atunci cand nu se confirma savarsirea unei abateri disciplinare.
La individualizarea sanctiunii disciplinare aplicabile functionarului public comisia de
disciplina tine seama de74:
a) cauzele care au determinat savarsirea abaterii disciplinare;
b) imprejurarile in care aceasta a fost savarsita;
c) gradul de vinovatie;
d) gravitatea si consecintele abaterii disciplinare;
e) conduita functionarului public;
f) existenta unor antecedente disciplinare ale functionarului public, care nu au fost radiate in
conditiile prevazute de lege.
73
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor de disciplina, art. 49, alin2, alin.2 şi
alin.3
74
HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare si functionare a comisiilor de disciplina, art. 47, alin 1 şi alin 2
63
Legea nr. 571/2004 prevede că în litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de
serviciu, instanţa poate dispune anularea sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate unui
avertizor, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu
bună-credinţă.
Instanţa verifică proporţionalitatea sancţiunii aplicate avertizorului pentru o abatere
disciplinară, prin compararea cu practica sancţionării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiaşi
autorităţi publice, instituţii publice sau unităţi bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancţionării
ulterioare şi indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege.
În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta săvârşită de funcţionarul public
poate fi considerată infracţiune, propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, în cadrul
căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, sesizarea organelor de cercetare penală. Conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice va sesiza de îndată organele de cercetare penală.
Cap. IV: Codul de etică al funcţionarilor publici
Funcţionarii publici ca o categorie profesională specială, care interacţionează cu oamenii

