Sunteți pe pagina 1din 11

Turismul rural românesc

1. Contextul istoric al turismului rural românesc

Turismul rural în ţara noastră se practică din totdeauna, dar spontan, sporadic,
întâmplător şi mai ales neorganizat; forma sa de materializare o reprezintă - începând cu anii
‘20-’30 ai secolului XX, cazarea la cetăţeni a vizitatorilor ocazionali ai unei aşezări rurale.
Primele încercări de turism organizat s-au realizat în anii 1967-1968, pentru grupurile
de turişti aflaţi pe litoralul românesc al Mării Negre. A fost un început promiţător, căci în
anul 1972 Ministerul Turismului elaborează ordinul 297/1972, urmare căruia Centrul de
cercetare pentru promovare turistică internaţională identifică şi selectează localităţile rurale
reprezentative, pentru satele româneşti, ce urmau a fi lansate în turism. De comun acord cu
oficiile judeţene de turism şi organele administraţiei locale s-a stabilit că pot fi introduse în
turismul intern şi internaţional circa 118 localităţi rurale. Cu începere de la 16 iulie 1973,
prin ordinul Ministerului Turismului numărul 744/1973 se declarau, experimental, sate de
interes turistic, denumite “sate turistice”, următoarele 14 localităţi rurale: Lereşti şi Rucăr
(Argeş), Poiana Sărată (Bacău), Fundata şi Şirmea (Braşov), Bogdan Vodă (Maramureş),
Tismana (Gorj), Sibiel (Sibiu), Vatra Moldoviţei (Suceava), Racoş (Timiş), Sfântu Gheorghe,
Murighiol şi Crişan (Tulcea), Vaideeni (Vâlcea).
În anul următor, prin decretul 225/1974 se interzice cazarea turiştilor străini în
locuinţele particulare, satele turistice devenind nefuncţionale pentru turismul internaţional.
Totuşi dat fiind faptul că o parte din satele turistice amintite au fost incluse în programele cu
caracter cultural şi folcloric ale Oficiului Naţional de Turism “Carpaţi” Bucureşti şi
contractate pe piaţa externă, se realizează o breşă pentru satele: Lereşti, Rucăr, Sibiel,
Murighiol şi Crişan.
Scurta perioadă de “oficializare” a turismului rural nu a făcut posibilă organizarea
activităţii de turism şi nici amenajarea corespunzătoare a satelor turistice. În multe localităţi
nu s-au omologat gospodăriile care întruneau condiţiile de cazare (Rucăr, Vatra Moldoviţei,
Vaideeni), în altele cazarea turiştilor români se făcea în mod neorganizat şi fără a se ţine o
evidenţă (Crişan, Fundata, Rucăr), iar unele localităţi nu au înregistrat nici o activitate
turistică (Tismana, Bogdan Vodă, Vaideeni). Cu foarte mici excepţii, această situaţie a
dăinuit până în anul 1989.
Începând cu anul 1990, interesul pentru turism rural renaşte. Iau naştere diverse
asociaţii şi organisme care îşi propun afirmarea şi dezvoltarea turismului în zonele rurale. Din
rândul acestora le amintim pe cele mai reprezentative:
- Federaţia Română pentru Dezvoltare Montană (1990), care îşi propunea sprijinirea
sub toate formele a locuitorilor din zona montană, inclusiv prin promovarea,
organizarea şi dezvoltarea agroturismului;
- Agenţia Română pentru Agroturism (1995) ce îşi propune racordarea agroturismului
românesc la sistemul internaţional de turism.
Un rol aparte revine Asociaţiei Naţională pentru Turism Rural Ecologic şi Cultural
din România (ANTREC). Înființată în 1994, membră a Federaţiei Europene de Turism Rural
(EUROGÎTES), s-a dovedit a fi dinamică, performantă şi viabilă realizând în mare parte
scopurile propuse la fondare. ANTREC reunea la sfârşitul anului 1995 peste 2000 de membri,
în 15 filiale. Activitatea turistică s-a desfăşurat în cadrul a 1240 echipamente (ferme, pensiuni
sau gospodării ţărăneşti), care au atras 18.500 de turişti - din care 3500 de turişti străini - cu
un sejur mediu de 4 zile/turist.
Anul următor (1996) a marcat o creştere a dimensiunilor la 25 filiale şi ridicarea
nivelului calitativ al echipamentelor, serviciilor şi a întregii activităţi. A fost preocupată de
ridicarea nivelului pregătirii profesionale a prestatorilor de servicii turistice rurale, prin

