Comentarii asupra modificării noului Cod de procedură civilă

prin Legea nr. 310/2018

I. INTRODUCERE
Modificarea noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 poartă amprenta
modului ȋn care aspectele novatoare ale acestuia, exprimate ȋncă ȋn tezele prealabile[1],
au fost ȋnțelese sau acceptate de autoritatea judecătorescă, dar și de Curtea
Constituțională.
În ceea ce privește autoritatea judecătorească, trebuie să recunoaștem că ȋn cea mai
mare parte, exceptând unele excese ȋn aplicarea art. 200, instanțele judecătorești au
avut o preocupare constantă ȋn ȋnțelegerea noului Cod de procedură civilă, iar Înalta
Curte de Casație și Justiție a jucat un rol important ȋn asigurarea unității
jurisprudențiale, inclusiv prin mecanismul, nou introdus, al pronunțării unor hotărâri
prealabile asupra unor chestiuni de drept. Totuși, nu trebuie omis faptul că sistemul
judiciar a respins, sub argumentul absenței resurselor materiale, aplicarea dispozițiilor
relative la cercetarea procesului ȋn camera de consiliu. Acestea aveau rolul de a
schimba tipologia ședinței de judecată și a pune capăt unor inerții perpetuate sub
pavăza simbolisticii legate de ședința publică. Asociată cu realitatea schimbării
fundamentului raporturilor dintre judecător și avocat din magistrat –
auxiliar ȋn magistrat – partener, cercetarea procesului ȋn camera de consiliuavea
potențialul de a eficientiza procesul civil, a accelera mersul acestuia, dar și de spori
gradul de acceptabilitate a soluției. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a
ȋmpăcat niciodată cu rolul de instanță cu plenitudine de competență ȋn soluționarea
recursurilor[2], ȋncercând ieșirea din acest rol mai ȋntâi pe cale indirectă (prin
solicitarea măririi pragului de admisibilitate a recursurilor de la 200.000 la 1.000.000
lei), iar ulterior, chiar ȋn mod direct (Decizia nr. 18/2018 a I.C.C.J.), deși acest rol era cel
care ȋi garanta, cel puțin ideologic, pretențiile legitime de a judeca numai ȋn legalitate
iar nu ȋn fond.
În ceea ce privește Curtea Constituțională, ȋnceputul raporturilor acesteia cu noul Cod
de procedură civilă au părut a fi mai puțin ostile decât cele cu noua legislație penală.
Cu toate acestea, au existat excepții de neconstituționalitate admise. Unele dintre
soluțiile Curții Constituționale sunt juste, așa cum este cazul celei prin care s-a decis
că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de
procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă
nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează
instanţa învestită cu judecarea litigiului ori celei prin care s-a stabilit că
sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul
dispozițiilor art. 509 alin. (1) este neconstituțională cu referire la motivul de revizuire
prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora. Cu toate acestea, din păcate, o privire
generală asupra unora dintre hotărâri conduce la concluzia că pretinsa
neconstituționalitate, de obicei forțat cuprinsă argumentativ ȋn concepte largi și mult
volatilizate de instanța de control constituțional, precum accesul la justiție,
neclaritatea și nepredictibilitatea normei ori egalitatea ȋn fața legii, ascunde ȋn realitate
o neȋnțelegere sau neacceptare a instituțiilor noului Cod de procedură civilă. Astfel,
procesul de constituționalizare a fost adeseori un proces de reacție față de formule
procedurale nou introduse[3].
Inițiativa legislativă finalizată prin adoptarea Legii nr. 310/2018 a avut drept scop
punerea ȋn acord a unora dintre dispozițiile noului Cod de procedură civilă cu deciziile
Curții Constituționale pronunțate până ȋn anul 2018. Ulterior, au fost acceptate și
propuneri care aveau la bază dorința de eficientizare a unor instituții de drept
procesual civil, cum ar fi cele referitoare la regimul căilor de atac ȋmpotriva ȋncheierii
de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, extinderea posibilității ȋnlocuirii
pronunțării hotărârii ȋn ședință publică cu punerea acesteia la dispoziția publicului
prin mijlocirea grefei, extinderea regulilor de la art. 457 și ȋn ceea ce privește greșita
indicare ȋn hotărârea judecătorească a termenului de exercitare a căii de atac,
extinderea motivelor de revizuire pentru hotărâri contrare etc.
Din păcate, dincolo de aceste modificări care au efectul de a spori funcționalitatea
instituțiilor noului Cod de procedură civilă, Legea nr. 310/2018 a preluat și multe dintre
tendințele de rezistență la unele soluții de reformare a procesului civil, ȋntemeiate pe o
pretinsă neadaptare a acestor soluții la condițiile concrete, ȋn special economice, ale
sistemului nostru judiciar. Aceste tendințe, așa cum am arătat, s-au făcut simțite ȋncă
de la intrarea ȋn vigoare a noului Cod de procedură civilă și s-au materializat ȋn
amânarea succesivă a dispozițiilor privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu
și a celor privind pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanţa
a cărei hotărâre a fost atacată. Nu este clar dacă reținerea de la aplicarea lor este legată
de condițiile economice ori de inerțiile sistemului judiciar. Prin Legea nr. 310/2018 s-a
consfințit că dispozițiile amânate până acum nu vor intra ȋn vigoare, fiind abrogate. În
plus, s-a abandonat regula conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este
instanță cu plenitudine de competență ȋn judecarea recursurilor, revenindu-se la
sistemul vechiului Cod ȋn care curțile de apel judecă majoritatea recursurilor.
Revenirea, posibil justificată de aspecte ce țin de resursele existente la nivelul
sistemului judiciar, reprezintă un regres considerabil și ȋnregistrează o ȋndepărtare de
la soluțiile legislative existente ȋn țările europene, unde rolul de instanță de casare
revine ȋn principal, instanței supreme. S-a renunțat și la procedura filtrului,
reglementată de noul Cod de procedură civilă ȋn cazul recursului la Înalta Curte de
Casație și Justiție. Este drept că ȋn urma unei neinspirate decizii a Curții
Constituționale prin care s-a amputat posibilitatea respingerii recursului ca ”vădit
nefondat” ȋn chiar procedura de filtru, aceasta din urmă nu și-a manifestat utilitatea
practică, dar soluția corectă era punerea ȋn acord a dispozițiilor legale cu principiile
constituționale și păstrarea acestora, cu posibilitatea de a le face mai funcționale, iar ȋn
niciun caz abrogarea lor[4]. Filtrul la o instanță supremă este necesar și cunoscut, ȋn
diferite forme, ȋn mai toate sistemele de drept eficiente sub aspectul procesului civil.
În ceea ce privește aplicarea ȋn timp a prevederilor care modifică Codul de procedură
civilă, acestea se aplică numai proceselor și executărilor ȋncepute după intrarea ȋn
vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit regulilor de aplicare ȋn timp a normelor de
procedură prevăzute de art. 24-27 NCPC. Numai dispozițiile care modifică regulile
privind administrarea probei prin depozițiile martorilor se aplică și proceselor ȋn curs,
potrivit art. 26 alin. 2 NCPC.
Asupra aplicării ȋn timp a modificărilor aduse Legii nr. 2/2013 vom face o analiză
separată ȋn cuprinsul articolului.
În continuare vom analiza principalele modificări legislative, menționând totodată că
un studiu mai amplu va fi abordat ȋn curând.
II. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL
1. Incompatibilitatea absolută
Prin modificarea adusă de pct. 2 din Legea nr. 310/2018 se aduce o completare a
cazurilor de incompatibilitate reglementate la art. 41 alin. 1 NCPC prin care s-a dorit a
se înlătura o practică diferită în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de „hotărâre
prin care s-a soluţionat cauza”.
Astfel, art. 41 alin. 1 NCPC, ȋn forma inițială, prevedea că judecătorul care a pronunţat
o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca
aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după
trimiterea spre rejudecare. Prin prisma acestui text legal, atât în practica
judecătorească, cât şi în doctrina s-au conturat două accepţiuni diferite cu privire la
ȋnțelesul sintagmei „hotărâre care soluţionează cauza”.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că nu ar fi incompatibil judecătorul care s-a pronunţat
în temeiul unei excepţii procesuale, atunci când instanţa de control judiciar a anulat
sau casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă la instanţa de
trimitere nu mai trebuie discutată şi soluţionată excepţia respectivă, aceasta fiind
rezolvată de instanța superioară și se impune cu caracter obligatoriu instanței de
trimitere[5]. Soluţia propusă şi adoptată, cel puţin în parte, de practica judiciară, este
compatibilă şi cu art. 111 alin. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti[6] care prevede că toate cauzele trimise spre rejudecare se repartizează
completului iniţial învestit, deşi acelaşi text regulamentar precizează că dispoziţiile
art. 110[7] se aplică în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de
incompatibilitate.
Într-o a doua opinie, s-a motivat că expresia „hotărârea prin care s-a soluţionat cauza”
nu face distincție după cum judecata a avut sau nu ȋn vedere fondul. În consecinţă, în
aplicarea acestui text legal nu trebuie realizată nici o diferenţă între hotărârea care a
soluţionat cauza pe fond sau ȋn temeiul unei excepții procesuale, deoarece
fundamentul incompatibilităţii constă în dorinţa de a nu-l pune pe judecător în
situaţia de a reveni asupra soluţiei sale, adică să asigure o imparţialitate cât mai
profundă[8].
În contextul legislativ actual, prin pct. 2 din Legea nr. 310/2018, legiuitorul modifică
art. 41 alin. 1 NCPC în sensul că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie
sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel,
recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu
excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele
dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs. Se poate observa că această
modificare legislativă este, de fapt, o completare a textului iniţial care circumstanţiază
cazul de incompatibilitate absolută. Astfel, deşi a pronunţat o soluţie în cauză,
judecătorul nu devine incompatibil după trimiterea spre rejudecare, în cazul în care
este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de
apel sau, după caz, de recurs, precizare care vine să confirme, cel puţin în parte,  prima
opinie prezentată.
Aşadar, dacă judecătorul care s-a pronunţat în temeiul unei excepţii procesuale, iar
instanţa de control judiciar a anulat sau casat hotărârea, dispunând trimiterea cauzei
spre rejudecare, nu este incompatibil să soluţioneze cauza deoarece acesta va dezlega
„alte chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de control judiciar”. Deşi noua formă a
textului legal menţine expresia „hotărâre prin care a soluţionat cauza”, opinăm că prin
completarea adusă, sensul acestei expresii ar trebui reconfigurat urmând a se avea în
vedere hotărâri prin care s-a soluţionat cauza pe fond.
Având ȋn vedere că intervenția legislativă prezintă un caracter neinspirat sub aspectul
redactării, apreciem că se impun următoarele lămuriri:
a) ȋn pofida unei concluzii ce s-ar putea trage din interpretarea ad literam a textului
legal, este cert că există caz de incompatibilitate atunci când se dispune trimiterea
spre rejudecare ca urmare a faptului că judecata ȋn primă instanță a avut loc fără
citarea legală a unei părți sau fără participarea unei persoane care se impunea a fi
citată din oficiu; ȋn aceste cazuri, chiar dacă este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel, judecătorul de la instanța căreia i se
retrimite cauza este incompatibil absolut, deoarece ar urma să se pronunțe și asupra a
ceea ce chiar el a decis anterior; ȋn acest caz, ȋn calea de atac de reformare nu s-a
tranșat problema inițial rezolvată prin hotărârea atacată de o manieră care să se
impună cu caracter obligatoriu judecătorului care a pronunțat această hotărâre.
Dimpotrivă, cauza este trimisă pentru a se rejudeca de instanța inferioară cu
respectarea procedurii de citare însă rejudecarea va avea loc sub toate aspectele,
inclusiv cele asupra cărora judecătorul deja s-a pronunțat prin hotărârea desființată în
calea de atac. Prin urmare, sintagma ”cu excepţia cazului în care este chemat să se
pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz,
de recurs” ar trebui interpretată în sensul că judecătorul care a pronunţat o hotărâre
prin care s-a soluţionat cauza nu este incompatibil să judece aceeaşi pricină după
trimiterea spre rejudecare atunci când este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate prin hotărârea desființată în calea de atac și asupra
cărora s-a pronunțat instanţa de apel sau, după caz, de recurs;
b) există incompatibilitate absolută și atunci când instanța de recurs casează hotărârea
pentru un caz de nulitate, pentru nemotivare lato sensu sau pentru alt motiv care
conduce la reluarea ȋn fața instanței de trimitere a dezbaterilor asupra chestiunilor
(excepții sau fond) asupra cărora aceasta deja s-a pronunțat ȋn ciclul procesual
anterior;
c) completarea ”cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs” vizează
numai al doilea caz de imcompatibilitate prevăzut la art. 41 alin. 1, adică cel referitor
la trimiterea spre rejudecare. Nu este avută ȋn vedere prima ipoteză, respectiv cea a
judecării ȋn calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanției și limitări.
2. Reprezentarea convenţională a părţilor în procesul civil prin mandatar avocat
Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse
în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), art. 84 alin. 2, precum şi în art. 486 alin.
(3), cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii
cererii de recurs de către persoanele fizice[9] sau juridice[10], prin avocat, sunt
neconstituţionale.
Curtea Constituţională a stabilit că reprezentarea obligatorie prin avocat în faza
recursului nu este constituţională[11], regulă aplicabilă corespunzător şi în cazul
contestaţiei în anulare şi a revizuirii.
Hotărârile Curții Constituționale, chiar dacă nu întodeauna la adăpost de orice
critică[12], sunt obligatorii.
Pe de ală parte, nici legiuitorul nu a dat dovadă de prea multă imaginație și a realizat
punerea ȋn acord a textului cu deciziile Curții Constituționale prin modificarea art. 13
alin. 2 NCPC ȋn sensul eliminării tezei care prevedea că în recurs, cererile şi concluziile
părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier
juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până
la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept)[13]. Corelativ, a fost modificat art.
80 alin. 5 NCPC (fiind eliminată trimiterea la art. 83 alin. 3 şi art. 84 alin. 2 NCPC),
respectiv art. 83 şi 84 NCPC (fiind înlăturate acele dispoziţii legale care aveau legătură
cu obligativitatea reprezentării prin avocat, în recurs sau, după caz, în contestaţie în
anulare sau revizuire).
Din analiza modificărilor aduse reprezentării convenţionale a părţilor, prin mandatar
avocat, se poate concluziona că, în procesul civil, că nu mai există un caz de
reprezentare obligatorie prin avocat, sub o eventuală sancţiune procedurală (nulitate)
aplicabilă actului de procedură în cauză.
O dată cu eliminarea reprezentării obligatorii prin avocat în anumite etape ale
procesului civil, prin art. II din Legea nr. 310/2018 a fost abrogat şi art. 131 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă[14]. Soluţia este justificată de faptul că reglementarea ȋntr-o formă
diferită, ȋn recurs, a acordării ajutorului judiciar ȋn forma suportării onorariului de
avocat, avea la bază tocmai obligativitatea reprezentării prin recurs ȋn această fază
procesuală[15].
Prin aceasta se consfințește faptul că admiterea excepțiilor de neconstituționalitate a
reprezentat un ”dar otrăvit” făcut ideii de acces la justiție. Speranța exercițiului unui
drept lipsit de limitări se va izbi cel mai adesea de realitatea că partea, lipsită de
pregătire juridică calificată, nu va identifica corect aspectele de legalitate și ȋși vedea
calea de atac respinsă ca inadmisibilă, ca nefondată ori chiar anulată pentru
neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de lege, făcând loc deziluziei și
sentimentului de frustrare.
3. Regimul juridic al ȋncheierii de admitere în principiu  în cazul cererilor de
intervenţie voluntară sau forţată. Procedură de judecată. Căile de atac
Unul dintre motivele care au stat la baza revizuirii legislaţiei procesual civile a fost şi
intenţia legiuitorului de a înlătura, din ordinea normativă, acele situaţii care au
încurajat exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, cu consecinţe negative în planul
soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil.
Sub acest aspect, legiuitorul a reconfigurat regimul juridic al încheierii de respingere
ca inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară, dar aplicabil deopotrivă și ȋn cazul
formelor de intervenție forțată (art. 68-77 NCPC).
