1.

Noţiunea şi definiţia dreptului comercial;

2. Obiectul dreptului comercial;
3. Evoluţia istorică a dreptului comercial;
4. Autonomia dreptului comercial;
5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial;
6. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial;
7. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul comercial.

1. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sfer ă mai
cuprinzătoare, acesta reglementînd activitatea comercială, definit ă ca o activitate de
producere şi circulaţie a mărfurilor.

Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice speciale care
reglementează raporturile izvorîte din comerţ.

În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept autonom ă, [1] fie ca o parte a
dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în
sistemul respectiv de drept), purtînd totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul
întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.

Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care defineşte distinct dreptul
afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează că „dreptul afacerilor înglob ă (cuprinde) în sine
şi prelungeşte (continuă) dreptul comercial, aceste două ramuri completîndu-se reciproc, îns ă
fără a se contopi (confunda)”.[2]

2. Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activit ăţi şi
persoane, iar conţinutul său îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter
comercial (acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care
interesează activitatea comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se
găsesc unii faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.

Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de adoptare a

legislaţiei comerciale care permit determinarea obiectului dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca
avînd drept obiect normele juridice la care sunt supuşi comercian ţii. Acest criteriu const ă
în a atribui prin lege caracter de acte comerciale, acele acte care sunt s ăv ărşite de
comercianţi cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul comercial reprezint ă un
drept profesional, aplicîndu-se numai persoanelor care au calitatea ce comerciant.
2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este considerat ca avînd
drept obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte, opera ţiuni şi acte
calificate drept fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvîrşeşte. Fapta de
comerţ este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundar ă.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind  ansamblu de norme juridice de drept privat   care
sunt aplicabile raporturilor juridice izvorîte din actele şi opera ţiunile considerate de lege ca
fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participa persoanele care au
calitatea de comerciant şi societăţile comerciale.

3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

Istoria dreptului comercial este strîns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvolt ării a
însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu naşterea
ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .

Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea

relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea adoptării unor forme de organizare (fireşte,
primitive la început) prin care se asigurau condiţii pentru ca oamenii s ă se poat ă întîlni într-un
număr mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au ap ărut  tîrgurile care au
jucat un rol determinant în naşterea şi înflorirea comerţului.
Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie comercial ă,  Codul lui Hammurapi,
care cuprindea dispoziţii comerciale referitoare la vînzare, depozit, împrumut, societate, etc.
Ulterior  fenicienii au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale,cum ar fi mandatul
de plată, garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a. Grecii s-au ocupat intens cu comer ţul de-
a lungul coastelor Mării Mediterane şi au fost cei dintîi care au instituit   anumite reguli pentru
activitatea comercianţilor, denumite Legile lui Solon, din Atena (594 Î.Ch.) care reglementau
moneda, măsurile, greutăţile şi dobînda.

La romani, comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei agoniseau bog ăţia nu
prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin război şi anexiune. De aceea, pentru comer ţ
erau considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil. Mai tîrziu, apar unele institu ţii
juridice ale căror urme le regăsim consacrate în  instituţii ale dreptului comercial.

Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio exercitoria) constituie
bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi. Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi
reguli speciale pentru comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, r ăspunderea
armatorului, împrumut etc.), şi în sfîrşit, prin unele instituţii se recunoaşte din punct de vedere
juridic uzul comercial (uzanţa comercială), precum şi executarea for ţat ă, întemeiat ă pe unele
principii care, mai tîrziu, au fost incluse în instituţia falimentului.

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) şi
consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel
anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).

Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a
fost Franţa. Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie
edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în Fran ţa) jurisdic ţiile consulare,
aplicabile numai comercianţilor. Au urmat două ordonanţe emise de Ludovic al XlV-
lea: Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli
aplicabile tuturor celor care fac comerţ, indiferent de calitatea lor) şi  Ordonanţa privind
comerţul pe mare din 1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului
comercial francez. Prin această reglementare anumite acte şi opera ţiuni au fost scoase din
dreptul civil, dîndu-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerin ţelor schimbului şi
circulaţiei mărfurilor.

Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au facilitat preluarea

Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia
etc.), care, cu adaptările de rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.