1
organizarea de: seminarii, colocvii şi cursuri de tehnică turistică şi marketing turistic, în mod
centralizat sau zonal în regiunile cu circulaţie turistică însemnată (Braşov, Maramureş,
Bucovina, etc.). Tot în anul 1996 a început derularea primului Program Phare pentru turism
rural din ţara noastră. În cel de-al treilea an de existenţă (1997) al ANTREC numărul
membrilor săi a ajuns la aproape 3 000 iar cel al filialelor la 28. Asociaţia a reuşit editarea
primului CD-rom, a primului catalog al pensiunilor şi fermelor turistice, a participat la
numeroase evenimente promoţionale (târguri şi expoziţii, reuniuni şi congrese) a fost
preocupată de realizarea unui climat de descentralizare a acţiunilor sale. Anul 1998 a
concretizat imaginea ANTREC-ului în: cei peste 2.500 membri, organizaţi în 30 de filiale
judeţene; mai mult de 1.000 de pensiuni turistice şi agroturistice – omologate şi clasificate;
aproximativ 150.000 turişti români şi străini, cu un sejur mediu de 4zile. În rândul
preocupărilor generale ale asociaţiei se înscriu şi: editarea anuală a catalogului naţional al
pensiunilor turistice şi agroturistice, finalizarea sistemului naţional informatizat de rezervare
şi racordarea sa la sisteme similare din ţările membre EUROGÎTES, prezenţa în pagini de
Internet. O problemă vitală ce se doreşte realizată în cel mai scurt timp este cea a
implementării unui sistem viabil de asigurări pentru turiştii ce practică turismul rural, pentru
pensiunile şi fermele turistice, pentru gazde şi pentru gospodăriile acestora.

2. Valorile satului românesc şi ale potenţialului său turistic

O analiză realistă a ofertei turistice româneşti, va conduce către concluzia că în ţara


noastră patrimoniul turistic rural este insuficient valorificat, iar produsul turistic rural deși a
înregistrat prograse în ultimii ani, mai are destul de mult până la a fi un produs constat și
valoros în ansamblul său. Pe de altă parte, în momentul de faţă produsul turistic rural îmbracă
forma unor gospodării sau a unor aşezări care oferă prestaţii turistice primare, dăruind în
acelaşi timp cu generozitate bogăţia valorilor satului românesc. Continînd analiza asupra
valorificării vom ajunge la satele cu vocaţie turistică, numite impropriu sate turistice.

2.1. Aprecieri referitoare la localităţile rurale cu vocaţie turistică

Cu toate că specialiştii s-au pronunţat corect în ceea ce priveşte enumerarea atuurilor


unor astfel de “aşezări rurale pitoreşti bine constituite, situate într-un mediu nepoluat,
păstrătoare de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric, care în afara funcţiilor politico-
administrative, sociale, economice şi culturale proprii îndeplinesc sezonier sau în tot cursul
anului şi funcţia de primire şi găzduire a turiştilor pentru petrecerea unui sejur cu durată
nedefinită” (Istrate și Bran, 1995), nu putem fi de acord decât cu ideea practicării turismului
în spaţiul rural, în zonele rurale, în sate şi în nici un caz cu ideea transformării localităţilor
rurale în “sate turistice” cu iz de muzeu şi atmosferă artificială.
Încercând realizarea unei analize comparate prin prisma experienţei turismului
european, considerăm că sfera activităţilor turistice prestate în mediul rural românesc trebuie
lărgită de la simpla oferire de cazare la:
• etalarea produselor gastronomice populare;
• agrement şi animaţie specific zonelor săteşti;
• transport cu mijloace tradiţionale;
• pelerinaje către lăcaşuri de cult consacrate;
• vizitarea atelierelor meşteşugăreşti, etc.
Toate cele prezentate pot şi este necesar să constituie componentele produsului
turistic rural românesc, cunoscut fiind faptul că produsul turistic în general reprezintă “un
amalgam de elemente tangibile şi intangibile, concentrate într-o activitate specifică şi cu o
destinaţie specifică” (Medlik, 1995).

2
În condiţiile în care considerăm oferta turistică ca un total al produselor turistice
existente la un moment dat, e necesar a completa analiza de mai sus cu afirmaţia profesorului
elveţian Krippendorf (1971), ce consideră oferta “un mănunchi de elemente materiale şi
imateriale oferite consumului şi care ar trebui să aducă unele foloase cumpărătorului adică să-
l satisfacă“.Continuarea este oferită de cunoscutului specialist elveţian Hunzicker care
preciza că “oferta turistică este o combinaţie de elemente materiale şi servicii”, unde rolul
principal este jucat de servicii, fără a fi neglijate nici aspectele legate de prestator sau
infrastructură.
Revenind la ţara noastră considerăm că soluţia actualului moment economic o poate
reprezenta agricultura în strânsă legătură cu sectorul terţiar (serviciile). Aşadar activitatea
tradiţională a zonelor rurale împletită cu cea complementară - într-o formă cu multiple
implicaţii socio-economice, turismul rural (respectiv componenta sa sectorială agroturismul)
pot conduce la o renaştere a satelor româneşti.
Ţinând cont de generosul patrimoniu turistic existent cu precădere în spaţiul rural şi
de minima sa utilizare - în momentul actual - apreciem că produsul turistic rural este
insuficient valorificat. Pentru o mai temeinică analiză, vom face o trecere în revistă a
patrimoniului turistic din spaţiul rural românesc.
În interiorul Europei - fie că este amintită în zona Europei Centrale, fie că este numită
ca făcând parte din grupul ţărilor estice - România a rămas o ţară mai puţin eminamente
agrară, dar sigur rurală (mai mult de 50% din teritoriu şi populaţie aflându-se în afara
urbanului). Ţară în care civilizaţia rurală, cu tot ce ţine de aceasta - pozitiv şi negativ - s-a
conservat uimitor.
Cadrul natural şi modul de “viaţă la ţară” sunt cel mai aproape de imaginea
tradiţională care a putut fi conservată în Europa Occidentală.
În plus, comunităţile umane, deşi aparent scoase din filele cărţilor de istorie, sunt vii.
Mai mult satul, indiferent de spaţiul geografic în care se situează, constituie expresia legăturii
omului cu natura, reprezentând un cadru de aşezare umană plurifuncţională.
Aceste aspecte sunt relevate şi din vizitarea celui mai mare muzeu în aer liber din
Europa, Muzeul Satului din Bucureşti, ori de ecomuzeele din: Dumbrava Sibiului, Râmnicu
Vâlcea şi Baia Mare. Aceleşi simţăminte le avem atunci când privim exponatele prezente în
muzee unice din Câmpulung Moldovenesc (lemnului) şi Sighetul Marmaţiei (măşti şi artă
populară). Şi acestea sunt doar câteva exemple legate de perpetuarea tradiţiilor rurale în ţara
noastră.
Vom aborda în continuare patrimoniul turismului rural românesc din unghiul de
vedere al grupării de specialişti - geografi şi economişti, cercetători ori analişti ai
fenomenului turistic - ce includ în noţiunea de patrimoniu: potenţialul turistic (natural şi
antropic), baza tehnico-materialăuristică (dotările turistice şi structurile de primire), serviciile
turistice şi infrastructura tehnică generală.