Până la adoptarea Legii nr. 310/2018, art. 64 alin. 2 şi 3 NCPC prevedea, pe de o parte
că, încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul, iar pe
de altă parte că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate
fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă,
respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă
încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic
superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. În fine, cu privire la
regulile de procedură aplicabile judecării acestor căi de atac, se statua că dosarul se
înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente
să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului, întâmpinarea nu
este obligatorie, apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile
de la înregistrare, iar judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii
de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de
intervenţie. Tocmai această ultimă teză referitoare la suspendarea obligatorie a
judecăţii cererii iniţiale, în cazul formulării căi de atac, a creat premisele unei
exercitări cu rea-credinţă a dreptului procesual, practica judiciară înregistrând cazuri
de deturnare a dreptului de formula o cerere de intervenţie, de la scopul pentru care a
fost edictat. Avem în vedere acele situaţii în care se formulau, în mod repetat, în
cadrul aceluiaşi dosar, cereri de intervenţie (forţată sau voluntară) inadmisibile tocmai
pentru a fi respinse ca atare, cu consecinţa formulării apelului/recursului şi obţinerea,
cu rea-credinţă, a unei suspendări obligatorii a judecării cererii iniţiale. Procedându-se
într-o asemenea manieră se putea obţine o tergiversare a judecării procesului, fără ca
judecătorul cauzei să aibă la îndemână o sancţiune în plan procesual pentru a se evita
suspendarea obligatorie de judecării litigiului[16].
Pornind de la aceste realităţi legislative şi de practică judiciară, legiuitorul a
reconfigurat regimul încheierii din procedura de admitere în principiu, în sensul că
art. 64 alin. 3 NCPC prevede, după modificare, că încheierea nu se poate ataca decât
odată cu fondul. Deci, indiferent de soluţia dată în procedura de încuviinţare în
principiu (admiterea în principiu ori respingerea ca inadmisibilă a cererii de
intervenţie), încheierea aferentă se va putea ataca numai o dată cu fondul.
Corelativ, legiuitorul a prevăzut şi soluţia de urmat în cazul în care instanţa de control
judiciar va aprecia că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie a
fost nelegală: în cazul admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care
instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea pronunţată este
desfiinţată de drept, iar cauza se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s-a formulat
cererea de intervenţie de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia.
Cu privire la noua formă a art. 64 alin. 4 NCPC considerăm util, la acest moment, să
analizăm câteva ipoteze posibile de aplicare a acestui text legal care ar putea
determina o practică neunitară, cu luarea în considerare şi a formei perfectibile şi
parţial neclară a noului text legal:
a) Așa cum s-a reținut și sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, apelul
ȋmpotriva ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a intervenției voluntare se poate
exercita numai de către terțul intervenient (sau titularul cererii de intervenție forțată)
și numai cu privire la soluția dată asupra cererii de intervenție, acesta neputând face
critici asupra hotărârii prin care a fost soluționată cauza[17].
b) Revenirea la sistemului existent ȋn vechiul Cod de procedură civilă, caracterizat prin
atacarea odată cu fondul a ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cerereii de
intervenție, presupune că nu va exista cale de atac de reformare ȋmpotriva ȋncheierii
atunci când hotărârea finală este definitivă. Prin urmare, se șterg beneficiile oferite de
noul Cod, care permitea atacarea separată a ȋncheierii, inclusiv ȋn situația ȋn care
hotărârea finală era definitivă[18].
c) În cazul în care, în mod greşit, cererea de intervenţia a fost respinsă ca inadmisibilă,
la rejudecarea cauzei după trimitere judecătorul care a judecat cauza ȋn primă instanță
este incompatibil.
d) Soluţia de „desfiinţare de drept” a hotărârii pronunţate şi trimiterea spre rejudecare
nu este circumstanţiată în textul legal, pe cale de consecinţă s-ar putea interpreta că se
aplică la orice formă de intervenţie voluntară (principală sau accesorie). Soluția
legiuitorului nu este oportună în cazul cererii de intervenţie accesorie, având în vedere
că această formă de intervenţie voluntară are natura unei simple apărări în sprijinul
unei părţile litigante (art. 61 alin. 3 NCPC). Unica rațiune a trimiterii spre rejudecare,
este aceea că ȋn caz contrar părțile ar fi private de un grad de jurisdicție. Or, această
rațiune se regăsește numai ȋn cazul intervenției voluntare principale și firește, ȋn cazul
cererilor de intervenție forțată, dar nu și ȋn cazul intervenției accesorii care presupune
o simplă apărare, iar nu o pretenție. În legătură cu intervenția accesorie, legiuitorul nu
a fost interesat de asigurarea unui dublu grad de juridicție din moment ce a acceptat
ca aceasta să poată fi făcută direct ȋn căile de atac, inclusiv cele extraordinare. Desigur,
noua formă a textului nu distinge ȋntre aceste ipoteze ceea ce ar putea conduce la
ideea că ceea ce a determinat soluția legislativă a fost ideea ”reașezării” terțului ȋn
drepturile procesuale de la care a fost privat ȋn mod nelegal de prima instanță. Ar fi
recomandabilă totuşi o interpretare restrictivă a textului legal, urmând ca trimiterea la
prima instanță să nu se producă atunci când instanţa de apel constată că intervenţia
accesorie a fost greşit respinsă ca inadmisibilă de către prima instanţă. În acest caz, ar
urma a hotărârea primei instanţe să fie anulată printr-o hotărâre intermediară şi să fie
rejudecat fondul în apel, care este o cale de atac devolutivă, asigurând aşadar
posibilităţi plenare de apărare pentru terţul ,,admis” în proces în această fază
procesuală. Cu toate acestea, în cazul în care chiar instanţa de apel a respins ca
inadmisibilă intervenţia accesorie ori recursul este exercitat într-o materie în care
dreptul de apel este suprimat (precum contenciosul administrativ), instanţa de recurs
ar urma să caseze cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond imediat anterioară,
pentru că în caz contrar intervenientul accesoriu ar fi privat de posibilitatea de a
formula apărări pe chestiuni de fapt.
e) Apreciem că apelul formulat de intervenientul accesoriu, având ca obiect
respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție, ar trebui respins ca lipsit de interes
atunci când tinde la desființarea hotărârii, în cazul în care aceasta este favorabilă părții
pe care o sprijină[19];
f) O altă problemă legată de aceleaşi art. 64 alin. 4 NCPC se va regăsi în posibilitatea
adoptării unei asemenea soluţii de trimiteri spre rejudecare, respectiv în
aplicarea/inaplicarea unor reguli din materia căilor de atac. Se poate observa că art. 64
alin. 4 NCPC, aşa cum este consacrat de Legea nr. 310/2018, reglementează, de fapt, o
soluţie posibilă, în calea de atac, respectiv o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre
rejudecare. Într-un asemenea cadrul se va pune întrebarea dacă art. 64 alin. 4 NCPC se
completează cu textele legale din materia căilor de atac sau este un text special care
derogă de la regulile generale. Avem în vedere dispoziţiile art. 480 alin. 3 NCPC care
prevede că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a
fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul,
evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va
trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta
din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea
acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare
poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Cu alte cuvinte, trimiterea spre
rejudecare se va putea face numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei
măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (în caz contrar urmând a se pronunţa
o soluţie de desfiinţare cu reţinere).
Pornind de la aceste dispoziţii legale, ar putea fi adoptate două soluţii: (i) art. 64 alin. 4
NCPC, fiind un text special, se va completa cu dreptul comun, în materie de apel, deci
şi cu art. 480 alin. 3 NCPC, caz în care soluţia de desfiinţare şi trimitere spre rejudecare
ar putea fi pronunţată numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei
măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; (ii) art. 64 alin. 4 NCPC este un text
special, de sine-stătător, care derogă în întregime de la art. 480 alin. 3 NCPC, sens în
care voinţa părţilor, exprimată expres, numai are nici o relevanţă în planul
trimiterii/netrimiterii spre rejudecare. În ceea ce ne priveşte, opinăm către a doua
variantă posibilă, legiuitorul venind cu o soluţie specială în ceea ce priveşte cazul
respingerii ca inadmisibile a cererii de intervenţei. Dacă s-ar fi dorit să se facă
completarea cu textul de la apel, considerăm că ar fi fost necesară o trimitere în acest
sens în cuprinsul art. 64 alin. 4 NCPC, sens în care s-ar fi menţionat că art. 480 alin. 3
NCPC se aplică în mod corespunzător. În plus, indicarea exactă a faptului că
rejudecarea se reia la ”instanța ȋn fața căreia s-a formulat cererea de intervenție” și ”de
la momentul discutării admisibilităţii în principiu a acesteia (intervenției –
nn.)” conduce la concluzia că legiuitorul a avut ȋn vedere trimiterea spre rejudecare ca
unică soluție posibilă. Dacă ar fi permis ca reluarea judecății să se facă de la
neregularitatea săvârșită, dar direct la instanța de apel, ar fi trebuit sa prevadă ȋn mod
expres, așa cum a făcut ȋn art. 480 alin. 5.
III. COMPETENȚA INSTANȚELOR
1. Competența materială funcțională.
Cele mai spectaculoase modificări aduse prin Legea nr. 310/2018 se referă
la competența funcțională a tribunalelor și curților de apel.
Reamintim în acest context că, potrivit înțelesului corect al sintagmei ”competență
funcțională”, aceasta desemnează felul atribuțiilor instanței prin raportare la stadiul
procesual, respectiv de a judeca în primă instanță, în apel sau în recurs[20].
Competența specializată, prin raportare la natura pricinii, poartă denumirea de
”competență materială procesuală”, iar nu de ”competență funcțională” (potrivit
uzului încetățenit, dar inexact al practicii). De altfel, notăm că terminologia corectă a
fost adoptată în mod repetat în jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii[21].
Astfel, în materia competenței funcționale, în forma inițială a Codului, revenea Înaltei
Curți de Casație și Justiție misiunea de a examina, în condițiile legii, conformitatea
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. 3 NCPC), această normă
relevând concepția legiuitorului Codului, de a restaura competența originară a Înaltei
Curți de Casație și Justiție de a soluționa recursuri, realizându-și astfel misiunea
constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către restul
instanțelor (art. 126 alin. 3 din Constituție)[22].
Dimpotrivă, competența funcțională a curților de apel și a tribunalelor de a soluționa
recursuri era una de excepție, prin raportare la prevederile art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3
NCPC, fiind vorba despre recursurile din materia incidentelor procedurale (art. 483
alin. 4 NCPC) și de cele din materia contenciosului administrativ și fiscal, în care s-a
păstrat soluția judecării recursului de către instanța ierarhic superioară celei de fond.
Desigur, această concepție a Codului a fost mereu subminată și contestată[23], inițial
prin promovarea unor excepții foarte largi de la dreptul de recurs – este poate de
interes istoric să amintim că pragul valoric prevăzut inițial de Cod pentru
admisibilitatea recursului a fost unul rezonabil, de 100.000 lei (credem că un astfel de
prag ar fi trecut testul timpului și nu ar fi generat un diagnostic de
neconstituționalitate), pentru ca apoi să fie mărit de 10 ori, succesiv prin Legea nr.
76/2012 și Legea nr. 2/2013. Or, după cum se cunoaște, prin decizia nr. 369/2017,
Curtea Constituțională a declarat neconstituțional pragul valoric de 1.000.000 lei în
materia recursului și, în raport de considerentele deciziei, criteriul valoric a fost
eliminat pe viitor în această materie[24].
Valul de recursuri declarat împotriva deciziilor date de tribunale în apel (ale căror
hotărâri ar fi urmat să fie definitive în concepția Codului) a generat problema de a ști
cui revine competența soluționării acestor recursuri, Înaltei Curți, ca instanță cu
plenitudine de competență funcțională în materia acestei căi de atac, ori instanței
ierarhic superioare? Printr-o jurisprudență constantă, consacrată în cele din urmă și
prin decizia în interesul legii nr. 18/1.10.2018, instanța supremă a statuat că revine
curților de apel competența funcțională de a judeca recursurile declarate împotriva
deciziilor pronunțate de tribunale în apel. Această decizie, care produce efecte în
cauzele anterioare Legii nr. 310/2018, este desigur obligatorie, controversa
jurisprudențială fiind rezolvată pentru viitor (art. 517 alin. 4 NCPC).
Notăm (pe scurt – față de scopul prezentului studiu) că este neconvingătoare analogia
făcută de Înalta Curte cu dispozițiile art. 483 alin. 4 NCPC, pentru a deduce
competența curților de apel pentru a soluționa recursuri împotriva deciziilor date de
tribunale în apel. Prevederea de la art. 483 alin. 4 este ea însăși o normă de excepție, de
vreme ce statuează că numai în cazurile anume prevăzute de lege recursul va fi
soluționat de instanța ierarhic superioară. Ca atare, analogia mai convingătoare ar fi
fost cu art. 483 alin. 3 și cu art. 97 pct. 1 NCPC, competența Înaltei Curți în materie
fiind în acord cu concepția originară a Codului și cu misiunea constituțională a acestei
instanțe. Totodată, nu se poate reține un veritabil principiu al organizării judiciare,
potrivit căruia căile de atac de reformare se judecă de către instanța (imediat) ierarhic
superioară. Nu doar că un atare principiu nu este prevăzut de niciun text de lege, ba
chiar dimpotrivă, în procedura penală, curțile de apel sunt instanțe de apel pentru
sentințele pronunțate deopotrivă de judecătorii și tribunale. Ca atare, pretinsul
principiu al judecării căilor de atac de către instanţa imediat superioară este chiar
contrazis de textele în vigoare la data adoptării deciziei amintite.
Așadar, raționamentul Înaltei Curți rămâne criticabil, în pofida raţiunilor de ordin
pragmatic care au determinat soluția, constând în dorința de a evita supraaglomerarea
instanței supreme. Considerăm însă că a sosit timpul ca problemele reale ale acestei
instanțe – îndeosebi lipsa unui sediu adecvat, cu săli de şedinţă, birouri şi spaţii de
depozitare suficiente – să fie rezolvate, fără a se mai recurge la paliative precum
interpretări mai mult sau mai puțin forțate, de natură să diminueze competența legală
a Înaltei Curți.
Soluția reținută prin decizia în interesul legii nr. 18/1.10.2018 este consacrată legal prin
modificările aduse de Legea nr. 310/2018 articolelor 95–97, precum și art. 483 alin. 3
NCPC. Din nefericire, modificările aduse acestui ultim text escamotează sistemul
recursului în casație, care este indisolubil legat de competența (cel puțin de drept
comun a) instanței supreme de a soluționa recursuri, creând o jurisprudență unitară
prin orientarea constantă spre anumite interpretări care se impun, treptat, și
instanțelor de fond, spectrul casării hotărârilor contrare și autoritatea instanței
supreme fiind suficient pentru a determina această unificare[25].
Or, apare cu evidență că acest scop nu mai poate fi atins, în măsura în care, pentru
recursurile declarate împotriva numeroaselor decizii date de tribunale în apel și care
nu sunt sustrase dreptului la recurs – în principal, în cererile evaluabile în bani de
până la 200.000 lei inclusiv – este prevăzută, de lege lata, competența celor 15 curți de
apel. Practic, art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 NCPC, în noua lor formulare, preiau în
esență fostele art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 3 C. pr. civ 1865, componenta puternic
restaurativă a noii legi fiind și de această dată evidentă.
2. Competența materială procesuală
O altă modificare privește competența materială a judecătoriei, substanțial lărgită în
ceea ce privește unele cereri.
Este vorba, în principal, despre cererile în materie de uzucapiune și moștenire, date în
competența judecătoriei indiferent de valoarea obiectului cererii, în paralel cu
abrogarea art. 105 NCPC (text care privea modalitatea de determinare a valorii
obiectului cererii în materie succesorală).
În ceea ce privește uzucapiunea, credem că opțiunea legiuitorului este justă, fiind în
concordanță cu specificul probatoriu al acestor cereri, care reclamă efectuarea unor
expertize și audierea de martori, aspecte care pledează pentru o proximitate a
instanței competente față de împrejurările concrete ale litigiului. Totodată, noua
regulă este în concordanță cu competența specială a judecătoriei, de a soluționa
cererile de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în
temeiul uzucapiunii (art. 1051 NCPC). Această din urmă procedură se aplică însă doar
uzucapiunilor începute sub imperiul Noului Cod Civil și guvernate de acest din urmă
Cod, după cum a decis instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 19/5.10.2015.
Ca atare, în practică se formulează cereri de drept comun, întemeiate pe dispozițiile
vechiului Cod civil în materie de uzucapiune, cereri supuse criteriului valoric pentru
toate procesele începute anterior Legii nr. 310/2018 [art. 25 alin. 2, art. 94 pct. 1 lit. k),
art. 104 NCPC]. Dimpotrivă, în cazul proceselor începute sub imperiul legii noi,
competența aparține judecătoriei, indiferent de valoare, potrivit art. 94 pct.1 lit. j2)
NCPC. Ca atare, în mod binevenit, în cazul acestor din urmă procese, regula de
competenţă este unificată, indiferent de regulile de drept substanţial aplicabile
litigiului.