In Italia, Codul comercial francez a fost receptat în 1808. Dup ă realizarea unit ăţii politice, în
această ţară au existat preocupări pentru elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin
valorificarea a tot ceea ce era nou în doctrina franceză, belgian ă şi german ă, în 1882 a fost
adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru Codul nostru comercial
din 1887.

În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi au intrat în vigoare la
1900 (consacrîndu-se sistemul subiectiv, adică reglementarea codului fiind aplicabil ă numai
persoanelor care au calitatea de comerciant, nu tuturor celor care s ăvîrşesc acte de comer ţ).

În Anglia şi Statele Unite ale Americii dreptul şi-a păstrat caracterul cutumiar (common law),
regulile sale aplicîndu-se deopotrivă comercianţilor şi necomercian ţilor. Totuşi în aceste state
există însă legi speciale privind societăţile comerciale, falimentul etc.

4. Autonomia dreptului comercial

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat dou ă direc ţii doctrinare,
concretizate în două teze, astfel:

1. Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse din necesitatea

protejării necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea comercială deşi aceasta ar fi
adoptată în interesul unei categorii profesionale – comercian ţii.
2. Teza autonomiei dreptului comercial vine, la rândul ei cu argumente care pun accentul
pe necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar, motiv pentru care legea
comercială trebuie aplicată şi unor raporturi dintre comercianţi şi necomercian ţi. Se face
sublinierea că numai raportul juridic este sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul
juridic al necomerciantului.
Principalul argument în favoarea tezei autonomiei dreptului comercial trebuie dedus din
specificitatea activităţii comerciale. Tranzacţiile comerciale care se caracterizeaz ă printr-o
mare frecvenţă şi rapiditate reclamă, cum este şi firesc, reguli simple, lipsite de formalism
care să-i asigure comerciantului o mare libertate de mişcare, promptitudine şi celeritate.
Comerciantul, spre deosebire de necomerciant (care încheie acte juridice destul de rar, deci
dispune şi de timpul necesar pentru a-şi lua măsurile de protecţie prev ăzute de lege), încheie
acte juridice destul de frecvent, rapiditatea tranzacţiilor fiind pentru el o condi ţie a
succesului.

Autonomia dreptului comercial nu înseamnă nicidecum o izolare a sa în cadrul sistemului

nostru de drept. Dimpotrivă, dreptul comercial este integrat şi se afl ă în corela ţie cu alte
ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comer ţului
internaţional (ramuri de drept cu care dreptul comercial se afl ă în foarte strânse rela ţii).

5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial

Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice

comerciale care sunt determinate de modul edictare sau sancţionare de c ătre stat.

Printre actele normative care reglementează sfera comercială în Republica Moldova, putem
enumera:

 Izvoare formale

1. Constituţia R. M.;
2. Legile naţionale:

 Codul civil este un izvor direct al dreptului comercial, definind no ţiunea de comerciant
şi activitate comerciantă, reglementează societăţile comerciale, etc.;
 Legile speciale;
 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845, din 03.01.1992;
 Legea cu privire la S.R.L., nr. 135, din 14.06.2007;
 Legea cu privire la S.A., nr. 1134, din 02.04.1997;
 Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93, din 15.07.1998;
 Legea vînzării de mărfuri, nr. 134, din 03.06.1994;

1. Acte normative subordonate legii (dispoziţii, hotărîri, ordonanţe):

 Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin hotărîrea Guvernului R. M., nr. 500,
din 10.09.1991 (abrogat);

 Izvoare informale

1. Uzanţele, care au rolul de înlăturare a normelor formale, le înlocuieşte;

2. Doctrina juridică (avocaţii în pledoariile susţinute, fac trimitere la lucr ările doctrinare
din domeniul jurisprudenţei);
3. Practica judiciară (hotărîrile CSJ).

6. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial

Uzanţa (obiceiul sau cutuma) reprezintă o regulă de conduită n ăscut ă din practica social ă,
folosită o vreme îndelungată, deci având o fiabilitate verificat ă în practic ă şi care, în
consecinţă, se aplică şi este respectată întocmai ca o normă juridică obligatorie. Ele chiar
dobândesc un caracter formalizat atunci când sunt consacrate legislativ.