2.2. Potenţialul turismului rural românesc


Parafrazând o afirmaţie a marelui pictor Ştefan Luchian, făcută în vara anului 1909
într-o epistolă - ”frumos e un biet cuvânt searbăd care nu spune nimic din splendoarea
peisajului“ românesc, cunoaşterea spaţiului rural românesc demarează ca un experiment,
continuă cu o permanentă cercetare şi se va sfârşi printr-o pasiune constantă, întreţinută de
dorinţa permanentă a “redescoperirii” ori a revederii. Cuvintele nu vor putea reda întotdeauna
varietatea impresiilor, a gândurilor, a sentimentelor ce se nasc sub imperiul emoţiilor132
trăite în străbaterea plaiurilor carpatodunărene.
Această ofertă primară potenţială, alcătuită din componente naturale de peisaj,
reprezintă potenţiale resurse turistice şi joacă un rol determinant în dezvoltarea turismului în
general şi a celui rural în mod special.

3
Elementele care trebuie puse în valoare în mod special sunt:
• valoarea recreativă, estetică şi peisagistică, nu în puţine rânduri determinantă în
alegerea destinaţiei (munte, deal , câmpie , litoral sau deltă);
• valoarea curativă (balneoclimaterică) a bioclimatului sau a factorilor naturali ai
zonei;
• cadrul de derulare al unor momente de destindere sau a unor hobbyuri (oglinzi de
apă, masive muntoase, peşteri, torente, resurse cinegetice, strat de zăpadă etc.);
• valoarea cognitivă în cazul componentelor desemnate ca parcuri, grădini botanice
sau zoologice, rezervaţii ştiinţifice sau monumente ale naturii etc.
Toate aceste elemente se află într-o strânsă interdependentă, formând “natura mamă”
şi cadrul de viaţă pentru tot ce “mişcă-n ţară” şi pe planeta albastră. Particularităţile lor vor
ieşi în evidenţă pe parcursul abordărilor prin prisma cunoscătorului şi analistului prezent în
fiecare dintre noi - în momentele evaluărilor bazate pe documentare şi logică.

2.2.1. Prezentare generală a resurselor turistice naturale

România este situată în Europa, la jumătatea distantei dintre Ecuator şi Polul Nord
(45° latitudine nordică) şi aproximativ la jumătatea distanţei dintre Oceanul Atlantic şi Munţii
Ural (25° longitudine estică). Aşezat la răspântia dintre părţile estică, vestică şi meridională a
Europei, teritoriul ţării noastre este format în proporţii egale din munţi (31%), dealuri şi
podişuri (36%), câmpii şi lunci (33%), respectând şi din acest punct de vedere regulile
echilibrului şi armoniei.
Clima temperat-continentală, reţeaua radiară de râuri ce izvorăsc din lanţul carpatic,
apele minerale şi termale cu proprietăţi curative, păşunile şi fâneţele, pădurile de răşinoase
sau foioase, lacurile şi iazurile, Dunărea şi Delta sa, luncile şi câmpiile constituie separat sau
la punctul de întâlnire, peisaje cu puternică personalitate, pline de căldura oamenilor ce le
însoţesc.
Spaţiul rural românesc este numit carpato-danubiano-pontic deoarece este carpatic
prin relief, dunărean prin reţeaua lui hidrografică şi pontic prin deschiderea la Marea Neagră,
implicit la Oceanul Planetar. Indiscutabil, această “personalitate geografică” trebuie să fie
dublată în timp şi de vocaţia turistică.
Lanţul munţilor Carpaţi prezintă un rol deosebit pentru climă, ape, bogăţii,
vegetaţie, faună, soluri etc. El are poziţie centrală şi formă de cetate sau inel, din preajma
acestuia succedându-se celelalte forme de relief. Dar ceea ce îi conferă locul de frunte în
patrimoniul turistic al ţării sunt peisajele: defilee impresionante, dantelării de basm în formele
carstice din regiunile calcaroase, circuri şi văi glaciare, piscuri golaşe, forme inedite sau
ciudate ale stâncilor. La adăpostul acestora, apar vechile vetre de locuire - ţările:
Maramureşului, Bârsei, Făgăraşului, Haţegului, Vrancei, Almaşului etc. Pe firul râurilor
carpatice, în văile acestora se înşiră de asemenea aşezări pitoreşti, din rândul cărora unele
sunt vestite pentru climatul sau apele lor minerale.
Porţiunea vestică este reprezentată de lanţul eruptiv unde manifestările postvulcanice
au contribuit la apariţia localităţilor balneare în preajma mofetelor, apelor hipotermale sau
izvoarelor bicarbonate. Lanţul vulcanic a condus la apariţia unor depresiuni, în cadrul cărora
s-au dezvoltat numeroase aşezări; numim aici Depresiunea Maramureşului, cea a Dornelor, a
Gurghiului, a Ciucului.
Carpaţii Orientali sunt marcaţi îndeosebi de mulţimea trecătorilor naturale: Bratocea,
Buzău, Oituz, Ghimeş, Bicaz, Rotunda, Prislop, Gutâi, care au făcut posibilă circulaţia de o
parte şi de alta a lanţului carpatic încă din vremuri îndepărtate.
Porţiunea cea mai spectaculoasă şi impunătoare a Carpaţilor Româneşti o constituie,
fără urmă de dubiu, Carpaţii Meridionali - între Culoarul Timiş-Cerna (la vest) şi Valea