Mai problematică ni se pare atribuirea în competența judecătoriei a tuturor cererilor
în materie de moștenire, indiferent de valoare (și, adăugăm noi, de complexitate),
după cum rezultă din art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC. Soluția este neîndoielnic pragmatică,
fiind de natură să pună capăt controverselor referitoare la competența de soluționare a
unor cereri în materie de moștenire, precum reducțiunea liberalităților excesive ori
anularea liberalităților, alăturate partajului[26].
Pe de altă parte, ea este criticabilă din perspectiva faptului că valoarea masei
succesorale poate fi, în unele cazuri, foarte mare, iar cererile subsumate litigiului
succesoral pot fi unele foarte complexe. În astfel de litigii, rațiunea legii, de a stabili
competența de drept comun în primă instanță în favoarea tribunalului (art. 95 pct. 1
NCPC), cu excepția celor de mică și medie valoare [art. 94 pct. 1 lit. k) NCPC] ar fi
impus aplicarea, în continuare, a criteriului valoric. Ar fi fost dimpotrivă mai corect să
se asigure simetria normelor de competenţă în această materie prin restabilirea
criteriului valoric inclusiv în cazul partajului. Mai mult, inconvenientul este amplificat
de împrejurarea că în această materie, nu există drept la recurs, conform art. 483 alin.
2 NCPC, ceea ce înseamnă că întreaga materie a moştenirilor va fi judecată de
tribunale în apel, ca instanţe de ultim grad.
Totodată, din perspectiva tehnicii legislative, era de preferat ca art. 105 NCPC să nu fie
pur şi simplu abrogat, ci înlocuit cu altă normă privitoare la determinarea valorii
obiectului cererii, în cazurile în care aceasta prezintă relevanţă. Spre exemplu, în
continuarea art. 104, legiuitorul ar fi putut să reglementeze ipoteza în care valoarea
impozabilă se dovedeşte a fi vădit derizorie, stabilind astfel congruenţa dintre
dispoziţiile Codului şi cele ale art. 31 alin.3 teza a II-a din OUG nr. 80/2013 privind
taxele judiciare de timbru.
Subliniem însă că noul text se aplică doar litigiilor începute după intrarea sa în vigoare
(art. 25 alin. 2 NCPC). În ce privește litigiile succesorale începute anterior, acestora li
se aplică în continuare criteriul valoric, în raport de art. 105 NCPC și de distincțiile
propuse în doctrină.
Dispoziţiile art. 94 pct.1 lit. j3) NCPC dau în competenţa judecătoriei şi cererile
din materia fondului funciar, acest text având meritul de a clarifica controversele
anterioare, care au determinat conflicte de competenţă între judecătorii şi tribunale în
ce priveşte această categorie de cereri[27].
Totodată, prin modificările aduse art. 94 pct. 1 lit. b) NCPC s-a clarificat faptul că intră
în competenţa judecătoriei numai cererile referitoare la înregistrările de stare civilă
date în competenţa instanţelor judecătoreşti, în general, adăugirea având desigur un
caracter pur declarativ, întrucât aceasta era interpretarea corectă şi anterior.
În fine, prin modificările aduse art. 129 alin. 2 pct. 2 NCPC s-a consacrat legislativ
opinia, majoritară în doctrină[28], potrivit căreia necompetenţa este de ordine publică
în cazul încălcării tuturor normelor de competenţă materială, atât atunci când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, cât şi atunci când procesul este
de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat.
Aşadar, modificarea legislativă are doar un caracter declarativ, aceeaşi soluţie fiind
valabilă şi pentru reglementarea anterioară.
Această soluţie a fost de altfel reţinută foarte recent şi de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 17/18.09.2018. În mod
interesant, instanţa supremă s-a raportat, pentru determinarea intenţiei originare
reale a legiuitorului, şi la modificarea legislativă iminentă la data deciziei (actuala Lege
nr. 310/2018), ca argument suplimentar faţă de celelalte motive pentru care s-a statuat
că şi competenţa materială procesuală (specializată) este de ordine publică.
Astfel, după cum în mod judicios a reţinut instanţa supremă, ”specializarea
instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce
ţine de organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit
căreia competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât
acestea din urmă ocrotesc intereselor părţilor. Or, nu poate fi lăsat la latitudinea
părţilor ca, spre exemplu, o instanţă civilă să soluţioneze un litigiu în materie penală
sau să anuleze un act administrativ. În plus, a permite convenţia părţilor asupra
jurisdicţiei competente sub aspectul specializării ar însemna ca, indirect, să fie afectat
principiul legalităţii căilor de atac şi să fie încălcate normele imperative de procedură
specifice materiei respective, ştiut fiind că, în funcţie de jurisdicţia specializată, există
diferenţe importante în ceea ce priveşte căile de atac, termenele în care pot fi
formulate, procedura de judecată, taxele judiciare de timbru datorate.”
3. Competența facultativă
În cazul competenţei facultative, prin decizia nr. 290/26.04.2018[29], Curtea
Constituţională a statuat că sintagma “de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară
activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi
sintagma “care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza” din
cuprinsul art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
Totodată, s-a decis că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă
sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de
parte reclamantă/pârâtă.
În esenţă, instanţa constituţională a reţinut că dispoziţiile referitoare la competenţa
facultativă, preluate de legiuitor din dreptul francez, sunt menite să asigure într-o
manieră eficientă şi suplă imparţialitatea obiectivă a instanţelor, fără a mai pune
justiţiabilul în situaţia de a cere strămutarea. Ca atare, afirmă Curtea Constituţională,
ar fi neconstituţională limitarea sferei acestei instituţii juridice la ipoteza în care
judecătorul îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece în primă
instanţă[30], iar nu şi la o instanţă superioară acesteia din urmă. În fine, în ceea ce
priveşte alin. 2, Curtea a reţinut că prevederile art. 127 alin. 1 şi 2 NCPC trebuie să fie
aplicabile şi în ipoteza în care instanţa de judecată, iar nu doar judecătorul care
activează în cadrul acesteia este parte în litigiu.
Nu ne propunem să criticăm decizia instanţei constituţionale, ci ne limităm să
observăm că procedura de judecată este stabilită de legiuitor (art. 125 alin. 2 din
Constituţie), care trebuie, desigur, să observe regulile şi principiile constituţionale,
însă nu credem că decurgea direct din Constituţie necesitatea introducerii acestei
instituţii cu caracter de noutate din Noul Cod. Anterior, cum s-a arătat cu altă
ocazie[31], finalitatea, atinsă în prezent mai eficient şi mai suplu prin competenţa
facultativă, era obținută prin instituţia strămutării. Aşadar, în realitate Curtea
Constituţională a criticat o omisiune de reglementare şi a modificat, ca un veritabil
legiuitor pozitiv, textul de lege supus controlului de constituţionalitate, deşi art. 2 alin.
3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
prevede că aceasta se pronunţă doar asupra înţelesului contrar Constituţiei al textului
de lege controlat, fără a putea însă modifica ori completa prevederea supusă
controlului. Or, este real că modificarea unui text de lege prin decizii ale Curţii
Constituţionale a devenit o realitate curentă, însă ne simţim datori să punctăm că
prezenta decizie are în vedere considerente de oportunitate legislativă (şi care nu sunt
eronate pe fond), iar nu de veritabilă constituţionalitate[32].
Legiuitorul, acţionând într-o manieră loială din punct de vedere constituţional, a tras
concluziile care se impun, modificând art. 127 după cum urmează:
(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei
la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una
dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre
curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la
care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa
instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia,
reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o
instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor,
asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Noutatea rezidă, în primul rând, în extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza
în care parte în dosar este instanţa de judecată (nu parchetul de pe lângă aceasta) are
calitatea de reclamant sau de pârât într-un dosar aflat în competenţa sa ori a unei
instanţe inferioare din circumscripţia sa.
În al doilea rând, a operat extinderea sferei de aplicare a textului şi la ipoteza în care
judecătorul (sau, după caz, celelalte persoane la care se referă alin. 3 îşi desfăşoară
activitatea la o instanţă superioară celei competente să judece în primă instanţă, şi
aceasta fără să conteze dacă respectiva instanţă superioară ar fi sau nu competentă
funcţional să soluţioneze eventuale căi de atac de reformare declarate în cauză,
întrucât textul nu distinge.
Această interpretare ridică însă problema de a şti dacă textul se aplică şi atunci când
judecătorul parte în proces îşi desfăşoară activitatea la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Un răspuns afirmativ ar face ca art. 127 să fie întotdeauna aplicabil, indiferent
unde în ţară ar fi situată prima instanţă competentă, de vreme ce toate instanţele
române se află ,,în circumscripţia” instanţei supreme[33]. În acest caz însă, simpla
”translatareˮ a cazului în raza unei curți de apel învecinate nu rezolvă problema la care
își propună să răspundă art. 127, respectiv eliminarea oricărei suspiciuni de
interferență ”localăˮ din partea personalului judiciar sau instanței care este parte în
proces. Ca atare, apreciem că art. 127 nu se aplică în cazul judecătorilor de la ÎCCJ (şi,
în mod corespunzător, în cazul celorlalte persoane desemnate de alin. 3, care
funcţionează în cadrul acestei instanţe, respectiv al parchetului de pe lângă aceasta), ci
numai în cazul personalului care îşi desfăşoară activitatea la judecătorii, tribunale şi
curţi de apel.
Se asigură însă imparţialitatea obiectivă a instanţei, în cazul în care calea de atac într-
un dosar în care însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori un judecător al acesteia
ajunge chiar la instanţa supremă pentru a fi judecat, spre exemplu, în recurs? În ce ne
priveşte, nu avem îndoieli în imparţialitatea judecătorilor instanţei supreme într-o
asemenea ipoteză, de vreme ce, în cazul judecătorului, acesta nu participă la judecarea
propriei cauze, iar în celălalt caz, nu se poate pune semnul egalităţii între instituţia ca
atare, parte în dosar, şi judecătorii chemaţi să judece dosarul. Judecătorul nu este un
simplu ,,angajat” al unei autorităţi publice, ci este chemat să judece în deplină
independenţă, inclusiv faţă de instanţa, în sens organizaţional, în care îşi desfăşoară
activitatea. De altfel, în trecut au existat numeroase litigii, mai ales de muncă, în care
pârât era chiar instanţa la care îşi desfăşurau activitatea completele competente să
judece pricina şi nu au existat temeiuri pentru a considera că judecătorii cauzei nu
sunt pe deplin independenţi şi imparţiali.
4. Strămutarea
În materia strămutării, modificările aduse art. 142 alin. 1 privesc, în esenţă, teza a III-a,
nou introdusă (”În cazul cererilor de strămutare întemeiate pe motivul de bănuială
legitimă vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de
apel competente, precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din
circumscripţia aceleiaşi curţi, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.”) ca urmare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
Astfel, prin decizia nr. 558/16.10.2014[34], Curtea a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin.
(1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt
constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la
calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi”, iar prin decizia nr.
169/24.03.2016[35] s-a statuat că ”dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145
alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care
motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în
raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.” Textul nou introdus
reglementează expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aceste ipoteze,
complinind lacuna legislativă apărută în urma adoptării celor două decizii menţionate.
Prin Legea nr. 310/2008 a fost modificat şi art. 144 alin. 2 NCPC, în sensul de a clarifica
faptul că incidentul procedural este soluţionat prin intermediul unei încheieri. A fost
menţinută soluţia potrivit căreia încheierea se dă fără motivare şi este definitivă. În ce
ne priveşte, considerăm justă soluţia potrivit căreia încheierea este definitivă, calea de
atac a recursului – preconizată într-o formă iniţială a proiectului de modificare – fiind
inutilă în cadrul unui remediu lăsat la aprecierea instanţei de strămutare şi totodată
ineficace în condiţiile lipsei unei motivări care să permită controlul de legalitate. În ce
priveşte soluţia nemotivării, justificată prin supleţea şi urgenţa incidentului
procedural, ca şi prin marja de apreciere recunoscută instanţei de strămutare,
considerăm că o scurtă motivare ar fi fost o soluţie judicioasă[36] şi nu ar fi periclitat
cele două deziderate anterior menţionate.
5. Excepția de necompetență
Unele noutăţi privesc şi regimul de verificare a competenţei şi de invocare a excepţiei
de necompetenţă materială ori teritorială de ordine publică, respectiv a excepţiei de
necompetenţă teritorială relativă, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie (art.
130 alin. 2 şi 3 şi art. 131 NCPC).
Spre deosebire de forma anterioară a art. 131 alin. 2 NCPC, care impunea punerea în
discuţia părţilor şi verificarea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal
citate, acelaşi text, în forma sa modificată, face referire la ”primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii”, formulare care aminteşte, fără
îndoială, de ”prima zi de înfăţişare”, reglementată de fostul art. 134 C. pr. civ. 1865.
De altfel, în doctrina anterioară noii modificări legislative s-a subliniat că din referirea
legiuitorului la primul termen la care părţile sunt legal citate rezultă că, prioritar chiar
verificării şi stabilirii competenţei, instanţa trebuie să asigure cadrul procesual necesar
pentru exerciţiul corespunzător al dreptului la apărare şi la dezbateri contradictorii,
având aşadar prioritate toate problemele referitoare la citare şi cele conexe citării,
precum capacitatea procesuală de exerciţiu ori incidenţa unei eventuale imunităţi de
jurisdicţie[37].
Aşadar, credem că noua formulare trebuie înţeleasă că, în mod excepţional, verificarea
competenţei şi, în mod corespunzător, invocarea excepţiei de necompetenţă poate
avea loc şi la termenul imediat următor termenului la care părţile au fost legal citate,
dacă la primul termen s-au ivit incidente procedurale care au făcut
imposibilă dezbaterea asupra competenţei – e.g., lipsa de apărare ori imposibilitatea
de prezentare a uneia dintre părţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile amânării pentru
acest motiv, reglementate de art. 222 NCPC, sau orice alt motiv care împiedică în mod
absolut dezbaterea asupra competenţei la acest termen – e.g,, completul de judecată
declară că se abţine, cu consecinţa suspendării judecăţii, ori invocă excepţia nelegalei
sale compuneri sau greşita repartizare a dosarului, cu consecinţa transpunerii la alt
complet. Este firesc ca, în aceste condiţii, verificarea competenţei să aibă loc la
termenul imediat următor, iar părţile să nu fie decăzute din dreptul de a invoca
excepţiile pe care le pot invoca la primul termen la care părţile sunt legal citate.
Aşadar, considerăm că modificarea nu trebuie interpretată ca o diluare a conceptului
de prim termen la care părţile sunt legal citate, nici ca o reintroducere a fostei primei
zile de înfăţişare, cu toate ambiguităţile şi dificultăţile de determinare a acesteia în
unele cazuri, ci doar ca o consacrare a posibilităţii (preexistente) de prorogare a
verificării competenţei (prorogare care ar trebui expres consemnată în cuprinsul
încheierii de la primul termen), în mod excepţional, în acele cazuri care împiedică
dezbaterea asupra acestei probleme la primul termen.
IV. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ
1. Citarea și comunicarea actelor de procedură.
În materia citării și a comunicării actelor de procedură de către instanța de judecată în
cursul procesului civil, prin Legea nr. 310/2018 au fost aduse modificări care privesc, pe
de o parte, modalitatea de comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură prin
poștă și, pe de altă parte, comunicarea prin intermediul altor mijloace care asigură
transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia.
În ceea ce privește comunicarea prin poștă a citațiilor și a actelor de procedură,
modificarea privește tipul de corespondență care va fi utilizat de către instanță, și
anume scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, în cazul în care se apelează la
această modalitate de comunicare, subsidiară ca, de altfel, toate modalitățile de
comunicare, față de comunicarea prin agenții procedurali sau prin alți salariați ai
instanței.
Dacă această modificare a art. 154 alin. (4) nu este una de substanță, în schimb, prin
modificarea alin. (6) a aceluiași articol și prin alin. (61) introdus prin Legea nr. 310/2018
se prevede o cu totul altă soluție în ceea ce privește comunicarea prin intermediul
poștei electronice și, mai ales, în privința confirmării comunicării prin telefax, poștă
electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea
primirii acestuia[38].