având un puternic impact în mediul social de circumscriere, beneficiază de un cod de conduită
propiu. Ca şi în cazul medicilor, phihologilor şi consilierilor sociali, magistraţilor şi avocaţilor,
funcţionarilor publici le sunt aplicabile un set de norme care exced cadrul legal ce reglementează
drepturile, obligaţiile şi atribuţiile profesionale. Aceste norme etice sunt deasemenea specifice,
anumitor categorii de subiecţi de drept, în rândul normelor de conduită socială şi fac un corp legal
separat Codul Etic al profesiei.
Secţiunea I: Valorile şi principiile codurilor etice
Obiectul eticii este reprezentat de bine şi rău, dacă admitem maniheismul primordial, între
ce este moral şi imoral, in comportament şi atitudine. Suntem adesea obişnuiţi să facem afirmaţii de
genul "X este un om bun" sau "cetăţeanul Y este un ticălos" sau să ne punem întrebări "Ce ar trebui
să fac eu?" ori "este greşit să procedez astfel?".
Domeniul eticii poate fi denumit întradevăr ca întregul adevăr despre ceea ce este în acelaşi
timp comun tuturor acestor judecăţi şi specific fiecăruia în parte. 75 Putem astfel observa că etica
operează cu valori sociale unanim recunoscute iar Codurile de etică cu valori ce se circumscriu unor
anumite categorii şi segmente socio-profesionale. Astfel norma socială de conduită edictată şi
înzestrată cu puterea coercitivă a legii devine normă a legii76 (lato sensu) etice.
Principiile etice ce guvernează activitatea funcţionarilor publici sunt relevate de caracterul
activităţii pe care acestă categorie socioprofesională îl desfăşoară, realizarea serviciului public şi
75
G:E. Moore, Principiile etce, Ed. DU Style, Bucureşti 1997
76
Nicolae Popa Teoria dreptului şi statului , ed. Juridica 1995
64
punerea în slujba intereselor cetăţenilor ca principali beneficiari ai activităţii administraţiei.
Noţiunea de administraţie îşi are originea etimologică în limba latină „ad minister”, servitor supus,
iar administraţia publică reprezintă servitor al intereselor publice.
Principalul instrument prin care acţionează administraţia publică sunt funcţionarii publici77
ca resursă umană fundamentală a aparatului administrativ. Tocmai având în vedere că factorul uman
este element esenţial al administraţiei publice78, constituţia în art. 72 (3) lit. j stabileşte că "Statutul
funcţionarilor publici" se reglementează prin lege organică, iar Legea 188/1999 cu modificările şi
completările ulterioare stabileşte un regim juridic special funcţionarilor publici, precum şi raportul
de funcţie publică.
Legea privind Statutul funcţionarilor publici reglementează în Capitolul V drepturile şi
îndatoririle funcţionarilor publici, cu accent pe reglamentarea raporturilor de serviciu.
Este de remarcat că în art 27 din Statutul funcţionarilor publici, este garantat dreptul la
opinie al funcţionarilor publici, ceea ce reprezintă un element subiectiv, moral privitor la conduita
etică, posibilitatea de a discerne şi afirma punctul de vedere referitor la oportunitatea sau legalitatea
faptului sau actului administrativ ce este dedus acţiunii sale.
Funcţionariul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor
primite de la superiorul ierarhic dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o
formulează în scrie, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta
este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatoria să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al
persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.79
De asemenea este de remarcat că în cuprinsul Legii 188/1999 sunt conturate câteva principii
de ordin etic, cu privire la modul de desfăşurarea a activităţii. Astfel art. 43 stabileşte că
funcţionarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile cu "profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu
legea îndatoriile de serviciu şi să se abţină de la orice faptăcare ar putea aduce prejudicii
persoanelor fizice şi juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici”.80
Principiile etice ce guvernează funcţia publică şi modul de exercitarea a acesteia, sunt
structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume, chiar şi fără ca
această împărţirea să fie expres realizată în tehnica legislativă de reglementarea a conduitei etice a
funcţionarilor publici. Clasificarea categoriilor de principii ţine seama de specificul şi raţiunile
funcţiei publice şi a exercitării acesteia.
A. Valori etice raportate la exercitarea autorităţii publice:
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor
actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor în spirutul şi
77
Al. Negoiţă Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996
78
Ion Popescu-Slăniceanu, Funcţia publică, Ed.Infodial, Bucureşti 2000
79
Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici, art. 45, alin. 3
80
Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici, art. 43, alin. 1
65
litera lor. De asemenea, principiul legalităţii presupune atât aplicarea legilor în interesul cetăţenilor
cât şi aplicarea legii pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel, dacă
procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normative diferite sunt în
conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma care priveşte drepturile cetăţeanului.
Altfel spus, în practica eticii funcţionarilor publici s-a consacrat principiul conform căruia legea sau
norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi dacă substanţa legii presupune
conferirea acelui drept. În toate statele europene acestă discuţie teoretică, care îşi are resortul în
problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor deontologice care guvernează
administraţia.
Responsabilitatea este principiul conform căruia funcţionarul public trebuie să poarte
responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate sistemele
de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care îi sunt supuse
atenţiei de problemetica specifică realizării competenţilor funcţiei publice pe care o exercită.
Discernământul este principiul conform căruia fiecare funcţionar public este dator să
acţioneze legal, moral în realizarea atribuţiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens fiind
responsabil de decizia luată. Principiul discernământului, întâlnit şi la magistraţi, exclude orice
influenţe sau presiuni care ar denatura actul decizional şi realizarea atribuţii lor de către funcţionarii
publici.
Eficienţa este principiu care presupune respectul pentru bani publici şi pentru mijloacele
materiale pe care funcţionarul le are la îndemână în realizarea atribuţiilor sale. Eficienţa impune
abţinerea de la risipă şi responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale. În autorităţile şi
instituţiile publice răspunderea pentru modul de cheltuirea a fondurilor nu este reţinută numai
pentru funcţionarii care lucrează în direcţiile economice dar şi pentru cei din cadrul
compartimentelor de specialitate ale autorităţii, prin asumarea referatelor de necesar şi investiţii pe
care le întocmesc. Răspunderea în acest caz este evaluată mai puţin din perspectiva legalizăţii
angajării cheltuielilor publice sau a procedurilor de achiziţie, ci mai accentuat pe caracterul de
oportunitatea.
Confidenţialitatea este principiul care impune funcţionarilor publici să nu facă uz de

informaţiile aflate în exercitarea funcţiei pentru a obţine foloase din dezvăluirea lor, or să nu
dezvăluie acele informaţii care sunt clasificate confidenţial sau secret, şi în al treilea rând să nu
dezvălue informaţii ce ar aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea.
66
Realizarea competenţelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcţionarii publici
îndeplinesc o funcţie publică de importanţă socială în interesul cetăţenilor, excluzând orice alte
interese proprii;
Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să
respecte şi să sporească prestigiul instituţiei în care lucrează şi să fie rezervaţi şi discreţi prentru a
nu compromite acţiunile respectivei autorităţi;
Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi îndeplinească

exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu sistemele administrative şi-au
dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă, atât în interiorul autorităţilor cât şi prin
instituţii specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administraţiei dar în raport
contractual cu instituţiile beneficiare.81
B. Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:

Respectul reprezintă principiul care obligă funcţionarul public la o atitudine reverenţioasă faţă
de cetăţeni, de asemenea, obligaţia de ai da cetăţeanului petiţionar toate lămuririle necesare şi nu în
ultimul rând obligaţia de a răspunde la petiţii chiar şi atunci când rezolvarea petiţiei nu intră în
competenţa autorităţii sau instituţiei la care lucrează funcţionarul public.
Rapiditatea este principiul care obligă funcţionarul public să-şi îndeplinească atribuţiile în cel
mai scurt timp în raport de problemetica ce i-a fost înaintată, şi să formuleze răspunsul în termenul
stabilit de lege sau dacă este posibil în cel solicitat de petent.
Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele

petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele de la
dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscut situaţia situaţia unei anumite
persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.
Integritatea principiu care le interzice funcţionarilor publici să solicite sau să accepte cadouri
sau alte beneficii de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor atribuţii care le revin prin statul de funcţiuni
sau prin natura funcţiei publice ce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcţionari şi în
administraţia publică.
81
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, secţiune a-3-a
67
Imparţialitatea conform căreia funcţionarii publici trebuie să fie imparţiali în acţiunile,
judecăţile şi opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi să fie absolut neutri
faţă de interesele politice, economice şi religioase;
C. Valori etice raportate la abligaţiile de conduită şi imaginea persoanei care exercită funcţia
publică:
Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcţionarul public trebuie să le
respecte şi reprezinte. Credibilitatea presupune ca funcţionarul public să se bucure de încrederea
cetăţenilor în faţa cărora stă şi a căror probleme trebuie să le rezolve. De credibilitatea
funcţionarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităţilor publice în care îşi desfăşoară
activitatea.
Integritatea ca valoarea etică a funcţionarului public presupune obligaţia acestuia de a nu

primii sau pretinde cadouri sau alte foloase de la petenţi, pentru a păstra încrederea publică în
echidistanţa, corectitudinea şi profesionalismul funcţionarilor publici.
Ţinuta este mai mult o obligaţie de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă
în rândul valorilor etica ca element al conduitei. Ţinuta trebuie să fie decentă în sensul unei
vestimentaţii sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opolenţei.
Demnitatea ca valoare presupune respectul faţă de sine pe care funcţionarul public trebuie să-l
aibă şi are la bază transferul de statut de la instituţia publică la funcţionar, ca mandatar în baza unui
raport de funcţie publică a atributelor statului.
Autoritatea valoarea etică ce defineşte conduita funcţionarului public, se referă la autoritatea

epistemică, cea deontică fiind un atribut al instituţiei administrative, şi reprezintă un summum de
calităţi care fac ca funcţionarul public să impună prin atitudinea sa. Aceste valori care contribuie la
creşterea autorităţii personale sunt profesionalismul, respectul, ţinuta şi atitudinea.
Seriozitatea. În unele ţări codurile etice prescriu şi o conduită pe care funcţionarul public
trebuie să o respecte şi în viaţa privată. Funcţionarul public este obligat să ducă o viaţă decentă, să
aibă un comportament civilizat faţă de celalţi şi de asemenea are şi anumite interdicţii. Spre
68
exemplu funcţionarii publici nu au dreptul să participe la manifestări indecente, nu au dreptul (în
majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să poarticipe la alte jocuri de noroc etc.
Secţiunea II: Structura codului etic
1. Preambulul
Preambulul este aceea parte în care leguitorul difineşte în spaţiu, în timp şi în raport de
anumite categorii, aplicabilitatea codului etic.
a. difinirea în spaţiu - codul etic al funcţionarilor publici din România. Pot fi reglementate
coduri etice şi pentru organizaţii internaţionale sau regionale: Codul etic al diplomaţilor
ONU, Codul etic al funcţionarilor comunitari sau coduri etice transfrontariere cum ar fi
codul deontologic al navigatorilor elaborat de Organizaţia de Transport Maritim şi care
se plică tuturor statelor.
b. definirea în timp - prezentul cod etic se aplică cu începere de la data… (o dată definită în
text sau la publicarea în Monitorul Oficial)
c. definirea categoriilor - prezentul cod etic se aplică tuturor funcţionarilor publici cărora le
sunt aplicabile dispoziţiile Legii Statutului funcţionarilor publici. Există şi coduri etice
sau deontologice ale categoriilor profesionale: avocaţilor, magistraţilor, medicilor,
poliţiştilor, cadrelor didactice; precum şi coduri ale unor subcategorii socio-profesionale:
psihiatrilor, funcţionarilor vamali, asistenţilor sociali de protecţie a copiilor etc.
2. Dispoziţii generale
În cadrul dispoziţiilor generale se fixează principiile de bază ale conduitei etice a
funcţionarilor publici precum şi reluarea principiilor administraţiei publice din sfera de
aplicabilitatea a respectivului act normativ. Principiile generale sunt enunţate şi definite generic şi
au caracterul de a guverna aplicarea drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în codul etic.
Principiile generale enunţate în preambulul oricărui cod etic au rolul de a costitui regula
acolo unde nu sunt reglementate în mod concret norme de coduită prescrise de legiuitor. Rolul
deosebit al dispoziţiilor generale ale codurilor deontologice şi etice este reprezentat tocmai de acest
caracter de umplere a oricărui vid legislativ.
Este de remarcat că principiile înscrise în codurile deontologice sau etice au incidenţă nu
numai pentru definirea conduitei, dar şi pentru jalonarea exercitării profesiei, ele putând, în
condiţiile simetriei legislative, să completeze şi alte norme cu caracter de reglementare a
competenţei materiale şi de organizare, cum ar fi Regulamentele de organizare şi funcţionare.
69
Dispoziţiile de conţinut sunt codificate în diferite modalităţi de tehnică juridică în funcţie de
fiecare sistem juridic de reglementare şi sunt de asemenea structurate pe capitole în mod distinct.
Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, dispoziţiile de conţinut sunt structurate pe categorii de
principii şi pe valorile ce derivă din acestea, în sistemul roman şi germanic pe specificul raporturilor
în care sunt implicaţi funcţionarii publici. Acesta din urmă sistem de codificare este aplicat şi în
sistemul românesc, construit pe modelul francez. În cele ce urmează vom detalia categoriile de
dispoziţii de conţinut al codurilor deontologice şi etice în sistemul roman şi germanic de drept.
3. Dispoziţii privind obligaţiile generale