Conform art. 4, alin. 1, al Codului Civil R. M., uzanţa reprezint ă o norm ă de conduit ă care, deşi
neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade
îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Lacuna acestui alineat este faptul că
legiuitorul vorbeşte despre faptul că uzanţa este neconsfinţită de legisla ţie, cu toate c ă
vedem clar că legea civilă deja vorbeşte despre ea, prin urmare Codul Civil confin ţind-o într-un
sens sau altul.
Alineatul 2 al acestui articol menţionează faptul că uzanţa se aplic ă numai dac ă nu contravine
legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, deşi Codul nu prevede care ar fi bunele moravuri şi
nici nu face trimitere la vreun alt act normativ care ar reglementa bunele moravuri.

Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită, odat ă convenite şi aplicate o
perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri comerciali, care au fost expres
sau tacit acceptate şi aplicate apoi şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu
caracter de izvor de drept.

Uzanţele comerciale pot fi clasificate după aplicabilitatea lor în spa ţiu şi dup ă sfera pe care o
cuprind în:

1. generale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale),

2. speciale (aplicabile numai într-o ramură a activităţii comerciale, cum ar fi în comer ţul
cu cafea)
3. locale (aplicabile numai în anumite locuri sau porturi maritime).

După criteriul forţei juridice, uzanţele pot fi:

1. normative (numite şi legale sau de drept);

2. convenţionale (numite şi interpretative).

Uzanţele normative, pe lîngă particularităţile juridice ale uzanţelor, în general, mai conţin un
element de natură subiectivă (psihologică), care constituie o condi ţie specific ă pentru ca ele
să obţină un caracter de izvor de drept.

7. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul comercial

În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridic ă în materie comercial ă,
deşi constituie factori puternici de interpretare a legii şi de progres al dreptului, nu constituie
un izvor de drept în general, deci nici al dreptului comercial, în particular.

Cu toate că este unanim acceptat că doctrina nu este izvor de drept, aceasta este îns ă un
instrument important de interpretare a legilor comerciale, solu ţiile acesteia fiind deseori
preluate ulterior de către legiuitor şi transpuse în acte normative.

Nici hotărârile judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului comercial, îns ă şi acestea, ca şi

doctrina, constituie un mijloc important de interpretare şi de verificare a eficien ţei legii.

Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu
acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influen ţă indirect ă asupra
acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative care recepteaz ă mesajele
transmise de el.

Doctrina se constituie prin lucrările autorilor care explică şi comenteaz ă regulile juridice,
expun teoriile despre drept, precum şi despre aplicarea practic ă a principiilor şi arat ă p ărerile
lor cu privire la problemele juridice.

Doctrina juridică are un rol important: interpretează dreptul, realizeaz ă sinteza dreptului, ajut ă
pe legiuitor în elaborarea dreptului şi pe judecător în aplicarea lui [3].

Totuşi doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi argumentat şi conving ător influen ţa
asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe care le face ca urmare a unei analize
critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte
normative[4].

Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor care, recurgând la

autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează motivarea solu ţiilor. Doctrina îşi
dovedeşte pe deplin utilitatea prin formarea de jurişti chema ţi s ă aplice sau s ă interpreteze
legea.

În anumite situaţii, legiuitorul este nevoit să ceară punctul de vedere al unor specialişti,
teoreticieni ai dreptului, înainte de adoptarea unor acte normative. Un exemplu de dat ă
recentă: Curtea onstituţională a României a cerut punctul de vedere al unor profesionişti de la
Facultatea de drept din Bucureşti cu privire la o cauză dedus ă Cur ţii spre solu ţionare. În
general, practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, ar fi de neimaginat f ăr ă teoria
juridică ce se materializează în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice
asupra unor soluţii ale instanţelor judecătoreşti[5].

[1]   Круглова, Н.Ч. Коммерческое право: Учебник. – Москва, 2000. – P. 6

[2] Jean-Bernard, Blaise. Droit des affaires. Commerзants. Concurrence. Distribution.- Paris:
L.G.D.J, 2002.- P.11

[3] Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1932, p. 219–229, citat de

Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 310.

[4] Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 164–166.

[5] Maria Corbeanu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 183.