Astfel, după intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, art. 154 alin. (6) NCPC are
următorul conținut: ”comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face
de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură
transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat
instanței datele corespunzătoare în acest scop. Comunicarea actelor de procedură va fi
însoțită de semnătura electronică extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței
și semnătura grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației. Fiecare
instanță va avea o singură semnătură electronică extinsă pentru citații și acte de
procedură.” iar alin. (61) al aceluiași articol se prevede că ”citațiile și celelalte acte de
procedură menționate la alin. (6) se consideră comunicate la momentul la care au
primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor
furnizate de acesta.”
Așadar, se observă că, deși se păstrează posibilitatea comunicării citațiilor prin telefax,
poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și
confirmarea primirii acestuia, cu respectarea aceleiași condiții ca partea să fi indicat
instanței datele corespunzătoare în acest scop, totuși în privința confirmării primirii
actului transmis prin aceste mijloace s-a renunțat la soluția legislativă anterioară
potrivit cu care în vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură,
comunica un formular care conţinea: denumirea instanţei, data comunicării, numele
grefierului care asigura comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul
trebuind să fie completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi
semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi să fie expediat
instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.În prezent, modalitatea
prin care se consideră că citațiile și celelalte acte de procedură au fost comunicate prin
prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care asigură transmiterea textului
actului și confirmarea primirii acestuia este aceea a primirii de către instanță a
mesajului de confirmare a primirii de către sistemul folosit (de instanță) că au ajuns la
destinatar. De asemenea, este introdusă o altă soluție în ceea ce privește data la care
citațiile sau actele de procedură se consideră comunicate. Astfel, această dată nu mai
este cea la care destinatarul specifică data primirii, ci cea rezultată din mesajul de
confirmare a primirii actului de către destinatar, mesaj emis de sistemul concret
utilizat de instanță, după caz, telefax, poștă electronică etc.
Prin urmare, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 dovada comunicării,
inclusiv a datei acesteia, prin prin telefax, poștă electronică sau alte mijloace care
asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia se va face prin
mesajul transmis din partea sistemului tehnic folosit de instanță că au ajuns la
destinatar potrivit datelor furnizate de acesta, dovadă care va trebui să fie atașată la
dosarul cauzei prin grija grefei instanței. De altfel, în acest sens, art. 163 alin. (111),
introdus prin legea 310/2018, prevede că ”atunci când comunicarea actelor s-a realizat
potrivit prevederilor art. 154 alin. (6) mesajul de comunicare către destinatar primit de
la sistem constituie dovada de comunicare. Acesta se va lista și se va atașa la dosarul
cauzei.”, iar art. 165 pct. 3 NCPC modificat prin Legea nr. 310/2018 dispune că ”în cazul
citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit prevederilor art. 154
alin. (6), procedura se socotește îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a
expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.”
Considerăm că această dovadă ar putea face obiectul contestării, în cazul ȋn care se
invocă lipsa primirii actului de procedură transmis prin telefax, poștă electronică sau
alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia,
în acest caz nefiind necesară înscrierea în fals (grefierul nu certifică ajungerea la
destinatar, ci numai transmiterea și faptul că a imprimat dovada expedierii), însă
dovada eventualelor erori tehnice care au generat neregularitatea respectivă se va
putea face numai cu probe adecvate, respectiv expertiză tehnică de specialitate.
Rezultă că, deși noua reglementare a făcut mai funcțională procedura de comunicare,
a creat condițiile unei contestabilități nespecifice și inoportune ȋntr-un domeniu ȋn
care domina stabilitatea (determinată de certitudinea confirmării prin semnătură a
primirii). Tocmai din acest motiv, nu recomandăm utilizarea acestei modalități pentru
comunicarea hotărârii judecătorești, iar ȋn cazul citării, dacă partea nu se prezintă, să
se manifeste suficientă diligență pentru asigurarea informării părții, inlusiv prin
amânarea cauzei și repetarea procedurii de citare, ȋn spiritul jurisprudenței CEDO ȋn
materie[39].
Legat de comunicarea actelor de procedură prin poștă electronică mai trebuie
subliniat că este introdusă obligativitatea ca transmiterea să fie însoțită de semnătura
electronică extinsă a instanței care va înlocui ștampila instanței și semnătura
grefierului de ședință din mențiunile obligatorii ale citației.
2. Actele de procedură depuse de părți prin fax sau email
Așa cum este cunoscut, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 310/2018, deși
părților le era recunoscută posibilitatea transmiterii către instanță a actelor de
procedură prin fax sau poștă electronică, totuși în privința datei la care aceste acte se
considerau a fi depuse la instanță s-a apreciat[40] că aceasta era cea la care actele
fuseseră înregistrate la instanță, iar nu data transmiterii efectuate prin poștă
electronică sau fax. Opinia doctrinară menționată, susținută în contextul în care art.
183 NCPC nu făcea referire și la trimiterile prin fax sau poștă electronică a fost
confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție[41] care a statuat cu putere obligatorie
că ” în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 NCPC, actul de
procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se
socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi
depus în termen.” De asemenea, Curtea Constituțională a constatat conformitatea art.
182 alin. (2) și a art. 183 NCPC cu principiile constituționale referitoare la egalitatea în
fața legii și la accesul liber la justiție[42].
Prin Legea nr. 310/2018, legiuitorul a renunțat la această soluție legislativă modificând
art. 183 după cum urmează: ”(1) actul de procedură, depus înăuntrul termenului
prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu
de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau
email, este socotit a fi făcut în termen. […] (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2),
recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de
serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară
sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, precum si mențiunea datei și
orei primirii faxului sau a email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către
calculatorul sau faxul de primire al instanței servesc ca dovadă a datei depunerii
actului de către partea interesată.”
Soluția legiuitorului de a conferi comunicărilor făcute de parte prin mijloace moderne
aceleași beneficii sub aspectul termenului ca și ȋn cazul cazurilor tradiționale – poștă și
curierat rapid – este lăudabilă și ȋn spiritul noului Cod de procedură civilă. Cu toate
acestea, facem câteva precizări, sperăm utile pentru practicieni:
a) Dovada transmiterii actului de procedură se află ȋn posesia instanței iar nu a părții,
deoarece este reprezentată de mențiunea datei și orei primirii faxului sau a email-ului,
astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței ;
prin urmare, orice disfuncționalitate tehnică de natură a genera o diferență de timp
ȋntre momentul expedierii și momentul receptării comunicării (nu ne propunem să
inventariem acum cauzele de ordin tehnic, dar nu putem exclude existența acestora)
joacă ȋn defavoarea expeditorului;
b) Textul vizează numai câștigarea termenelor procedurale, iar nu și a termenului de
prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune ori de decădere de drept
substanțial, ȋn privința acestora fiind aplicabil art.2556 NCC și care, chiar ȋn varianta
modificată prin art. 205 ind. 2 din Legea nr. 71/2011, se referă numai la scrisoarea
recomandată predată la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid
sau la un serviciu specializat ȋn comunicare, ȋnființate potrivit legii (evident, o
necorelare ce a scăpat leguitorului)[43].
c) În cazul transmiterii prin fax sau email a cererilor de exercitare a căilor de atac,
apreciem că părțile rămân obligate ca, ulterior, să depună pe de o parte, originalul
cererii transmise prin mijloacele tehnice menționate, întrucât semnătura părții trebuie
să existe în original pe exemplarul aflat la dosarul cauzei, iar pe de altă parte numărul
de exemplare necesar pentru comunicare, deoarece dispozițiile art. 149 alin. 4 C. proc.
civ. nu se aplică în cazul cererilor de exercitare a căilor de atac, pentru aceleași rațiuni
pentru care nu se aplică nici în cazul cererii de chemare în judecată[44].
V. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
1. Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare ȋn judecată
Chiar dacă procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu a reprezentat o
noutate absolută, ea existând și în reglementarea anterioară noului Cod de procedură
civilă (art. 1141 C. proc. civ. 1865), impactul acesteia a fost sporit considerabil prin
posibilitatea anulării cererii ȋncă din această etapă, dacă reclamantul nu efectuează, ȋn
termenul prevăzut de lege, completările sau modificările dispuse de instanță.
Practic, procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată a
suferit două modificări:
1. 200 alin. (4) a fost modificat prin restrângerea cazurilor care pot genera aplicarea
sancțiunii anulării cererii ȋn această etapă, precum și prin eliminarea sintagmei „dată
în cameră de consiliu”;
2. introducerea unui nou alineat (41) la art. 200, având scopul de a elimina abuzurile
create prin aplicarea uneori irațională a sancțiunii nulității ȋn cazurile ȋn care
reclamantul nu se afla ȋn culpă.
A fost eliminată din sfera sancțiunii anulării cererii ȋn chiar procedura de regularizare,
indicarea motivelor de drept [lit. d)]. În mod asemănător s-a procedat și ȋn privința
neindicării probatoriului de care reclamantul înțelege să se folosească în dovedirea
pretențiilor sale [lit. e)]. Explicația este diferită pentru fiecare dintre acestea.
Prin intervenția sa ȋn acest domeniu sensibil, în care au fost constatate anumite excese
din partea instanțelor, legiuitorul a dorit să pună capăt controverselor legate de sfera
elementelor ale căror vicii pot atrage nulitatea ȋncă ȋn faza regularizării. Concepția
legiuitorului pare să fie una intermediară, deoarece nu a suprapus complet domeniul
nulității de la art. 200 cu cel al nulităților exprese (esențiale) reglementate de art. 196,
primul rămânând ȋn continuare mai extins (ex: art. 196 prevede nulitatea expresă
numai pentru lipsa obiectului ȋn timp ce ȋn temeiul art. 200 se poate anula cererea ȋn
proedura regularizării și pentru neindiarea valorii obiectului sau pentru refuzul de a
identifica obiectul, atunci când legea o cere). Legiuitorul a abdicat ȋnsă, de la viziunea
inițială conform căreia sanțiunea de la art. 200 vizează toate elementele obligatorii de
la art. 194-197, cu excepția desemnării reprezentantului comun (art. 202 alin. 3).
În privința neindicării motivelor de drept, eliminarea acesteia din sfera elementelor ce
atrag nulitatea ȋn proceduera de regularizare ȋși găsește explicația ȋn concepția
legiuitorului conform căreia numai motivarea ȋn fapt este esențială, iar nu și motivarea
ȋn drept, aceasta din urmă putând face obiectul calificării date de instanță, care ȋnsă nu
poate avea loc fără o dezbatere ȋn condiții de contradictorialitate. Aceste argumente au
stat la baza opiniilor exprimate și ȋn doctrină ȋn sensul neaplicării sancțiunii nulității ȋn
etapa regularizării pentru neindicarea motivelor de drept [45]. Soluția nu are ȋn vedere
situația pârâtului, care ȋn lipsa unei calificări ȋn drept, asumată de reclamant, va fi
obligat să ȋși ”construiască” apărarea, exprimată ȋn ȋntâmpinare, pe baza propriei
calificări a faptelor prezentate de reclamant. Din aceste motive, ȋn pofida faptului că
printre componentele principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22
NCPC, se află și atributul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor și faptelor
deduse judecății, după ce în prealabil a pus în discuția părților acest aspect [art. 22
alin. (4)], apreciem că este foarte dificil să admitem că cererea de chemare în judecată
să nu aibă indicat temeiul legal. Așa cum s-a arătat[46] este de nepermis
neindicarea motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, chiar
dacă, în condiții de contradictorialitate, instanța, după ce va lua concluziile părților, va
putea eventual să recalifice actele și faptele deduse judecății.
În legătură cu această modificare trebuie ȋnsă menționat că neindicarea motivelor de
drept poate atrage, ȋn continuare nulitatea cererii de chemare ȋn judecată, dar
nulitatea este virtuală, proba vătămării revenind celui care o invocă și va opera numai
ȋn etapa cercetării procesului iar nu ȋn faza de regularizare. Totodată, credem că
nulitatea va interveni doar excepţional, când pretenţiile formulate şi motivele de fapt
invocate sunt insuficient de precise şi nu permit instanţei să-şi exercite prerogativa
calificării juridice, reglementată imperativ de art. 22 alin. 1 şi 4 NCPC.
În privința înlăturării sancțiunii nulității ȋn procedura de regularizare ȋn caz de
neindicare a probelor, explicația constă ȋn aceea că legiuitorul a apreciat că această
omisiune atrage o altă sancțiune, respectiv cea a decăderii din dreptul de a propune
probe. In plus, aspectele legate de neindicarea probelor au generat dificultăți ȋn
aplicarea procedurii de regularizare[47].
Cu toate acestea, dacă pornim de la premisa că factorul declanșator al unei proceduri
judiciare este reclamantul, este cât se poate de logic ca prin cererea de chemare în
judecată să comunice pârâtului și probele pe care își întemeiază pretențiile[48].
Această modificare trebuie corelată ȋnsă cu faptul că art. 204 alin. 1 NCPC nu permite
reclamantului să indice la primul termen dovezile, ci numai să completeze (”noi
dovezi”) probatoriul propus prin cererea de chemare ȋn judecată, astfel că factorul
sancționator, chiar dacă nu este dirimant, păstrează un caracter energic.
Voinţa legiuitorului, de a excepta indicarea motivelor de drept şi a probelor din sfera
motivelor care pot atrage anularea în procedura de regularizare nu poate fi eludată
prin aplicarea subsidiară a sancţiunii suspendării. Art. 242 NCPC ar fi un temei juridic
impropriu pentru un atare procedeu, în condiţiile în care, spre deosebire de fostul art.
1551 C.pr.civ. 1865, se referă doar la neîndeplinirea obligaţiilor stabilite pe parcursul
judecăţii, iar nu la primirea cererii. De aceea, în principiu, neindicarea probelor atrage
decăderea, iar neindicarea motivelor de drept poate fi complinită pe calea calificării
juridice de către instanţă.
În privința eliminării sintagmei „dată în camera de consiliu” apreciem că modificarea
are la baza corelarea cu noua forma a art. 402 care, așa cum vom arăta, nu mai prevede
obligația pronunțării hotărârii ȋn ședință publică, astfel că nici excepția de la această
regula nu s-ar mai justifica. Din păcate, legiuitorul de acum a fost ȋn eroare deoarece
expresia ”dată ȋn camera de consiliu” desemna locul judecății, iar nu locul
pronunțării[49]. Aceasta nu ȋnseamnă ȋnsă, că de acum, judecata va avea loc ȋn ședință
publică. Procedura de regularizare este, prin definiție, o procedură
necontencioasă[50], care se soluționează în cameră de consiliu, și prin care se
urmărește stabilirea corectă a cadrului procesual, fără a se urmări dezlegarea vreunei
chestiuni litigioase și stabilirea vreunui drept potrivnic în contradictoriu cu pârâtul,
mai ales că acesta nici măcar nu știe că a fost chemat în judecată, pentru simplul motiv
că încă nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. Prin urmare, considerăm că
prin eliminarea din textul normei legale sus menționate, a sintagmei „dată în cameră
de consiliu” s-a dorit numai suprimarea unei mențiuni pe care legiuitorul o considera
inutilă față de noua configurație a aducerii hotărârii la cunoștința publicului. Este
evident, că prin modificarea art. 200 alin. (4) NCPC, legiuitorul a dorit doar eliminarea
de la sancțiunea anulării cererii a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor
prevăzute în art. 194 lit. d) și e) NCPC, fără a avea vreo intenție să modifice regulile de
judecată ale procedurii de regularizare. De altfel, din interpretarea globală a art. 200
NCPC, nu există un argument logic pentru ca regularizarea să fie scindată, pe de o
parte aplicarea sancțiunii anulării cererii să se facă în ședință publică, iar pe de altă
parte soluționarea cererii de reexaminare să se facă în cameră de consiliu, potrivit
dispozițiilor art. 200 alin. (7) NCPC[51].
În concluzie, apreciem că independent de eliminarea sintagmei „dată în cameră de
consiliu” din cuprinsul alin. (4) al art. 200, încheierea prin care se va anula, atunci
când este cazul, cererea de chemare în judecată, se va judeca în cameră de consiliu[52].
A doua modificare a art. 200 NCPC constă în introducerea unui nou alineat, alin. (41),
potrivit căruia: „reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea
de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și
pentru obținerea cărora este necesară intervenția instanței”.
Apreciem ca benefică această clarificare a îndatoririlor pe care le are reclamantul în
procedura de regularizare, în sensul că nu i se va putea imputa vreo culpă în situațiile
în care acesta nu se află în posesia unor date sau informații solicitate de instanță, și
pentru obținerea cărora se impune intervenția acesteia.