Reglementează obligaţiile de conduită în raport de exercitarea unei anumite profesii,
indiferent de locul sau specificul instituţiei în care se exercită. Aceste dispoziţii împreună cu
principiile generale ce guvernează regimul deontologic sau etic al unei anumite profesii reprezintă
pe de o parte reprezentarea legală a valorilor sociale de bază cu care societatea a investit rolul
social reprezentat de o anumită ocupaţie iar pe de altă parte fundamentul infrastructurii etice ca
mijloc de reglamentare prin codificare a conduitei 82 . Aşadar suntem în faţa a două aspete
fundamentale, reflectarea rigorilor unei anumite civilizaţii83 şi nevoia de a justifica constrângerile
impuse pentru limitarea constructivă a exercitării anumitor profesii ori pentru completarea
"procedurilor" profesionale.
4. Dispoziţii în raporturile de serviciu

Reglementările din această parte a codurilor deontologice şi etice privesc raporturile sociale
şi juridice ce se stabilesc între instituţie şi funcţionar în exercitarea atribuţiilor şi au două obiective
fundamentale:
a. reglementarea modului în care funcţionarul public slujeşte ca mandatar al atribuţiilor autorităţii
publice interesele publice:
- responsabilitatea
- legalitatea
- credibilitatea publică
- confidenţialitatea
- contribuţia la creşterea prestigiului autorităţii publice
- disponibilitatea
- respectarea principiului ierarhizării
- eficacitatea şi respectul pentru banii publici
82
Walter Barton, Ethic and Law în Mental Health Administration, New York, 1984
83
Paul Kurzman, Etical issues in Industrial Social Work Practice, Londra, 1983
70
b. limitarea posibilităţii de a face uz de poziţia asigurată pentru realizarea de interese sau foloase
pentru sine sau pentru apropiaţi ai săi care nu s-ar fi putut realiza fără ocuparea acelei funcţii
publice:
- incorptibilitatea
- conflictul de interese
- declarerea averii
La aceste reglementări întălnite în toate statele europene se adaugă şi elemente specifice
fiecărui spaţiu cultural şi sistem de drept. Alături de normele privind conduita în raport de
beneficiarii serviciilor publice aceste norme reprezintă elementul cel mai concret al coduirilor de
conduită şi sunt demitite în literarura de specialitate "normele la vedere" 84 , adică partea
cuantificabilă şi supusă observaţiei opiniei publice.
5. Dispoziţii ce reglementează raporturile cu cetăţenii

