MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA ”ȘTEFAN CEL MARE”

Catedra: Drept privat

Disciplina: Retorica juridică

REFERAT

TEMA: Retorica în Grecia Antică

A efectuat:
Studentul gr. academice 511
Facultatea Drept (frecvență redusă) Staver Vasile

A controlat:
Doctor conferențiar – Balan I.

CHIȘINĂU 2020
1
 Cuprins:

1) Introducere;

2) Sistemul retoricii antice;

3) Invențiunea;

4) Dispozițiunea;

5) Elocațiunea;

6) Acțiunea.

2
 1) Introducere
Momentul apariției retoricii este fixat în secolele al V-lea și al IV-lea Î.Hr. în
Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei a interzis supușilor săi folosirea
limbajului. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violență, de
deportări și exilări.
Căderea tiranilor, in special cea a lui Trasibul din Siracuza in 465 Î.Hr., a fost
punctul de plecare al unei insurecții generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei și
a fost însoțită de revendicări ( sub formă de procese ) ale proprietăților private pe care
le luaseră prin abuz conducătorii orașelor siciliene.
În acest context social-politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau
pledate de părțile interesate în fața juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanți
au avut inspirația să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria.
Istoria îi menționează pe Empedocle din Agrigent, pe Corax și pe discipolul său
Tisias ca cei dintâi ce au codificat și difuzat retorica. În anul 460 Î.Hr. este datată
redacatarea de către Corax a manualului Techne rhetorike, un ansamblu de precepte
practice însoțite de exemple edificatoare.
După mărturia lui Aristotel, reluată și de Cicero, discursurile oratorice ar fi exsitat
și înainte de atestările atribuite lui Corax, dar nu sub forma discursului supus unor
reguli stricte de elaborare.
În acel moment devenea clar faptul că limbajul este mai mult decât limbă, este
și discurs. Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab
argument în argumentul cel mai puternic. În acest context corax devine un termen
tehnic care însemna să spui despre un lucru că este neverosimil pentru că într-adevăr,
el este foarte posibil.

3
 2) Sistemul retoricii antice

Aristotel a plasat retorica pe locul meritat în ierarhia fiinţelor umane, fixând-o

definitiv într-un sistem pe care retorii greci şi latini (cei mai cunoscuţi, Cicero şi
Quintilian), l-au îmbogățit fără să-l modifice.
Acest sistem a supraviețuit din Antichitate până în secolul al XIX-lea. Să
încercăm să-l descriem în linii generale, surprinzând elementele cu impactul cel mai
mare pentru acordarea de pe poziţii moderne a retoricii ca tehnică persuasivă bazată
pe discurs. Conform tratatelor clasice de retorică, această disciplină are cinci părți:
Fiecare dintre ele constituie o fază în elaborarea discursului. Înainte de a
caracteriza pe rând fiecare din aceste părţi se impune o prezentare succintă a celor trei
genuri retorice, care formează materia obiectul retoricii) şi anume: genul judiciar,
genul deliberativ şi genul demonstrativ (epidictic). 1
Aristotel este primul care dă acest conținut artei oratorice, conferindu-i o
pronunțată autonomie fața de morală. Rostul unui discurs judiciar este să acuze sau să
apere, criteriul cu care operează el fiind ceea ce e drept sau nedrept; discursul 2
Retorica deliberativ are scopul de a sfătui pro sau contra în funcție de ceea ce e util
sau dăunător cetății; discursul demonstrativ laudă sau blamează în față marelui
public, după cum subiectul tratat are trăsături nobile sau, dimpotrivă, criticabile.
Aristotel afirmă, cu autoritatea magistrului, că aceste trei tipuri de discurs se
deosebesc, de asemenea, prin timpul la care se referă şi tipul de argumente
predominant pe care îl folosesc: cel judiciar se referă la trecut (la faptele ce trebuie
judecate) şi folosește entimema; cel deliberativ se referă mai ales la viitor,
întrebuințează ca modalitate de convingere exemplul, iar discursul demonstrativ
tratează un subiect din prezent, oratorul căutându-și argumente în istorie şi
amplificându-le semnificația prin diverse procedee retorice.
Este aceea parte a retoricii preocupată de fixarea temei principale şi a
mijloacelor de argumentare cele mai adecvate. Ea este o fază conceptuală, în care
1
Aristotel, Organon IV, Topica, Respingerile sofiste, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
4
argumentele erau descoperite pe baza locurilor comune aflate în tratate cum era
Topica lui Aristotel1 .
Aceste locuri comune erau niște argumente-tip, planuri, idei generale aplicabile
la un număr mare de subiecte. Ele erau clasificate în locuri comune interne şi externe;
unele erau caracteristice pentru toate genurile de discurs, altele erau specializate. De
pildă, locuri comune generale erau genul și specia, cauza și efectul, precedentul şi
consecința, asemănarea și contrastul, definiția, circumstanțele de timp şi de loc ş.a.
Pentru fiecare gen de discurs erau argumente-tip privitoare la persoane şi locuri.
În discursul demonstrativ sau epidictic.
Retorica stabilă are anumite puncte care puteau fi interpretate laudativ sau
dezaprobate: originea, locul natal, educația, părinții, însușirile fizice şi spirituale,
averea, funcțiile etc.
În cel deliberativ sau politic se puteau lua în considerare onestitatea cuiva,
dreptatea, profitul, plăcerea, gloria, ajutorarea prietenilor, înjosirea dușmanilor și
altele de acest fel. Primii care au inventat această formă de argumentare artificială au
fost sofiștii; după rețetele lor şi ale discipolilor care le-aui perfecționat, oratorii
puteau să se formeze ca pe „bandă rulantă” şi se puteau compune discursuri despre
orice subiect, ceea ce înseamnă să se reducă la minim aportul original şi creativitatea
oratorului, condiții esențiale în succesul tehnicii persuasive. Tot ceea ce este solid
într-o argumentare, tot ceea ce contribuie la sporirea potențialului persuasiv al
discursului trebuie extras din interiorul cauzei (ex. „visceribus causae”), „din
măruntaiele cauzei” – cum spuneau latinii, dintr-o cunoaștere desăvârșită a acesteia şi
o profundă meditație activă asupra subiectului.2