În pofida acestei completări, nu trebuie interpretat în sensul că, dacă pentru obținerea
informațiilor solicitate de instanță se impune totuși efectuarea de demersuri de către
reclamant, noua dispoziție legală l-ar exonera pe acesta de îndeplinirea obligațiilor
prevăzute de lege. Sensul acestei reglementări este că reclamantul va fi pus la
adăpostul unei eventuale aplicări excesive sau chiar abuzive de către instanță a
sancțiunii prevăzute de art. 200 alin. (3) și (4) NCPC[53]. Reclamantul nu este exonerat
de obligația furnizării acelor date sau informații pe care chiar dacă nu le deține
personal, le poate obține fără intervenția instanței, ȋn baza unor dispoziții legale (ex:
extrasul de carte funciară, datele referitoare la societăți ȋnregistrate la registrul
comerțului; ȋn general, date existente ȋn registre publice ȋn legătură cu care există
posibilitatea obținerii de informații de către orice persoană). Evident, nu excludem că
ȋn practică se ivesc și situații ȋn care o anumită autoritate sau instituție refuză ȋn mod
nejustificat eliberarea unei informații sau unui ȋnscris, cu toate că legea o obligă ȋn
acest sens (invocând cel mai adesea, norme secundare de genul ordine, regulamente
interne etc.). În acest situații, pe care le dorim excepționale, reclamantul trebuie să
facă dovada că a depus diligențe pentru a obține informațiile respective pentru a fi la
adăpost de aplicarea sanțiunii nulității.
Pentru a concluziona cu privire la modificările aduse art. 200 NCPC, trebuie înțeleasă
rațiunea pentru care în noul Cod de procedură civilă procedura de regularizare a
cererii de chemare în judecată a fost astfel reglementată.
Astfel, prin această procedură se urmărește disciplinarea părților din proces, cu
aplicarea practică a principiului consacrat de art. 6 NCPC privind procesul echitabil și
judecarea acestuia într-un termen optim și previzibil, fără însă a se afecta substanța
dreptului dedus judecății, ținând cont de faptul că o eventuală anulare a cererii de
chemare în judecată este supusă controlului judiciar prin cererea de reexaminare,
potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (5)-(7) NCPC.
Distinct de cele anterior menționate, precizăm că și Curtea Constituțională a constatat
că[54] procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanțele de
judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele
sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se
comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula
apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de
procedură civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865,
presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene,
care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel
termenul optim și previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale
părților, cât și din partea instanței.
De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și
instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești,
legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 
129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste
prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992,
pronunțată în CauzaHadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit
că „statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii
care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”[55].
2. Fixarea primului termen de judecată
Un element de noutate introdus prin Legea nr. 310/2018 constă în eliminarea
obligativității formulării răspunsului la întâmpinare [art. 201 alin. (2) și (3) NCPC]. Prin
aceasta nu trebuie înțeles că a dispărut actul de procedură intitulat răspuns la
întâmpinare, reclamantul având în continuare dreptul de a-l formula, însă nu și
obligația. De altfel, în forma inițială a noului Codului de procedură civilă, acest act de
procedură care era obligatoriu, nu atrăgea după sine, în caz de neîndeplinire a
obligației de depunere, aplicarea vreunei sancțiuni, iar în mod frecvent, în practică,
prin formularea răspunsului la întâmpinare, reclamantul nu făcea altceva decât să reia
argumentația pretențiilor expuse deja prin cererea de chemare în judecată[56].
În opinia noastră, modificarea adusă în această materie nu va îngrădi sub nicio formă
dreptul la apărare al reclamantului, consacrat de art. 13 NCPC, pentru că în
eventualitatea în care reclamantul apreciază că trebuie să formuleze răspuns la
întâmpinare, nimic nu îl împiedică să o facă, urmând ca acesta să fie depus la dosarul
cauzei, de unde pârâtul va putea să ia la cunoștință până la primul termen de judecată.
Precizăm că termenul în care se poate formula răspunsul la întâmpinare nu s-a
eliminat sau modificat, rămânând în continuare tot de 10 zile de la data comunicării
întâmpinării. Termenul este ȋn continuare imperativ, iar nu de recomandare, numai că
efectele sancțiunii decăderii nu prezintă un impact semnificativ, de vreme ce
relamantul va putea invoca eventualele excepții relative ȋn legătură cu ȋntâmpinarea
pârâtului (ex: excepția tardivității ȋntâmpinării) și la primul termen la care părțile sunt
legal citate.
Ceea ce s-a adus într-adevăr nou prin eliminarea obligativității răspunsului la
întâmpinare este fixarea primului termen de judecată. În acest sens, noua formă a art.
201 NCPC a redus, destul de considerabil, fixarea acestui termen, în sensul că
judecătorul va fixa primul termen de judecată, în termen de 3 zile, care începe să curgă
fie de la data depunerii întâmpinării, fie de la data expirării termenului de depunere a
întâmpinării[57].
VI. CERCETAREA PROCESULUI
1. Eliminarea regulii (neaplicate) privind cercetarea procesului ȋn camera de consiliu
Pe lângă modificările foarte importante în materia competenței, apreciem că o altă
modificare a Codului de procedură civilă, cel puțin la fel de importantă, constă în
eliminarea, ca regulă generală, a camerei de consiliu din etapa cercetării procesului,
atingând astfel elementele de coerență conceptuală ale noului Cod.
Potrivit noului Cod de procedură civilă, cercetarea procesului în primă instanță avea
loc în camera de consiliu. Prin art. XII din Legea nr. 2/2013 s-a stabilit că dispozițiile
din noul Cod privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera
de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu 01.01.2016. În procesele pornite în
perioada 15.02.2013 – 31.12.2015 cercetarea și dezbaterea fondului se desfășoară în
ședință publică, dacă legea nu prevede altfel. Ulterior, prin voința legiuitorului, s-a
decis prorogarea acestor termene până la 01.01.2019[58]. Prin urmare, dispozițiile
privind cercetarea procesului în camera de consiliu nu au intrat vreodată în vigoare.
Independent de faptul că logica refuzului de transpunere în practică a acestei etape
procesuale s-a datorat unor rațiuni de ordin administrativ, motivată de lipsa unei
bugetări corespunzătoare, achiziția de bunuri și servicii, precum și realizarea
infrastructurii necesare, este posibil ca instituțiile din sistemul judiciar care aveau
competența realizării acestui obiectiv să fi apreciat că amânarea intrării în vigoare a
acestor dispoziții legale și a nu ȋși are sens cât timp nu există o dorință reală de
aplicare. Prin urmare, au propus eliminarea acestora în totalitate.
Totuși, regula cercetării procesului ȋn camera de consiliu susținea indirect celeritatea
derularii acestuia, precum și creșterea gradului de profesionalism al participanților la
proces. De aceea, pentru cercetarea procesului în cameră de consiliul, judecătorul
fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta, potrivit dispozițiior art. 241 alin. (1) NCPC.
Acum, această normă legală este golită de conținut, pentru că prin desfășurarea
cercetării procesului în ședință publică, va fi practic imposibil să se acorde termene
scurte, chiar de la o zi la alta, din moment ce instanțele acordă termene ȋn ședință
publică, iar planificarea ședințelor publice nu are ȋn vedere regula menționată.
Constatăm că, din păcate, îndoiala exprimată de profesorul Viorel Mihai
Ciobanu (președintele comisiei de elaborare a noului Cod de procedură civilă) că
autoritățile judiciare chiar vor duce la îndeplinire crearea infrastructurii necesare
pentru cercetarea în camera de consiliu a tuturor proceselor, s-a dovedit
ȋntemeiată[59].
Corelativ eliminării dispozițiilor privind cercetarea procesului în cameră de consiliu,
au fost modificate următoarele texte legale: art. 213 a fost reformulat integral și redus
la două alineate (din nefericire, legiuitorul a lăsat cu totul fără reglementare
chestiunea persoanelor care au acces în camera de consiliu, în cazul judecăţilor care se
desfăşoară în acest mod, iar ”inovaţia” este nejustificată, de vreme ce judecata în
camera de consiliu este regula în procedura necontencioasă şi este prevăzută în
continuare în numeroase incidente procedurale şi proceduri speciale; în aceste cazuri,
ar urma să se aplice prin analogie art. 213 alin. 2, în noua sa redactare); art. 240 a fost,
de asemenea, reformulat, în prezent având un singur alineat; art. 244 a fost integral
reformulat, în concordanță cu noua soluție legislativă, fiind în prezent redus la doar
două alineate; iar în alin. (1) al art. 261 s-a actualizat locul de administrare a probelor
prin înlocuirea sintagmei „cameră de consiliu” cu cea de „ședință publică”.
În pofida faptului că prin Legea nr. 310/2018 s-a eliminat regula potrivit căreia etapa
cercetării procesului se desfășoară în cameră de consiliu, există, în continuare, cazuri
speciale ȋn care atât cercetarea procesului, cât și dezbaterile au loc fără prezența
publicului[60]. Astfel de cazuri sunt cele prevăzute de art. 213 alin. (1) NCPC, respectiv
cele în care cercetarea procesului și dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce
atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori
intereselor justiției. În aceste cazuri, instanța poate dispune la cerere sau din oficiu,
judecarea fără prezența publicului. Pe lângă cazurile sus-menționate, mai sunt alte
prevederi speciale care impun judecarea în cameră de consiliu [e.g. sechestrul
asigurător – art. 954 alin. (2) NCPC; asigurarea de dovezi (ancheta in futurum) – art.
360 alin. (4) NCPC; procedura necontencioasă judiciară – art. 532 alin. (1) NCPC;
procedura privind cererile cu valoare redusă – art. 1.030 alin. (1) NCPC; procedura de
evacuare – art. 1042 alin. (2) NCPC; cauțiunea judiciară – art. 1.062 alin. (1) NCPC etc.]
[61].
Cu toate că, atât cercetarea procesului cât și dezbaterile vor avea loc, de regulă, ȋn
ședință publică, cele două etape rămân ȋn continuare distincte, demarcate de
ȋncheierea prin care se se declară terminarea cercetării procesului. Au fost păstrate
prevederile care permit fixarea unui termen distinct pentru dezbaterile pe fond numai
că aceasta nu se poate face din oficiu sau la cererea părților. În acest ultim caz, s-a
apreciat[62] că instanța trebuie să manifeste flexibilitate și să acorde părților, în
funcție de circumstanțele cauzei, posibilitatea concretă de apărare, dându-se astfel
substanță unor principii fundamentale ale procesului civil român, respectiv
contradictorialitate, drept la apărare și proces echitabil. Acordarea unui termen
distinct este recomandabilă îndeosebi atunci când la ultimul termen în cadrul etapei
cercetării procesului a fost administrat un probatoriu semnificativ ori atunci când
dezbaterile poartă asupra unor probleme de drept de o complexitate sporită (şi, spre
exemplu, instanţa însăşi pune în vedere părţilor ce aspecte doreşte a fi abordate cu
precădere, în exercitarea prerogativelor conferite de art. 14 alin. 4–6 NCPC).
În ceea ce privește a doua modificare a art. 244 se referă la alin. (2) potrivit căruia a
fost eliminată obligativitatea depunerii la dosar a notelor scrise privind susținerile lor
pe fondul cauzei, atunci când dezbaterile au loc la un alt termen decât cel la care s-a
încheiat cercetarea procesului. Firește că prin eliminarea unei astfel de obligații, nu
trebuie interpretat că, atunci când părțile consideră necesar, nu vor putea depune note
scrise.
2. Notele grefierului. Înregistrarea ședințelor de judecată
O altă modificare apărută în etapa cercetării procesului constă în schimbarea regulilor
privind notele de ședință întocmite de grefier, precum și a înregistrării ședințelor de
judecată, astfel cum acestea sunt reglementate in cuprinsul art. 231 NCPC.
În primul rând, s-a eliminat condiția vizării notelor de ședință de către președintele
completului de judecată, având în vedere că ședințele, în mod obligatoriu, se
înregistrează audio.
În al doilea rând, alin. (4) al art. 231 a fost reformulat prin eliminarea opțiunii părților
din proces de contestare și, în mod corelativ, de modificare sau completare a notelor
de ședință întocmite de grefier.
Logica acestei modificări rezidă în faptul că dacă ședințele de judecată sunt
înregistrate audio, atunci când părțile constată că grefierul nu a menționat corect
anumite aspecte evocate în timpul ședinței, au la dispoziție mijlocul procedural
reglementat de art. 442 alin. (1) NCPC privind procedura îndreptării erorii materiale a
încheierii de ședință, eliminându-se astfel o procedură care nu făcea altceva decât să
dubleze norma generală prevăzută de art. 442 NCPC.
În al treilea rând, a fost regândit alin. (5) al art. 231 în sensul că instanța va elibera, la
cerere, părților, o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată, pe cheltuiala
lor, în ceea ce privește propria cauză, iar procurorului, pentru cauza în care participă.
Se observă ca din reformularea și completarea alin. (5), se subliniază rolul procurorului
în economia procesului civil, fiind asimilat părților.
3. Probe
În materia probelor, o modificare care va afecta și procesele ȋn curs, o reprezintă cea
referitoare la schimbarea procedurii de administrare a probei prin depozițiile
martorilor. Schimbarea constă, ȋn principal, ȋn consemnarea directă, literal, a
declarației martorului, fără intermedierea președintelui. Probabil s-a dorit eliminarea
unor posibile ȋndepărtări de la sensul cuvintelor rostite de martor, mai ales atunci
când partea interesată nu ar avea prezența de spirit necesară pentru a indica acest
lucru cu ocazia consemnării.
Așa cum am arătat, aceasta modificare, precum și cea de la art. 321, se aplică și
proceselor ȋn curs, pentru probele ce se vor administra după intrarea ȋn vigoare a legii,
indiferent de momentul ȋncuviințarii acestora (art. 26 alin. 2).
Cu titlu informativ, învederăm că o normă similară, inclusă în cadrul unei iniţiative
legislative având ca obiect modificarea Noului Cod de procedură penală, a fost
declarată neconstituţională[63] şi ne întrebăm dacă şi textul inclus în Noul Cod de
procedură civilă va avea aceeaşi soartă. În tot cazul, credem că ar fi oportun fie ca
depoziţia martorului să fie înregistrată audio-video şi suportul tehnic de stocare să
constituie, ca atare, mijlocul de probă, ceea ce ar atenua şi anumite inconveniente ale
reaprecierii probei testimoniale de către instanţa superioară de fond, fie ca judecătorul
să rezume, ca în precedent, declaraţia martorului şi să-i dea o formă mai concisă şi
inteligibilă, părţile şi martorul însuşi putând desigur contesta, ca şi anterior, maniera
concretă de dictare şi consemnare a declaraţiei martorului.
VII. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
1. Complet de divergenţă
Recenta modificare a Codului de procedură civilă vizează, printre altele, şi un aspect
referitor la constituirea completului de divergenţă, respectiv la judecătorul ce urmează
a intra în acest complet. În acest sens, art. 398 alin. 3 NCPC, în forma anterioară,
stabilea că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în
complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a preşedintelui
instanţei sau a vicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător
desemnat de preşedinte.
Acest text legal era parţial diferit faţă de art. 111 alin. 9 din Regulamentul instanţelor
judecătoreşti care prevede că acest completul de divergenţă se constituie prin
includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a
preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.
Pentru a mai bună corelare între cele două texte şi înlăturarea oricăror aplicări diferite
a acestei reguli speciale de constituire, Legea nr. 310/2018 modifică alin. 3 din art. 398
NCPC în sensul că în cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă
în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a unui
judecător din planificarea de permanenţă. Se poate sesiza faptul că şi această nouă
formă a textului legal nu are o suprapunere completă cu art. 111 alin. 9 din
Regulamentul instanţelor judecătoreşti. În acest context, opinăm că urmează a se
aplica cu prioritate dispoziţia din lege[64], sens în care în completul de divergenţă
urmează a intra exclusiv judecătorul din planificarea de permananţă şi nu preşedintele
sau a vicepreşedintele instanţei ori a preşedintele de secţie.
Soluția legislativă are deficitul de a introduce ȋn noul Cod de procedură civilă o
terminologie de natura regulamentului de ordine interioară – ,,judecător din
planificarea de permanență” – nespecifică unor reglementări fundamentale. Probabil
formularea ”judecător desemnat potrivit regulilor de organizare judiciară” ar fi fost de
preferat.
2. Pronunţarea hotărârii
În lumina Noului Cod de procedură civilă (forma în vigoare anterioară Legii nr.
