Demonstrație de comedie

O scrisoare pierdută
-Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale aparține Epocii Marilor Clasici deoarece a fundamentat

genul dramatic, atât prin cele patru comedii: „O scrisoare pierdută”, „O noapte
furtunoasă”, „D’ale Carnavalului”, „Conu Leonida față cu Reacțiunea”, cât și prin
drama „Năpasta”.
Comedia este o specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care provoacă râsul
prin satirizarea moravurilor, a tipurilor umane, sau prin înlănțuirea unor situații
neprevăzute, având un final fericit și, deseori, un rol moralizator.
Apărută în anul 1883 și pusă pentru prima dată în scenă în 1884, comedia „O
scrisoare pierdută” este a treia piesă dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă
a genului dramatic.
Tema comediei este una obiectivă și constitită prin prezentarea vieții socoal-
politice dintr-un oraș de provincie din preajma alegerilor pentru cameră din anul
1883, în lupta electorală implicându-se atât forțele puterii, cât și cele ale opoziției.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă
pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca intrument
al șantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul
nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile
succesive ale scrisorii).
În ceea ce privește conținutul comediei, aspectele înfățișate sunt realist-obiective, iar
acțiunea ei se petrece „în capitala unui județ de munte”, „în zilele noastre”. Ca
structură, piesa respectă împărțirea tradițională în acte și scene, fiind alcătuită din
patru acte cu câte 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene, iar subiectul se dezvoltă respectând
momentele cunoscute – incipit, intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant și
deznodământ.
Acțiunea piesei este dezvoltată în funcție de tehnica modernă a „bulgărelui de
zăpadă”, a acumulării treptate a conflictelor. Astfel, de la un conflict minor, născut în
cadrul unei povești de dragoste (pierderea unei scrisori) se ajunge la un conflict
major, care antrenează numeroase forțe sociale și politice, deoarece scrisoarea este
folosită ca obiect de șantaj.
Intrarea în conflict se face brusc, fără a se marca elemente de expozițiune (personaje,
repere temporale și spațiale), care sunt incluse doar în tabela de personaje inițială. În
acest sens, tehnica modernă utilizată de Caragiale este „ex abrupto”. Scena inițială
din actul I (expozițiunea) prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Pristanda, care
citesc ziarul lui Nae Cațavencu, „Răcnetul Carpaților”, și numără steagurile. Venirea
lui Zaharia Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor de către adversarul politic
declanșează conflictul dramatic principal și constituie intriga comediei. Naivitatea lui
Trahanache, care este convins că scrisoarea este o plastografie, contrastează cu
zbuciumul amorezilor Tipătescu și Zoe Trahanache, care acționează impulsiv și
contradictoriu pentru a smulge scrisoarea șantajistului. Actul al doilea prezintă, în
prima scenă, o altă numărătoare, a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se
declanșează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu,
care se teme de trădarea prefectului. Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui
Cațavencu și percheziționarea locuinței pentru a găsi scrisoarea, dar Zoe ordonă
eliberarea lui, încercând să-l convingă pe Tipătescu să susțină candidatura avocatului
din opoziție, în schimbul scrisorii. Depeșa primită de la centru solicită, însă, alegerea
unui alt candidat, Agamemnon Dandanache. În actul al III-lea (punctul culminant),
acțiunea se mută în sala mare a primăriei, unde au loc discursurile candidaților
Farfuridi și Cațavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o
poliță falsificată de Cațavencu, pe care intenționează să o folosească pentru
contrașantaj. Anunță, apoi, în ședință, numele candidatului susținut de comitet:
Agamemnon Dandanache. În încăierare, Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea,
găsită pentru a doua oară de cetățeanul turmentat. Actul IV (deznodământul) aduce
rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu se
supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, a cărui propulsare
politică este cauzată de o poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare
compromițătoare. Este ales în unanimitate, iar totul se încheie cu festivitatea
condusă de Cațavencu, unde adversarii politici se împacă.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Personajele acționează stereotip, simplist, ca niște marionete, fără a evolua pe
parcursul acțiunii. Personajul Zaharia Trahanache este realizat prin modalitățile de
caracterizare specifice personajului dramatic, precum și prin mijloacele comicului
utilizate de autor în piesă. Ceea ce îl singularizează în lumea eroilor caragialeni este
percepția contradictorie a personajului: încornoratul ridicol, naiv și ticăit, sau tipul
abil care, sub masca naivității și a ramolismentului, acceptă din „enteres” adulterul
soției cu prefectul, pentru a-și păstra puterea în județ. Principala sa caracteristică este
ticăiala, fapt sugerat de formula stereotipă „Aveți puțintică răbdare”, rostită în rarele
momente de enervare, și de prenumele „Zaharia” – zahariseală, ramolisment.
Venerabilul este calm, imperturbabil, de o viclenie rudimentară, dar eficientă. Știe să
disimuleze și să manevreze intrigi politice. Caracterizarea directă, realizată de alte
personaje (Brânzovenescu), exprimă abilitatea și „enigma” personajului: „E tare...
tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului”. Pentru portretizarea
personajului se apelează la diverse tipuri de comic (de caracter, de moravuri, de
situație, de limbaj, de nume, de intenție) care îngroașă, prin acumularea detaliilor,
caracterul aparent lipsit de profunzime.
În textul lui Caragiale se manifestă toate tipurile de comic preluate din comedia
clasică. Comicul de situație se manifestă prin utilizarea numeroaselor tehnici: „qui
pro quo” (Dandanache îi confundă pe Trahanache și pe Tipătescu) și repetiția, fie prin
acțiuni (pierderea și găsirea scrisorii, intrări în scenă a unor personaje), fie prin replici
care devin ticuri verbale. Comicul de moravuri este în strânsă relație cu tema piesei,
prin care sunt evidențiate aspecte din viața socială, politică, de familie, din „capitala
unui județ de munte”, dar care pot fi generalizate la ansamblul societății românești
(furtul, șantajul, ipocrizia, corupția, adulterul). Comicul de intenție se manifestă prin
accentul pus în mod voit de către autor asupra unor defecte ale personajelor, cu
scopul ironizării acestora și, în sens realist, al moralizării. Comicul de caracter
demonstrează, în sens clasic, dar și realist, încadrarea personajelor în anumite
tipuri/tipologii umane: Tipătescu – tipul cuceritorului, Zoe – adulterina, femeia
cochetă, Trahanache – tipul încornoratului, care are și elemente ale zaharisitului,
Cațavencu – tipul demoagogului, a politicianului fără esență. Comicul de nume este
explicat de Garabet Ibrăileanu în sintagma: „Numele în opera lui Caragiale face
concurență stării civile”. Astfel, se disting următoarele semnificații: Ștefan Tipătescu –
coronă, cuceritor, semnul puterii, Zoe – legătura personajului cu zona cabaretului și a
femeilor ușoare, Zaharia – ramolisment, Nae Cațavencu – ipocrizie. Comicul de limbaj
se naște din: folosirea greșită a unor neologisme („enteres”, „famelie”), atribuirea
unor sensuri greșite cuvintelor („capitalist” – locuitor al capitalei), utilizarea
nonsensurilor, a contradicțiilor de termeni, pleonasme („măcar, câtuși de puțin”),
utilizarea unor repetiții care devin ticuri verbale („Curat”, „Ai puțintică răbdare”).
În concluzie, textul „O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată
comedie a literaturii românești, remarcându-se prin complexitate. Deși orice operă
comică ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta, în același
timp, moravurile sociale prin artă.