MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ,, ION CREANGĂ”

DIN MUNICIPIUL CHIȘINĂU
FACULTATEA: STIINTE ALE EDUCATIEI SI INFORMATICA

CATEDRA: STIINTE ALE EDUCATIEI

SPECIALITATEA: CONSILIEREA SI EDUCATIA FAMILIEI

PORTOFOLIU

COMUNICAREA ȘI RELAȚIONAREA ÎN FAMILIE

Barabas Olga

Coordonat: Răileanu Olga,

dr., lector. universitar

Chișinau, 2020
 Relațiile toxice pot fi definite, ca fiind acele relații care te secătuiesc de energie și
vitalitate.
Există oameni care scot ce e mai bun din tine și oameni care scot ce e mai rău. Cu a
doua categorie de regulă se formează relații toxice.
Când simți că nu mai ai de grijă de tine, la nivel fizic sau psihic, înseamnă că ești
într-o relație toxică. Când îți dai seama de asta, începi să realizezi cât de mult te-a pierdut
pe tine în tot acest timp și, oricât ar durea, trebuie să lupți cu tendința de a nega realitatea.
Negarea nu va face decât să amâne rezolvarea problemei.
Persoanele toxice vor de obicei să dețină absolut tot controlul. Rezulatul est ecă toți
cei din jurul lor se simt nesemnificativi, ignorați și desconsiderați. Tot ce face o persoană
toxică are scopul de a menține partenerul supus. Persoana toxică atinge acest obiectiv prin
critică, judecată de valoare, insultă și agresiune (fizică sau verbală).
Persoanele toxice aleg de obicei parteneri deschiși și afectuoși, pentru că aceștia
sunt cei care vor lupta cei mai tare pentru a păstra relația. Partenerul ne-toxic va face
eforturi din ce în ce mai mari pentru a îmbunătăți relația și a o face să meargă, iar
partenerul toxic nu numai că știe acest lucru dar se și bazează pentru a se asigura că
păstrează controlul asupra celuilalt.

Semnele unei relații toxice:

1. Te simți mereu epuizat/ă, fizic, mental sau emoțional. O relație bună ar trebui să-
ți ofere o stare de mulțumire (chiar de fericire) și să îți sporească productivitatea și pofta
de viață.
2. Trăiești mai mult cu amintirea momentelor plăcute care s-au petrecut demul și
mai puțin cu cese întâmplă acum între voi. O relație nu are loc în trecut ci în prezent, iar
faptul că preferi trecutul arată că e ceva în neregulă cu felul în care sunt lucrurile acum.
3. Nu ai încredere în celălalt sau el în tine.
4. Agresiunea pasivă: când unul sau ambii parteneri sunt pasiv-agresiv, acest lucru
întrerupe comunicarea normală.
5. Gelozia.
6. Critica și disprețul.
7. Vă evitați reciproc.
8. Refuzul de a se schimba sau de a căuta să rezolve problema.
9. Insultul.
10. Șantajul emoțional.
11. Șantajul sexual.
12. Îți ascunzi relația de prieteni sau familie.
13. Oferi mai mult decât primești. ș.a.
 Familia se poate denumi drept un grup social realizat prin casatorie, alcatuit din
persoane care traiesc impreuna, au o gospodarie casnica, comuna, sunt legaţi prin relaţii
natural- biologice, psihologice, morale şi juridice şi care raspund unul pentru altul. Familia
este un microsistem social, fiindca in ea se regasesc aproape toate elementele de structura
ale sistemului social global. In cadrul familiei putem avea sistemul fraţilor, al parinţilor,
copiilor.
Familie disfuncţională este acea familie unde exista abuzuri de orice natura –, dar
si acele familii in care răul nu este evident, palpabil, limpede.
Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea
de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise, între doi
indivizi, numiți interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor.

Relaţiile disfunctionale din cadrul familiei.

Caracteristicile unei relaţii disfuncţionale pot fi:
- folosirea intimidărilor;
- ameninţări cu violenţa prin aruncarea cu obiecte cand este nervos;
- distrugerea sau confiscarea lucrurilor care aparţin partenerei;
- tăcere prelungită sau ţipete permanente;
- ameninţări cu folosirea anumitor arme;
- folosirea abuzului emoţional;
- folosirea unor tehnici astfel incat să diminueze stima de sine a partenerei;
- reducerea la tăcere a partenerei atunci cand aceasta incearcă să spună ceva;
- hărţuirea şi intimidarea partenerei;
- controlarea activităţilor partenerei;
- umilirea partenerei, fie prin atacuri directe, fie prin "glume";
- folosirea izolării;
- controlul asupra a ceea ce face partenerul/a, cu cine se vede sau vorbeşte, ce anume
citeşte, unde merge;
- limitarea activităţilor partenerei/ului in afara casei;
- impunerea partenerei de a ramane acasă cand nu poate fi insoţită de abuzator;
- invocarea geloziei ca scuză pentru comportamentele abuzatoare;
- promisiuni că nu se va mai intampla, dar aceasta se intamplă;
- minimalizarea, negarea şi inversarea responsabilităţii;
- lovirea partenerei, apoi acuzarea că este vina acesteia;
- negarea că episodul violent a avut loc sau declararea că nu a fost atat de grav;
- afirmarea faptului că dacă partenera nu l-ar fi provocat nu s-ar fi intamplat nimic;
- folosirea copiilor: - ameninţarea că va răpi copiii;
- determinarea partenerei de a se simţi vinovată din cauza copiilor;
- folosirea dreptului de vizitare pentru a hărţui partenera;
- folosirea unor "privilegii masculine":
- tratarea partenerei ca o servitoare;
- luarea de către bărbat a tuturor deciziilor importante;
- bărbatul este cel care desemnează rolurile masculine şi feminine in relaţie;
- folosirea avantajelor economice:
- determinarea femeii să ceară bani de la abuzator;
- acordarea partenerei numai a unei anumite sume de bani;
- impiedicarea partenerei de a avea acces la veniturile familiei.