310/2018), pronunţarea hotărârii judecătoreşti putea urma două căi legale: (i) ca regulă,
în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de
către un judecător, membru al completului de judecată, care citea minuta, indicând şi
calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii (art. 402 NCPC) şi (ii) ca excepţie,
în cazul în care se amâna pronunţarea, preşedintele, odată cu anunţarea termenului la
care a fost amânată pronunţarea, putea stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin
punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei (art. 396 alin. 2
NCPC).
Din coroborarea celor două texte legale rezulta că ori de câte ori nu se amâna
pronunţarea, aceasta era obligatoriu se să facă în şedinţă publică, iar în caz de amânare
a pronunţării se renunţa la regulă, numai dacă judecătorul stabilea aceasta. Desigur,
acest moment al pronunţării şi implicit modalitatea de pronunţare este important
deoarece din acest moment vom avea efectiv o hotărâre cu toate efectele legate de
acest act jurisdicţional[65].
Modalitatea de pronunţare (în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia
părţilor prin mijlocirea grefei instanţei) se va regăsi formal în dispozitivul hotărârii
conform art. 425 alin. 3 NCPC. În cazul în care aceste aspecte formale nu sunt
respectate, considerăm că hotărârea judecătorească în cauză poate fi desfiinţată având
în vedere incidenţa cazului de nulitate necondiţionată în temeiul art. 176 pct. 6 NCPC
(cerinţe legale extrinseci actului de procedură).
Având în vedere caracterul pronunţat formal al soluţiei actuale din Codul de
procedură civilă şi pentru evitarea unei eventuale nulităţi necondiţionte generate
tocmai de nerespectarea acestei cerinţe legale extrinseci, legiuitorul, prin modificarea
art. 402 NCPC, a pus la dispoziţia şi alegerea judecătorului două soluţii alternative:
hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat
dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de
judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva
hotărârii sau se poate pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către
grefa instanţei. Menţionăm faptul că modificarea vizează numai art. 402 NCPC, nu şi
art. 396 alin. 2 NCPC, text care urmează a se aplica în consecinţă. Pe de altă parte,
noua soluţie legislativă vine în concordanţă şi regulile instituite în Regulamentul de
ordine interioară a instanţelor care, aşa cum sunt reglementate, nu par a da prioritate
pronunţării în şedinţă publică[66].
3. Redactarea hotărârii judecătoreşti
O primă modificare cu privire la redactarea hotărârii judecătoreşti vizează persoana ce
urmează a motiva, art. 426 alin. 1 NCPC venind, în forma nouă, cu o completare.
Astfel, potrivit Noului Cod de procedură civilă nemodificat, hotărârea judecătorească
urma să fie motivată de judecătorul care a soluţionat pricina, iar când în compunerea
completului de judecată intrau şi asistenţi judiciari, preşedintele putea desemna pe
unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În urma modificării intervenite prin Legea
nr. 310/2018, art. 426 alin. 1 NCPC permite preşedintelui să desemneze pentru
redactare, atunci când este cazul, pe lângă asistenţii judiciari , şi magistraţi-asistenţi,
desigur atunci când în compunerea instanţei, potrivit legii, vor intra şi aceştia.
În privinţa asistenţilor judiciari, art. 40 alin. 3 din Regulamantul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti preia regula din cod în sensul că atunci când în compunerea
completului de judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele completului îl va putea
desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea. În ceea ce priveşte magistraţii-
asistenţi, posibilitatea acestora de a redacta hotărârea rezultă din art. 131 alin. 5[67] din
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 71[68] din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În concluzie, se poate afirma că modificarea adusă art. 426 alin. 1 NCPC este justificată
de realitatea impusă de procesele pentru care legea prevede că participă şi asistenţii-
judiciari sau magistraţii-asistenţi.
Tot cu privire la redactarea hotărârii, legiuitorul a înţeles să aducă modificări care
vizează termenul de motivare a hotărârii judecătoreşti. Astfel, art. 426 alin. 5 NCPC în
forma nemodificată prevede că hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de
zile de la pronunţare. Textul viza un singur termen (de 30 de zile) care curge de la
pronunţare, termen de drept comun care se aplica ori de câte ori legea nu prevedea
altfel. În ceea ce priveşte natura juridică a acestui termen, acesta are caracter
relativ[69] iar nerespectarea acestuia nu este sancţionată de lege cu nulitatea hotărârii,
însă poate atrage sancţionarea disciplinară[70] a judecătorului în cauză.
În forma modificată de Legea nr. 310/2018, art. 426 alin. 5 NCPC prevede că hotărârea
se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării
urmând ca în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile,
de cel mult două ori; opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi,
când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen.
Cu privire la caracterul acestui termen, opinăm că acesta este în continuare un termen
legal, relativ, iar nerespectarea acestuia nu este prevăzută de lege cu nulitatea
hotârârii, ci poate determina sancţionarea disciplinară a judecătorului însărcinat cu
redactarea hotărârii.
Termenul propriu-zis de motivare este de 30 de zile, termen care poate fi prelungit
numai în cazuri „temeinic justificate”. Din punct de procedural considerăm că
judecătorul nu trebuie să formalizeze/motiveze acele cazuri temeinic justificate în
vreun act de procedură/referat, proces-verbal, etc., însă probarea cazului temeinic
justificat va trebui făcută în cazul unui eventual control disciplinar sau evaluare
profesională a judecătorului respectiv. În cazul în care nu se va dovedi incidenţa
cazului temeinic motivat, depăşirea termenului de 30 de zile va atrage sancţionarea
disciplinară a judecătorului.
Prelungirea termenului de redactare, pentru existenţa unor cazuri temeinic justificate
se poate face cu 30 de zile, de cel mult două ori. În concluzie, legea instituie un termen
maxim de redactare de 90 de zile, iar nerespectarea acestui termen va atrage
sancţionarea disciplinară a judecătorului, indiferent de motivul de prelungire a
termenului maxim de 90 de zile, sancţionare care va avea drept temei art. 99 lit.
r[71] din Legea nr. 303/2004 care instituie, printre altele, abatere
disciplinară neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor
judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de
lege.Desigur, culpa constituie în continuare o condiţie pentru aplicarea sancţiunii
disciplinare, dar aceasta ar putea fi prezumată, în logica noii reglementări, în cazul
depăşirii termenului maxim de 90 de zile. Apreciem însă că prezumţia este relativă şi
poate fi răsturnată prin dovedirea unor împrejurări excepţionale care l-au împiedicat
pe judecătorul redactor să respecte chiar şi acest termen extins.
În fine, cu privire la oportunitatea şi aplicarea concretă a reglementării referitoare la
termenul de redactare a hotărârii învederăm următoarele:
a) interpretarea şi aplicarea dispoziţiei referitoare la cazuri „temeinic justificate”, în
această materie, urmează a fi stabilită atât de organele cu atribuţii în materie
disciplinară (Inspecţia Judiciară, Secţia de judecători a CSM), cât şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (în cazul în care speţe în materie disciplinară, pe această
problematică, ajung să fie soluţionate, în calea de atac, la instanţa supremă);
b) instituirea unui termen maxim de 90 de zile de redactare poate părea o soluţie
rezonabilă şi justifificată în cazul instanţelor/judecătorilor cu un grad de încărcare mai
mic de dosare, dar poate fi dificil de respectat în ipoteza instanţelor
judecătoreşti/judecătorilor cu un grad mare de încărcare.
4. Completarea hotărârii judecătoreşti. Termen
Legea nr. 310/2018 aduce o modificare în ceea ce priveşte termenul legal imperativ de
formulare a unei cereri de completare a hotărârii judecătoreşti, acoperindu-se şi o
ipoteza pe care vechea reglementare nu o prevedea şi care putea genera astfel, practică
neunitară în această materie. În conformitate cu art. 444 alin. 1 NCPC în forma
nemodificată, se putea formula cerere de completare în termen de 15 zile de la
pronunţare în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după
casarea cu reţinere. Textul legal nu reglementa ȋnsă, situaţia hotărârilor definitive
pronunţate în apel sau în recurs (atunci când nu se pronunţă o casare cu reţinere –
spre exemplu atunci când se respinge recursul, dar instanța omite să se pronunțe
asupra cheltuielilor de judecată)[72]. Pornind de la această necesitate de reglementare,
legiuitorul a prevăzut, în art. 444 alin. 1 teza finală NCPC că în cazul hotărârilor date în
căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de
la pronunţare, iar în cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs (mai
puțin atunci când se dispune casarea cu reținere), completarea acestora se poate cere
în termen de 15 zile de la comunicare. Astfel, reglementarea acoperă şi acele ipoteze
posibile, dar neacoperite de fostul art. 444 NCPC.
Trebuie totuşi observat că textul modificat conţine o contradicţie logică intrinsecă, de
vreme ce se referă, în general, la hotărârile date în căile extraordinare de atac (printre
care se numără şi recursul), caz în care termenul ar fi de 15 zile de la pronunţare, dar şi
în mod specific la hotărârile date în apel sau recurs, caz în care termenul este de 15 zile
de la comunicare. Mai mult, legiuitorul a preluat fără temei o diferenţiere specifică
vechiului Cod de procedură civilă, anterioară anului 2010, când hotărârile irevocabile
nu se comunicau. Or, în prezent, toate hotărârile, chiar definitive, sunt supuse
comunicării. Apreciem aşadar, de lege lata, că în cazul recursului primează
reglementarea specifică pentru această cale de atac, urmând a se putea solicita
completarea în termen de 15 zile de la comunicare, iar de lege ferenda, că termenul de
15 zile de la comunicare ar trebui generalizat pentru toate căile de atac, ordinară şi
extraordinare, precum şi pentru hotărârile date în fond după casarea cu reţinere.
VIII. CÃILE DE ATAC
1. Legalitatea căii de atac
Prin completarea art. 457 alin. 2 s-a dorit extinderea principiului conform căruia
partea nu poate fi sancționată din moment ce a respectat mențiunile cu privire la calea
de atac, cuprinse ȋn hotărârea judecătorească, chiar dacă acestea sunt greșite ȋn raport
cu prevederile legale. Forma inițial a textului viza numai indicarea greșită a căii de atac
iar acum este avută ȋn vedere și indicarea greșită a termenului de exercitare a căii de
atac. Prin aceasta se ȋnțelege indicarea greșită a termenului  sau a momentului de la
care acesta ȋncepe să curgă (de la pronunțare, de la comunicare etc.)
Intervenția legiuitorului a fost necesară deoarece, ȋn tăcerea legii, instanțele au
dezvoltat o jurisprudență neunitară, fiind ȋntâlnite soluții asemănătoare prezentei
modificări, dar și altele ȋn care se solicita formularea unei cereri de repunere ȋn termen
și chiar unele ȋn care nici măcar repunerea ȋn termen nu era acceptată.
Soluția legiuitorului este corectă, ȋnsă terminologia folosită, deși sugestivă, nu are
acuratețe. Deși vorbește de o repunere ȋn termen din oficiu, prin natura sa norma se
apropie de un caz special de ȋnlăturare a sancțiunii decăderii, pe care instanța este
obligată să ȋl constate din oficiu[73]. Indiferent cum vom califica această figură
juridică, este clar că pentru a obține aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. 2 teza
II, partea nu trebuie să formuleze o cerere și nici să dovedească motive temeinice.
Dispozițiile art. 457 alin. 2 teza II se aplică și ȋncheierilor instanței deoarece și acestea
sunt hotărâri, ȋn sensul art. 424 alin. 5 NCPC (ex: legea prevede atacarea separată a
unei ȋncheieri, dar instanța menționează că aceasta se atacă odată cu fondul deoarece
și ȋn acest caz mențiunea legată de atacarea odată cu fondul intră ȋn datele necesare
determinării momentului de la care ȋncepe să curgă termenul prevăzut pentru
exercițiul căii de atac).
Dispozițiile de favoare ale art. 457 alin. 2 teza II nu se aplică ȋn situații precum:
– instanța nu a indicat deloc termenul de exercitare a căii de atac;
– ȋn cazul căilor extraodinare de atac de retractare;
– ȋn cazul completării hotărârii judecătorești;
– ȋn cazul ȋncheierilor date de executorul judecătoresc, deoarece ȋmpotriva acestora nu
se formulează vreo cale de atac de reformare, ci contestația la executare, care iese din
domeniul de aplicare al art. 457 NCPC[74].
2. Apelul
În ceea ce privește calea de atac a apelului, modificările nu sunt de substanță, acestea
decurgând, ȋn principal, din renunțarea la soluția legislativă privind pregătirea
dosarului la instanța care a pronunțat hotărârea. Practic, au fost preluate ȋn Codul de
procedură civilă dispozițiile tranzitorii cuprinse ȋn Legea nr.2/2013 (art. XV-XVI).
Din păcate, nu s-a profitat de acest moment pentru a se clarifica regimul sancțiunii ce
intervine ȋn cazul ȋn care, ȋn procedura de verificare, apelantul nu dă curs ȋn termen de
10 zile, solicitărilor cuprinse ȋn adresa privind ȋnlăturarea lipsurilor cererii de apel.
Textul legal prevede și acum, preluând o inexactitate a Legii nr.2/2013, că ,,după
primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin.
(2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel
intimatului”. A contrario dacă nu se regularizează cererea de apel, potrivit procedurii
prevăzute la alin.2 nu se dispune comunicarea cererii de apel și a motivelor către
intimat. Si atunci ce ar urma să se ȋntâmple? O primă soluție ar fi aceea că cererea de
apel se anulează, prin aplicarea art. 200 alin. 3-8, ȋn temeiul art. 482 NCPC. Aceasta,
chiar dacă ȋși găsește susținere ȋn textele legale, nu a fost acceptată ȋnsă de practica
judiciară. Este de ȋnțeles, deoarece anularea cererii de apel produce asupra dreptului
subiectiv efecte (indirecte) mult mai energice decât anularea unei cereri de chemare ȋn
judecată, astfel ȋncât s-ar putea argumenta că dispozițiile art. 200 alin. 3-8 NCPC sunt
potrivnice spiritului reglementării apelului. O a doua soluție ce ar putea fi acoperită
legal este ca ȋn cazul ȋn care apelantul nu dă curs adresei de regularizare, cererea de
apel să nu se comunice intimatului, intervenind o ȋntrerupere a judecății, care
reprezintă premisa unei eventuale perimări a apelului. Soluția nu este oportună,
deoarece aplicarea acesteia ar putea să conducă la abuzuri de partea unor apelanți mai
tentați să ȋntrerupă judecata decât să obțină o soluție prin judecarea apelului. In plus,
ar fi lipsită de eficiență atunci când sunt mai multe apeluri formulate și care, potrivit
regulilor imperative, urmează a fi judecate ȋmpreună. În fine, cea mai practică soluție
este aceea ca indiferent de conformarea față de adresa de regularizare, să se dispună
comunicarea apelului către intimat, iar nulitatea să se discute ȋn contradictoriu la
primul termen ȋn apel cu procedură completă. Cu toate acestea, față de faptul
că termenul de 10 zile este unul legal imperativ, neconformarea față de adresa de
regularizare atrage decăderea din dreptul de a mai rectifica viciile semnalate ȋn
cuprinsul acesteia. Apelantul va putea să ȋși susțină poziția, eventual justificând
caracterul eronat al adresei de regularizare, dar nu va putea complini viciile, cu
excepția firește, a taxei judiciare de timbru și a lipsei semnăturii, care au regimul
stabilit ȋn art. 470 alin. 3 teza II. Această concepție corespunde art. 177 alin. 2 NCPC,
care prevede că nulitatea nu poate fi acoperită atunci când ȋnlăturarea cauzei acesteia
trebuia făcută ȋntr-un termen și a intervenit decăderea.
3. Recursul
În materia recursului, noua lege aduce modificări ȋn ceea ce privește obiectul,
competența, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs și așa cum deja am
arătat, elimină procedura filtrului, specifică Inaltei Curți de Casație și Justiție.
3.1. Obiectul recursului
Sub aspetul obiectului, legiuitorul a păstrat concepția conform căreia litigiile care intră
ȋn competența de primă instanță a judecătoriei, ȋn baza criteriului naturii litigiului,
cunosc numai calea de atac a apelului. În plus, a adăugat noi categorii de litigii ȋn care
recursul este exclus: cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a
asigurărilor , cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor
bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.
