Sunteți pe pagina 1din 5

VI.

Reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi

6.1. Metoda curbelor de nivel

Curbele de nivel sau izohipsele sunt linii care unesc puncte cu aceeaşi
altitudine. Ele rezultă din proiectarea pe plan a tuturor punctelor provenite
din intersecţia suprafeţei terestre cu o serie de planuri orizontale, paralele şi
echidistante (Figura 7). Echidistanţa poate fi definită ca distanţa care separă
planurile imaginare de secţionare a reliefului. Ea este de două feluri : naturală
şi grafică.

Figura 7 – Principiul metodei curbelor de nivel

Echidistanţa naturală este valoarea în metri care desparte planurile de


secţionare a formelor de relief, iar cea grafică este valoarea echidistanţei
naturale redusă la scara hărţii. Echidistanţa este influenţată de scară şi de
forma de relief reprezentată. Astfel, pe hărţile la scara 1 : 10 000 ea este de
2,5 m, pe cele la scara 1 : 25 000 are valoarea de 2,5 sau 10 m, la scara 1 :
50 000, de 10 sau 20 m, iar la scara 1 : 100 000, de 20 sau 40 m. În zonele
cu relief muntos echidistanţa este mai mare decât în zonele joase şi relativ
netede. Spre deosebire de hărţile topografice, pe cele geografice echidistanţa
nu se menţine aceeaşi, ci devine din ce în ce mai mare pe măsura creşterii
altitudinii.
Curbele de nivel sunt de mai multe feluri, în funcţie de importanţa lor,
şi anume: curbe de nivel principale, normale, secundare sau ajutătoare şi
accidentale (Figura 8).

Figura 8 – Tipuri de curbe de nivel


a – principală ; b – normală ; c – ajutătoare ; d – accidentală

Curbele de nivel principale sunt trasate cu o linie continuă mai


groasă de culoare maro-roşcat. Din loc în loc ele sunt întrerupte pentru a se
putea înscrie valorile de altitudine respective.
Curbele de nivel normale se desenează cu o linie continuă de
culoare maro-roşcat, dar mai subţire decât cea prin care se reprezintă curbele
principale. Între două curbe de nivel principale se găsesc patru curbe de
nivel normale.
Curbele de nivel secundare sau ajutătoare se trasează prin linii
întrerupte. Echidistanţa lor este egală cu jumătate din echidistanţa curbelor
normale.
Curbele de nivel accidentale sunt redate prin linii punctate sau
întrerupte. În cazul acestora din urmă segmentele sunt mai mici decât cele
ale curbelor secundare. Echidistanţa curbelor accidentale este egală cu un
sfert din cea a curbelor normale. Totuşi, curbele accidentale, aşa cum indică
şi numele, sunt utilizate ori de câte ori este nevoie să se scoată în evidenţă
anumite „accidente” de relief, adică neregularităţi ale scoarţei terestre având
echidistanţe mai mici decât un sfert din echidistanţa curbelor normale. În
aceste situaţii se recomandă ca pe curbele accidentale să se înscrie valorile
de altitudine respective.
În Figura 9 pot fi urmărite formele de relief care rezultă din modul
în care se combină curbele de nivel.
Figura 9 – Sector de hartă în curbe de nivel
1 – vale cu curs temporar ; 2 – şa ; 3 – cotă ; 4 – mamelon ;
5 – vale cu curs permanent ; 6 – bot de deal ; 7 – curbă de
nivel principală ; 8 – curbă de nivel normală ; 9 – pinten ;
10 – culme ; 11 – bergstrich ( indicator de pantă ) ; 12 - confluenţă

Cunoaşterea proprietăţilor curbelor de nivel dă posibilitatea descifrării


mai rapide şi mai exacte a reliefului de pe planurile şi hărţile topografice.
După A.Năstase (1983), aceste proprietăţi sunt :

- deplasându-ne pe o curbă de nivel, nici nu urcăm şi nici nu


coborâm ;

- pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel se va


parcurge aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa ;

- curbele de nivel care se opun faţă în faţă sunt egale ca


valoare (Figura 10);

- curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia


( excepţie făcând reprezentarea stâncilor aplecate ) ;
Figura 10 – Curbe de nivel care se opun faţă în faţă

- curbele de nivel înaintează pe dealuri ( au o formă convexă )


şi se retrag pe văi ( au o formă concavă ) ;

- cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai
mare, şi invers, cu cât sunt mai rare, cu atât panta este mai
lină (Figura 7) ;

- cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât altitudinea


este mai mare şi cu cât sunt mai puţine, cu atât altitudinea
este mai mică (cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi) ;

- cifrele care indică valorile curbelor de nivel sunt astfel


dispuse încât baza lor este aşezată spre piciorul pantei.

Citirea curbelor de nivel este mult uşurată de prezenţa indicatoarelor


de pantă, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de bergstrich – uri.
Acestea sunt nişte liniuţe dispuse perpendicular pe curbele de nivel, având
rolul de a indica sensul în care coboară panta (Figura 11).

Figura 11 – Indicatoare de pantă ( bergstrich – uri )


1 – curbe de nivel ; 2 – bergstrich - uri
Avantajul metodei curbelor de nivel este acela că dă posibilitatea
rezolvării unor probleme de ordin practic, cum ar fi : determinarea
diferenţelor de nivel dintre puncte, calculul altitudinii punctelor şi pantelor
dintre acestea, construirea profilelor, etc.
Un mare dezavantaj al acestei metode constă în faptul că reprezentarea
reliefului nu este sugestivă. Cu alte cuvinte, atunci când privim o hartă pe
care sunt trasate curbe de nivel nu sesizăm la prima vedere aspectul
reliefului, fiind nevoie să procedăm la o descifrare a acestuia. De asemenea,
metoda curbelor de nivel nu dă posibilitatea reprezentării suprafeţelor plane
şi a celor puternic înclinate. În cazul suprafeţelor plane, din cauza
denivelărilor extrem de reduse, harta aproape că va fi lipsită de curbe de
nivel, ceea ce ar crea falsa impresie că în acea zonă suprafaţa terestră este
perfect orizontală. Pentru a se înlătura acest neajuns se recurge, de obicei, la
îndesirea cotelor.
În cazul suprafeţelor puternic înclinate, curbele de nivel vor fi extrem
de apropiate sau chiar se vor suprapune, astfel încât în acele zone harta îşi
va pierde expresivitatea. De aceea, reprezentarea pe hartă a abrupturilor,
viroagelor şi a altor accidente de relief se va face prin haşuri sau semne
speciale.