2
2 V. Florescu, Retorica şi neoretorica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p.59
5
 3) Invențiunea
În cel deliberativ sau politic se puteau lua în considerare onestitatea cuiva,
dreptatea, profitul, plăcerea, gloria, ajutorarea prietenilor, înjosirea dușmanilor și
altele de acest fel. Primii care au inventat această formă de argumentare artificială au
fost sofiștii; după rețetele lor şi ale discipolilor care le-aui perfecționat, oratorii
puteau să se formeze ca pe „bandă rulantă” şi se puteau compune discursuri despre
orice subiect, ceea ce înseamnă să se reducă la minim aportul original și creativitatea
oratorului, condiții esențiale în succesul tehnicii persuasive.
Tot ceea ce este solid într-o argumentare, tot ceea ce contribuie la sporirea
potențialului persuasiv al discursului trebuie extras din interiorul cauzei (ex.
„visceribus causae”), „din măruntaiele cauzei” – cum spuneau latinii, dintr-o
cunoaștere desăvârșită a acesteia și o profundă meditație activă asupra subiectului.
Aristotel preciza trei tipuri de argumente, de mijloace utilizate în inducția
persuasiunii: ethos-ul, pathos-ul – de ordin afectiv – și logos-ul care este raţional.
a) ETHOS-ul se referă la starea afectivă – sinceră sau indusă – care trebuie să-l
caracterizeze pe orator pentru a câștiga încrederea auditoriului său. Vorbitorul trebuie
să se adapteze la condițiile de vârstă, de stare socială, de origine ale ascultătorilor,
dovedindu-se capabil să dea sfaturi pertinente, să nu pară a ascunde ceva celor cărora
li se adresează, să fie dispus să-şi ajute interlocutorul.
b) PATHOS-ul constituie un ansamblu de emoții, pasiuni şi sentimente care se
trezesc în sufletele ascultătorilor, datorită discursului. Este nevoie, așadar, de
cunoștințe psihologice (Aristotel le tratează în cartea a II-a Retoricii).
Dacă ethos-ul se referă la orator – care trebuie să se dovedească ponderat, calm,
stăpânit de preceptele moralei – pathosul privește auditoriu adesea violent, nestăpânit,
fără conștiința răspunderii. 3
c) LOGOS-ul trimite la argumentarea propriu-zisă a discursului (Retorica, 1356
a). (Este partea dialectică a retoricii, reluată pe larg în Topica).
3
Oeuvres d’Horace, texte latine, publiées par F.Plessis et P.Lejay .
6
 4) Dispozițiunea
Este îndemânarea de a pune în legătură ideile unui discurs de așa manieră încât
să servească eficient şi elegant cauza pentru care pledăm; această parte a retoricii
conține, așadar, sfaturi privitoare la așezarea în discurs a segmentelor acestuia, lucru
ce nu e la îndemâna oricui, pentru că în organizarea materiei discursului este necesară
o anume disponibilitate în sesizarea asocierii şi delimitării ideilor.
Nu trebuie să uităm că un discurs este o structură dialogică, implicând un
locutor, un emițător, care este oratorul şi un destinatara sau receptor, care este
auditoriul. Potrivit principiului verosimilității, în imaginația celor doi interlocutori au
loc procese mentale asemănătoare, lucru pe care se bazează oratorul în inducerea
persuasiunii. 5 Retorica De aceea, dispozițiunea ere o dublă importantă, în măsura în
care ea este o organizare ideatică şi o structurare discursivă din partea oratorului şi o
angajare a auditoriului cu privire la aceeași temă supusă dezbaterii.
În momentul în care locutorul îşi structurează tema şi o aduce la cunoștința
auditoriului (el îşi pre-meditează subiectul), destinatarul argumentează mintal (dar
spontan şi neorganizat) asupra aceleiași teme pe baza fondului aperceptiv pe care-l
are cu privire la problema discutată. Din acest dialog implicit, în funcție de măiestria
locutorului, care trebuie să orienteze intuițiile, așteptările și potențele meditative ale
destinatarului, va rezulta convingerea finală a auditoriului.
Dispozițiunea este ea însăși un loc comun, pentru că a consacrat o împărțire a
discursului în următoarele părți: introducere (exodium), naraţiune (naratio),
argumentare (argumentatio), cu două etape, susținerea propriilor argumente şi
respingerea celor ale adversarului și perorația (peroratio).