Barierele de comunicare întâlnite în familie sunt:

- evitarea subiectului discuţiei sau schimbarea lui permanentă;
- generalizarea excesivă;
- prea multe întrebari;
- scuze excesive, simpatizare, a da false asigurari;
- "citind gândurile", diagnosticarea, interpretarea;
- insistenţa pe evenimente negative ale relaţiei (din trecut);
- a nu reuşi sa-şi exprime opinia;

Evenimentele care destructurează familiile şi indivizii sunt:

- Abuzurile fizice, emoţionale, sexuale;
- Delicvenţa unui membru, in special părinte;
- Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ );
- Sărăcie;
- Şomaj;
- Boala gravă a unui membru.

Prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

- să fim auziţi sau citiţi (receptaţi);
- să fim înţeleşi;
- să fim acceptaţi;
- să provocăm o reacţie (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii).
Cum ne distanţăm?

Indiferent de greşelile celor din familie faţă de noi, tindem să iertăm şi să mergem mai
departe. Se spune că uneori nu ierţi pentru că cel care a greşit merită, ci pentru că tu meriţi
să te eliberezi de această povară. Familia ne-o iertăm pentru că – buni, răi – sunt ai noştri,
nu? Dar, dacă prezenţa lor înseamnă adâncirea suferinţelor, dacă noi îi iertăm, dar ei
refuză să facă vreo schimbare, e mai sănătos să învăţăm să ne distanţăm de ei. Indiferent
de nevoile noastre, ajungem la punctul în care ne este clar că ei nu ne vor ajuta cu nimic.
Iar atunci, cum se spune, „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

„Părinţii mei au divorţat când aveam zece ani, iar tata a plecat de acasă. L-am revăzut abia
la 18 ani, iar de atunci, de fiecare dată când avem o discuţie mai serioasă, îmi reproşează
că nu l-am căutat timp de opt ani. La început am fost şocată să aud abordarea lui, apoi m-
am gândit că e felul lui de a se apăra, dar, în timp, mi-a reproşat de atâtea ori încât m-am
săturat să aud asta. Îmi spune cât de mult mă iubeşte, dar nu mi-a arătat niciodată. Este
recăsătorit, iar familia actuală este prioritară. Eu nu sunt decât, ocazional, motiv de
dezamăgiri.

Îmi reproşează că am fost căsătorită şi am divorţat, că nu am un loc de muncă stabil, că nu

am un copil până la 35 de ani… Realizările mele nu contează pentru el. Nici despre mine
nu ştie prea multe. M-au durut mult timp atitudinea şi dezinteresul lui, pentru că îl iubesc
pe tata. Acum îmi spun că este fericit cu familia lui şi, ca să pot fi şi eu împăcată, îl caut
rar şi nu mă confesez. Mi-am dat seama că nu vom avea niciodată relaţia pe care mi-aş
dori-o şi care mi-a lipsit mereu, ne spune E., 35 de ani.

O comunicare superficială nu este tocmai indicată, dar sunt cazuri în care este cea mai
sănătoasă atitudine. Este greu să spunem celor care ne-au dat viaţă: „Nu mai vreau să aud
de tine, pentru că tot noi vom suferi, vom purta vina atitudinii pe care am avut-o, iar aceste
decizii vin când suntem pregătiţi şi convinşi că este cel mai bine pentru noi. Dar asemenea
cazuri sunt rare. Atitudinea sănătoasă este să căutăm să ne rezolvăm problemele cu noi
insine (poate şi cu ajutorul unui specialist, dacă este cazul) şi să ne depărtăm treptat de
sursa suferinţelor.

De ce repetăm?

Există şanse foarte mari să repetăm greşelile părinţilor, în special dacă avem părinţi care
nu au învăţat nimic din greşelile lor. Dacă ei nu acţionează măcar mai târziu în favoarea
noastră, permiţându-ne detaşarea, separarea, sunt şanse să ne atragă în aceeaşi situaţie cu a
lor.