Normele cuprinse în acestă categorie au o strânsă legătură cu realizarea serviciului public şi
îşi găsesc originea în teoria administraţiei publice, atât ca organizarea cât şi ca activitate de
supravegherea a aplicării şi aplicarea în concret a legii 85, administraţie realizată prin funcţionarii
publici ca resursă umană fundamentală, purtători de drepturi şi îndatoririi ale funcţiei publice pe
care o exercită86. Din acestă definire rezultă următoarele categorii de reglementări:
a. obligaţiile de conduită ale funcţionarilor publici ca mandatari ai autorităţii publice:
- credibilitatea publică
- respectul
- devotamentul
- demnitatea
- legalitatea
- integritatea
b. obligaţii de conduită ca ale funcţionarilor publici ca instrument de realizare a intereselor
cetăţenilor
- rapiditatea sau celeritatea procedurilor administrative
- legalitatea
- discernământul
- accesul la informaţiile publice
84
D.L.Babcock şi C.A. Smith, Values and Public Professional, Chicago, 1980
85
Ioan Alexandru , Administraţia Publică, Bucureşti, 1999
86
Ion Popescu, Slăniceanu, Funcţia Publică, Bucureşti, 2000
71
6. Dispoziţii referitoare la infrastructura etică
Infrastructura etică este compusă din reglementările privitoare la conduita, drepturile şi
obligaţiile funcţionarilor publici pe de o parte şi la modalitatea concretă de exercitarea a controlului
şi aplicarea sancţiunilor. Exercitarea controlului se face atât de către societatea civilă cât şi de
autoritatea administrativă în care este încadrat funcţionarul public.
În diferite ţări sunt reglementate şi organisme abilitate cu evaluarea etică a funcţionarilor
publici sau cu atribuţii jurisdicţionale. Forma acestor organisme variază de la Comisii parlementare
ca în Marea Britanie, Avocatul Poporului ca în Norvegia, "Tribunale" ale funcţionarilor publici ca
în Franţa realizate be circumscripţii administrativ teritoriale sau Agenţii de evaluarea etică a
serviciilor publice ca în Statele Unite.
7. Dispoziţii finale
Stabilesc intrarea în vigoare şi norme de simetrie legislativă, cu ce alte acte normative se
completează normele codului de conduită.
Codul etic al funcţionarilor publici în România
Capitolul I al Codului de Conduită al funcţionarilor publici, defineşte obiectivele, sfera de
aplicabilitate şi principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici.
Principiile generale care stau la baza exercitării funcţiei publice, reglementate de Capitolul
I al Codului de Conduită al funcţionarilor publici87, sunt regăsite şi în Statutul Funcţionarului
public 88 . Aceste principii vizează modul în care funcţionarul public trebuie să-şi desfăşoare
activitatea.
Conduita profesională a funcţionarilor în exercitarea funcţiilor publice trebuie să urmărească89:
 Principiul supremaţiei legilor - datoria funcționarilor publici de a respectarea legea
fundamentală şi legile țării, să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în
conformitate cu atribuţiile care le revin;
 Principiul supremaţiei interesului public, principiu conform căruia funcționarul public au
obligația de prioritiza supremaţiei interesului public în defavoarea interesului personal, au
îndatorirea de a considera interesul public mai presus deât interesul personal, în exercitarea
funcţiei publice
 Principiul egalităţii de tratament a cetățenilor: Funcționarii publici au îndatorirea de a
aplica același regim juridic în situații identice și similare;
 Principiul profesionalismului: Îndeplinirea activităţilor de serviciu cu responsabilitate,
competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate (profesionalism);
87
Legea 7/2004 privind Codul de Conduită al funcţionarilor publici, art. 3, alin. a-i
88
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 3
89
Legea 7/2004 privind Codul de Conduită al funcţionarilor publici, art.5-19
72
 Principiul obiectivităţii: Promovarea atitudinii obiective, neutre faţă de orice interes în
exercitarea funcţiei publice (principiul imparţialităţii şi independenţei);
 Respectarea principiului bunei-credinţe- Principiul conform căruia în exercitarea
funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să
dea dovadă de bună-credinţă
 Respectarea principiului bunei-administrări;