4
Prahovei (la est). Supranumiţi şi Alpii Româneşti, ei ating în câteva vârfuri peste 2500 de
metri: Omu (2505 m) în Masivul Bucegi, Moldoveanu (2544 m) şi Negoiu (2535m) în Munţii
Făgăraş, Parâng (2518 m), Peleaga (2529 m) în Munţii Retezat etc. În Carpaţii Meridionali au
sălăşuit şi au fost protejate o serie de alte “ţări” dintre care cele mai vestite sunt cele ale
Oltului, Loviştei şi Haţegului - situată în inima vechii Dacii. Jiul şi Oltul au ferestruit, în
aceasta catenă văi transversale, la fel ca şi Prahova împreunăcu Dâmboviţa. Aici - între
masivii muntoşi ai Bucegilor şi Pietrei Craiului - între Transilvania şi Muntenia, legate de
Culoarul Rucăr-Bran se află leagănul turismului românesc şi începuturile turismului rural din
ţara noastră.
Între Olt şi Jiu, întâlnim culmile Parângului, Şureanului şi Cindrelului cu creste
pitoreşti, căldări şi văi glaciare, culmi netede împestriţate de lacuri şi acoperite de pajişti.
Retezatul - cu întreaga lume de basm înglobată în parcul naţional şi rezervaţia ştiinţifică cu
acelaşi nume - Godeanu şi Ţarcul atrag în afara caprelor negre şi numeroşi turişti. Spre sud,
dincolo de Depresiunea Petroşani, ne întâmpină culmile Munţilor Vâlcan, Mehedinţi şi
Cerna, unde avem ocazia să admirăm adevărate bijuterii săpate în calcar - peşteri, poduri,
doline.
A treia latură a Cetăţii Carpaţilor ce se întinde între Defileul Dunării şi Valea
Someşului, este numită de geografi Carpaţii Occidentali. Caracterizată de platforme netede,
doar în zona centrală vom întâlni vârfuri de peste 1 800 de metri ( Curcubătu, Bihor,
Vlădeasa, Muntele Mare). Prăbuşirile tectonice au creat aici un aspect insular şi largi culoare;
în acelaşi timp o mare variaţie a peisajului şi reliefuri spectaculoase. Bazaltele de la Detunata,
cheile, abrupturile, dolinele şi peşterile (Cetăţile Ponorului, Peştera Urşilor, Peştera
Scărişoara, Peştera Meziad etc.) sunt doar câteva dintre atracţiile turistice ale zonei. Iar pentru
că frumuseţea fără puritate nu este nimic, lanţul are în componenta sa străvechii şi bogaţii
Munţi Apuseni, plaiuri desprinse din paginile cărţilor de poveşti.
Depresiunea şi Podişul Transilvaniei este porţiunea aflată în interiorul arcului
carpatic, cu relief ce variază între 700 - 800 de metri si respectiv 350 - 500 de metri. În estul
Depresiunii Transilvaniei întâlnim o centură de dealuri înalte, care închid mici depresiuni ce
seamănă cu Subcarpaţii aflaţi în exteriorul arcului carpatic.
Subcarpaţii sunt dispuşi în exteriorul lanţului carpatic, dublând parcă zidul de
apărare al “cetăţii”. Formaţi din trei subdiviziuni - Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii
Curburii şi Subcarpaţii Getici - ei sunt o asociere de culmi înalte (1000 - 1200 m) şi dealuri
joase (400 - 800 m), ce închid depresiuni mai mult sau mai puţin întinse, brăzdate de ape,
bine populate şi cultivate cu cereale sau livezi; tot în această zonă viţa de vie este la ea acasă
şi a făcut renumite localităţi ca: Odobeşti, Panciu, Pietroasele, Ştefăneşti, Valea Călugărească
etc.
În străfundul lor, culmile subcarpatice păstrează bogăţia “aurului negru”, cărbunilor,
sării şi a izvoarelor de ape minerale. Populaţia se ocupă cu pomicultura, creşterea vitelor,
prelucrarea lemnului, extragerea minereurilor şi, mai nou, cu turismul rural.
Podişurile din afara lanţului carpatic. În estul României şi al dealurilor
subcarpatice coboară domol de la nord spre sud Podişul Moldovei, ce se învecinează în sud-
est cu Podişul Dobrogei, iar în sud-vest are o altă rudă mai distanţată în persoana Podişului
Getic.
Pe cuprinsul acestor locuri o anume agricultură - pomi şi viticultură - se află la mare
cinste; drept urmare de renume sunt viile de la Cotnari, Iaşi şi Huşi sau cele de la Niculiţel,
Murfatlar şi Ostrov, cum nu mai puţin vestite sunt cele din preajma Piteştiului, Dragăşaniului
sau Strehaiei.
Dată fiind bogăţia şi frumuseţea zonelor de podiş, acestea sunt bine populate, iar
tradiţiile, obiceiurile populare transmise din generaţie în generaţie, ca şi legendele şi poveştile
localnicilor sunt tot atâtea atracţii - alături de vinuri, rachiuri ori preparate gastronomice

5
tradiţionale - ca şi chemări, cărora cel care a avut şansa de a le cunoaşte, ca şi neofitul, nu le
poate rezista.
Litoralul Mării Negre reprezintă un loc nepereche şi cu o puternică personalitate.
Între Chilia şi Capul Midia prezintă plaje şi grinduri întinse, iar întreaga zonă este foarte
scundă. În schimb, la sud vom întâlni o faleză înaltă de 15 - 20 m ce adăposteşte plaje cu
nisip fin.135 Platforma litorală ce se apleacă lin lângă “riviera” românească are până departe
în larg adâncimi reduse, fiind la origine o veche câmpie invadată de apele mării în ultima
perioadă a Cuaternarului.
Delta Dunării constituie partea cea mai joasă de pe teritoriul ţării noastre, o câmpie
în formare prin aluvionare. Porţiunile de uscat, la cotele obişnuite ale fluviului, reprezintă
circa 13%, cea mai mare parte a Deltei fiind acoperită de mlaştini, lacuri, gârle şi ape
permanente. O atracţie deosebită pentru turism o constituie peisajul exotic, unic în felul lui pe
întreg teritoriul european, adevărat sanctuar pe care 280 de specii de păsări şi l-au ales ca
lăcaş, cum aprecia şi celebrul savant francez Jacques Ives Cousteau.
Principalele resurse ale Deltei Dunării sunt: fauna piscicolă, stuful şi pădurile
îndeosebi de esenţe moi. Pentru a conserva şi păstra aceasta lume uimitoare, teritoriul
prezentat constituie în momentul de faţă Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.
Câmpiile se întind în sudul şi vestul ţării noastre. Cea mai mare - Câmpia Română –
se află la nord de Dunăre, de la Drobeta Turnu - Severin până la Galaţi. Ea asigură
aproximativ 40% din producţia agricolă a României. Partea sa estică se numeşte Bărăgan şi
prezintă - prin lacurile sale sărate: Lacul Sărat (în apropiere de Brăila), Lacul Amara (lângă
Slobozia), Movila Miresii, Balta Albă - interes nu numai agricol ci şi turistic (utilizarea
apelor în scopuri terapeutice).
Câmpia de Vest este o altă zonă agricolă importantă; ea îşi are limitele fixate de Valea
Someşului şi cea a Timişului.
Clima. Urmare a plasării în centrul Eurasiei pe de o parte şi a reliefului său pe de altă
parte, România are un climat temperat aflat sub influenţa maselor de aer umed dinspre
Atlantic, a maselor de aer uscat, continental, provenind din răsăritul continentului, cât şi de
aer mediteranean ce vine dinspre sud. Rezultă deci un climat continental - moderat cu
nuanţări locale influenţate de formele de relief şi succesiunea anotimpurilor. Toate acestea
sporesc culoarea şi atracţiile peisajului, diversificând în acelaşi timp factorii naturali de cură
şi tratament, sporturile practicate, activităţile localnicilor şi, nu în ultimul rând, regimul
alimentar.
Hidrografia ţării noastre se află sub influenţa climatului, fiind, cu excepţia câtorva
mici râuri din Dobrogea, colectată de Dunăre. Caracteristica ei este determinată de
configuraţia concentrică a reliefului ţării şi de repartiţia diferenţiată a cantităţilor de
precipitaţii, de la zona înaltă spre cea joasă.
Cu excepţia râurilor din Moldova - care sunt aproape paralele cu lanţul muntos - restul
râurilor au o distribuţie radiară. Dunărea străbate ţara noastră pe o lungime de 1075 de
kilometri, fiind navigabilă pe întreg parcursul şi colectând, direct sau indirect, prin
intermediul Tisei, toate râurile româneşti. Apele colectate sunt vărsate prin cele trei braţe în
Marea Neagră, care întregeşte astfel hidrografia patriei şi permite legătura cu toate ţările
riverane Oceanului Planetar. Având o salinitate de 17 – 21 % şi o temperatură medie de 25 -
27° C vara, sectorul românesc al Mării Negre are un potenţial balneologic cu excepţionale
calităţi.
Izvoarele şi lacurile. Izvoarele minerale, aflate în număr de peste 2000, multe fiind
termale, sunt cunoscute şi apreciate de peste 2000 de ani (Herculane sau Geoagiu-Băi). Cele
mai multe izvoare se află de-a lungul Carpaţilor şi Subcarpaţilor, iar valoarea terapeutică a
apelor a condus la apariţia a peste 160 de staţiuni.