5) Elocuțiunea
Cuprinde indicații referitoare la stil, limbaj, genurile de stil şi ornare; în sens
strict tehnic, ea se referă la redactarea discursului. În această etapă a elaborării
7
discursului, tehnica discursivă se întâlnește cu stilistica literară. Pentru antici,
alocuțiunea avea în centrul atenției vorbirea corectă.
Nu se poate admite nici măcar speranța de a accede la arta elocinței fără
însușirea şi utilizarea în mod corect a instrumentului ei de bază – limba.
Retorica Mult timp, pentru greci discursurile au constituit singura formă de
proză literară. Proza oratorică se distanta de vorbirea cotidiană, neîngrijită, ea având
niște calități specifice care proveneau din alegerea unor cuvinte din vocabularul activ,
din folosirea figurilor de stil, evitarea cadențelor în frază, specifice prozei; retorica a
reușit să creeze astfel o estetică a prozei, funcțională, în care cel mai mic efect stilistic
se subordonează obiectivului obținerii persuasiunii. Pentru aceasta retorii împărțiseră
stilurile în trei categorii: nobil (grave), simplu (teuis) şi mijlociu (medium), şi
stabiliseră însuşirile fiecărui tip, ca şi trăsăturile generale ale comunicării verbale:
claritatea, preciziunea, corectitudinea, puritatea, armonia.4
Cel mai bun stil era cel adecvat auditoriului. Preocupările tratatelor de retorică
în domeniul teoriei stilului şi al figurilor de stil, al elocuţiunii, au devenit atât de
ample şi atât de minuţioase în acelaşi timp încât, până la urmă, retorica a sfârşit prin a
se confunda cu stilistica, în vremea noastră. Figurile de stil au fost catalogate şi
înseriate după criterii diverse, dorinţa de atotcuprindere stăpânindu-i atât pe antici, cât
şi pe retorii evului mediu. Stilul figurat nu constituie un scop în sine, ci doar un mod
de expunere pentru a spori gradul de înţelegere şi a induce persuasiunea, trezind
afectele. Exagerarea în acest domeniu a făcut prea vizibilă arta, ducând la diminuarea
forţei persuasive a argumentelor. De unde şi condiţia impusă de Aristotel ca „arta” să
ascundă „artă”.
6. ACŢIUNEA
Se referă la gestică, voce, debit, mimică, etc., elemente adjuvante,
indispensabile oratorului în momentul rostirii discursului. În special gestica era tratată
în amănunţime, un capitol întreg din cartea a XI-a a tratatului lui Quintilian fiind
4
Librairie Hachette, Paris,1911, Art poetique, v. 102-103 şi urm. p.595.
8
dedicat acestui subiect. Grecii acordau o mare importanţă vocii; luase fiinţă chiar o
disciplină auxiliară a retoricii (fonaschia) ce oferea reţete necesare întreţinerii vocii.
Marii oratori erau însoţiţi de câte un sclav, numit „fonask” şi în timpul rostirii
discursului acesta indica tonul cu ajutorul flautului.
Dar dacă în antichitate concepţia despre oratorie permitea, în pronunţarea
discursului, o apropiere de arta actorului, să nu uităm că în prezent lucrurile stau cu
totul altfel, iar publicul nu trebuie nici o secundă să gândească, ascultând un orator,
un avocat, că are în faţa sa un actor.
Ceea ce caută oratorul sunt ideile şi cuvintele, pe care le poate sugera şi
sublinia cu ajutorul gesticii, dar nu este obligatoriu so facă printr-o expresivitate
exagerată. Înainte de toate, oratorul are nevoie de sinceritate. El are nevoie de
sinceritate ca de aer, altfel întregul efort se va nărui în faţa auditoriului său. În aceasta
constă adevărata importanţă a acţiunii.5
Întrebat care este prima calitate a unui orator, Demostene ar fi răspuns:
„acţiunea; şi a doua: acţiunea; şi a treia: acţiunea”. (Brutus, I) .
Sinceritatea înseamnă, în rostirea discursului, capacitatea oratorului de a
adăuga limbajului oral forţa elocvenţei provenind din atitudine, fizionomie şi gesturi.
Oratorul trebuie să simtă în 9 Retorica profunzime semnificaţia spuselor sale. „Si vis
me flera, dolendum este primus ipsi tibi” („Dacă vrei să plâng, trebuie să plângi tu
mai întâi”) spunea Horaţiu , continuând astfel: „Numai atunci mă va mişca
nenorocirea voastră, o, Telefus şi Peleu; dacă vă veţi rosti însă rău rolul sau voi
adormi, sau voi râde. Unei înfăţişări mâhnite i se cuvin vorbe triste; unei înfăţişări
mânioase, cuvinte de ameninţare; unei înfăţişări vesele, vorbe glumeţe; şi uneia
grave, cuvinte cumpănite. Natura se mlădie mai întâi pentru orice împrejurare
sentimentele sunt tălmăcite apoi cu ajutorul limbii4 . Aşadar, în rostirea, în susţinerea