În privința cererilor pronunțate ȋn materia protecției consumatorilor, textul are ȋn
vedere numai acele cereri care sunt ȋntemeiate pe legislația specifică protecției
consumatorilor iar nu și cererile formulate de un consumatori ȋmpotriva
profesioniștilor, atunci când aceastea ar fi ȋntemeiate pe dreptul comun[75]. De
asemenea, este vorba despre cereri formulate de consumator, ȋn mod individual,
precum și despre cele formulate de asociațiile pentru protecția consumatorilor sau de
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
În privința cererilor decurgând din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, legiuitorul a
utilizat o formulare cuprinzătoare incluzând deopotrivă contestațiile formulate de
creditor ȋn temeiul art. 7 cât și cererile formulate de debitor având ca obiect
pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din
contractul de credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate către
creditor[76].
Totuși, legiuitorul a exclus din sfera excepțiilor de la calea de atac a recursului cererile
privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. În mod incidental, facem
precizarea că prin modificările aduse Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, a fost extinsă sfera răspunderii pentru eroare judiciară[77]. De asemenea,
pentru cererile formulate de persoana vătămată contra statutului, reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice, competența revine tribunalului (indiferent de valoare)
de la domiciliul reclamantului[78]. Pentru acțiunea ȋn regres, formulată de stat, prin
Ministerul Finanțelor Publice, ȋmpotriva judecătorului sau procurorului, competența
revine, ȋn primă instanță, curții de apel (secția civilă) de la domiciliul pârâtului.
Impotriva hotărârii se va putea exercita numai recursul (nu există drept de apel) la
Inalta Curte de Casație și Justiție[79].
Tot ȋn ceea ce privește obiectul recursului, este și modificarea art. XVIII alin. 2 din
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti,
precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă. Reglementarea, deși dă expresie unor considerente greșite și fără
caracter decisiv cuprinse ȋn decizia nr.369/2017 a Curții Constituționale[80], precum și
a considerentelor din controlul a priori de constituționalitate concretizat ȋn decizia
nr.454/2018 a Curții Constituționale[81], este ea ȋnsăși deficitară și vădit
neconstituțională, după cum vom arăta.
Este consfințită, deși nu era nevoie, teza conform căreia pragul valoric care excludea
calea de atac a recursului este pe deplin aplicabilă pentru hotărârile pronunțate până
ȋn data de 19 iulie 2017. În această privința legea este inutilă deoarece opinia general
acceptată este ȋn sensul că ȋn privința acestei categorii de hotărâri căile de atac sunt
cele prevăzute de legea de la momentul ȋnceperii procesului.
Pentru hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017, se recunoaște
excluderea pragului valoric ca și criteriu de limitare a dreptului la recurs. În această
privință, legea este neconstituțională și generatoare de practică judiciară neunitară. În
primul rând, legea reglementează o cale de atac ȋmpotriva unor hotărâri care prin
ipoteză, au fost pronunțaate anterior intrării ei ȋn vigoare. Aceasta, potrivit chiar
opiniei Curții Constituționale, exprimată ȋn decizia nr.377/2017[82], reprezintă o lege
retroactivă, contrară art.15 din Constituția României. Desigur, ȋnțelegem că legiuitorul
nu a dorit să reglementeze un nou drept de recurs, ci a dorit să arate că ȋn opinia sa
acest recurs a existat ȋncă de la momentul 20 iulie 2017, dând astfel expresie tezelor
exprimate de Curtea Constituțională ȋn deciziile amintite anterior. Aceasta ȋnseamnă
că legiuitorul nu a dorit să reglementeze, ci a dorit numai să confirme prin lege o teză
promovată de jurisdicția de control constituțional, adică ne aflăm ȋn fața unei
veritabile legi interpretative. Or, legea interpretativă ar trebui să producă efecte numai
pentru viitor. Aceasta ȋnseamnă că ȋn interpretarea dată chiar de Curtea
Constituțională a ceea ce ȋnseamnă aplicare ȋn timp a legii, legea nouă nu ar trebui să
atingă hotărârile pronunțate anterior. Prin urmare, legea ar trebui să se aplice numai
hotărârilor pronunțate după intrare ei ȋn vigoare. In realitate, dacă legiuitorul dorea să
dea expresie tezelor cuprinse ȋn deciziile Curții Constituționale trebuia să facă cel mai
ușor lucru și cel cel mai greu deopotrivă – să se abțină de la a reglementa aspectul
impactului deciziei nr.369/2017 asupra hotărârilor judecătorești pronunțate după
publicarea acesteia ! Curtea Constituțională nu avea nevoie de intervenția legiuitorului
pentru a-și impune propriile hotărâri, iar intervenind legiuitorul nu a asigurat
aplicarea deciziilor Curții, ci a legiferat retroactiv.
Nerezolvând nimic, leguitorul a reușit ȋnsă, să genereze o sursă de noi probleme ! Ce se
ȋntâmplă cu hotărârile pronunțate ȋncepând cu data de 20 iulie 2017 ȋmpotriva cărora
nu s-a delarat recurs (pentru că de exemplu, părțile au dat cu bună credință curs
deciziei nr.52/2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție) sau recursul declarat a fost
respins ca inadmisibil[83] ? În legătură cu acestea s-ar putea interpreta că legea a creat
un drept la recurs? Dacă ne raportăm strict la textul legii, da, se poate susține aceasta !
În realitate ȋnsă, o astfel de teză este exclusă deoarece este vădit contrară principipiilor
constituționale relative la neretroactivitatea legii civile.
3.2. Competența ȋn soluționarea recursurilor
În privința competenței, cea mai importantă modificare este aceea a eliminării regulii
potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție are plenitudine de competență ȋn
soluționarea recursurilor. Competența ȋn privința soluționării recursurilor revine
instanței ierarhic superioare, din treaptă ȋn treaptă. Şi sub acest aspect reglementarea
este inutilă deoarece ea nu face altceva decât să dea expresie modului ȋn care instanța
supremă a lămurit deja, este drept ȋn mod incorect apreciem noi, problema
competenței funcționale ȋn judecarea recursurilor[84].
Odată cu această reglementare rămân lipsite de relevanță juridică formulările de
genul ,,cu recurs la instanța ierarhic superioară”, care desemnau o derogare de la
regula potrivit căreia recursurile erau ȋn competența instanței supreme (ex: art.132
alin.4; art. 406 alin. 6 teza I; art. 410 teza I; art. 421 alin.2 teza I).
3.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs
O modificare de substanță care poate afecta activitatea instanței supreme o reprezintă
cea referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța aceasta ȋn soluționarea
recursurilor.
Este drept că ȋn urma sistemului introdus de noul Cod de procedură civilă, caracterizat
prin aceea că, ȋn caz de admitere a recursului unica soluție este trimiterea spre
rejudecare (cu excepțiile asupra cărora nu insistăm acum), se simțea o anumită
artificialitate ȋn cazul unor trimiteri spre rejudecare, atunci când rezolvarea cauzei
depindea ȋn mod exclusiv de chestiunea de drept dezlegată de instanța supremă ȋn
admiterea recursului, situația de fapt fiind necontestată sau de deplin lămurită. Au fost
opinii consistente ȋn sensul amendării sistemului rigid al trimiterii spre rejudecare cu
soluția casării cu reținere ȋn anumite cazuri ȋn care situația de fapt era pe deplin
stabilită. Totuși, modul ȋn care legiuitorul a ȋnțeles să intervină ȋn această privință are
atât un caracter superficial, cât și unul periculos pentru funcționalitatea instanței
supreme.
În esență, leguitorul nu a intervenit asupra situațiilor ȋn care instanța supremă,
admițând recursul, casează cu trimitere, ci a extins regula existentă ȋn cazul
tribunalelor și curților de apel, conform căreia se poate casa cu trimitere o singură
dată ȋn cursul procesului. Desigur, această regulă, aplicată necorelat cu rolul funcțional
pe care ȋl joacă Înalta Curte de Casație și Justiție ȋn procesul civil, ar putea să conducă,
ȋn unele cazuri, la judecata pentru ȋntâia dată, ȋn fond, direct la instanța supremă.
Tocmai din acest motiv dispoziția trebuie corelată cu rolul rezervat instanței supreme
de noul Cod de procedură civilă ȋn arhitetura procesului civil. Or, sub acest aspect,
filosofia noii legislații a fost aceea de a rezerva Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul
de instanță ca să analizeze numai ȋn legalitate iar nu și sub aspectul temeiniciei.
Această teză nu a fost abandonată de actualul leguitor, ȋn pofida altor tendințe de
,,recuperare” a vechilor reguli, fapt dovedit și prin faptul că nu a intervenit ȋn privința
motivelor de recurs, care rămân ȋn eminamente de drept pur. Prin urmare, regula
casării cu trimitere o singură dată ar trebui ȋnțeleasă ca operantă numai ȋn acele cazuri
ȋn care judecând cauza după casare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu este obligată
să recurgă la o reanalizare a situației de fapt prin completarea probatoriului sau prin
recalificarea faptelor.
4. Contestația ȋn anulare
În privința contestației ȋn anulare, prin modificartea art. 503 alin. 3, s-a extins cazul
motivul de la pct.3 la hotărârile pronunțate ȋn apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate
cu recurs. Prin urmare, contestația ȋn anulare este deschisă de acum și pentru cazul ȋn
care instanța de apel, respingând sau admițând numai ȋn parte apelul, a omis să
cercetareze vreunul dintre motivele de apel. Ne referim, firește, numai la hotărâri date
ȋn apel care, potrivit legii, nu sunt supuse recursului.
Nu punem la ȋndoială buna intenție a leguitorului și probabil că abordarea acestei
modificări a avut la bază principii de echitate și asemănarea (mai curând aparentă)
cu omisiunea pronunțării asupra unui motiv de recurs. Cu toate acestea,
reglementarea este profund deficitară și va genera, după cum vom arăta, mari
dificultăți ȋn practica judiciară.
Nu ȋntâmplător noul Cod de procedură civilă a omis de la aplicarea motivului de la art.
503 alin.2 pct.3 hotărârile date ȋn apel. În cazul recursului, există, sub sancțiunea
nulității, obligația de a indica ȋn mod distinct motivele de recurs, aspect ce facilitează
identificarea acestora. În plus, motivele de recurs, fiind prevăzute ȋn mod limitativ de
lege și având susținere numai ȋn aspecte de legalitate (de procedură sau de drept
material), prin natura lor, sunt mai ușor de distins și separate unele de altele. Nu
același lucru se poate spune despre motivele de apel, care pe lângă criticile de
procedură (ușor identificabile), reprezintă de multe ori un amestec greu separabil de
reinterpretări ale probelor, recalificări juridice ale faptelor precum și interpretări ale
normelor de drept material aplicabile.
Nu putem acum anticipa multitudinea de situații ce se vor ivi ȋn practică ȋn aplicarea
acestui motiv de contestație ȋn anulare, introdus cu generozitate, dar și cu o anumită
naivitate care nu ar trebui să caracterizeze legiuitorul.
Câteva probleme pot fi ȋnsă cu ușurință anticipate, altele vor forma obiectul unor
analize ulteriora, după ,,așezarea” textului:
a) nu intră ȋn discuție situația ȋn care apelul nu conține critici, ci se rezumă la reluarea
susținerilor formulate ȋn primă instanță; ȋn acest caz, efectul apelului este total
devolutiv, dar din punct de vedere juridic situația este identică cu cea a nemotivării
deoarece instanța va analiza cauza ȋn fond pe baza celor susținute ȋn fața primei
instanțe; ȋmprejurarea că aceasta este reluată, exclusiv sub aspect fizic, ȋn cererea de
apel, nu conferă o altă dimensiune calitativă a demersului;
b) motivul de apel omis trebuie să fi fost formulat ȋn termen; dacă este invocat peste
termen un motiv de apel de ordine publică, instanța este obligată să se pronunțe
asupra acestuia; dacă ȋnsă, instanța se pronunță ȋn sensul că examinând motivul,
apreciază că nu este de ordine publică și că este tardiv formulat, calea contestației ȋn
anulare este ȋnchisă, deoarece altfel ar ȋnsemna să provocam o veritabilă reformare a
hotărârii;
c) trebuie distins ȋntre motive și diferitele argumente care susțin un anumit motiv;
contestația ȋn anulare vizează numai omisiunea analizării unui motiv iar nu și situația
ȋn are instanța nu a oferit răspuns la diferitele argumente care susțin un anumit motiv;
de asemenea, apreciem că motivul omis trebuie să fie unul dezvoltat, având o
consistență proprie de ordin factual și juridic, astfel încât neanalizarea acestuia
echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care impune și analizarea
motivelor și apărărilor esențiale ale părților și reținerea sau înlăturarea lor motivată,
fie și succint (art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 425 alin.
1 lit. b) NCPC);
d) contestația ȋn anulare nu vizează omisiunea pronunțării asupra unor excepții, chiar
de ordine publică, altfel posibil de invocat și direct ȋn apel;
e) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil ȋn cazul ȋn care instanța,
admițând apelul, schimbă ȋn parte sentința, dar omite analizarea unei cereri sau capăt
de cerere; ȋn acest caz este deschisă calea completării hotărârii;
f) motivul de contestație ȋn anulare nu este aplicabil atunci când motivul pretins omis
este ȋn raport de cauzalitate subsecventă cu un alt motiv analizat și respins de instanță;
ȋn acest caz, instanța nu a omis analizarea motivului, ci a apreciat că nu se mai justifică
analiza acestuia dată fiind legătura cu un motiv respins;
g) este lipsită de interes contestația ȋn anulare, atunci când instanța a omis analizarea
unui motiv, dar acesta motiv conducea la soluția dispusă de instanță (ex: de admitere
ȋn parte), motivul omis vizând partea admisă de instanță.
5. Revizuirea
În ceea ce privește revizuirea, este firească și obligatorie punerea ȋn acord a art. 509
alin. 2 cu decizia nr. 866/2015 a Curții Constituționale[85]. A fost extinsă exceptarea de
la regula conform căreia revizuirea are ca obiect numai hotărâri care evocă fondul și
pentru motivul de la pct.11.
O altă modificare ȋn materia revizuirii constă ȋn extinderea motivului privitor
la existența unor hotărâri potrivnice ȋn sensul că acesta vizează și ȋncălcarea autorității
de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia și care se concretizează ȋn
nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.
De această dată, modificarea are la bază teze juridice susținute ȋn doctrina atât
anterioară cât și contemporană noului Cod de procedură civilă.
Într-o opinie s-a arătat că revizuirea pentru hotărâri potrivnice, la fel ca și ȋn vechiul
Cod de procedură civilă[86], vizează numai contrarietatea existentă la nivelul
dispozitivelor celor două hotărâri, sancționând numai ȋncălcarea efectului negativ al
autorității de lucru judecat[87].
Potrivit unei alte opinii, se susținea admisibilitatea revizuirii și ȋn cazul ȋn care
ȋncălcarea autorității de lucru judecat se manifestă numai la nivel considerentelor
celor două hotărâri, adică ȋn cazul nerespectării efectului pozitiv al autorității de lucru
judecat[88].
În prezent legiuitorul, ȋmbrățișând această din urmă opinie, a recunoscut-o indirect,
prin indicarea soluției pe care instanța de revizuire o va pronunța ȋn situația ȋncălcării
efectului pozitiv al autorității de lucru judecat – ,,va anula cea din urmă hotărâre și,
după caz, va trimite cauza spre rejudecare” (art. 513 alin. 4).
Soluția este incontestabil, ȋn armonie cu reglemetarea autorității de lucru judecat ȋn
noul Cod de procedură civilă.
Extinderea protecției prin revizuirea hotărârilor și ȋn privința efectului pozitiv al
autorității de lucru judecat este, ȋn principiu, ȋn favoarea asigurării coerenței și
credibilității justiției.
Cu toate acestea, apreciem că există un potențial semnificativ de insecuritate juridică
ȋn soluția legislativă aleasă, motiv pentru care am și ezitat ȋn acceptarea acesteia ȋn
perioada anterioară.
Identificarea efectului negativ al autorității de lucru judecat este relativ facilă
deoarece: se cantonează la nivelul dispozitivului (mult mai scurt și cu o tehnică de
redactare mai standardizată decât considerentele); prezintă tripla identitate de părți,
obiect și cauză, elemente ȋn legătură cu care există o bogată doctrină și jurisprudență,
consolidate ȋn decenii de aplicare; se invocă pe calea excepției, fiind dificil ca instanța,
ȋn prezența acesteia, să omită să se pronunțe.