6
Lacurile din ţara noastră deţin 1,1% din suprafaţa României, cele mai mari fiind
lagunele Razim şi Sinoie. Numeric lacurile sunt peste 3400 - dintre care 2300 sunt naturale;
marea majoritatese găsesc în zonele de câmpie şi prezintă atât importantă piscicolă cât şi de
agrement. Deosebite sunt lacurile de munte formate în circurile glaciare aflate în masivele
muntoase Rodna, Făgăraş, Parâng, Retezat, ca şi lacurile unicat: Lacul Roşu - lac de baraj
natural şi Lacul Sfânta Ana - adăpostit în craterul unui vulcan. Celor prezentate anterior li se
adaugă lacurile artificiale realizate pentru valorificarea potenţialului energetic: Izvoru
Muntelui, Vidra, Vidraru, Fântânele, Văliug etc.
Vegetaţia şi fauna, împreună, formează potenţialul biogeografic. În forma ei actuală,
vegetaţia ţării noastre este relativ recentă şi prezintă trăsăturile caracteristice ale Europei
Centrale.
Astfel, vom observa diferenţieri generate de altitudine ca şi de etajele climatice ce
însumează peste 4 000 de specii. Dintre acestea predominante sunt pădurile, de stejar în mare
parte în zonele de câmpie, de fag - în Subcarpaţi şi pe munţii mai scunzi, coniferele - molidul,
bradul, pinul etc. - la limita superioară a altitudinilor. Urmare a interferenţelor, în zonele de
tranziţie a reliefului, rezultă prezenţe juxtapuse ale diferitelor specii care generează toamna o
bogată paletă coloristică care permanentizează peisajul românesc. În urma marilor defrişări
efectuate de-a lungul timpului, pe teritoriul României pădurile mai ocupă aproximativ 26%
din suprafaţa totală. Suprafeţele despădurite au fost afectate culturilor agricole, livezilor şi
podgoriilor. La mare altitudine - pe munţii înalţi, întâlnim vegetaţie alpină şi subalpină
formată din pajişti cu tufărişuri de ienupăr şi jneapăn, afin etc.
Alte forme de vegetaţie caracteristice suportului de relief găsim în sud - estul
României, Câmpia Bărăganului şi Podişul Dobrogei de Sud, unde s-a dezvoltat vegetaţia de
silvostepă şi stepă. De-a lungul cursurilor de apă, în lunci şi în special în Delta Dunării găsim
forme de vegetaţie specifice regiunilor cu umiditate abundentă (stuf, papură, rogoz, salcie si
plop etc.). Din punct de vedere turistic, trebuie să consemnăm existenţa în diferite locuri din
ţara noastră a unor plante rare - endemice sau relicte - ori tipuri specifice altor zone ale
planetei.
Zonele de vegetaţie oferă hrană şi adăpost unei variate faune, dispusă pe etaje de
vegetaţie şi zone. Fauna cuprinde peste 3 600 de specii provenite din cele trei mari provincii
europene: animalele mari - Europa Centrală, rozătoarele şi păsările rare - Europa Răsăriteană,
vipera cu corn, broasca ţestoasă de uscat, scorpionul, dihorul - Europa de Sud.
Fauna cinegetică - reprezentată prin ursul cafeniu, capra neagră, căpriorul, râsul,
cerbul carpatin, mistreţul, iepurele etc. - prezintă o importantă deosebită. Nu trebuie să uităm
a aminti aici păsările: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, egreta mare, lopătarul,
pelicanul creţ şi pelicanul comun, călifarul alb, rata sălbatică şi altele.
Din rândul numeroaselor specii de peşte ce populează Dunărea şi râurile, la loc de
frunte se află: păstrăvul, lostriţa, lipanul - în apele de munte; crapul, cleanul, mreana - în
apele de şes; şalăul, ştiuca, bibanul - în Dunăre; morunul, nisetrul, scrumbiile - la gurile
Dunării şi în mare.
Factori naturali de cură. O schiţare a principalilor factori de cură scoate în relief:
apele minerale (în rândul cărora multe sunt termale), lacurile terapeutice, nămolurile,
mofetele, salinele, factorii climatici, aeroionizarea, plantele medicinale. Aceşti factori sunt
răspândiţi pe întreaga suprafaţă a ţării, unii necesită instalaţii sau amenajări pentru utilizare,
alţii impun recoltarea sau captarea, dar absolut toţi cer păstrarea, conservarea, şi protejarea
pentru o cât mai îndelungatăutilizare. Revenind la izvoarele minerale dispuse în spaţiul rural,
majoritatea nu sunt captate şi protejate corespunzător. Aceste resurse sunt cantonate mare
parte în catena vulcanică Oaş - Călimani - Harghita, zona dealurilor subcarpatice şi de podiş,
şi nu în ultimul rând în câmpie. Apele sunt:

7
oligominerale, alcaline (bicarbonatate), alcalino-feruginoase, clorurate sodice, iodurate,
sulfuroase, sulfatate, carbogazoase, arsenicale, radioactive, termale etc. Sursele minerale sunt
cel puţin similare cu sursele de peste hotare şi pot fi utilizate în terapia profilactică, curativă
şi recuperatorie. Plantele medicinale au revenit în forţă ca factori naturali de cură, fiind
utilizate atât în prepararea unor medicamente pe cale naturală cât şi în fitoterapie. În tradiţia
românească s-au păstrat numeroase reţete ale unor preparate utilizate ca leacuri sau elixiruri,
ceaiuri sau băi de plante. Pe de altă parte, multe din plantele medicinale sunt utilizate în
produsele culinare pentru aromele, gustul sau calităţile de condimentare pe care le posedă.
Mai puţin puşi în valoare în ţara noastră sunt factorii climatici ce pot fi utilizaţi în
menţinerea, ameliorarea sau recuperarea stării de sănătate a organismului uman prin:
aeroterapie, helioterapie sau cure de teren - prin ceea ce generic este numită climatoterapie.
Maladiile ce pot fi tratate sunt: anemiile, nevrozele astenice, afecţiunile respiratorii, stresul,
surmenajul fizic şi intelectual.
Identificarea, punerea în valoare şi utilizarea în cunoştinţă de cauză a acestor factori
naturali vor contribui la dezvoltarea şi promovarea turismului balnear în spaţiul rural
românesc.

2.2.2. Potenţialul antropic al aşezărilor rurale româneşti

Potenţialul antropic al unei zone, regiuni, ţări este identic cu oferta turistică potenţială
a respectivului spaţiu geografic. Încercând o subdiviziune a potenţialului antropic vom
constata că el se compune în principal din fondul cultural-istoric al zonei şi din obiectivele
economice care prezintă interes turistic.
Analizând spaţiul rural românesc, vom constata că acesta este păstrătorul si
conservatorul unui inestimabil tezaur de monumente istorice, de arhitectură sau de artă,
vestigii istorice, ca şi a unui veritabil patrimoniu etnofolcloric de o valoare şi o puritate
neasemuită.
Considerăm necesar a nominaliza - în prezentarea acestei oferte potenţiale secundare,
ce formează şi perpetuează imaginea spaţiului rural românesc - cele mai reprezentative
componente cultural-istorice.
Vestigii arheologice legate de geneza poporului român şi continuitatea sa în
spaţiul carpato-danubiano-pontic: cetăţi dacice (Costeşti, Blidaru, Grădiştea Muncelului),
cetăţi greceşti (Histria, Enisala)
Monumente istorice de arhitectură şi de artă: bisericile pictate din Nordul
Moldovei (Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor etc.), Moldova de Mijloc (Neamţ, Agapia,
Secu, Sihăstria), bisericile de lemn maramureşene (Ieud, Rozavlea, Bogdan Vodă), cetăţile
ţărăneşti şi bisericile fortificate din Transilvania (Hărman, Daia, Prejmar), monumentele
stilului brâncovenesc (Mogoşoaia, Hurezi, Polovragi)
Muzee, colecţii, case memoriale: Muzeul Etnografic în aer liber Bujoreni (Vâlcea),
Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Dealul Florilor (Maramureş - Negreşti-Oaş).
Enumerarea a prezentat doar câteva dintre muzeele cele mai bine conturate, majoritatea
incluse în rândul obiectivelor turistice de interes internaţional. În afara acestora, în zonele
rurale practicante ale turismului rural au apărut în ultimii ani mici muzee de interes local,
regional sau naţional.
Mărturii ale culturii şi civilizaţiei populare (elemente de etnografie şi folclor), din
rândul cărora amintim: tehnica populară si arhitectura tradiţională, creaţia artistică populară
(port popular, folclor: muzical, literar si coregrafic, meşteşuguri, ceramică, artizanat);
manifestări populare tradiţionale (târguri, festivaluri, iarmaroace, concursuri). Aceste
elemente le vom regăsi în principalele zone etnografice ale ţării: Moldova, Oaş, Bucovina,
Mărginimea Sibiului, Oltenia de Sub Munte, Bihor, Banat etc.