5
4 În traducerea lui E. Lovinescu, Horaţiu, Ode şi epode, Satire şi epistole, vol. I-II, Ed. Ancora, Bucureşti, vol. II, p.202-
203.
9
discursului un rol la fel de important ca limbajul sonor îl are limbajul gesturilor
considerat de Quintilian ca universal („omnium hominum communis sermo”).
În mod obişnuit, gesturile constituie un mijloc ajutător de evidenţiere a
semnificaţiei unor enunţuri. El nu dublează vorbirea ci contribuie la sporirea
eficienţei comunicării, la sublinierea ideilor, la nuanţarea şi precizarea lor, mai ales în
discursul judiciar. În retorica antică, arta gestului este o parte inseparabilă a educaţiei
oratorului. Ea ajunsese la un asemenea rafinament încât, după mărturia lui Athenaios,
un contemporan al lui Eschil-Telesis, a imaginat diverse mijloace de a exprima numai
cu gesturi ale mâinilor toate cuvintele. Cicero, în De oratore, face distincţie între
significatio (gest care însoţeşte exprimarea) şi demonstratio (gest expozitiv şi
reprezentativ), iar Quintilian în Institutio oratoria delimitează gesturile care însoţesc
în mod natural vorbirea (expresivce) de cele care exprimă o idee prin imitare
(expozitive şi reprezentative).
În secolul nostru, limbajul gestual a fost abordat de psihologi şi antropologi
renumiţi, încercându-se o clasificare a gesturilor Retorica umane şi o analiză a
semnificaţiilor în limbajul gestual, privit diacronic şi sincronic.
H. Delacroix, în lucrarea „Le langage et la pensée” (Paris,1924) propune o
clasificare a gesturilor corespunzând unei gradaţii:
a) agitaţia – gesticulaţia confuză;
b) mişcări reprezentative, compuse din: 1. gesturi indicatoare 2. gesturi
conotative 3. gesturi simbolice 6
c) mişcări logice, prin care se traduc diviziunile gândirii.
În ceea ce privește mimica, ea are un rol auxiliar şi anume pe acela de a
intensifica sau, dimpotrivă, de a atenua până la anulare semnificația gestului manual
(un gest de intoleranță însoțit de o expunere facială de toleranță e interpretat în acest
ultim sens). În limbajul gestual, mimica joacă acelaşi rol pe care îl are tonul în

6
Quintilianus, Institutio oratoria, XI, 3, 181.
10
limbajul sonor. În concluzie, pe lângă alte multe observații care se pot face cu privire
la acţiune.

7) Bibliografie
1. Aristotel, Organon IV, Topica, Respingerile sofiste, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1963
2. V. Florescu, Retorica şi neoretorica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973,
p.59.
3. Oeuvres d’Horace, texte latine, publiées par F.Plessis et P.Lejay .
Librairie Hachette, Paris,1911, Art poetique, v. 102-103 şi urm. p.595.
11
4. În traducerea lui E. Lovinescu, Horaţiu, Ode şi epode, Satire şi epistole,
vol. I-II, Ed. Ancora, Bucureşti, vol. II, p.202-203.
5. Quintilianus, Institutio oratoria, XI, 3, 181.

12