În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu prezintă aceleași repere
bine și ȋn timp conturate deoarece: este identificat la nivelul considerentelor, ceea ce ȋi
conferă prin ipoteză un caracter mai subtil; presupune distincția ȋntre considerentele
pe care se sprijină dispozitivul și cele supraabundente sau indiferente; nu prezintă
tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci numai o identitate de părți, dublată de o
legătură cu soluționrea celui din urmă litigiu iar noțiunea de ,,legătură” este nedefinită
și fluctuantă; mijlocul procedural prin care se invocă este apărarea de fond iar nu
excepția procesuală; or, apărarea de fond poate fi disimultă ȋn diferite moduri de
expunere, nu toate ușor de identificat pentru judecător, de unde și riscul de a se
susține ulterior ca a fost invocată fără a fi analizată.
Există pericolul ca generozitatea legiuitiorului să aibă un efect secundar, reprezentat
de un val de revizuiri bazate pe o greșită ȋnțelegere a limitelor efectului pozitiv al
autorității de lucru judecat. Nu putem evalua acum dacă modificarea va face mai mult
bine sau mai mult rău justiției, dar apreciem asupra unor repere pe care le considerăm
esențiale ȋn aplicarea noilor dispoziții:
a) hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată ȋntr-un litigiu ȋnceput
după intrarea ȋn vigoare a Legii nr.310/2018;
b) considerentele contrare să fie indispensabile pentru soluția pronunțată; nu este
vorba de considerente cu caracter complementar, care vin să consolideze construcția
juridică care stă la baza soluției adoptate;
c) considerentele a căror autoritate este nesocotită să tranșeze o chestiune litigioasă;
d) ȋn al doilea litigiu trebuie să nu se fi invocat apărarea constând ȋn autoritatea de
lucru judecat a considerentelor din prima cauză sau fiind invocată, instanța a omis să o
analizeze; ȋn caz contrar, s-ar ȋncălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei
revizuire se solicită; or, revizuirea nu este o cale de reformare pentru a se proceda la
un control judiciar al acestei din urmă hotărâri;
e) ȋn caz de admitere a cererii de revizuire, se va proceda la anularea celei din urmă
hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat respectiva
hotărâre; ȋn acest caz, hotărârea dată asupra revizuirii va putea fi atacată cu recurs iar
ȋn mod logic, judecata asupra recursului va ȋntârzia reluarea judecății la instanța
competentă.
În fine, o altă problemă care demonstrează limitele intervenției legislative este
reprezentată de necorelarea extinderii motivului de revizuire pentru contrarietate de
hotărâri prin includerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu dispozițiile
care reglementează termenul de revizuire pentru acest motiv, acestea din urmă
rămânând nemodificate. Potrivit art. 511 alin. 1 pct. 8 NCPC (nemodificat), pentru
motivul contrarietății de hotărâri, termenul de revizuire curge de la data rămânerii
definitive a ultimei hotărâri. Această dispoziție era logică cât timp revizuirea pentru
hotărâri potrivnice viza numai situația contrarietății la
nivelul dispozitivelorhotărârilor judecătorești[89], dar este nepotrivită,
constrângătoare și vădit inechitabilă atuni când vorbim de efectul pozitiv al autorității
de lucru judecat. Încălcarea acestuia din urmă poate fi detectată, ȋn principal, prin
analiza considerentelor celei din urmă hotărâri. Or, dacă cea din urmă hotărâre este
definitivă ȋncă de la pronunțare (ex: se schimbă soluția ca urmare a admiterii apelului
și nu este prevăzută calea recursului), este de ȋnțeles că atunci când ȋncepe să curgă
termenul de revizuire nu sunt cunoscute considerentele. Prin urmare, partea intersată
ar trebui să intuiască ȋncălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ȋn
cadrul unor considerente care nu ȋi sunt ȋncă cunoscute sau mai mult, nici nu au fost
ȋncă redactate. În acest caz, ar trebui interpretat ca termenul nu ȋncepe să curgă
ȋnainte de comunicarea hotărârii definitive, dar o intervenție a leguitorului ar fi fost
necesară.
IX. ASIGURAREA UNEI PRACTICI UNITARE
Potrivit art. 517 alin.11 NCPC, ,,Cauzele similare aflate pe rolul instanțelor la data
sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care soluționarea acestora depinde de
dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi
suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform
alin. (4).”
Această normă transpune în materia recursului în interesul legii soluţia reţinută de art.
520 alin.4 NCPC cu privire la sesizarea pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Într-
adevăr, nu există nicio raţiune pentru a distinge între cele două mecanisme de
unificare a jurisprudenţei, în ambele cazuri fiind indicat să se pună la dispoziţia
instanţei care judecă un proces în care se ridică problema de drept care urmează a fi
dezlegată posibilitatea de a suspenda judecata şi de a aştepta dezlegarea respectivei
probleme de drept.
De vreme ce suspendarea are loc în interesul bunei administrări a justiţiei, iar nu în
interesul părţilor, este just ca în această ipoteză repunerea pe rol să aibă loc din oficiu,
prin analogie cu ipoteza expres reglementată de art. 415 pct. 3 NCPC (,,judecata cauzei
suspendate se reia din oficiu, din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7,
după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în
cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta
Curte de Casație și Justiție”), întrucât raţiunile sunt identice şi în cazul recursului în
interesul legii. Din păcate, stabilind această regulă pe deplin judicioasă şi care, după
noi, trebuie reţinută şi sub imperiul vechii reglementări, legiuitorul ,,a uitat” că prin
aceeaşi lege (!) a reglementat un nou caz de suspendare facultativă, în cuprinsul art.
517 alin. 11 NCPC, ceea ce din păcate este un exemplu regretabil de legiferare
neglijentă, alături de multe altele.
În pofida acestei scăpări[90], urmează a se reţine că, ori de câte ori suspendarea nu a
avut loc până la soluţionarea unui alt litigiu concret, ci până la pronunţarea unei
hotărâri prealabile de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a unei hotărâri
prealabile ori decizii în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
repunerea pe rol urmează a fi dispusă din oficiu, iar nu (doar) la cererea părţii,
perimarea fiind în acest caz exclusă, întrucât nu se poate imputa părţii o pasivitate
(art. 416 alin. 3 NCPC). De vreme ce instanţa a simţit nevoia dezlegării respective
pentru a putea judeca, tot instanţa este datoare să urmărească pronunţarea acelei
dezlegări, indiferent dacă hotărârea prealabilă a fost sau nu solicitată în cauza
respectivă; de altfel, recursul în interesul legii nici nu are legătură cu dosarele aflate pe
rol, ci numai cu hotărârile definitive prin care s-au dat soluţii divergente aceleiaşi
probleme de drept.
O altă modificare priveşte extinderea efectelor obligatorii ale deciziilor Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, atât în interesul legii (art. 517 alin. 4), cât şi pentru dezlegarea în
prealabil a unei chestiuni de drept (art. 521 alin. 3). Legea prevede, în ambele cazuri, că
dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României, partea I, fiind suprimată precizarea ”pentru instanţe”.
Aşadar, dezlegarea dată problemei de drept este obligatorie erga omnes, iar nu doar
pentru instanţe.
Într-adevăr, ar fi contradictoriu ca dezlegarea dată problemelor de drept să fie
obligatorie pentru instanţele care judecă litigiile dintre diferitele subiecte de drept, dar
nu şi pentru respectivele subiecte de drept, deşi în realitate acestea trebuie la rândul
lor să se conformeze prescripţiilor legii, astfel cum acestea au fost interpretate cu
putere obligatorie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei misiune
constituţională este tocmai asigurarea unei jurisprudenţe unitare (art. 125 alin. 3
NCPC), pentru siguranţa şi predictibilitatea circuitului civil.
Interpretarea şi aplicarea legii nu interesează însă doar instanţele, ci şi autorităţile
publice – fiind de neconceput, bunăoară, ca acestea să ignore pur şi simplu dezlegarea
dată de Înalta Curte unei probleme de drept şi să continue o conduită contrară acelei
dezlegări, sub pretextul că acea dezlegare nu-i este opozabilă şi nu o obligă cu nimic –
şi toate subiectele de drept[91].
Subliniem totodată că la data de 1.01.2019 a ieșit din vigoare Legea nr 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea
punerii în aplicare a Codului de procedură civilă.
Ca atare, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se compune din 9
judecători, potrivit art. XIX din această lege, doar în cazul proceselor începute până la
01.12.2018 inclusiv, indiferent de data sesizării Înaltei Curți pentru pronunțarea
hotărârii prealabile, sesizarea fiind o chestiune prejudicială, iar nu un proces de sine
stătător. Dimpotrivă, în cazul proceselor începute după 01.01.2019, completul pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept va fi compus, după caz, conform prevederilor art.
520 alin. 6, respectiv alin.8 NCPC.
X. EXECUTAREA SILITĂ
Legea nr. 310/2018 a adus modificări și anumitor dispoziții cuprinse în Cartea a V – a
”Despre executarea silită”. Mai precis, trei articole sunt modificate, parțial, prin legea
menționată în materia executării silite și anume art. 666 alin. (8), art. 713 alin. (2) și
art. 906 alin. (4) C. proc. civ.
Deși, din fericire puține la număr, modificările aduse de legea nr. 310/2018 în materia
executării silite vizează instituții juridice importante ale acestei etape a procesului civil
și, astfel cum se va vedea în cele ce urmează, soluțiile legislative adotate actualmente
nu sunt din cele mai fericite.
Modificarea art. 666 C. proc. civ. constă în abrogarea alin. (8) al acestuia cu consecința
suprimării includerii formulei executorii în încheierea prin care instanța de executare
încuviințează executarea silită.
Din păcate, soluția nu este cea mai fericită. Desigur, față de condițiile și mai ales,
modalitatea de aplicare a formulei executorii sub imperiul Codului de procedură civilă
în forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 310/2018, la prima vedere,
soluția adoptată prin legea nr. 310/2018, pare să se justifice, întrucât aplicarea formulei
executorii pe încheierea prin care se încuviințează executarea silită lipsește de orice
utilitate această formalitate.
În realitate, formula executorie nu trebuia abolită, ci ar fi trebuit să fie modificată
dispoziția legală cu privire la locul aplicării acesteia. Astfel, în acord cu soluția că
încuviințarea executării silite și învestirea cu formula executorie trebuie să facă
obiectul unei singure proceduri la debutul fazei de executare silită și anume procedura
de încuviințare a executării silite, apreciem totuși că formula executorie este o
formalitate importantă în etapa executării silite care însă își are locul, astfel cum a fost
dintotdeauna cazul, pe însuși înscrisul care are putere executorie potrivit legii. Acest
înscris, prin aplicarea formulei executorii, devine înscrisul, în principiu, singurul, care
reprezintă titlul executoriu propriu-zis (deci, nu în sensul de înscris care potrivit legii
are forță executorie astfel încât poate constitui temeiul unei executării silite) pe baza
căruia creditorul urmăritor să poată cere, iar executorul să procedeze la efectuarea
actelor de executare[92].
Art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a suferit modificarea cea mai importantă din perspectiva
impactului asupra drepturilor procedurale ale justițiabililor, care, din păcate nu va fi
întodeauna unul pozitiv.
Astfel, prin Legea nr. 310/2018 art. 713 alin. (2) C. proc. civ. a dobândit următorul
conținut „(2) [î]n cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu
executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și
motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu,
numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală
pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun.”
Modificarea adusă prin Legea nr. 310/2018 este reprezentată de suprimarea condiției ca
pentru valorificarea apărărilor de fond în cadrul contestației la executare să nu existe o
cale procesuală speficică pentru desființarea lui adăugarea la finalul articolului a
sintagmei ”inclusiv o acțiune de drept comun”.
Această simplă adăugare a acestei sintagme are drept consecință, faptul că în cazul în
care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este o hotărâre
judecătorească (sau arbitrală)[93], partea interesată, în mod concret debitorul, nu mai
poate invoca apărări de fond în cadrul contestației la executare constând în cauze de
nulitate ale actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, fiind
obligat să inițieze, pentru valorificarea acestor motive, o acțiune în anulare de drept
comun cu toate consecințele în ceea ce privește instanța competentă material și
teritorial, taxa judiciară de timbru, procedura de judecată, regimul juridic al hotărârii
pronunțate etc.
În acest context reamintim că, în cazul introducerii unei acțiuni principale pe cale
separată potrivit dreptului comun sunt aplicabile prevederile art. 638 alin. (2) C. proc.
civ., astfel încât instanța sesizată cu acțiunea având ca obiect desființarea titlului
executoriu reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau
arbitrală, va putea dispune suspendarea executării silite cu aplicarea corespunzătoare a
art. 719 C. proc. civ.
În finalul acestor scurte considerații privind modificările aduse art. 713 alin. (2) C. proc.
civ. trebuie subliniat faptul că, în cazul în care se invocă alte apărări de fond care nu
privesc desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu
executoriu, cum ar fi de exemplu, plata, compensația legală, prescripția dreptului
material la acțiune sau a celui de a cere executarea silită etc., acestea vor putea fi
invocate în fața instanței de executare prin intermediul contestației la executare
propriu-zise[94] chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, întrucât aceste
apărări de fond privesc cauze de stingere a obligației constatate prin titlul executoriu
reprezentat de un înscris altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, iar nu
desființarea acestuia.
Ultima modificare în materia executării silite privește alin. (4) al articolului 906 C.
proc. civ., articol care reglementează condițiile în care debitorul unei obligații de a
face sau a nu face care implică faptul personal al debitorului, obligație constatată
printr-un titlul executoriu poate fi constrâns la executarea în natură a unei astfel de
obligații prin impunerea plății unor penalități.
În mod concret modificarea art. 906 alin. (4) NCPC privește înlăturarea caracterului
definitiv al încheierii de fixare a penalităților și consacrarea posibilității pentru
creditorul urmăritor de a solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de
întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută
obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.
Această modificare survine în contextul în care, sesizată fiind cu dezlegarea acestei
chestiuni de drept, sub imperiul art. 906 alin. (4) C. proc. civ. în forma în vigoare
anterior completării aduse prin Legea nr. 310/2018 acestui text de lege, Înalta Curte de
Casație și Justiție a decis cu putere obligatorie că în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor menționate nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a
sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități, iar unul din argumentele
principale reținute în motivarea sa de instanța supremă a fost că ”pentru creditor,
legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja
stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin.
(4) și (6) din Codul de procedură civilă, (…).”
Urmărind să exprime, în acest context jurisprudențial, intenția sa de a permite
creditorului să solicite succesiv aplicarea de penalități debitorului unei obligații de
face sau a nu face care presupune faptul său personal, în cazul neexecutării din partea
acestuia, legiuitorul a trebuit să intervină pentru a înlătura impedimentul reținut de
Înalta Curte la posibilitatea creditorului de a formula succesiv, în temeiul art. 906 alin.
(4), cereri de aplicare de penalități debitorului care nu își îndeplinește obligația.
Instituirea posibilității pentru creditor a reiterării unori cereri ulterioare de aplicare de
penalități debitorului, la fiecare 3 luni, dacă acesta nu execută obligația de a face sau a
nu face ce presupune faptul său personal, ridică problema de la ce moment vor curge
aceste noi termene. Într-adevăr, teza intâi a alin. (4) al art. 906 NCPC nu se poate
aplica în cazul cererilor ulterioare ale creditorului de aplicare de penalități debitorului
formulate după fiecare trei luni dacă acesta nu își îndeplinește obligația, deoarece
acest text de lege stabilește ca punct de pornire pentru (primul) termen de 3 luni data
comunicării (către debitor) a încheierii de aplicare a penalității. Or, o nouă încheiere
de aplicare de penalități care să se comunice debitorului nu mai există. În ceea ce ne
privește, apreciem că termenul ulterior de 3 luni la care se referă teza a II–a a art. 906
alin. (4) va curge de la data comunicării către debitor a ȋncheierii de stabilire a sumei
definitive ce i se cuvine creditorului, încheiere vizată de teza I a aceluiași text de lege.
Desigur, termenul de ,,sumă definitivă” (folosită ȋn actualul context ȋn art. 904 alin. 4)
este neadecvat ȋn condițiile ȋn care penalitățile se pot solicita ȋn mod succesiv.
XI. CONCLUZII
În pofida faptului că pe lângă reflectarea deciziilor Curții Constituționale, intenția
legiuitorului a fost aceea de a răspunde unor solicitări venite din zona practicienilor
dreptului ȋn sensul de a oferi un plus de funcționalitate procesului civil, Legea
nr.310/2018 reprezintă un regres considerabil pentru justiția română prin renunțarea la
unele dintre tezele formatoare cuprinse ȋn noul Cod de procedură civilă.
După această lege se poate afirma că nu ne aflăm ȋn fața unui veritabil nou Cod de
procedură civilă ci a vechiului Cod , cu semnificative amenajări[95].