8
2.2.3. Satele turistice

Satele turistice sunt acele vetre ale comunităţilor rurale care prin specificul şi nota lor
particulară (aşezare, resurse naturale, monumente arhitectonice sau istorice, tradiţie etno-
folclorică) împletite cu deosebita calitate de bune gazde, se pot constitui în produs turistic
rural, fiind pregătite în acelaşi timp să satisfacă o largă paletă de motivaţii ale turismului
intern şi internaţional.
Zonele de interes turistic rural pot fi clasificate divers. Vom încerca în cele ce
urmează să prezentăm câteva posibilităţi de ordonare şi sistematizare a principalelor sate
turistice din ţara noastră:
(A) Din punct de vedere geografic:
(I) Carpaţii Orientali:
Dorna - Bârgău (Şaru Dornei, Neagra Şarului, Valea Vinului, Coşna, Arieş);
Depresiunea Bilbor - Ciuc, Rocu - Jigodiu - Sântimbu;
Culoarul Trotuş (Poiana Sărată);
Depresiunea Braşov (Bixad, Şugaş, Malnaş, Turia, Bodoc, Zizin, Vâlcele,
Târlungeni);
Valea Bistriţei ( Broşteni, Borca, Ceahlău);
Depresiunea Baraolt (Biborţeni, Ozunca, Herculian);
Munţii Harghita (Homorod, Băile Chirui);
Ţara Maramureşului.
Atracţiile turistice ale acestei zone sunt:cheile, defileele, peşterile, cascadele, relieful
abrupt, apele minerale, rezervaţiile naturale; arhitectura populară, monumentele istorice,
ceramica şi ţesăturile populare.
(II) Carpaţii Meridionali: Culoarul Rucăr-Bran, Făgăraşii, Valea Oltului, Parângul,
Depresiunile Petroşani şi Haţeg, Retezatul, Mehedinţi-Cernei, Cindrel-Şureanu.
Atracţiile turistice: castrele romane, vestigii, cetăţi, fortificaţii şi construcţii religioase,
cetăţi dacice; peisaj natural de excepţie; resursele de ape minerale şi termale; varietatea
portului popular.
(III) Munţii Banatului: ce atrag prin arhitectura tradiţională (case din bârne de lemn),
port, vestigii arheologice, flora şi fauna cu elemente sudice.
(IV) Munţii Apuseni: Ţinuturile Moţilor, Zarandului, Beiuşului.
Atracţiile turistice: case tradiţionale cu caracter arhaic (construcţii din bârne,
acoperişul ţuguiat); elemente etno-folclorice specifice, port popular, ţesături şi broderii;
cadrul natural; vestigii istorice.
(V) Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării: Vama Veche, 2 Mai, Limanu, Schitu,
Costineşti, Istria, Jurilovca, Enisala, Murighiol, Mahmudia, Maliuc, Mila 23, Crişan.
Atracţii:
• calităţile terapeutice;
• peisajul original;
• tezaurul arheologic.

B) Din punct de vedere al caracterizării predominante a potenţialului turistic putem constata


existenţa unor sate:
a - climaterice şi peisagistice ( Fundata,Bran, Şirnea, ş.a);
b - etnografice-folclorice ( Bogdan Vodă, Vaideeni, Lereşti, Sibiel, etc.);
c - de creaţie artistică şi artizanală ( Tismana, Marginea,Vama, Marga, ş.a);
d - pescăreşti şi de interes vânătoresc ( cu precădere cele din zona montană sau deltă);
e – viti-pomicole ( Recaş, Vânători-Neamţ, Rădăşeni, Voineşti, etc.);

9
C) Din punct
nct de vedere al tipului de turism practicat, acestea pot fi destina
destinaţii
ii ale turismului:
- de sejur, odihnă şii tratament;
- de cunoaştere - cultural, etnografic - folcloric, muzeistic;
- montan;
- sportiv;
- itinerant .
Produsul sau produsele turistice create în mediul rural se adresează
adresează atât turismului
organizat cât şii celui autonom (pe cont propriu), intern şi internaţional;
ional; ele pot fi diversificate
şii personalizate, astfel încât să corespundă exigentelor turiştilor dornici
ornici de revenirea la
izvoarele civilizaţiei româneşti.

2.3 Date statistice


Tabel nr. 1 Numărul
Num de pensiuni din spațiul rural al României
Anul Pensiuni Pensiuni Total
turistice agroturistice
rurale
2000 160 240 4
2004 431 461 892
2005 956 956
2009 1412 1412
2010 1354 1354
2011 1210 1210
2012 1569 1569
2014 1665 1665
2015 1918 1918
2016 2028 2028
2017 2556 2556
2018 2821 2821
Sursa:www.insse.ro

Fig. nr. 1 Pensiuni din mediul rural după


dup categoria de confort în anul 2018
018

Sursa:www.insse.ro

10
Gradul de utilizare a capacităţii
 Indicele de utilizare a capacităţii de cazare în 2018, la nivel de România: 32,2%.
 Indicele de utilizare a capacităţii de cazare în 2018, la nivel de pensiuni din spațiul
rural în România: 18%.

Fig. nr. 2 Evoluția numărului de turiști în spațiul rural în perioada 2010-2018

1400000

1.173.455
1200000
1.004.400
1000000
813.454
800000
672.756
600000 549.302
501.746
447.113
400000
360.696
289.923

200000

0
2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Sursa:www.insse.ro

Ponderea turiştilor străini în 2018 este de aproximativ 8%.

4. Obiective strategice ale turismului rural românesc

a) Elaborarea unei legi a turismului rural.


b) Diversificarea ofertei turistice prin promovarea unor “produse unicat” precum:
Drumul Vinului (Vrancea, Prahova, Iaşi), Focurile Vii (Buzău), Acasă la Meşteri
Populari (Vâlcea).
c) Orientarea investiţiilor şi spre construirea unor puncte de agrement.
d) Alegerea unui număr restrâns de produse turistice rurale pentru piaţa externă, bine
puse la punct.

Sursa materialului: Puiu Nistoreanu (coord.), Gabriela Ţigu, Delia Popescu, Mihaela Pădurean, Adela Talpeş, Mădălina-
Lavinia Țală, Cristina Condulescu – “Ecoturism şi turism rural”, Editura ASE, Bucureşti
www.insse.ro

11