 Principiul loialităţii faţă de autorităţile şi instituţiile publice: funcţionarii publici au
obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea prejudicia imaginea instituţiei publice;
 Principiul integrității morale: principiul conform căruia funcționarilor publici le este
interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreunavantaj
ori beneficiu în considerarea funcției publice pe careodețin, sau să abuzeze într-un fel de
această funcție;
 Principiul deschiderii și transparenței- Principiul conform căruia activităţile desfăşurate
de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse
monitorizării cetăţenilor.
 Respectarea limitelor mandatului în reprezentarea instituţiei publice pe plan naţional şi
internaţional: În cadrul activităţii publice, dezbaterilor publice, funcţionarii publici
desemnaţi au obligaţia de a respecta limitele mandatului de reprezentare.
Principiul legalităţii- vizează pe lângă "loialitatea faţă de Constituţie şi lege" şi respectarea :
a. respectarea legalităţii prin toate acţiunile şi inacţiunile sale
b. punerea în aplicare a unei decizii fundamentate din punct de vedere legal fără a se putea opune
sau fără a putea să o zădărnicească.
c. Funcţionarul public are obligaţia de a refuza executarea unei decizii administrative "pe care o
considera ilegală", în condiţiile în care va face o motivare în scris către superiorul său ierarhic şi
în măsura în care acesta nu stăruie în aplicarea deciziei, astfel acţiunea sa ar "contravine
prevederilor art. 45, alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu
modificările şi completările ulterioare".
d. funcţionarul public are îndatorirea de a susţine şi oferi informaţii pentru orice activitate
întreprinsă în vederea înfăptuirii actului de justiţie, normă prevăzută şi de codul de procedură
civilă. Această obligaţie este prevăzută cu amendamentul că pentru informaţiile confidenţiale se
va cere acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei din care face parte.
e. funcţionarul public are obilgaţia de a pune în aplicare a hotărârii instanţelor judecătoreşti.
Bun cetăţean- Funcţionarul public are îndatorirea de a-şi îndeplini obligaţiile legale, inclusiv pe
cele financiare faţă de societate şi stat, principiu întâlnit în toate statele dar care a făcut o adevărată
carieră în Statele Unite.
73
Confidenţialitatea- În baza acestui principiu funcţionarul public este obligat să nu divulge
informaţiile confidenţiale de care ia cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Această
prevedere este o măsură de protecţie atât pentru interesul public, cât şi pentru cetăţean în măsura în
care informaţiile obţinute în exercitarea funcţiei sunt privitoare la persoană.
Credibilitatea Publică- în sensul pe care îl întâlnim şi în Noua Zeelandă, funcţionarul public
trebuie ca prin modul în care "îşi va îndeplini atribuţiile de serviciu" să câştige "încrederea
factorului politic" că poate duce la îndeplinire politicile generale stabilite de acesta şi pe de altă
parte să câştige "încrederea publicului" şi să contribuie la consolidarea imaginii autorităţii în care îşi
desfăşoară activitatea, cum întâlnim reprezentarea acestui principiu spre exemplu în Australia şi
Finlanda. Aceste două accepţiuni ale principiului credibilităţii publice sunt deopotrivă prevăzute în
proiectul de Cod etic la noi în ţară.
Responsabilitatea – principiu care defineşte accea conduită care îi impune funcţionarul
public să dea dovadă de responsabilitate în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Devotamentul - este principiul care impune funcţionarului public să se implice în totalitate
în îndeplinirea atribuţiilor de servici, ca o obligaţie de a realiza sarcinile funcţiei şi deci ale
autorităţii punând în slujba acestui deziderat toate calităţile personale şi profesionale.
Principiul valorii - presupune că în activitatea sa funcţionarul public va da dovadă de
"promptitudine, integritate, eficienţă, eficacitate, conştiinciozitate şi corectitudine, demnitate,
moralitate, bună-credinţă, onestitate şi obiectivitate", ca atribute indispensabile calităţii actului de
gestiune a competenţelor funcţiei publice exercitate.
Normele de conduită profesionale prevăzute de codul de conduită a funcţionarilor publici

