1.

Structura şi managementul sistemului bancar

Sistemul bancar poate fi definit ca un ansamblu format din entităţi economice,

puternic informatizate, autorizate să efectueze operaţiuni bancare
În lucrările de specialitate elaborate pentru domeniul bancar se utilizează mereu
noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar. Faţă de acest aspect se poate spune că
sistemul bancar face parte din sistemul economic general, iar activitatea bancară din
cadrul acestui sistem se realizează cu ajutorul aparatului bancar.
Sistemul bancar din ţara noastră este organizat sub formă piramidală. În centrul
sistemului bancar şi la primul nivel se află banca centrală, a statului, care
exercită şi coordonează politica monetară, valutară şi de credit a ţării.
(Rolul Instituţiile de credit pentru creșterea sutenabila și durabilă a economiei )trebuie să-
şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente
şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia. Legea nr.
227/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Rolul Banca Naţională a României (privind stabilitatea prețurilor și evoluția inflației) este
abilitată să determine dacă o activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte
fonduri rambursabile de la public, activitate bancară, activitate de emitere de monedă
electronică ori activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din
contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de
fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru
achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Rolul Comitetului Basel pentru supraveghere Bancară (BCBS- Basel Committee on
Banking Supervision) Mecanismul Unic de Supraveghere a fost să promoveze întarirea
capitalului instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului bancar global chiar de la
înfinţarea sa. În acest sens, instituţiile de credit au fost preocupate să deţină fonduri proprii
de cel puţin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc.

2. Activități specifice instituţiilor de credit

Instituţiile de credit din România pot efectua o serie largă de servicii şi pot oferii o gamă
largă de produse care decurg din obiectul lor de activitate:

 atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

 acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu
sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
 leasing financiar;
 operaţiuni de plăţi;
 emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi
alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
 emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
 tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
 instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
 valută;
 contracte futures şi options financiare;
 instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
 valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
 participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi
plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
 servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte
legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de
consultanţă;
 administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
 custodie şi administrare de instrumente financiare;
 intermediere pe piaţa interbancară;
 prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
 închiriere de casete de siguranţă;
 operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
 dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
 orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar,
cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este
cazul.
3. Intermedierea bancară

Bazându-se pe relaţiile de credit intermedierea bancară reprezintă totalitatea

operţiunilor bancare (inclusiv a serviciilor de virament) de mobilizare a disponibilităţilor
băneşti şi de plasare a acestora sub formă de credite bancare (produse), către diverşi
beneficiari (persoane fizice sau juridice).

Intermedierea bancară se efectuează printr-o serie de activităţi specifice domeniului

bancar ce constituie totodată, principalul mijloc de realizare a obiectului de activitate al
instituţiilor de credit.
 Serviciul bancar este o activitate intangibilă, ireversibilă efectuată unui client şi se
poate efectua fie înainte, fie în urma, sau concomitent cu accesare produselor bancare, pentru
care instituţia de credit primeşte un preţ numit comision bancar.

Servirea clientului, grija pentru calitatea acestui proces, adaptarea la nevoile sale a
întregii organizaţii bancare si a tuturor proceselor care se desfaşoară în interiorul său
constituie platforma principală de supravieţuire în mediu concurenţial în toate ţările din
lume1.

Serviciile bancare sunt legate în mod direct de deschiderea de conturi bancare (conturi
curente în lei şi în valută precum şi conturi de depozit), acordarea de credite şi transferul
fondurilor (prin sisteme intrabancare şi interbancare)

4. Operaţiuni active ale instituţiilor de credit

Dintre operaţiunile activele unei instituţii de credit se pot menţiona:

- numerar în casierie şi alte valori;

- numerar şi rezerve în depozite la B.N.R.;
- titlurile;
- creditele;
- activele corporale şi alte active.
Activitatea de creditare este cea mai importantã laturã a procesului bancar desfãşurat
de instituţiile de credit. Astfel, în cadrul acestei activităţi operaţiunile active pot fi grupate
astfel:

 operaţiuni de creditare
 operaţiuni de plasament (pe baza depozitelor bancare constituite la alte instituţii de credit).
În cadrul operaţiunilor de creditare, se diferenţiază două categorii distincte şi anume:
creditarea agenţilor economici (credite corporate) şi creditarea persoanelor fizice (credite
en detail).

În general, creditele acordate agenţilor economici pot fi analizate în funcţie de

destinaţie: respectiv credite pentru constituirea unor active fixe şi credite pentru activitatea de
exploatare.

1
Dr. Emanuel Odobescu, Dr. Dorina Poanta – Elemente de Marketing bancar, IBR, Bucuresti, 2006
 Creditele corporate acordate marilor companii şi întreprinderilor mici şi mijlocii
constituie de fapt sursele de care au nevoie să-şi realizeze obiectivele propuse prin proiectele
şi programele de activitate şi totodată sunt “motorul” devoltării economice.

Creditele pentru procurarea de active fixe (pentru procurarea de echipament) au o

pondere redusă şi sunt acordate, în general, pe termen scurt.

Creditarea activităţilor de exploatare se realizează, sub forma creditării creanţelor şi

a creditelor de trezorerie.

Din punct de vedere al creditării creanţelor, putem distinge operaţiunea, prin care
instituţiile de credit iau în schimbul monedei, creanţele pe care între8prinderile le au asupra
clienţilor lor:

- scontarea

- pensiunea

- împrumuturile pe gaj de efecte comerciale

- împrumuturile pe gaj de efecte publice.

Tehnica scontării constă în cesiunea cambiei către un alt beneficiar, în schimbul valorii
actuale a acesteia. Prin această operaţiune, instituţia de credit este angajată în raporturi
cambiale specifice, respectiv banca îşi asumă obligaţia de a plăti valoarea cambiei, dacă
debitorul nu plăteşte această sumă. Datorită riscului ca banca să devină participant la procesul
cambial, se efectuează şi alte operaţiuni cambiale.

5. Operaţiuni pasive ale instituţiilor de credit

Potrivit statutului lor, pentru realizarea obiectului de activitate, instituţiile de credit

mobilizează importante resurse băneşti de la terţe persoane şi efectuează o serie de alte
operaţiuni bancare cunoscute sub denumirea de operaţiuni pasive.

Dintre aceste operaţiuni cele mai cunoscute sunt:

 Constituirea depozitelor
Prin depozit se înţelege suma de bani încredinţatã unei instituţii de credit în urmãtoarele
condiţii:
- sã fie rambursatã în totalitate, cu sau fãrã dobândã sau orice alte facilitãţi, la cerere ori la un
termen convenit de cãtre deponent cu depozitarul;
- sã nu se refere la transmiterea proprietãţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de
garanţii.
Depozitele bancare se constituie, de regulã, din depunerile pe termen ale clientelei contra
unei dobânzi. În funcţie de durată depozitele pot fi la vedere şi la termen.

Depozitele la vedere – cuprind disponibilităţile în contul curent, de care titularul poate

dispune în orice moment. Datorită posibilităţilor reduse ale băncilor de a dispune de aceste
sume, depozitele la vedere sunt purtătoare de dobândă mult mai mică decât dobânda oferită
pentru depozitele la termen.

Depozitele la termen – sunt disponibilităţile în cont de care titularul poate dispune numai
după expirarea termenului de păstrare.

Aceste depozite au la bază un contract de depozit în care sunt prevăzute suma, termenul,
rata dobânzii, modul de acordare a dobânzii.

Dobânda negociatã poate fi sau nu capitalizată, în funcţie de contractul încheiat.

Dacă dobânda se capitalizează, ea face obiectul unui nou cont de depozit la termen.
Băncile, pentru a-şi atrage clientela, pot calcula şi plătii dobânda la intervale mai mici decât
durata depozitului. În ultima perioadă frecvent pentru depozitele pe termen scurt dobânda se
plăteşte lunar, cu posibilitatea de a fi capitalizată.

Noul depozit = valoare iniţială + dobânda acumulată după expirarea primului termen.

Dacă dobânda nu se capitalizează, contul de depunere la termen este însoţit de un cont la

vedere, în care se virează dobânda, care poate fi ridicată în orice moment de către titular.

6. Princiipiile şi elementele creditului bancar

În activitatea bancară a intituţiilor de credit creditarea reprezintă garanţia rambursării

disponibilităţilor mobilizate de la public. Înacest sens există o anumită exigenţă privind
respectarea procedurilor de creditare fapt caracterizat prin cunoaşterea principiilor ce
guvernează sfera creditelor.
 În acest context priincipiile, elementele şi instumentele creditului trebuie cunoscute
permanent de toţi cei ce contribuie la realizarea procesului de creditare.

Principalele principii care stau la baza activităţii de creditare sunt: prudenţa bancară,
credibilitatea, analiza economică financiară a împrumutatului, respectarea formei
contractuale, respectarea destinaţiei creditului, garantarea creditului, controlul împrumutului
şi calculul dobânzii bancare.

Acordarea de credite şi emiterea de garanţii bancare efectuate de bancă au la bază

prudenţa bancară, ca un principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga
sa activitate.

7. Garanţiile reale

În activitatea de creditare garanţiile reale sunt acele garanţii care constau în afectarea
specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci
şi gajuri.

Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie

de bunul adus garanţie.

Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională,

întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constituitorul ipotecii, care poate fi
debitorul sau un garant persoană fizică sau juridică.

 Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, nu cele viitoare, aflate
în proprietatea constitutorilor şi în circuitul civil.
Potrivit prevederilor Codului civil roman, obiect al ipotecii îl pot constitui bunurile
imobile, respectiv clădirile de orice fel, şi terenurile.

Din literatura de specialitate rezultă că în situaţia în care bunurile imobile obiect al

ipotecii, se află în proprietatea indiviză a mai multor persoane (soţ, soţie sau moştenitorii
defunctului etc.) acestea se ipotechează numai cu acordul tuturor coproprietarilor.

Bunul ipotecat se ia în calcul garanţiei creditului în funcţie de valoarea înscrisă la

organele financiare pentru imobile aparţinând persoanelor fizice sau în funcţie de valoarea de
înregistrare în evidenţa contabilă pentru imobile aparţinând persoanelor juridice.
8. Analiza cererilor de credite

Cererile de credite primite de la agenţii economici, persoane juridice şi fizice, ce au

fost înregistrate într-un registru special, se repartizează de directorul unităţii băncii serviciilor
(birourilor) de creditare pentru analiza îndeplinirii condiţiilor de creditare şi evaluarea
împrumutului ce poate fi acordat unui solicitant.

De regulă, termenul de analiză se stabileşte de şeful serviciului (biroului) de creditare

în funcţie de competenţa de aprobare a creditelor, unitaţiile băncii având obligaţia să
respecte următoarele termene maxime:

- 5 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la agenţie;

- 7 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii la sucursală.
La expirarea termenului de analiză documentaţia completă se depune spre aprobare
comitetului de credite.

Analiza îndeplinirii condiţiilor de creditare se efectuează de un inspector (referent),

inginer (tehnician) şi jurist, respectiv de şeful serviciului (biroului) creditare în funcţie de
obiectul creditului, complexitatea acestuia şi de garanţiile asiguratorii propuse.

9. Aprobarea cererilor şi întocmirea contractelor de credite

După efectuarea analizei la termenele prevăzute, privind îndeplinirea condiţiilor de

creditare, potrivit celor precizate anterior, cererile însoţite de:

a. referatul de analiză întocmit de inspector si avizat de şeful serviciului (biroului) de

creditare;

b. fişa dosarului de credite întocmită de inspector şi întreaga documentaţie depusă de

solicitant, se prezintă comitetului de credite şi risc al unităţii bancare care decide aprobarea
sau respingerea cererii.

În funcţie de competenţele de aprobare a creditelor, comitetele de credite şi risc se

constituie în baza ordinelor preşedintelui băncii.

După aprobarea cererii de credite, şeful serviciului (biroului) credite întocmeşte

comunicarea hotărârii de aprobare a Comitetului de credite şi risc care, după semnarea sa de
către directorul (şeful agenţiei), directorul economic (contabilul şef al agenţiei) şi juristul
sucursalei, va fi înmânată solicitantului pe bază de semnătură sau comunicată letric.

10. Asigurarea şi urmărirea utilizării creditelor

Din activitatea instituţiilor de credit s-a constatat că o latură importantă a procesului de

creditare o are perfecţionarea informaţiei privind asigurarea creditelor, verificarea modului
cum se conservă garanţiile reale, precum şi controlul utilizării creditelor.

Asigurările reprezintă relaţii economice băneşti prin care se mobilizează o parte din
veniturile persoanelor juridice sau ale persoanelor fizice în fonduri financiare destinate
acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente.

Pentru diminuarea riscurilor băncii în recuperarea creditelor acordate, beneficiarii de

credite sunt obligaţi să asigure la o societate de asigurări, toate bunurile aduse în garanţie,
inclusiv pe cele cumpărate şi/sau realizate din credite.

Bunurile respective se asigură pe toată perioada de creditare, pentru riscurile specifice

fiecărei categorii.

Asigurarea bunurilor se încheie cel puţin la valorile cu care bunurile respective au fost
luate în calculul garanţiei creditelor.

11. Categorii de risc privind clienţii instituţiilor de credit

Managerii instituţiilor de credit în activitatea de eficientizare a activității bancare vor

lua în considerare, pe lângă cele precizate de lege2 și structura clientelei.

Astfel este necesar ca sistemul de informare internă al băncii să se bazeze pe o analiză

riguroasă a clientelei, care reprezintă izvorul veniturilor bancare.

În acest context, potrivit clasificării agenţilor din economia naţională, clientela

instituţiilor de credit este împărţită în două grupe mari: rezidenţi şi nerezidenţi, iar organizarea
generală a contabilităţii are în vedere specificul operaţiunilor bancare efectuate atât pentru
rezidenţi cât şi pentru nerezidenţi.

2
O.U. nr. 37/2011 din 13 aprilie 2011 pentru modificarea şi completarea Legii contabilitatii nr. 82/1991 şi pentru
modificarea altor acte normative incidente;
 Rezidenţii unei economii constau din totalitatea persoanelor fizice şi juridice care au
domiciliul şi centrul de interes economic în teritoriul economic al ţării, cum sunt persoanele
fizice (gospodăriile familiale) şi juridice: instituţii publice, regiile autonome, companii şi
societăţi naţionale, societăţi comerciale, asociaţiile cluburile ligile şi orice alte persoane
juridice cu caracter lucrativ sau non profit, înregistrate sau autorizate să-şi desfăşoare
activităţi în România.

În funcţie de activitatea economică pe care o desfăşoară, clientela rezidentă se poate

clasifica în trei categorii, astfel:

- clientelă bancară formată din banca centrală (BNR) şi băncile comerciale şi alte
instituţii de credit similare;
- clientelă financiară ce cuprinde: instituţii financiare, altele decât băncile, societăţi
de valori mobiliare, societăţi de bursă şi alte societăţi asimilate acestora, fonduri comune de
investiţii şi organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, instituţii financiare
nebancare şi altele semănătoare;
- clientelă nebancară care este foarte diversificată şi din care amintim: persoanele
fizice care au calitatea de comerciant, îşi desfăşurând o activitate pe cont propriu sau se află în
relaţii speciale cu banca, şi persoane juridice cuprinse în următoarele categorii: regii
autonome, companii şi societăţi naţionale, societăţi comerciale, societăţi de asigurare şi
capitalizare, societăţi agricole, organizaţii cooperatiste, administraţii private (organizaţii
obşteşti), administraţii publice şi alte persoane juridice.
12. Formele dobânzii şi modalităţile de calcul a acesteia

Atât operaţiunile pasive cât şi operaţiunile active efectuate prin conturile curente sunt
purtătoare de dobânzi. Dobânda la vedere se calculează după „metoda directă” sau conform
procedurii „metodei în scară”. Ambele au la bază principiul de calcul al dobânzii simple.

Este important de reţinut că în condiţiile procesului inflaţionist rata dobânzii îmbracă

două forme:

-dobânda nominală exprimată ca atare şi stipulată în contractul de credit (rata curentă

de piaţă);

-dobânda reală, ce se stabileşte ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de

eroziune al capitalului împrumutat determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
 Menţionăm că dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers
proporţională cu gradul de depreciere monetară.

Formula de calcul a ratei dobânzii reale3 (RDr) este următoarea:

1+R
Dr
(1) R = -1
Dr 1+R
I

unde:

RDr - rata dobânzii reale

RDn- rata dobânzii nominale

RI – rata inflaţiei

13. Riscul la analiza dosarului de creditare

Pentru preântâmpinarea riscurilor la analiza dosarului de creditare, banca trebuie să

răspundă celor trei obiective :

a. să decidă dacă va finanţa sau nu. Din informaţiile furnizate băncii de către
întreprindere, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să
aprecieze :
 capacitatea de rambursare a întreprinderii: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce
perioada;
 capacitatea întreprinderii de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt
decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de siguranţă.
 modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de rambursarea
împrumutului.
b. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor companiei.
Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de ciclul de

3
Basno C., Dardac N.,Floricel C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997;
exploatare al întreprinderii şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare
propus. Sunt examinate :
 nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
 formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
 tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.
c. utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere comerciala completă şi personalizată
nevoilor societății ce se împrumută.
14. Elemente de analizã financiară a societății comerciale

Analiza solvabilităţii unie societăți este esenţială. Societatea este solvabilă daca în orice
moment valoarea totală a patrimoniului sau este superioara datoriilor. Vom analiza astfel
activul net al întreprinderii.

AN= Total activ – Total datorii

Un AN negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate a întreprinderii. Insa

există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de a-şi
distribui dividende superioare celor cuvenite în mod firesc.

15. Indicatorii lichidităţii bancare

GAP - ul de lichiditate sau poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între totalul

activelor (inclusiv angajamentele de finanţare primite de instituţia de credit) şi totalul
pasivelor (inclusiv angajamentele de finanţare date de instituţia de credit), pe fiecare bandă de
scadenţă.

Dacă GAP – ul este pozitiv situţia este favorabilă instituţiei de credit întrucât
lichiditatea efectivă reprezentată de active este mai mare decât lichiditatea necesară
reprezentattă de pasive. Concret, banca are surse de lichiditate suficiente pentru a-şi acoperi
obligaţiile care ajung la maturitate pe acea bandă de scadenţă.

Dacă GAP – ul este negativ banca se va confrunta cu un deficit de lichiditate pe

banda de scadenţă pentru care se calculează. Surplusul de lichiditate efectivă trebuie finanţat.
 Rata lichiditãţii se exprimă în procente şi indică gradul de îndatorare (dependenţă) al
băncii faţă de piaţa monetară în ansamblul său sau faţă de un segment al acesteia. Valorile mai
mari de 100% arată tendinţa de scădere a gradului de îndatorare a băncii pe piaţa monetară şi
de creştere a lichidităţii proprii.

I SCAD RL- rata de lichiditate;

R L= ⋅100
I NOI %
ISCAD – împrumuturi scadente;

INOI– îmrumuturi noi.

Transformarea medie a scadenţelor este diferenţa dintre scadenţa medie ponderată a

activelor şi scadenţa medie ponderată a pasivelor. Ponderarea se face cu coeficientul grupei de
activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade. Se exprimă în zile, luni, ani şi sugerează cel
mai bine riscul de lichiditate prin transformarea scadenţelor ce trebuie operată.

16. Reglementarea riscului de insolvabilitate în România.

Indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii, aşa cum sunt definite ele în
normele Băncii Naţionale a României care reglementează fondurile proprii ale instituţiilor de
credit, ca proporţie din totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului, nete de
provizioane, ajustate în funcţie de risc.

Nivelul indicatorului de solvabilitate este de minim 12%. Instituţiile de credit sunt

obligate să menţină în permanenţă indicatorul definit la un nivel de cel puţin 12% .În cazul în
care indicatorul scade sub nivelul de 12%, instituţiile de credit în cauză vor lua măsurile
adecvate în vederea restabilirii, cât mai repede cu putinţă, a nivelului minim al acestui
indicator.

Ponderile de risc aplicate conform normelor nr. 12 din 15 decembrie 2003 privind
supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit modificate prin
normele nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea şi modificarea Normelor Băncii
Naţionale a României nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale
instituţiilor de credit, sunt:
 Pondere zero

1. numerar şi elemente echivalente;

2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor centrale
din zona A;
3. elemente de activ constituind creanţe asupra Comunităţilor Europene;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale din zona A sau de
Comunităţile Europene;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor centrale
din zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională a împrumutatului;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale din zona B, exprimate şi
finanţate în moneda naţională comună garantului şi împrumutatului;
7. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României, printr-
un colateral sub formă de titluri emise de administraţiile centrale sau de băncile centrale din
zona A ori de titluri emise de Comunităţile Europene sau de depozite în numerar plasate la
instituţia împrumutătoare sau de certificate de depozit ori de instrumente similare emise de
către instituţia împrumutătoare şi încredinţate acesteia;
8. elemente de activ deduse din fondurile proprii.
Pondere 20%

1. elemente de activ constituind creanţe asupra BEI;

2. elemente de activ constituind creanţe asupra băncilor de dezvoltare multilaterală;
3. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către BEI;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către băncile de dezvoltare multilaterală;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau locale din zona
A;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile regionale sau locale din zona A;
7. elemente de activ constituind creanţe asupra instituţiilor de credit din zona A, dar care nu
constituie fonduri proprii ale acestor instituţii;
8. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică ori egală cu un an,
asupra instituţiilor de credit din zona B, dar care nu constituie fonduri proprii ale acestor
instituţii;
9. elemente de activ garantate în mod direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către
instituţiile de credit din zona A;
10. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică sau egală cu un an şi
care sunt garantate în mod direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către instituţii de
credit din zona B;
11. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României, cu
colateral sub formă de titluri emise de BEI sau de băncile de dezvoltare multilaterală;
12. elemente reprezentând numerar în curs de încasare.

Pondere 50%

1. împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României, cu

ipoteci în favoarea instituţiei de credit, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea
altor creditori asupra unei proprietăţi rezidenţiale care este sau va fi ocupată ori dată cu chirie
de împrumutat. Valoarea proprietăţii va fi calculată pe baza unor criterii de evaluare riguros
definite prin dispoziţii legislative, reglementări sau prin prevederi administrative, care, în
opinia Băncii Naţionale a României, sunt considerate adecvate. Evaluarea va fi efectuată cel
puţin o dată pe an.
2. Împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României, cu
acţiuni în societăţi finlandeze din domeniul locativ care funcţionează în conformitate cu
Legea finlandeză privind societăţile din domeniul locativ din 1991 sau cu legislaţia
echivalentă ulterioară, acordate în legătură cu proprietăţi rezidenţiale care sunt ori vor fi
ocupate sau date cu chirie de împrumutat.
3. Titluri acoperite cu creanţe ipotecare (mortgage-backed securities) - dacă acestea sunt
echivalente în ceea ce priveşte riscul de credit.
4. Cheltuieli înregistrate în avans şi venituri angajate, care nu au fost deduse din fondurile
proprii: aceste active sunt supuse ponderării care corespunde contrapartidei în cazul în care
instituţia de credit este în măsură să o determine în conformitate cu reglementările contabile
armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
aplicabile instituţiilor de credit; dacă nu se poate determina contrapartida, se aplică o pondere
fixă de 50% .
Pondere 100%

1. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor centrale

din zona B, cu excepţia cazului în care sunt exprimate şi finanţate în moneda naţională a
împrumutatului;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau locale din zona
B;
3. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mare de un an, asupra
instituţiilor de credit din zona B;
4. elemente de activ constituind creanţe asupra sectoarelor nebancare din zona A şi din zona
B;
5. imobilizări corporale, în sensul reglementărilor contabile armonizate cu Directiva nr.
86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit;
6. portofolii de acţiuni, participaţii şi alte elemente componente ale fondurilor proprii ale
altor instituţii de credit, care nu sunt deduse din fondurile proprii ale instituţiilor creditoare;
7. toate celelalte active, cu excepţia celor care sunt deduse din fondurile proprii.
Fondurile proprii ale instituţiilor de credit sunt formate conform normelor 11/15.12.2003 ale
BNR, din capital propriu şi capital suplimentar.

17. Definirea riscului operaţional

Problema definirii riscului operaţional preocupă instituţiile financiare. Multe bănci au

adoptat ca practică o listare a categoriilor de risc, analizând fiecare dintre acestea şi luând
decizia dacă ele trebuie raportate şi controlate separat în cadrul managementului riscului
(riscul de piaţă şi cel de credit). Este de important de remarcat faptul că riscul operaţional nu
se limiteazã doar la instituţiile financiare; exemple utile de abordare a definirii şi măsurării
acestui risc se regãsesc şi în alte sectoare.

Riscul operaţional a fost deja gestionat la nivel local, în cadrul fiecărui departament cu
sprijinul unor funcţii cum ar fi cele juridice şi audit intern. Componentele riscului operaţional
sunt:

 riscul de control;
 riscul de proces;
 riscul de reputaţie;
  riscul de personal;
 riscul legal;
 riscul de preluare;
 riscul de marketing;
 lacune ale sistemelor informatice şi de comunicare;
 riscul tehnologic;
 schimbări în sistemul fiscal;
 modificări ale reglementărilor în domeniu;
 mărimea afacerii;
 riscul de proiect;
 securitate;
 management suplimentar al riscului.
18. Cuantificarea riscului operaţional

Paşii ce trebuie urmăriţi de orice metodă de cuantificare sunt următorii:

 identificarea unei metode care descrie clar expunerea la riscul operaţional, factorii de risc şi
pierderile potenţiale;
 stabilirea unei relaţii între expunerea la risc, factorii de risc şi pierderile potenţiale;
 temperarea evenimentelor cu un impact redus dar de frecvenţă ridicată şi a celor cu un impact
ridicat dar de frecvenţă redusă;
 includerea modelului final şi a rapoartelor în cadrul afacerii şi proceselor de management.
Atunci când se analizează riscul de piaţă sau de credit, multe instituţii recurg la o abordare
graduală, astfel:

 definirea riscului;
 identificarea factorilor de risc;
 măsurarea expunerii la aceşti factori;
 calcularea riscului (în funcţie de un număr de ipoteze cum sunt: aplicarea specifică a factorilor
de risc la expunere, timpul de expunere la aceşti factori şi intervalul de încredere presupus).
19. Indicatorii de măsurare a riscului de rată a dobânzii
 Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia relativă a preţului
unui activ bancar în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii de piaţă.

dPi S - sensibilitatea
Pi dPi 1 dPi - variaţia preţului activului i
S= = × ,
dr dr Pi Pi - preţul (valoarea actuala) a activului i
dr - variaţia ratei dobânzii

C1 C2 C n +VN r - rata dobânzii pe piaţă

P i= + 2
+. ..+ ,
1+r ( 1+ r ) ( 1+r ) n C1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul 1,2,
…,n
VN - valoarea nominală

Factorii care influenţează sensibilitatea:

a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin cuponul), titlul

caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variatiile ratei dobânzii.
b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de rambursare
sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează peste aceasta.
c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct proportional cu
maturitatea.
d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai redus asupra
pretului unei obligatiuni decat o reducere a ratei de aceeasi amplitudine.
Durata Macaulay reprezintă media scadenţelor vărsămintelor fluxurilor financiare
(cupoane şi rambursări) ale unui titlu de datorie, ponderate cu fluxurile financiare actualizate.
Durata arată perioada în care activele bancare sunt recuperate la valoarea lor de piaţă.

n
F n – durata de viaţă reziduală a titlului
∑ i× (1+ri )i i – scadenţa fluxului de trezorerie.
i=1
D= n
,
Fi Fi – fluxul financiar scadent în anul i
∑ i
i=1 ( 1+r ) r – rata dobânzii pe piaţă.
20. Managementul capitalului bancar
 Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate,
iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste
reglementări.

Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează

faptului că băncile sunt, de fapt, intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât
într-o măsură foarte mică propriile resurse.

Capitalul social joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu

perioada de funcţionare până la lichidare.

Din punct de vedere teoretic, capitalul social îndeplineşte următoarele funcţii:

 protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii;

 absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca în condiţii de
stres banca să-şi poată continua activitatea;
 serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii;
 serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a
activelor.
Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului de
Garantare a depozitelor în sistemul bancar.

A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu
puţine pierderi printr-o gestiune eficientă. în plus, fondurile de risc şi provizioanele îi permit
băncii să-şi continue activitatea în perioade dificile până când nivelul şi fluxul câştigurilor
este restabilit. Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost
consecinţa unei gestiuni defectuoase, materializate în pierderi mari din împrumuturi şi
lichidităţi insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenţilor ca urmare a
neîncrederii deponenţilor în sistemul bancar. Practic, se poate afirma că, nivelul capitalului
bancar nu este legat cauzal de falimentul băncilor.

21. Garantarea depozitelor bancare

Poziţii convergente:

- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;

 - interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului
reputaţional;

- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

- ca mod de funcţionare, vom întâlni:

- structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor

falimentare;

- structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;

- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:

- fondurile administrate public;

- fondurile administrate privat;

- după caracterul contribuţiilor, se disting:

- fondurile obligatorii / - fondurile facultative.

Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică.

Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de administrație
al lui este compus din 6 membri:

a) 3 membri propuși de Asociația Băncilor din România;

b) un membru propus de Ministerul Justiției;

c) un membru propus de Ministerul Finanțelor;

d) un membru, fără drept de vot, propus de Banca Naționala a României.

Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate
băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate.

22. Particularitățile managementului depozitelor clientelei bancare

 Depozitele bancare constituite de clientelă reprezintă o modalitate de
atragere a disponibilităţilor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice. Depunerile
agenţilor economici pot fi clasificate, în funcţie de durata de timp pentru care sunt
făcute şi de destinaţia lor în:

2depozite la vedere;

2depozite la termen;

2depozite colaterale;

2depozite pe certificate de depozit;

2depozite pe carnete şi librete de economii.

Depozitele colaterale se constituie în vederea garantării unor obligaţii contractuale, şi

anume:

2deschiderea de acreditive;

2emiterea de scrisori de garanţie;

2ordine de plată cu scadenţă;

2cec-uri certificate;

2garanţii ale gestionarilor.

23. Promovarea produselor bancare

Activitatea de promovare a produselor bancare este supusă unor restricţii cu caracter

legislativ, tehnic, precum şi ca urmare a unui risc ridicat de copiere din partea concurenţei. Ca
urmare activitatea instituţiilor financiare, în această privinţă, va fi direcţionată spre fidelizarea
clienţilor prin adaptări şi particularizări ale produselor.
Procesul de abordare a promovarii de noi produse bancare comportă următoarele etape:
-GENERAREA IDEII
-EVALUAREA ŞI ANALIZA (AIDA)
-DEZVOLTAREA ŞI TESTAREA
-TESTAREA DE MARKETING
-ACTIVITATEA DE MARKETING
-EVALUARE POST-LANSARE

Generarea ideii – în mod normal organizaţiile financiare au un departament de

cercetare-dezvoltare a cărui sarcină principală este de a dezvolta idei de produse şi servicii
noi. Cu toate acestea, instituţiile financiare trebuie să dea dovadă de deschidere faţă de ideile
venite din partea angajaţilor proprii sau a clienţilor, practica demonstrând că de foarte multe
ori ideile de produse noi au provenit din sursele menţionate.
Dezvoltarea şi testarea reprezintă momentul în care instituţia financiară poate testa
potenţialul unui produs pe piaţă. Pentru aceasta, multe societăţi financiare vor alege să discute
produsul propus cu clienţii şi vor înregistra orice feed-back venit din partea acestora.
Testul de marketing al produsului nu este foarte des folosit în sfera serviciilor
financiar-bancare deoarece:
􀂃Poate fi la fel de costisitor precum lansarea propriu-zisă a produsului;

􀂃Serviciul poate fi o copie a unuia deja oferit de concurenţi, astfel încât nu are nevoie de
testare;

􀂃Cercetarea a stabilit deja valoarea beneficiilor produsului aduse clientului;

􀂃Este foarte dificil să creezi pentru testare condiţii clare de piaţă;

􀂃Timpul necesar pentru realizarea testării ar putea permite concurenţilor să imite sau să
lanseze produse similare.

Activitatea de marketing – se referă la totalitatea acţiunilor de conştientizare a pieţei în

privinţa produsului şi a beneficiilor pe care le oferă.

Evaluare post-lansare – odată ce produsul a fost lansat pe piaţă, activitatea societăţii

financiare trebuie să fie direcţionată spre revizuirea aspectelor privind progresul şi succesul
produsului financiar.

24. Managementul distribuție operațiunilor bancare

Primul contact pe care îl are managerul de produse și servicii bancare este de „front
office”.
Front office este un termen care se referă la afaceri departamentele unei instituții de
credit care vin în contact cu clienții, inclusiv de marketing, vanzari, și departamente de
servicii. Este foarte important faptul cum managerul de active și pasive bancare dezvoltă
canalele de distribuție.
Canalul de distribuţie reprezintă mijlocul prin care un produs sau serviciu financiar
devine disponibil şi ajunge la client.
Personalul implicat în activitatea de creditare trebuie să aibă mereu ca obiectiv
selectarea acelor canale de distribuţie care aduc produsul cât mai aproape de clienţii vizaţi,
asigurând acestora cea mai mare accesabilitate.
Reţeaua sucursalelor este cel mai utilizat mijloc de distribuţie a produselor şi
serviciilor financiare. Pentru optimizarea proceselor de prestarea a produselor şi serviciilor
financiare, responsabilii cu activitatea de marketing trebuie să identifice optimul în ceea ce
priveşte extinderea reţelei, precum şi modalităţi de organizare eficientă a personalului de
contact.

25. Indicatorii performanţei bancare

Băncile desfăşoară în principal trei tipuri de activităţi:

1.-de intermediere → de moblizare de resurse şi de plasare a acestora îndeosebi în titluri şi

credite
2.-de piaţă → concretizare în operaţiuni asupra titlurilor financiare primare şi derivate
3.-prestări de operaţiuni extrabilanţiere
Toate aceste operaţiuni se reflectă în bilanţ şi în afara acestuia, şi de asemenea toate
aceste operaţiuni sunt generatoare de venituri şi cheltuieli reflectate în contul de profit şi
pierdere.

Profitul reprezintă scopul final al băncilor comerciale (ca intermediari financiari),

acestea ţinând cont în activitatea lor de:

 modalităţile de procurare a resurselor;

 utilizarea acestor resurse prin acordarea de credite;
 riscurile posibile.