sunt obligatorii pentru persoanele care ocupă o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi în cadrul autorităţiilor administrtive
autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.90
Obiectivele Codului de Conduită a Funcţionarilor publici urmăresc să asigure

 creşterea calităţii serviciului public
 o bună administrare în realizarea interesului public
 o reducere a birocraţiei şi a faptelor de corupţie din cadrul administraţiei publuice
PRIN:
90
Legea 7/2004 privind Codul de Conduită a funcţionarilor publici, art. 1, alin. 2
74
 Reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale
şi profesioale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei
funcţiei publice ţi al funcţionarilor publici
 Informarea publicului cu privire l aconduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte
din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice
 Crearea unui climat de încredere şi respect între cetăţeni şi funcţionari publici, pe de o parte,
şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Capitolulu V: Etică şi Infrastructură etică în sisteme administrative -Studiu comparativ

Secţiunea I: Forţe care influenţează etica şi conduita funcţionarilor publici
În statele democratice, guvernarea se bazează pe principiul consimţământului celor

guvernaţi. De aici derivă obligativitatea ca oficialii şi funcţionarii publici, fie că sunt aleşi sau
numiţi, să fie răspunzători în faţa cetăţenilor. Aşadar, încrederea opiniei publice este vitală pentru
reuşita guvernării democratice.
În acelaşi timp, guvernele fac eforturi pentru a reduce dimensiunile aparatului birocratic şi
cheltuielile pe care le necesită acesta, iar ministerele şi agenţiile sunt în permanenţă supuse unui
proces de redefinire a atribuţiilor şi funcţiilor lor. Aceasta are un impact adesea negativ asupra
funcţionarilor publici şi, în cazurile cele mai grave, îi fac să cedeze corupţiei. Sentimentul de
nesiguranţă, dificultatea promovării şi nivelele scăzute ale compensaţiilor financiare au un efect
advers asupra moralei lor. Privatizarea unor servicii publice ridică şi ea o serie de probleme
complexe, cum ar fi reducerile de personal, conflictele de interese sau reorientarea profesională şi
găsirea unor noi locuri de muncă pentru foştii angajaţi bugetari.
Pe de altă parte, descentralizarea a sporit eficienţa acţiunilor administraţiei publice, a mărit
gradul de responsabilitate al funcţionarilor. De asemenea, datorită descentralizării, s-a acordat o mai
mare atenţie rezultatelor şi folosirii mai bune a resurselor, atât financiare, cât şi umane. Totuşi,
pentru a menţine un "ethos" oarecum coerent şi a contracara potenţiala fragmentare, s-a simţit
nevoia stabilirii unor linii directoare generale de conduită, pe baza cărora diferitele entităţi ale
administraţiei şi-au elaborat propriile coduri de conduită.
De asemenea, în cadrul fiecărui departament sau segment al administraţiei publice s-a
înregistrat o descentralizare a deciziilor, managerii fiecărui departament dobândind mai multă
autoritate în ceea ce priveşte eşalonarea cheltuielilor, realocarea fondurilor de la unele programe sau
activităţi la altele, managementul resurselor umane. Dar, în unele ţări, scăderea numărului de reguli
detaliate şi precise permite "comportamente neobişnuite", care pot fi expresia spiritului de iniţiativă,
însă pot fi şi ilegale.
75
Întrucât etica este, în mare măsură, atât un fenomen condiţionat de cultura organizaţională,
cât şi un fenomen social, standardele comportamentale în administraţia publică sunt influenţate de
schimbarea normelor sociale (de exemplu, eliminarea rasismului sau pedepsirea hărţuirii sexuale).
Funcţionarii publici sunt supuşi şi presiunilor mediului internaţional. Globalizarea, de pildă,
a sporit numărul contactelor între funcţionarii serviciilor publice din diverse ţări, cu standarde etice
şi comportamentale potenţial diferite. A crescut, de asemenea, numărul contactelor cu reprezentanţii
corporaţiilor străine sau multinaţionale, care, uneori, "joacă" după alte reguli. Dar, pentru buna
funcţionare a mediului politic şi economic global, este absolută nevoie de încredere între
funcţionarii publici şi omologii lor străini, încredere bazată pe valori comune. De aceea, Consiliul
OECD a aprobat o recomandare prin care încurajează guvernele să introducă reglementări privind
mituirea oficialilor străini, inclusiv interzicerea deductibilităţii taxelor pentru plăţile făcute acestora.
Secţiunea II: Elemente de infrastructură etică
O infrastructură etică funcţională susţine mediul în care îşi desfăşoară activitatea

administraţia publică, mediu care, la rândul său, încurajează adoptarea şi menţinerea unor standarde
de comportament. Elementele acesteia trebuie să interacţioneze, iar funcţiile sale trebuie să fie
complementare, pentru a se obţine sinergia necesară existenţei unei infrastructuri coerente şi
eficiente.
Infrastructura etică are opt componente cheie, care servesc trei funcţii: de control, de
îndrumare şi de management. Cele opt elemente sunt:
1. angajament politic;
2. cadrul legal;
3. mecanisme eficiente de tragere la răspundere;
4. coduri de conduită funcţionale;
5. mecanisme de socializare profesională, incusiv perfecţionare;
6. condiţii care să sprijine acţiunea serviciilor publice;
7. existenţa unor organisme de coordonare;
8. o societate civilă şi o presă active, care să supravegheze şi să sancţioneze acţiunile
oficialilor şi funcţionarilor publici.
Controlul se poate obţine prin:

 cadrul legal care să asigure independenţa anchetei şi judecării;
 mecanisme eficiente de tragere la răspundere;
 şi implicarea activă a opiniei publice.
76
Îndrumarea se poate face prin:
 un angajament clar din partea liderilor politici;
 coduri de conduită conţinând valori şi standarde;
 şi activităţi de socializare profesională, cum ar fi educaţia şi perfecţionarea.
Managementul se poate realiza prin:

 condiţii solide pentru administraţia publică, bazate pe politici eficiente de resurse
umane;
 şi coordonarea infrastructurii de către un organism central sau unul specializat
Infrastructura etică
OPINIA
PUBLICĂ
ANGAJAMENT
POLITIC
CONTROL
REGLEMENTARE ŞI ORGANIZARE
REALIZAREA ADMINISTRAŢIEI
Cadrul Răspunderea
Leguislativ şi control
ÎNDRUMARE
Coduri de Socializare
conduită profesională
MANAGEMENT
Organ de Realizarea
coordonare competenţei
matertiale
Elementele infrastructurii etice pot fi externe sau interne departametului sau agenţiei, la
nivelul cărora, în ultimă instanţă, se aplică orice program moral. Elementele externe (angajamentul
politic, cadrul legal, implicarea opiniei publice şi organismul coordonator) conferă autoritate şi
substaţă standardelor comportamentale şi cosecinţelor încălcării lor. Elementele interne
77
(mecanismele de tragere la răspundere, codurile de conduită, perfecţionarea şi condiţiile în care
acţionează administraţia publică) au rol de îndrumare a funcţionarilor publici. Cu alte cuvinte,
elementele externe furnizează regulile, care sunt adaptate de către elementele interne la condiţiile
specifice fiecărei entităţi. Este important ca cele două seturi de elemente să fie complementare şi să
se susţină unul pe altul. În general, elementele externe trebuie să le preceadă pe cele interne, pentru
ca acestea din urmă să fie eficiente.
Sinergia dintre diferitele componente ale infrastructurii eticii depinde de tradiţiile culturale,
politice şi administrative ale fiecărei ţări, de abordarea generală a problemei administraţiei publice
şi de tradiţia istorică de promovare a unui comportament moral. De asemenea, eficacitatea
infrastructurii etice depinde de gradul în care este înţeleasă şi aplicată cu consecvenţă.
78

Etica Si Transparenta in Administratia Publica F

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Etica Si Transparenta in Administratia Publica F

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Curs: Etică şi Transparenţă în

Cap.I. Noţiunea de integritate publică:

I.1 Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi

I.1.1. Conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor funcţii

I.1.2. Conflictul de interese privind aleşii locali

I.1.3. conflictul de interese privind funcţionarii publici

I.1.4. Conflictul de interese în forma penală

I.2.2. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de

I.2.3. Incompatibilităţi privind aleşii locali

I.2.4. Incompatibilităţi privind funcţionarii publici

I.2.5. Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi

I.2.6. Declaraţiile de avere şi de interese

I.2.7. Alte obligaţii

Cap. II. Transparenţa administraţiei publice:

II.1 Abordarea la nivelul României

II.1.1 Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia publică

II.1.2. Liber acces la informaţiile de interes public:

Cap. III. Avertizarea în interes public:

III.1 Abordarea la nivel internaţional

Cap. IV: Codul de etică al funcţionarilor publici

Integritatea, în principal, presupune conformarea faţă de dispoziţiile legale cu caracter

Informaţiile prezentate în cadrul acestui capitol sunt relevante pentru demntarii,

I.1.1 conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi

 consilier prezidenţial şi consilier de stat din Administraţia Prezidenţială;

 prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile

Legea înţelege prin “aleşi locali” următoarele categorii de persoane: primarii

Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor

 supremaţia interesului public

I.1.2 conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al guvernului şi a altor funcţii

Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de

Încălcarea obligaţiilor de mai sus constituie abatere administrativă, dacă nu

I.1.3. Conflictul de interese privind aleşii locali:

Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt

Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii

I.1.4. conflictul de interese privind funcţionarii publici

Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară,

 Actele administrative sau juridice încheiate de o persoană aflătă în conflict

I.1.5. Conflictul de interese în forma penală:

Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de

I.2.1. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului şi alte funcţii publice de

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

 o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;

 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al

 funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;

 funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

 calitatea de comerciant persoană fizică;

 calitatea de membru al unui grup de interes economic;

 o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora

Funcţia de prefect şi subprefect este incompatibilă cu:

 calitatea de deputat sau senator;

 funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti;

 funcţia de consilier local sau consilier judeţean;

 o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;

 funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al

 funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;

 funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

 calitatea de comerciant persoană fizică;

 calitatea de membru al unui grup de interes economic;

 o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

 pentru funcţia de prim-ministru, ministru şi ministru delegat, se aplică dispoziţiile

I.2.2. Incompatibilităţi privind aleşii locali: