Din Pateric

Se spunea despre Avva Arsenie şi despre Avva Theodor a1 Fermei că mai mult decât
toţi au urât slava omenească; Avva Arsenie nu întâmpina degrab pe cineva, însă Avva
Theodor întâmpina, dar cuvântul lui era ca o sabie.
Era un sihastru mare, care era şi preot, pe nume Evloghie, care postea la două zile, iar
de multe ori trecea şi toată săptămâna flămând; iar când dezlega, mânca numai pâine
şi sare; acesta însă, pentru nevoinţa lui, se slăvea de oameni.
Într-o zi, a mers la Avva Iosif din Panefo, nădăjduind să vadă la dânsul o petrecere mai
aspră decât dânsul; şi, primindu-l pe el stareţul cu bucurie, a poruncit ucenicului său a
face mângâiere din cele ce avea; apoi, după ce au şezut să mănânce, ucenicii lui
Evloghie au zis că prezbiterul nu mănâncă decât pâine şi sare; iar Avva Iosif, tăcând,
mânca.
Deci a petrecut Evloghie trei zile cu ucenicii săi, vreme în care nu i-au auzit pe ceilalţi
ucenici cântând sau rugându-se (că lucrarea lor era ascunsă) ; şi au ieşit nefolosindu-
se.
Iar după iconomie, s-a făcut negură şi, rătăcind, s-au întors la Bătrânul, iar mai-nainte
de a bate în uşă, l-a auzit pe dânsul înlăuntru psalmodiind împreună cu ucenicii săi şi,
aşteptând mult, aceia n-au contenit din cântare, şi, fără a mai aştepta, a bătut la uşă. Şi,
auzind aceia dinlăuntru bătaia, au contenit din psalmodie şi i-au primit pe dânşii
bucurându-se.
Şi, fiind zăduf mare, iar Evloghie dând semne pentru aceasta, unul din ucenicii lui,
punând apă în vas, i-a dat lui să bea, iar apa era un amestec de apă de mare şi de gârlă;
şi, gustând EVloghie, n-a putut să bea şi, venind întru sine, a căzut la Bătrânul zicând:
„Ce este aceasta, Avva? Că, fiind noi cu voi, n-aţi cântat, iar după ce am ieşit de la voi,
atunci de cântare mult V-aţi ţinut; aşijderea încă şi atunci înaintea noastră şi Vin aţi
băut, iar acum, gustând apă de la voi, o am aflat sărată şi de nebăut?”
Şi a răspuns stareţul: „Fratele care a adus apa este nebun şi, după amăgire, a amestecat
cu cea din mare”. Iar el stăruia la bătrânul ca să-i spună lui adevărul. Atunci i-a zis lui
bătrânul: „Acel pahar mic de Vin, dragoste era, iar aceasta este apa cea obişnuită a
fraţilor, că într-acest fel de-a pururea beau". Aşijderea şi despre cântare a dat răspuns,
căci cu iconomie ascunsese lucrarea sa, făcând-o întru nearătare.
Şi de aici l-a învăţat şi pe el a fi cu iconomie şi drept-socotitor, şi a tăiat de la dânsul
toate cele omeneşti, plecându-l pe dânsul a lucra de atunci întru ascuns; şi, mult
folosindu-se Evloghie, a zis către bătrânul: „Cu adevărat, adevărată este lucrarea
voastră”.
Era un monah în Thebaida preadesăvârşită nevoinţă şi petrecere având: că şi la
rugăciuni se îndeletnicea, şi la privegheri neîncetate, şi desăvârşită necâştigare a arătat,
şi atâta postire avea, încât o dată pe săptămână, duminica, către scară se hrănea cu
legume ce s-ar fi întâmplat sau cu buruieni sălbatice, mângâind neputinţa firii; deci
multă vreme a petrecut aşa vieţuind.
Dar aflătorul răutăţii, Diavolul, pizmuind acestuia pentru fapta lui bună, s-a sârguit a-l
surpa pe dânsul prin căderea mândriei prin care şi el a căzut. Deci i-a Vârât lui gânduri
de mândrie, zicând: „ Cu cea desăvârşită nevoinţă te îndeletniceşti, pe care nimeni altul
nu o poate îndrepta; deci ţi se cuvine ţie şi arătare de semne a face, ca şi tu mai
osârdnic spre nevoinţă să te faci, şi pe oameni să-i foloseşti Văzând minunile lui
Dumnezeu, ca să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Deci să cerem lucrarea
semnelor, că Însuşi Mântuitorul a zis: Cereţi şi vi se va da vouă (Matei 7: 7)”. Deci
această rugăciune cu cerere prea întinsă () aducea lui Dumnezeu.
Iar Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I
Tim. 2: 4), Văzând înşelarea lui şi aducându-şi aminte de osteneala nevoinţei lui, nu l-
a lăsat să fie biruit de vicleanul; şi i-a venit lui o înţelegere şi a socotit zicerea
Apostolului: Nu suntem îndestulaţi a zice de la sine ceva (ll Cor. 3: 5). ,,Deci, dacă
unul ca acesta a zis nu sunt îndestulat, cu atât mai vârtos eu am trebuinţă de învă.
ţătură; deci, mă voi duce la cutare sihastru, orice-mi va zice şi mă va sfătui, ca de la
Dumnezeu voi primi sfătuirea, spre a mea mântuire".
Şi era sihastrul către care s-a dus mare şi vestit, sporind întru vedenii şi putând a folosi
pe cei ce vorbeau cu dânsul. Şi, ieşind din chilie, a venit la dânsul şi, intrând, stareţul a
Văzut două maimuţe şezând pe umerii lui de amândouă părţile şi lanţ împrejurul
grumazului lui punând şi ţinându-l şi către sine fiecare trăgându-l. Şi, Văzându-le, le-a
cunoscut pe ele, una adică era dracul slavei-deşarte, iar alta al mândriei că bărbatul era
învăţat de Dumnezeu şi suspinând, a lăcrimat încetişor. Şi, după rugăciune şi după
obişnuita sărutare, au şezut ca la un ceas negrăind -că acesta era obiceiul Părinţilor
celor de acolo.
Apoi zice cel ce venise: „Părinte, foloseşte-mă şi-mi dă aşezământuri de calea
mântuirii”. Răspuns-a stareţul: „Nu sunt îndestulat, fiule, spre aceasta, că şi eu am
trebuinţă de ducere de mână”. Iar e1 a zis către dânsul: „Nu te lepăda, chir Avva, a mă
folosi, că mă adeverez întru tine [mă încredinţez ţie] că am dat făgăduinţă ca să
primesc sfătuirea ta”. Iar el iarăşi se ferea zicând: „Pentru că nu mă asculţi pentru
aceasta mă lepăd”. Iar el stăruia, adeverindu-se şi zicând: „ Orice-mi vei zice, ca pe un
înger te voi asculta.
Atunci i-a zis stareţul: „Ia punga aceasta cu parale şi du-te în cetate şi cumpără zece
pâini, zece măsuri de vin şi zece litre de carne şi le adu aici”. Iar el, auzind, s-a
intristat, însă, primind, s-a dus. Iar pe cale multe gânduri îl mişcau şi, nedumerindu-se,
zicea întru sine: „Oare ce i s-a părut bătrânului a fi aceasta? Şi cum voi cumpăra
acestea? Că se vor sminti mirenii luând eu acestea”.
Deci, plângând şi ruşinându-se, s-a dus în cetate şi de la unul a cumpărat pâine, iar de
la altul vin, iar pentru came nu se hotăra şi zicea: „Vai mie, ticălosului, cum voi
cumpăra came, sau singur, sau prin altul?” Aflând pe un mirean, i-a dat lui paralele şi,
cumpărând acela, a adus carnea 1a călugăr.
Şi, luând-o pe ea şi pe celelalte, le-a dus la Bătrânul. Deci i-a zis lui Bătrânul: „Ştii că
mi-ai dat făgăduinţă zicând că <<orice vei zice mie voi asculta»; deci ia pe acestea şi
du-te în chilia ta; şi, rugându-te, mănâncă câte o pâine şi bea câte o măsură de Vin şi
mănâncă câte o litră de carne în fiecare zi şi, după zece zile, vino iarăşi la mine".
Iar e1, auzind şi necutezând a grăi împotrivă, luându-le, s-a dus plângând şi zicând
întru sine: „Vai mie! În cel fel de postire eram şi întru ce ajunsei acum?! Oare face-voi
sau nu? Dar, de nu voi face, voi neasculta de Dumnezeu, că dădui făgăduinţă ca orice-
mi va zice Bătrânul, aceasta să fac, primind ca de la Dumnezeu. Şi acum caută,
Doamne, spre ticăloşia mea şi mă miluieşte iertând păcatele mele, că, iată, silit sunt a
face afară de voirea şi socoteala mea cea pentru înfrânare".
Şi, aşa plângând, a venit la chilie; şi, precum îi poruncise Stareţul, aşa a făcut. Iar când
voia să mănânce, uda bucatele cu lacrimi, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce m-ai
părăsit?” Şi a petrecut aşa acele zile plângând şi tânguindu-se şi pe sine nevrednic şi de
cin socotindu-se.
Iar Dumnezeu, luând aminte la smerenia lui, i-a dat mângâiere în inima lui şi a
cunoscut pentru ce i s-a întâmplat lui să fie nedeosebit la mâncare, precum a putut
vedea, şi a mulţumit lubitorului de oameni Dumnezeu, zicând întru sine: „Cu adevărat,
toată dreptatea omului, ca o cârpă lcpădată (ls. 64: 5). Şi iarăşi: De nu va zidi Domnul
casa, în deşert s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în deşert ar
priveghea cel ce o păzeşte (Psalm 126: 1)”. Deci s-a intors către Bătrânul mai uscat
fiind cu trupul decât atunci când petrecea săptămânile nemâncând nimic.
Şi, văzând Bătrânul pe el aşa uscat, iar maimutele nevăzute făcându-se, s-a veselit
foarte şi, bucurându-se, l-a primit pe dânsul, iar după ce au făcut amândoi rugăciune,
au şezut tăcând.
Apoi a zis Bătrânul: „Fiule, Iubitorul de oameni Dumnezeu te-a cercetat şi n-a lăsat pe
vrăjmaşul să te stăpânească; că s-a obişnuit vicleanul ca, pe cei ce se nevoiesc, dacă nu
va putea să-i taie de la nevoinţă, întru cele peste măsură a-i îndemna, ca printr-acestea
în groapa mândriei să-i povârnească, şi patimă mai urâtă decât aceasta nu este la
Dumnezeu, şi nicio faptă bună mai cinstită decât smerita-cugetare.
Deci tu pe calea cea împărătească călătoreşte, după Scriptură (cf. Num. 20: 17), şi nu
te abate în dreapta sau în stânga, ci pe cea de mijloc foloseşte-o, întru mâncare cu
măsură mâncând în fiecare seară; iar de va fi ţie trebuinţă sau pentru o suferinţă
oarecare sau pentru altă pricină oarecare a dezlega ceasul cel orânduit sau iarăşi după o
zi a mânca, să nu te îndoieşti, că nu suntem sub Lege, ci sub Har (cf. Rom. 6: 14; Ef. 2:
5).

Un frate a întrebat pe un bătrân zicând: „ Ce voi face, că mă supără mândria?” A zis lui
bătrânul: „Bine faci, tu ai făcut cerul şi pământul”. Şi spre aceasta umilindu-se frate, a
făcut metanie bătrânului, zicând: „Iartă-mă, că nimic de acest fel n-am făcut".
Răspuns-a bătrânul: „Dacă Cel ce a făcut acestea întru smerita-cugetare a venit, tu,
care eşti tină, pentru ce te mândreşti? Că ce este lucrul tău, ticăloase?”

Din Pateric

Zis-a Avva Antonie: „Sunt unii care-şi istovesc trupurile lor întru nevoinţă, dar, pentru
că nu au întru ei dreapta-socoteală, departe de la Dumnezeu se fac”.
Zis-a un bătrân: „Pe mintea ce rătăceşte o statorniceşte citirea, privegherea şi
rugăciunea; iar pe pofta cea învăpăiată o veştejeşte foamea, osteneala şi depărtarea în
singurătate; pe mânia cea tulburată o conteneşte cântarea psalmilor, îndelungă-
răbdarea și mila; şi acestea făcând-se în vremi cuviincioase şi cu măsură; că cele fără
de vreme şi fără măsură sunt în scurtă vreme [trecătoare], iar cele în scurtă vreme
vătămătoare mai vârtos decât folositoare sunt.

Că dreapta-socoteală turn este şi împărăteasă întru celelalte fapte bune; că aceasta, la

cine se adaugă, îl învaţă pe dânsul cum de la toată neajungerea şi covârşirea să se abată
şi cum pe calea cea împărătească a călători de-a pururea, care nici dinspre cele de-a
dreapta prin covârşire şi prin cele părut bune nu-l lasă a se fura, nici dinspre cele de-a
stânga a se târî către trândăvie şi moliciune nu-l lasă.
Ci ca un ochi şi făclie sufletului se face””, şi pe toate precum sunt le arată omului, pe
cele rele de cele bune cu deamănuntul despărţindu-le: care sunt din viclenia celor
potrivnici, şi care sunt din Pronia cea de sus, şi pe cel ce urmează luminii acesteia cu
plăcere de Dumnezeu îl face pe dânsul a vieţui şi fără rătăcire şi poticneală a călători
pe această cale întunecată şi aspră a vieţii; că aceasta şi pe faptele bune le întăreşte, şi
pe însăşi aceea, adică a fi cu putinţă faptele bune şi a se numi aşa o dă; iar dacă de
aceasta se vor despărţi, nu mai sunt fapte bune, ci, de multe ori, şi ca nişte răutăţi se
socotesc.
Că mulţi cu posturi şi cu privegheri sfărâmându-se, şi în pustie depărtându-se, şi întru
neavere desăvârşit nevoindu-se, şi milostenia atâta împlinind-o, încât nici cele ale lor
nu 1e mai ajungea spre împărţire după pofta aşezării lor, şi pe toată cealaltă fapta bună
arătând-o, mai pe urmă cu ticăloşie au căzut şi în răutate s-au alunecat, şi aceasta o au
pătimit pentru că nu au avut întru sine darul dreptei„socoteli precum şi Antonie, cel
Mare între toţi Părinţii, despre dânsa a hotărât, cu care împreună-hotărâtori
şi ceilalţi Părinţi se făcură. Încă şi din istorii să încredinţăm cuvânt.

Aduceţi-Vă aminte de Bătrânul Iron, pe care şi voi negreşit îl ştiţi, şi de jalnica lui
cădere, vrednică de nenumărate tânguiri, care a pătimit înaintea vederii noastre; că
acesta, cincizeci de ani în pustie petrecând, şi mare asprime de Viaţă şi întinsă
înfrânare urmând, şi după cea prea depărtată pustie şi singurătate mai mult decât toţi
cei de aici alergând, după atâtea nevoinţe şi osteneli, întru prea-cumplită primejdie a
căzut, pentru că nu avea întru sine dreapa-socoteală.
Căci, gândului său urmând, spre atât de mult post a dat şi atât de mult a voit să se
depărteze de oameni,
cât nici la praznicul Dumnezeieştilor Paşti nu venea în -. iserică, ca nu cumva,
adunându-se cu Părinţii şi cu fraţii şi âncând împreună cu dânşii, să fie silit apoi a se
împărtăşi de legume sau dintr-altă fiertură din cele puse la masă şi aşa să i se pară că a
căzut din a1 său canon şi scop.
Deci întru aceasta în multă vreme cu a sa voie înşelându-se şi depărtându-se pe sine de
Părinţi, mai pe urmă, pe dracul ca pe îngerul luminii l-a primit (cf. şi II Cor. 11: 14) şi,
acestuia închinându-se, i s-a poruncit lui ca pe la miezul nopţii într-un puţ prea adânc
pe sine să se arunce, ca să cunoască cu iscusul ce fel de cinste lângă Dumnezeu a
dobândit pentru covârşirea faptelor lui celor bune şi osteneli către Dumnezeu şi că
nicidecum de aici înainte nu se va mai pune sub vreo primejdie.
Iar el, nesocotind drept cu gândul neştiind adică cine este cel ce îl sfătuieşte pe dânsul
o sfătuire ca aceasta -, ci crezând înşelăciunii ca adevărului, s-a aruncat pe sine pe 1a
miezul nopţii în puţ; şi nu după mult timp, după iconomia lui mia lui Dumnezeu
cunoscând fraţii întâmplarea, de abia au putut a-l scoate, el mai mult mort decât viu
fiind. Iar după ce l-au tras, trăind încă două zile, a treia zi a murit, lăsând fraţilor şi
prezbiterului Pafnutie plângere nemângâiată, care, prin multa iubire de oameni
pornindu-se şi aducându-şi aminte de ostenelile lui cele multe şi de marele număr al
anilor lui întru care a răbdat în pustie, nu l-a despărţit pe el de pomenirea celor răposaţi
şi aducerile cele pentru aceştia, ca aşa să nu se numere cu cei morţi de moarte silnică.

Din viata Sfântului Ioan cel Milostiv

Corăbiile Marelui Ioan erau în număr de treisprezece; acestea, fiind pline de povară,
atunci când s-au apropiat de Marea Adriatică, toate deodată au căzut întru primejdie şi
au naufragiat, pierzând trei mii trei sute de litre de aur.
Cei cărora le erau încredinţate corăbiile le-au adus pe acelea trăgându-le la limanul
Alexandriei, fugind şi adăpostindu-se într-o biserică; aflând Patriarhul de aceasta, I-a
mulţumit lui Dumnezeu şi pentru aceasta, iar acelora le-a trimis scrisoare de iertăciune,
având singure cuvintele lui Iov: „Domnul a luat, Domnul a dat, fraţilor; deci veniţi, de
nicio primejdie temându-Vă pentru aceasta, că pentru ziua de mâine Domnul se va
îngriji”.
Iar de vreme ce multi dintre cetăţeni veneau către dânsul pentru mângâiere, apucând el,
zicea: „Întru nimic nu se cuvine, fraţilor, a Vă posomorî pentru primejdia corăbiilor, a
cărei pricină eu însumi am fost: că, de nu m-aş fi cuprins eu de înalta cugetare pentru
împărţeala celor străine mai vârtos ale lui Dumnezeu -, nu mi s-ar fi întâmplat aceasta;
încă şi voind Dumnezeu îngâmfarea mea a o topi, a slobozit a se întâmpla primejdia
aceasta. Că milostenia de multe ştie a face pricină de înaltă-cugetare celui ce nu ia
aminte, iar sărăcia, după cea scrisă, [ştie] a smeri pe bărbat (cf. Pilde 10: 14).
Deci pricină a două rele sunt eu: una adică că de plata milosteniei m-am lipsit, pentru
slava-deşartă, iar alta că, din pricina ei, mă făcui şi pricină de prăpădire a atâtor de
mulţi bani; iar acum trag spre sine osânda sufletelor celor strâmtorate; însă Dumnezeu,
măcar că nu pentru mine, însă pentru purtarea de grijă a celor ce au trebuinţă, va fi
dătător de cele spre trebuinţă; că aceea, adică nu te voi lăsa, nu te voi părăsi, este
cuvântul Aceluia (Deut. 31: 6) şi credincios este Cel ce a făgăduit”.
Aşa, cei ce cu credinţă veneau ca să mângâie pe Sfântul, mai vârtos ei erau cei ce se
mângâiau de la acela; însă n-a trecut multă vreme şi Dumnezeu a înnoit noului Iov
averile, şi era el către cei lipsiţi mai cu mărime de suflet, şi mult mai îndestulat decât
înainte.
 Din viaţa Sfântului Pahomie

Era un frate oarecare din cei vestiţi nevoindu-se singur deosebi; acesta, auzind de
Viaţa Sfântului Pahomie, venind, l-a rugat pe dânsul să-l primească în chinovie. Deci,
fiind primit şi făcând puţine zile, poftea să se facă mucenic, [chiar dacă] lumea era
atunci în pace şi Biserica lui Dumnezeu era în linişte şi sporea şi cel între împăraţi
Sfântul Constantin împărăţea.
Acesta de multe ori ruga pe fericitul, zicând: ,,Roagă-te, Avva, pentru mine, ca să mă
fac mucenic”. Iar bătrânul îl învăţa pe dânsul zicând: „Rabdă, frate, nevoinţa cea
călugărească, cu vitejie şi fără prihană, îndemnându-ţi Viaţa după bună-plăcerea lui
Hristos, şi vei avea în ceruri împărtăşire cu mucenicii. Iar pe gândul acesta să nu-l mai
laşi să intre în inima ta”.
Iar acela, neslăbind, în fiecare zi întindea dorire către această, supărând pe Sfântul ca
să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Vrând Marele a se scutura de o supărare ca
aceasta, a zis lui: ,,Eu mă voi ruga şi, dacă voieşti[,] aceasta [mucenicia] te va ajunge.
Dar întăreşte-te pe sine, ca nu cumva, venind ceasul, în loc de a mărturisi, să te afli
tăgăduind pe Hristos; căci, cu adevărat, cel ce voieşte să meargă de sine şi să cadă în
ispită greşeşte”
Şi a fost că după doi ani oareşicari fraţi s-au trimis de Marele în satul lor cel de mai sus
ca să adune papură pentru a se lucra rogojini; iar lângă sat erau barbarii cărora li se
spune Vlemi. Şi, fiind fraţii acolo şi adunând papură, a trimis Fericitul către dânşii pe
fratele cel ce poftea a mărturisi, ca să ducă puţine cheltuieli [bani] fraţilor, poruncindu-
i lui să se întărească pe sine; şi, zicându-i cea scrisă, ca printr-o ghicitură îi zicea lui
„că iată acum vreme bine-primită, iată acum vremea mântuirii, nicio împiedicare întru
nimic să nu dai, ca să nu fie prihănită slujba”.
Iar el, luând asinul şi punând cheltuielile, se ducea către fraţi. Şi, fiind el prin pustie,
pogorându-se barbarii din munte ca să aducă apă, 1-au întâmpinat pe dânsul; pe care şi
prinzându-l, i-au legat mâinile, şi, luându-i şi toate cele de trebuinţă, l-au dus pe e1 în
munte, către ceilalţi barbari.
Iar Văzându-l ceilalţi barbari venind, au început a-l batjocori zicând: „Călugăre, vino
de te închină idolilor noştri!” Şi, junghiind dobitoace, au făcut jertfe dumnezeilor lor.
Şi, aducând pe călugăr, îl sileau pe el a jertfi împreună cu dânşii. Iar pentru că nu voia
să facă aceasta, au venit la dânsul cu mânie, ţinând săbiile goale îndreptate spre el.
Şi, îngrozindu-l că, de nu va jertfi, îndată se va ucide de dânşii, Văzând el săbiile lor
goale şi de obiceiul lor cel sălbatic temându-se, a luat şi a jertfit idolilor lor şi a mâncat
cu dânşii din carnea cea jertfită idolilor. Astfel, temându-se el de moartea cea
trupească, a murit sufleteşte, lepădându-se de Stăpânul Hristos.
Apoi, după ce barbarii l-au slobozit, s-a pogorât din munte; şi, venindu-şi el întru sine,
şi-a cunoscut păcatul său şi mai vârtos păgânătatea pe care o făcuse şi, sfâşiindu-şi
hainele sale şi mult bătându-şi faţa sa, a venit la mănăstire.
Şi a fost că după doi ani oareşicari fraţi s-au trimis de Marele în satul lor cel de mai sus
ca să adune papură pentru a se lucra rogojini; iar lângă sat erau barbarii cărora li se
spune Vlemi. Şi, fiind fraţii acolo şi adunând papură, a trimis Fericitul către dânşii pe
fratele cel ce poftea a mărturisi, ca să ducă puţine cheltuieli [bani] fraţilor, poruncindu-
i lui să se întărească pe sine; şi, zicându-i cea scrisă, ca printr-o ghicitură îi zicea lui
„că iată acum vreme bine-primită, iată acum vremea mântuirii, nicio împiedicare întru
nimic să nu dai, ca să nu fie prihănită slujba”.
Iar el, luând asinul şi punând cheltuielile, se ducea către fraţi. Şi, fiind el prin pustie,
pogorându-se barbarii din munte ca să aducă apă, 1-au întâmpinat pe dânsul; pe care şi
prinzându-l, i-au legat mâinile, şi, luându-i şi toate cele de trebuinţă, l-au dus pe e1 în
munte, către ceilalţi barbari.
Iar Văzându-l ceilalţi barbari venind, au început a-l batjocori zicând: „Călugăre, vino
de te închină idolilor noştri!” Şi, junghiind dobitoace, au făcut jertfe dumnezeilor lor.
Şi, aducând pe călugăr, îl sileau pe el a jertfi împreună cu dânşii. Iar pentru că nu voia
să facă aceasta, au venit la dânsul cu mânie, ţinând săbiile goale îndreptate spre el.
Şi, îngrozindu-l că, de nu va jertfi, îndată se va ucide de dânşii, Văzând el săbiile lor
goale şi de obiceiul lor cel sălbatic temându-se, a luat şi a jertfit idolilor lor şi a mâncat
cu dânşii din carnea cea jertfită idolilor. Astfel, temându-se el de moartea cea
trupească, a murit sufleteşte, lepădându-se de Stăpânul Hristos.
Apoi, după ce barbarii l-au slobozit, s-a pogorât din munte; şi, venindu-şi el întru sine,
şi-a cunoscut păcatul său şi mai vârtos păgânătatea pe care o făcuse şi, sfâşiindu-şi
hainele sale şi mult bătându-şi faţa sa, a venit la mănăstire pâine, nimeni nu-l miluia pe
dânsul. Şi, la biserică venind el, nimeni nu-l îndemna la masă, precum este obiceiul.
Încă uneori şi întorcându-se de la seceriş şi neavând pâine în chilie sau altceva de-ale
mâncării căci nimeni nu-i dădea lui -, cu toate acestea, nu cârtea împuţinându-se cu
sufletul, ci toate acestea le suferea vitejeşte, mulţumind lui Dumnezeu.
Şi, Văzând Dumnezeu răbdarea lui, a ridicat războiul ispitei de la dânsul; şi îndată
oarecine, venind din Egipt, a adus o cămilă încărcată cu pâini, pe care şi descărcându-
le la chilia monahului, s-a dus. Iar el a început a plânge şi a zice către Dumnezeu:
Doamne, nu eram vrednic a mă strâmtora puţin pentru numele Tău? Şi de atunci fraţii
îl chemau la chiliile lor şi-l odihneau»”.

Un pustnic şedea de treizeci de ani în pustia cea mai dinlăuntru, având-şi hrana sa
dintr-o buruiană; iar mai pe urmă a început a zice întru sine: „Zadarnic pierd zilele
şezând aici de atâţia ani. Că iată, am atâţia ani nemâncând nimic, decât buruiana
aceasta, şi nici descoperire n-am Văzut, nici minune n-am făcut, precum Părinţii
călugări de mai-nainte de mine; deci, lăsând cele de aici, mă voi duce spre lume”.
Acestea cugetând el, a stătut înaintea lui Îngerul Domnului, zicând: „Ce gândeşti?” Iar
el i-a vestit lui cele pe care le intorcea în gând. Şi a zis Îngerul către dânsul: „Şi ce fel
de semn voieşti să faci mai mare decât răbdarea şi bărbăţia pe care ţi-a dat-o
Dumnezeu? Înţelege, dar, cine este Cel ce te-a împuternicit a răbda atâţia ani în locul
acesta din singură buruiana aceasta hrănindu-te; rabdă, deci, şi cere de la Dumnezeu
să-ţi dea smerenie". Şi, întărindu-se de înger, a răbdat acolo şi în cealaltă vreme a vieţii
sale.

Zicea Avva Agathon: „De mi-ar fi fost mie cu putinţă a afla lepros şi a-i da lui trupul
meu şi a-l lua pe-al lui, cu dulceaţă aş fi făcut aceasta, că aceasta este dragostea cea
desăvârşită”.
Se spunea despre acesta că, venind odată în cetate ca să-şi vândă vasele, a aflat un om
străin în uliţă lepădat bolnav, pe care nu avea cine să-l grijească; şi Bătrânul a petrecut
împreună cu dânsul luând chilie cu Chirie; şi din rucodelie plătea chiria, aşijderea şi
pentru celelalte trebuinţe ale bolnavului cheltuia din ce câştiga; şi au petrecut patru
luni până s-a tămăduit bolnavul, iar atunci Bătrânul s-a dus cu pace în chilia sa.
Altădată iarăşi s-a dus acesta în cetate să-şi vândă vasele şi a aflat pe oarecare bubos
zăcând lângă drum. Şi i-a zis lui bubosul: ,,Unde vei Vinde vasele tale, acolo să mă
pui”. Şi a făcut aşa. Iar când a vândut un vas, i-a zis lui bolnavul: ,,Cu cât 1-ai
vândut?” Şi i-a zis lui Bătrânul: „Cu atâta”. Şi i-a zis lui acela: „ Cumpără plăcintă”. Şi
i-a cumpărat. Şi iarăşi, de câte ori vindea câte un vas, îl întreba pe dânsul „cu cât?”, şi
răspundea „cu atâta”, şi iarăşi zicea bolnavul „cumpără-mi aceea”, şi îi cumpăra.
Deci, după ce a vândut toate vasele şi a făcut asemenea, a voit să se ducă. Şi i-a zis lui
bubosul: „Te duci?”
Zis-a Bătrânul: ,,Da”. Şi i-a zis acela: „Fă dragoste iarăşi şi mă du de unde m-ai găsit”.
Şi, ridicându-l, l-a dus în locul unde era mai-nainte. Atunci a zis către Bătrânul:
„Blagoslovit eşti, Agathoane, de Domnul în cer şi pe pământ”. Şi, ridicându-şi
Bătrânul ochii săi, n-a Văzut pe nimeni, că era Îngerul Domnul ce venise să-l
ispitească pe el.

Povestit-a oarecine că un magistrat din divan, tânăr şi frumos la chip, avea un prieten
din cei luminaţi, ce avea o femeie tânără; acesta îl chema adeseori pe magistrat în casa
sa şi mânca cu el alături de femeia sa, care magistrat venea cu toată dragostea. Dar
femeia începu a nutri gânduri Către magistrat, fără ştiinţa acestuia. Şi, stăpânită fiind
de gânduri, s-a îmbolnăvit şi zăcea.
Pentru aceasta, bărbatul ei a chemat doftori, de la care a aflat că femeia nu are nicio
boală trupească, ci mai degrabă sufletească. Deci, rugând-o pe dânsa bărbatul ei şi în
tot chipul silindu-se a se înştiinţa de pricina boalei, a plecat-o astfel ca să-i spună lui
adevărul, zicând: „Ştiu, domnul meu, că ori din dragoste, ori din simplu obicei
purtându-te, aduci aici feţe tinere, iar eu, ca 0 femeie ce sunt, am pătimit către
magistrat”.
Şi, auzind bărbatul ei, a tăcut. Iar după câteva zile, dacă a venit magistratul după
obicei, bărbatul acesteia i-a spus lucrul cu de-amănuntul. Auzind el acestea, nu numai
că n-a luat gânduri spre dânsa, ci şi foarte s-a întristat, nelăsând dragostea pe care le-o
purta. Şi a zis către bărbatul femeii: „Întru nimic nu te întrista, domnul meu, că
Dumnezeu îi va ajuta".
Şi, ducându-se, şi-a ras capul Său şi faţa până la sprâncene, şi aşa a ridicat toată
frumuseţea aceea; şi, înfăşurându-se cu un şal, s-a suit la femeie şi a aflat-o pe dânsa
zăcând şi pe bărbatul ei şezând aproape de dânsa. Şi, descoperindu-se, i-a arătat ei
capul şi faţa şi a zis: „Aşa mi-a făcut mie Domnul”.
Iar aceea, după ce l-a Văzut pe dânsul dintr-o frumuseţe ca aceea întru atâta
nefrumuseţe, s-a mirat. Şi, ajutând Dumnezeu, după înainte-voirea magistratului, s-a
ridicat de la dânsa războiul şi îndată s-a sculat, nemaisupărându-se de gândurile acelea.
Iar magistratul, luându-şi ziua bună, s-a dus şi de atunci n-a mai venit la dânşii.

În anii turbaţilor Vandali, multe locuri din Italia se făcuseră pustii, iar părţile
Campaniei se făcură cu totul nelocuite: căci mulţi, fiind robiţi de aceştia, au fost duşi
în Africa, iar Paulin, Episcopul Nolelor, pe toate câte le avea spre trebuinţa episcopiei
le-a împărtit robilor şi celor lipsiţi.
Însă, atunci când lui nu-i mai rămăsese nimic, a venit la dânsul o femeie văduvă
zicând că pe fiul el l-a dus m robie ginerele împăratului Vandalilor, pentru aceasta
cerând de la omul lui Dumnezeu preţul lui, poate aşa o va învrednici Dumnezeu a lua
de la dânsul, ca pe fiul ei să-l poată slobozi.
Iar cinstitul episcop cu toată sârguinţa şi osârdia căuta împrejur de ar afla ceva ca să-i
dea ei. Iar după ce n-a aflat nimic, a răspuns către dânsa, zicând: „Femeie, ce trebuie
să-i dau nu am, însă mă dau pe mine rob sub stăpânire, ca pe fiul tău să-l dobândeşti,
iar pe mine spre robie în locul lui să mă dai”. Aşadar, aceea din gura unui bărbat ca
acesta auzind-o, [sârguinţa lui o] socotea a fi mai vârtos batjocură decât milostivire, iar
el, înţelegător fiind şi ascuţit la minte, femeii ce se îndoia îi zicea să creadă că cele zise
sunt adevărate şi, pentru izbăvirea fiului ei, să nu se teamă a-l da pe el spre robie.

Deci s-au dus amândoi în Africa şi, ieşind ginerele împăratului, văduva s-a apropiat de
dânsul, rugându-l ca să dobândească pe fiul ei, iar barbarul acela, cu mândria
îngreţoşându-se, nu numai că n-a vrut să facă aceasta, ci şi de la a asculta [cererea ei]
se lepăda.
Iar femeia a adăugat zicând: „Iar în locul fiului meu îl dau pe omul acesta, numai fă
milă cu mine, şi pe unul-născut fiul meu mi-l dă”. Atunci, acela, cu faţa lină uitându-se
la dânsul, l-a întrebat: „Ce meşteşug ştie?” Iar omul lui Dumnezeu a răspuns zicând:
„ La vreun meşteşug sau la negoţ nu mă pricep, dar ştiu să mă îngrijesc de grădină”.
Iar el, auzind acestea, cu multă bucurie l-a primit. Drept aceea, pe dânsul l-a luat rob,
iar femeii i-a dat pe fiul ei, pe care şi luându-l au părăsit Africa, iar Paulin a primit
grija de lucrul grădinii.
Domnul lui intra adeseori în grădină, unde pe omul lui cel nou îl întreba asupra
osebitor lucruri; cu vremea, cunoscându-l pe el că este înţelept, pe toţi prietenii lui cei
din casă părăsindu-i, cu dânsul de-a pururea vorbea şi întru graiurile acestuia se
desfăta; iar Paulin în fiecare zi aducea spre gătirea mesei stăpânului salate şi alte
verdeţuri bine-mirositoare, iar după ce-şi lua pâine, se întorcea la grija grădinii.
Deci, după ce în multă vreme a făcut aceasta, într-o zi, pe când domnul lui vorbea cu
dânsul, Paulin i-a spus acestuia în taină: „Socoteşte ce vei face, Că într-aceste zile
împăratul va muri negreşit, iar tu va trebui să te îngrijeşti de împărăţia Vandalilor”.

Iar el, auzind acestea, ca cel mai mult decât toţi era iubit de împărat, n-a trecut
nic1decum sub tăcere ceea ce auzise de la grădinarul său, ci a vestit şi împăratului său.
Iar acesta, auzind, căuta să vadă pe bărbat. Şi i-a zis lui ginerele lui: „El e cel ce mi-
aduce în fiecare zi zarzavaturi din grădină ; pe acesta îl voi face să le aducă la masa ta,
ca să cunoşti cine este cel ce mi-a adus acestea”.
Deci, gătindu-se împăratul să prânzească, salate şi osebite verdeţuri bine-mirositoare
ţinând în mână, acela a intrat 1a locul cu pricina. Iar împăratul, aşa fără de veste pe
dânsul Văzându-l, s-a cutremurat şi a chemat pe stăpânul lui, iar taina pe care mai-
nainte o ascundea, acum o făcu arătată, şi zicea: „ Ceea ce ai auzit adevărat este: că în
noaptea trecută am Văzut în vedenie nişte boieri şezând înaintea mea în divan, între
care, împreună cu ei, era şi acesta, iar prin judecata lor, biciul pe care-l aveam pentru
judecata altora acum se luase de la mine. Deci întreabă-l pe dânsul cine este, că eu pe
acest bărbat ce are numai o slujbă ca aceasta nu-l socotesc a fi om prost”.
Atunci, ginerele împăratului, luând deosebi pe Paulin, îl întreba cine este. Către care
omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: „Sunt un rob pe care l-ai primit în locul
văduvei”. Iar acela, cu durere şi cu jurământ, îl întreba zicându-i să-i spună nu cine
este acum, ci ce era în ţara lui. Deci, strâmtorat fiind omul lui Dumnezeu şi de
jurământuri sfiindu-se şi a le călca pe ele neputând, s-a mărturisit pe sine că este
episcop.
Iar acela, auzind aceasta, foarte s-a temut şi cu toată smerita-cugetăre s-a purtat către
dânsul zicând: „Cere de la mine orice voieşti, ca în pământul tău cu prea mari daruri să
te întorci”. Către care omul lui Dumnezeu a răspuns: „De voieşti să-mi faci bine, una
este cea pe care o cer: să slobozeşti pe toţi robii din cetatea mea [care au fost aduşi
aici]”.

19. Care cerere a şi fost împlinită, şi îndată în toată Africa toţi robii aceia au fost
căutaţi, şi câţi au fost găsiţi au fost suiţi în corăbii împreună cu Paulin, iar spre
adeverirea [mulţumirea] prea-cucernicului Paulin, acelea au fost pline cu grâu. Iar
după puţin s-a săvârşi şi împăratul Vandalilor, iar cu slobozirea lui Dumnezeu, biciul
pe care-l folosise spre osândirea sa şi spre pedepsirea credincioşilor, acum l-a lepădat,
precum Paulin a spus mai-nainte.
Într-o zi, un diacon a fost prins de Longobarzim, care îl ţineau legat la dânşii, căci cei
ce l-au prins voiau să-l omoare. Şi, iată, ziua spre seară plecându-se, Sanctul, omul lui
Dumnezeu, care locuia între Longobarzi, se ruga de aceia ca să dăruiască Viaţă
diaconului, însă ei nu se plecau.
Deci, Văzând prea-cucerm'cul bărbat că moartea diaconului e ferm hotărâtă, îi ruga pe
dânşii ca măcar spre păzire să i-l dea. Şi, răspunzând, ei au zis: „Spre păzite ţi-l dăm,
însă cu o hotărâre ca aceasta: ca, de va fugi el, tu să mori". Şi, cu osârdie primind
aceasta cinstitul bărbat, pe diaconul cel mai-nainte zis l-a luat în grija sa.
Iar la miezul nopţii, când toţi Longobarzii erau ţinuţi cu somn greu, deşteptând el pe
diacon, a zis către el: „Scoală-te şi fugi degrab, că te-a izbăvit Atotputernicul
Dumnezeu".
Iar diaconul, aducându-şi aminte de făgăduinţcle lui, i-a răspuns zicând: „Să fug,
părinte, nu pot, că de voi fugi, te vor ucide fără nicio zăbavă”. lar el îl silea să fugă
zicând: „Scoală-te şi te du, Atotputernicul Dumnezeu te va izbăvi, că eu sunt în mâna
Lui (cf. Sirah 33: 14-15), şi atâta pot sămi facă mie, pe cât El va slobozi”. Şi a fugit
diaconul, iar el a rămas acolo de ca şi cum ar fi fost înşelat.
Iar dimineaţă făcându-se, au venit la dânsul Longobarzii căutând pe diacon, iar prea-
cucernicul Sanctul a zis către dânşii: „Diaconul a fugit”. Iar ei au zis către dânsul: „Ştii
bine că, precum te-ai făgăduit, aşa vei avea”. Iar robul lui Dumnezeu, luând
îndrăzneală, a zis: „Ştiu”. Şi ei au zis către dânsul: „Tu eşti om bun şi nu voim ca, prin
felurite munci chinuindu-te, să te omorâm. Deci alegeţi moartea pe care o voieşti”.
Către care omul lui Dumnezeu a răspuns zicând: „În mâna lui Dumnezeu sunt şi, cu
orice moarte va slobozi El ca să mor, cu aceea să mă omorâţi". Atunci toţi barbarii au
hotărât să-i taie capul.
Deci, cunoscând Longobarzii locului aceluia că Sanctul, cel ce era între dânşii la mare
cinste pentru sfinţenia lui, era să se omoare, din obisnuita lor cruzime de moartea lui
bucurându-se, s-au adunat cu toţii stând încordaţi şi moartea lui aşteptând. Aşa, după
ce a fost pus el în mijloc, din toţi acei Longobarzi a fost ales unul singur care adică cu
Vârtutea trupului era mai deosebit decât ceilalţi, pentru care nimeni nu era a se îndoi
pentru a-i tăia capul cu o singură lovitură.
Iar el [Sanctul] a cerut să i se dea puţin răgaz ca să se roage; şi, luând, s-a aşezat pe
pământ ca să se roage. Dar, zăbovind el la rugăciune, apropiindu-se cel ales spre ucide
rea lui, l-a îmboldit cu piciorul, zicând: „Scoală şi îngenunchind întindeţi grumazul!”
Iar el, precum i s-a poruncit, aşa a făcut. Iar acel mâncător de cruzime [gâde], luând
sabia goală, şi-a ridicat braţul întru putere spre înălţime ca să-l lovească, însă braţul lui
a rămas ţeapăn întins spre înălţime.
Atunci, toţi Longobarzii care se adunaseră au început a lăuda pe Dumnezeu, foarte
minunându-se de ceea ce se făcuse. Şi, apropiindu-se de Sfântul, îl rugau să se scoale
şi să tămăduiască braţul ucigaşului. Iar el, după ce s-a sculat, a zis: „Nicidecum nu mă
voi ruga pentru dânsul, de numi va da mie mai-nainte jurământ că nu va omorî cu
mâna sa om Creştin". Iar ucigasul acela, silit fiind de chinul la care era supus, s-a jurat
că de atunci înainte nu va ucide njciun om Creştin. Atunci Sfântul i-a poruncit să-şi
pogoare mâna sa, iar el îndată o a pogorât şi sabia sa o a întors în teacă.
Iar toţi Longobarzii care erau de faţă, cunoscând sfinţenia bărbatului, boi şi oi şi altele
ca acestea din cele luate de la alţii au început a pune înaintea lui, dar omul lui
Dumnezeu nu a primit acestea, ci alte daruri a cerut, zicând: „De voiţi să dăruiţi ceva,
pe toţi robii pe care îi aveţi dăruiţi-mi-i, ca aşa să am de unde mă ruga pentru voi
Atotţiitorului Dumnezeu. Iar ei s-au făgăduit; şi pe toţi robii cei de la dânşii i-au
slobozit; căci aşa iconomisise Pronia cea de sus: că dacă singur de sine pentru unul se
dăduse a muri, să
Poată astfel pe mulți să-i izbaveasca.

Povestit-a un bătrân388: „Patru prezbiteri au dat mâna unii cu alţii ca să petreacă

vremea de acum cu un suflet şi cu un nărav, şi iarăşi în ceruri împreună să se afle,
crezând Stăpânescului glas, care zice: Dacă doi din voi se vor întocmi pe pământ,
pentru tot lucrul oricare vor cere va j? lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri (Matei
18: 19).
Deci trei dintre ei stăruind se nevoiau în pustie, iar celălalt le slujea lor la cele de
trebuinţă. Şi s-a întâmplat doi dintre ei a adormi întru Hristos, a se dezlega şi a se duce
în odihnă, iar ceilalţi doi au rămas pe pământ, slujitorul şi unul din cei ce se linişteau
[isihaşti]. Iar din pândirea vrăjmaşului, slujitorul a căzut în curvie, şi s-a descoperit
aceasta unuia din Bătrânii cei Văzători: anume că cei doi care adormiseră rugau pe
Dumnezeu pentru slujitorul zicând: <<Dă pe fratele să fie mâncat de leu sau de altă
fiară, ca, spălându-se de păcat, să vină în locul în care suntem noi şi să nu cadă
tocmeala noastră».
Şi fu întorcându-se fratele din slujire după obicei, şi l-a întâmpinat pe dânsul un leu, şi
căuta să-l omoare; şi a cunoscut şi cel ce se liniştea ceea ce se făcea, că i se desceperise
lui. Şi a stătut la rugăciune rugând pe Dumnezeu pentru fratele, şi îndată a stătut leul.
Iar cei doi Părinţi ce se săvârşiseră rugau pe Dumnezeu zicând: <<Rugămu-ne Iie,
Stăpâne, ca să se mănânce de leu, ca să vină cu noi întru fericirea aceasta, şi nu asculta,
Sfinte, pe cel ce se roagă pentru dânsul pe pământ».
Iar Bătrânul cu lacrimi fierbinţi îşi întinse ruga ca Dumnezeu să miluiască pe fratele şi
să-l izbăvească de leu. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea lui. Şi a zis către cei ce erau
în cer: <<Mai cu dreptate este a asculta pe acela decât pe voi, că voi aici întru răsuflare
sunteţi izbăviţi de osteneli şi de sudorile Vieţii, iar acela este trudit întru osteneala
trupului şi încă bătând război către duhurile vicleşugului; pentru aceasta, cu dreptate
este ca aceluia să-i dau har».
Şi îndată s-a depărtat leul de la fratele şi, venind la chilie, a aflat încă pe Bătrânul
lăcrimând pentru dânsul. Şi i-a povestit lui toate cele întâmplate lui, şi a mărturisit
păcatul pe care-l făcuse. Şi, cunoscând că 1-a cruţat pe el Dumnezeu, s-a pocăit şi,
întru puţină vreme, a venit la măsura cea dintâi, ostenindu-se şi Bătrânul împreună cu
dânsul, apoi au adormit şi ei. Şi s-a descoperit Bătrânului celui mai-nainte zis văzător
că toţi patru într-un loc s-au rânduit, după nemincinoasele făgăduinţe ale Domnului
nostru Iisus Hristos".

Suitu-s-a odată Avva Ioan de la Schit [Colovul] cu alţi fraţi, şi s-a rătăcit cel ce-i
povăţuia pe dânşii, că era noapte. Şi au zis fraţii lui Avva Ioan: „Ce să facem frate, că a
greşit fratele drumul, ca nu cumva să murim rătăcindu-ne?"
Zis-a lor Bătrânul: „De-i vom zice lui, se va întrista şi se va ruşina; iată, mă fac că m-
am îmbolnăvit şi-i voi zice lui <<nu mai pot călători, voi rămâne aici până
dimineaţă»”. Şi a făcut aşa. Apoi au zis şi ceilalţi: „Nici noi nu vom merge, ci vom
şedea cu tine”. Şi au şezut până dimineaţă, şi aşa nu l-au smintit.
Un Bătrân era în Egipt încă înainte de a veni acolo cei de lângă Avva Pimen; având el
şi cunoştinţă, era cinstit de mulţi. Iar după ce s-au suit de la Schit cei de pe lângă Avva
Pimen, oamenii 1-au părăsit pe dânsul şi veneau la Avva Pimen. Şi se necăjea Avva
Pimen pentru Bătrânul.
Iar într-o zi a zis către fraţii săi: „ Ce să facem acestui mare Bătrân, că ne-au băgat
oamenii în necaz, părăsindu-l pe dânsul şi luând aminte la noi, care suntem nimic?
Oare
cum să-l mângâiem pe dânsul?" Şi a zis: „Faceţi-mi puţintele bucate şi luaţi un vas cu
Vin şi să mergem la dânsul ca să gustăm împreună”.
Şi au luat bucatele şi s-au dus; şi, cum au bătut în şă, a auzit ucenicul lui şi a zis: „Cine
sunteţi?” Iar ei au is: „Spune lui Avva că Pimen este, vrând a se blagoslovi

a e la tine”. Şi, vestind ucenicul aceasta, Bătrânul a răspuns: „Duceţi-vă, că n-am

vreme”. Iar ei răbdau în arşiţă şi ziceau: ,,Nu ne vom duce până când nu ne vom
învrednici de Bătrânul”.
Iar bătrânul, Văzând smerenia şi răbdarea lui, umilindu-se, le-a deschis lor. Şi, intrând,
au gustat cu dânsul. Şi, mâncând ei, a zis Bătrânul: „Într-adevăr, nu sunt numai cele ce
le-am auzit despre voi, ci însutit am Văzut lucrul vostru”. Şi s-a făcut lor prieten din
ziua aceea.

Întrebat a fost un Bătrân: Ce este smerenia? Și a răspuns: De-ți va greși ție fratele tău
și tu-i vei ierta lui mai-inainte de a se pocăi ție.

A Sfântului Efrem

De se va întâmpla ceartă între doi fraţi, cel dintâi care va face metanie va lua cununa
biruinţei; dar se incununează şi al doilea, de nu va lepăda pocăinţa, şi cu osârdie şi el
se va sargu1 spre pace.

A lui Paladie

Odinioară, am venit din Ierusalim în Egipt şi ne-am dus la Marele Apollo; iar fraţii
care erau împreună cu acela, alergând înainte, ne-au întâmpinat pe noi cântând că acest
obicei aveau ei către toţi monahii şi, închinându-se până la pământ, ne-au îmbrăţişat pe
noi; apoi unii mergeau înainte cântând, iar alţii pe urmă, până am ajuns la Părintele.
Iar Părintele, auzind pe cei ce cântau, aşijderea şi el ne-a întâmpinat precum făcea
tuturor fraţilor care veneau: şi întâi s-a închinat până la pământ, iar după ce s-a sculat,
ne-a îmbrăţişat. Apoi ne-a dus înlăuntru şi s-a rugat, iar la urmă, după ce cu mâinile
sale ne-a spălat picioarele, ne-a îndemnat spre odihnă. Şi acest obicei nu l-a urmat
numai către noi, ci îl împlinea către toţi.
Şi zicea către cei ce erau împreună cu dânsul că fraţilor celor ce Vin trebuie a ne
închina precum Marele Avraam, fiindcă lui Dumnezeu prin fraţi ne închinăm. „Ai
văzut, dar, zicea, pe fratele tău? Ai Văzut pe Dumnezeul tău!” Şi că se cade spre
odihnă a-i sili pe dânşii, precum şi Fericitul Lot a silit pe Îngeri.

Făcându-se odată praznic la Chilii, fraţii mâncau la biserică. Şi era acolo un frate, şi a
zis celui ce slujea: „Nu mănânc fiertură, ci sare”. Şi a strigat cel ce slujea pe alt frate
înaintea celor adunaţi, zicând: „Cutare frate nu mănâncă fiertură, adu-i sare!"
Și s-a sculșat oarecine dinBătrâni și i-a zis lui: Mai de folos îți era ție astazi a manca
carne in chilia ta, decât a face auzit glasul acesta inaintea norodului.

Din Viaţa Sfântului Grigorie Dialogul

Fericitul Grigorie, care a scris şi Vieţile Sfinţilor celor din Italia în chipul dialogurilor
şi care s-a făcut Patriarh în Roma, mai-nainte de arhierie era monah şi egumen la
mănăstirea Sfântului Andrei, cu numele de Klioskeri.
Într-o zi, şezând el în chilie şi scriind, a venit 1a dânsul un sărac; iar el, ca un adevărat
rob al lui Hristos, a chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a poruncit să-i dea şase galbeni; şi
el a făcut precum i s-a poruncit.
După puţin, iarăşi a venit acelaşi sărac la sfântul, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui
Dumnezeu Cel Preaînalt, că multe am pierdut şi tu puţine mi-ai dat". Iar e1 iarăşi a
chemat pe cel ce-i slujea lui şi i-a zis: „Du-te, frate, dă-i lui alţi şase galbeni". Şi a
făcut fratele aşa. Deci, dobândind săracul doisprezece galbeni, s-a dus.
Şi iarăşi, după puţin, a treia oară în aceeaşi zi a venit la dânsul, zicând: „Miluieşte-mă,
robule al Dumnezeului Celui Preaînalt, mai dă-mi o blagoslovenie, că multe am
pierdut”. Şi el iarăşi a chemat pe vistiernicul său şi i-a zis lui: „Dă-i lui încă şase
galbeni”. Iar fratele a răspuns zicând: „Crede-mă, Părinte, că n-a mai rămas niciun ban
în vistierie”.

5. Zis-a lui Fericitul: „Dar n-ai cumva vreun lucru sau o haină ca să-i dai lui?” Şi,
răspunzând, a zis: „Alt lucru, cinstite Părinte, nu avem, fără numai farfuria de argint,
pe care, după obicei, marea doamnă o a trimis cu puţine murături". Şi-i zice lui robul
lui Dumnezeu: „Mergi, frate, de îi dă lui farfuria”. Iar el a făcut precum i-a poruncit lui
Fericitul. Iar fratele, pe lângă cei doisprezece galbeni, luând şi farfuria de argint, s-a
dus.

6. Iar după ce s-a făcut Patriarh, după obiceiul Patriarhilor, a poruncit cămăraşului său
să cheme douăsprezece feţe ca să prânzească cu dânsul. Şi el i-a făcut precum i-a
poruncit; iar când a şezut, Patriarhului i s-au arătat treisprezece.
7. Apoi a chemat pe cămăraş şi i-a zis: „Nu ţi-am poruncit să chemi douăsprezece feţe?
Cum dar, fără ştirea mea, tu ai chemat treisprezece?” Iar el, auzind şi umplându-se de
frică, răspunzând, a zis: „Crede-mă, preacinstite Stăpâne, că sunt douăsprezece”(că pe
cel de-al treisprezecelea nu-l vedea decât Patriarhul).

8. Şi, prânzind ei, Patriarhul vedea pe cel de-al treisprezecelea şezând în capul mesei;
şi iată faţa lui lua osebite înfăţişări: că uneori i se arăta cărunt, iar alteori tânăr. Iar când
s-a sculat de la masă, Fericitul i-a slobozit pe toţi, iar pe cel de-al treisprezecelea, pe
cel ce aşa de minunat i se arăta lui, 1-a apucat de mână şi l-a dus în cafasul453 său şi i-
a zis lui: „]uru-te pe puterea cea mare a lui Dumnezeu, cine eşti şi care-ţi este
numele?”
Iar el a zis: „Pentru ce întrebi de numele Meu? Acesta este minunat! (Fac. 32: 29); eu
însă sunt săracul care a venit în mănăstirea Sfântului Apostol Andrei, căruia i-ai dat
doisprezece galbeni şi farfurioara de argint, pe care fericita Silvia, maica ta, ţi-a trimis-
o cu murături,.

Să ştii, dar, că din ziua aceea în care mi-ai dat mie acestea cu îndelungă-răbdare,
Domnul te-a hotărât să fii Întâi-stătător al Bisericii Sale, pentru care Şi-a vărsat
sângele Său, şi a fi tu diadoh [moştenitor] al Verhovnicului şi Apostolului Petru, a
cărui faptă bună o ai şi urmat, când împărţea el avuţiile celor ce le aduceau din
simplitatea inimii, după cum avea fiecare trebuinţă (cf. Fapte 4: 34-35)”.
Şi zice către Dânsul Fericitul Grigorie: „Şi de unde ştii tu că atunci Domnul m-a
hotărât să fiu Patriarh?” Iar el a zis: „Fiindcă Îngerul Domnului Atotţiitorul sunt eu, şi
pentru aceasta ştiu, că atunci Domnul m-a trimis la tine ca să ispitesc puterea ta: dacă
adică cu iubire de oameni şi nu cu arătare [pentru laudă] faci milostenie”

A Sfântului Grigorie Dialogul

Omul lui Dumnezeu Bonifatie, care s-a făcut episcop, şi cu prea mari puteri ale
semnelor de la Dumnezeu s-a slăvit, pe când era încă prunc, uneori, pe când ieşea din
casă, se întorcea fără cămaşă, iar alteori şi fără haină; căci el, de îndată ce vedea un om
dezbrăcat, se dezbrăca de cele pe care le purta şi-l îmbrăca pe acela, aceasta dorind a
se vedea numai de singuri ochii Atotputernicului, de la Care şi aştepta plată.
Făcând el adeseori aceasta, maica sa îl certa, zicând că „nu e drept ca el, sărac fiind, să
dăruiască hainele sale altor săraci". Odinioară, intrând maica sa în jitniţă, grâul pe care
ea şi-l chivernisise pentru tot anul îl află acum aproape tot împărţit la săraci de fiul ei.
Şi a început ea a se jeli şi a se bate peste faţă; curând ajunse acolo şi robul lui
Dumnezeu, Bonifatie, care cu cuvinte sfătuitoare meşteşugea a o domoli pe dânsa; iar
aceea, întru nimic socotind sfătuirea lui, el o ruga să iasă afară din jitniţă, unde
rămăsese puţin grâu.
Ieşind ea, acela s-a aşternut pe sine la rugăciune în chiar locul acela; ieşind el după
puţină vreme, a chemat-o pe mamă-sa, cu care s-a întors înapoi în hambar, pe care
acum l-a Văzut plin de grâu, mai mult decât era înainte. Deci aceasta Văzând-o ea,
umilindu-se, îl ruga să dea unde voiește, de vreme ce așa de curând ceea ce cere poate
lua de la Dumnezeu.

Din Viaţa Sfântului Efthimie

Marele Părinte Efthimie şi fraţii cei împreună cu dânsul, cu multă lipsă fiind
strâmtoraţi în Lavra cea nouă, s-a întâmplat ca 0 mulţime de Armeni, nu mai puţin de
patru sute la număr, să treacă pe calea ce se pogoară din Sfânta Cetate spre Iordan şi a
se abate din cale în dreapta de c şi cum cineva ar fi povăţuit călătoria lor şi a veni în
Lavr aceea.
Pe aceştia Văzându-i Marele acela poposind ca să odihnească de osteneala căii, chemă
pe Dometian, cel rân duit de dansul a iconomisi cele ale Lavrei, şi-i porunci să le pună
lor masă. Iar el a pus înainte lipsa, zicând că nici pentru hrana fraţilor cea de peste zi
nu avea ceva. Îndrăznind însă acela la Cel ce a izvorât şi văduvei hrană bogată, pentru
nescumpetea voirii ei458, îi porunceşte lui Dometian să meargă în beciul cu pâine, „ că
vei vedea, zice, ce pot gândurile omeneşti şi ce poate Dumnezeiescul har cu
preaslăvire a iconomisi.
Pentru aceasta a chemat şi pe alţi fraţi şi, uşa împreună răsturnând-o cu dânşii, vede
înlăuntru mulţime nespusă de pâini, de Vin şi de untdelemn, atât de multă îndestulare
făcându-se, bine-potrivită cu osârdia de a da a lui Efthimie. 4. Acestea Văzându-le
Dometian şi semuind lucrarea Dumnezeiescului har, cade la picioarele Marelui cerând
iertăciune şi, pentru micimea socotelii, prea cu fierbinţeală îi făcu lui metanie.
Iar el, îndată supunându-se, ducându-se o, nepoYestitele Tale minuni, Hristoase! -, a
aflat, prin Dumneze1ascaAl_3ronie şi înţelepciune, casa [încăperea] atât de plină de
palne, încât nu era cu lesnire nici uşa câtuşi de puţin a o deschide, oprită fiind cu
mulţimea celor dinlăuntru.

Din Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

Au venit odată 1a Sfântul Ioan cel Milostiv câţiva dintre cei ce primiseră diaconia
împărţirii de milostenii săracilor. Aşadar, vorbind de unele şi de altele, au pomenit
sfântului şi de aceea că în locurile unde se împărţeau milostenii se adunau şi câteva
fete, care nu păreau a fi sărace, fiindcă poartă veşminte frumoase şi mărgele; şi 1-au
întrebat dacă trebuue sa le de-a și lor milostenie. După ce preablândul şi pasnicul
Episcop i-a ascultat pe ei, privindu-i cu asprime ca să-i mustre, le-a spus: „Dacă vreţi
să-l Slujiţi pe smeritul loan, sau mai degrabă pe Iisus, şi să împărţiţi milostenii, atunci
va trebui să împliniţi întocmai, fără pricinuiri, porunca Domnului, care zice: Celui care
cere de la tine, dă-i (Matvi 5: 42).
Însă, dacă voi îmi spuneţi că sunteţi slujitori ai alt. cuiva care porunceşte să-i cercetaţi
şi să aflaţi cele despre viaţa săracilor care cer -, atunci să ştiţi că nici smeritul Ioan, nici
lisus nu are nevoie de asemenea slujitori necredincioşi şi nelucrători, care mai mult
cercetează şi mai puţin ajută. Măcar de cele aduse înainte ca milostenie ar fi ale
voastre proprii, oricine V-ar ierta iconomia împărţirii acestora; însă, dacă toate acestea
le împarte Pronia lui Dumnezeu, trebuia să împliniţi această slujire ca o împărţire a
bunătăţilor lui Dumnezeu şi după porunca Aceluia.
Iar dacă v-au supărat gândurile necredinţei, care Vă şoptesc cum că mulţimea săracilor
ar goli Vistieria Bisericii, eu nu vreau să fiu părtaş necredinţei voastre. Sunt sigur că, şi
de s-ar strânge toţi oamenii acestei lumi în Alexandria având nevoie de ajutor, va fi cu
neputinţă ca aceştia să golească comorile lui Dumnezeu. Cu aceste sfaturi pline de
înţelepciune şi credinţă, i-a tămăduit de boala necredinţei şi i-a trimis să-şi împlinească
datoria. Aceste cuvinte minunate, ce arăta marea nobilitate a Sfântului în ajutorarea
săracilor, i-a uimit pe cei de faţă. Pentru ei a istorisit şi întâmplarea minunată care
urmează: Când aveam 15 ani, începu Sfântul să povestească, mă găseam oarecând în
Cipru. Intr-o noapte am avut un Vis uimitor: se arătă înaintea mea o frumoasă şi
preacurată fată. Această minunată fată era gătită într-un chip strălucitor, iar pe capul ei
purta o cunună din ramuri de măslin. Fata aceasta s-a apropiat de mine şi m-a
înghiontit cu mâna ei în coastă. Atunci eu m-am înfrîcoşat şi m-am trezit. Însă acum
urmează lucrul uimitor: deodată am Văzut-o pe acea fată, nu în vis, ci aievea. Atunci
am întrebat-o de unde Vine şi cum a îndrăznit să se apropie de mine în timp ce eu
dormeam.
Când a auzit aceste întrebări ale mele, tânăra a început să râdă şi plină de pace mi-a
răspuns: „Eu sunt cea dintâi dintre fiicele Marelui Împărat; daca mi te faci prieten, pot
sa te fac apropiat al Acestuia; căci nimeni nu are îndrăzneală mai mare la Dânsul decât
mine; ajunge să te gândeşti că numai eu L-am înduplecat464 să ia trup omenesc şi să
coboare din cer pentru mântuirea oamenilor”. Cu aceste cuvinte a dispărut dinaintea
mea. Atunci m-am adunat şi am început să mă gândesc ce înseamnă ceea ce am văzut.
Priveliştea aceea minunată se tot învârtea în mintea mea. Nu am zăbovit prea mult şi
am ajuns să înţeleg că dânsa este chiar milostenia. Şi am întărit în mintea mea acest
gând: acela că numai milostenia a dat putinţă omului să-L vadă pe Dumnezeu cu trup
pe pământ.
Îndată m-am ridicat şi m-am îndreptat către biserică, fiindcă deja se luminase de ziuă.
În acea dimineaţă era foarte fri . Pe drum m-am întâlnit cu un sărac care îngheţase de
frig. %ndată mi-am scos haina şi i-am dat-o acelui sărac nefericit; între timp, vorbeam
de unul singur şi îmi spuneam: „Acum mă voi convinge dacă ceea ce am Văzut este de
la Dumnezeu sau este înşelare de la Diavol”.
Nu am apucat să mă gândesc bine la aceste lucruri că, înainte de a ajunge în biserica
către care mă îndreptam, se apropie de mine un om îmbrăcat în veşminte albe şi îmi dă
un pachețel cu o suta de monede de aur şi-mi zice: „Primeşte acestea, prietene". Eu, cu
toate ca le-am luat cu recunoştinţă, m-am căit imediat şi, întorcându-mă, am vrut sa
dau aurul înapoi celui care mi l-a dat, fiindcă nu aveam nevoie de acei bani. Între timp
însă, acel om îmbrăcat în alb dispăruse. Atunci am înţeles ca fata pe care am Văzut-o
nu era o vedenie înşelătoare, ci adevărată.
Din acea zi, de câte ori dădeam ceva vreunui sărac, îmi spuneam: acum voi vedea dacă
îmi va întoarce însutit Hristos aceste milostenii, după Dumnezeiasca Lui făgăduinţă:
însu ti t va lua (Matei 19: 29). Fiindcă de multe ori atunci când mi-a venit acest gând,
am fost lovit învederându-mi-se acest adevăr şi mi-am spus: „Mai potoleşte-te odată!
Până când Îl vei ispiti pe Cel ce de neispitit?” De aceea mă supără împuţinarea de
suflet a acestor oameni care au venit astăzi sa mă târască în necredinţa lor şi să mă facă
părtaş la ea: ca sa mă arăt vinovat de nemilostivire, când eu am atâtea semne vădite ale
milostivirii.
Unul dintre străinii care se găseau în Alexandria, înţelegând marea bunătate a
Sfântului, s-a gândit să încerce milostivirea lui, chiar dacă Sfântul era mai presus de
aşa ceva. S-a îmbrăcat aşadar cu veşminte sărăcăcioase şi a aşteptat ca Sfântul să
treacă prin spital, fiindcă acesta obişnuia să-i viziteze pe bolnavi de două sau de trei ori
pe săptămână. Îndată ce s-a apropiat Sfântul, omul ce s-a arătat ca un cerşetor a început
să strige cu glas plin de mâhnire: „Miluieşte-mă pe mine, cel robit!”. Sfântul i-a
poruncit îndată vistiernicului care-l însoţea să-i dea bani celui care cerea.
După aceea, cel ce a primit banii a alergat, şi-a schimbat

vesmintele şi înfăţişarea, şi i-a ieşit din nou în cale Sfântu' lui în altă parte a străzii.
Acesta, din nou, îndată ce omul a cerut, a poruncit să i se dea bani.
Între timp, ucenicul său care-l însoţea i-a spus în taină că cel ce ceruse şi fusese ajutat
este acelaşi care ceruse şi mai-nainte. Însă Sfântul n-a luat aminte la aceasta. Apoi, cel
care a cerut şi a fost ajutat s-a arătat şi a treia oara, sub altă înfăţişare. Ucenicul său l-a
înştiinţat pe Sfânt să ia aminte, fiindcă este acelasi om, şi să nu-i dea milostenie.
Atunci Patriarhul a spus o vorba de neuitat şi plină de măreţie: „Mai bine dă-i acestui
om douăsprezece monezi, pentru că s-ar putea ca acesta să fie Însuşi Domnul, Care
vrea să mă încerce”.
Însa şi povestirea care urmează este minunata " arată, pe de-o parte, darurile
duhovniceşti ale Sfântului Patriarh, iar pe de altă parte puterea pe care o are înaintea
lui Dumnezeu milostenia. Odată, în timp ce Sfântul intra în Biserică, l-a întâmpinat un
nobil. Acest nobil ajunsese sărac lipit, fiindcă hoţii îi răpiseră toate avuţiile. Omul
acesta i-a cerut ajutor Sfântului, iar Sfântul a poruncit să-i fie date fără zăbavă
nobilului ce sărăcise 15 litre de aur. Insa omul care a primit această poruncă ori pentru
că era neascultător, ori pentru că fusese îndemnat de ceilalţi clerici slujitori la
Arhiepiscopie nu i-a dat săracului tot aurul. Aceasta şi pentru că Vistieria nu avea
mulţi bani, şi fiindcă Sfântul nu obişnuia să strângă bani. În loc să dea 15 litre, aşa cum
primise porunca, a dat săracului numai 5 litre de aur.
Iată însă că s-a întâmplat un lucru minunat. Când fericitul a ieşit din Biserica, s-a
apropiat de el o văduvă foarte bogată, care i-a dat un înscris cu o donatie de 500 de
litre de aur, pe care luându-l, a fost înştiinţat de către harul care sălăşluia în el că nu i-a
fost îndeplinită porunca; îndată i-a chemat pe cei pe care i-a rânduit spre slujba aceasta
şi i-a întrebat dacă într-adevăr au dat omului aceluia cele 15 litre de aur.
Aceia au pretins în chip mincinos că au dat cu adevărat 15 litre de aur! Atunci Sfântul
a trimis după omul care-i ceruse ajutor şi l-a chemat la e1. A aflat de la e1 că a primit
doar 5 litre de aur. Atunci Sfântul s-a întors către cei ce-i slujeau, adică spre cei care-l
ajutau în lucrarea de milostenie, şi le-a spus: „Domnul va cere de la voi în Ziua
Iudecaţii restul de o mie de litre de aur pe care avea de gând să 1e dăruiască aceasta
femeie”. Şi, zicând acestea, le-a arătat înscrisul donaţiei în care apăreau numai 500 de
litre! „Dacă voi, continuă el, aţi fi dat omului care se găsea în nevoie cele 15 litre de la
început, atunci şi această donatoare ar fi afierosit pentru Dumnezeu 1500 de litre. Şi,
ca să se Vădească împuţinarea voastră de suflet, chemaţi-o aici pe această femeie
iubitoare de Dumnezeu.
Cu adevărat, după puţină vreme a venit şi femeia, aducând tot aurul pe care-l
promisese. După ce Sfântul loan a primit darul ei şi i-a mulţumit, a întrebat-o în faţa
celor ce-i slujeau: „Spune-mi, rogu-te, acest aur l-ai hotărât de la început să-l
dăruieşti?"Atunci, femeia, îngrozită, a înţeles că Sfântul, datorită darului său
prorocesc, ştia ceea ce ea făcuse, singură fiind. Atunci, fiind cuprinsă de frică, a
mărturisit întreaga întâmplare, spunând printre altele şi următoarele: „Cu adevărat,
Stăpâne, pe înscrisul donaţiei pe care Vi l-am dat am scris la început 1500 de litre de
aur, însă cu câteva zile mai înainte, în timp ce mă pregăteam să Vă vizitez pentru a Vă
aduce înscrisul donaţiei, l-am desfăşurat pentru a-l vedea şi am găsit acolo cifra 1 (cea
pentru cele o mie de litre) ştearsă. Atunci am priceput că nu era lucru bineplăcut lui
Dumnezeu să dau mai mult de 500 de litre.
Îndată ce au auzit acestea, cei ce-l slujeau pe Patriarh s-au înfrîcoşat foarte tare şi,
căzând la picioarele Sfântului, au cerut iertare pentru păcatul neascultării. Iar pentru
acea iubitoare de Hristos care a dăruit aurul, fericitul s-a rugat la Dumnezeu pentru
binecuvântarea ei, iar aceasta a plecat cu pace. '
Fericitul Ioan obişnuia să cerceteze Vietile Sfinţilor care lucraseră milostenia, fiindcă
1şi dorea să calce pe urmele lor. Aşadar, printre alte Vieţi de sfinţi, a citit-o şi pe cea a
Sfântului Serapion al Sidoniei. De atunci nu mai contenea să se minuneze de acest
bărbat şi să povestească următoarea întâmplare din Viaţa lui. Odată, Sfântul Serapion a
intâlnit un sărac bătut de soartă şi atât de mult i s-a făcut milă de el, încât şi-a scos
haina şi i-a dat-o. Însă, după puţină vreme, a mai întâlnit un sărac ce tremura din
pricina frigului de afară. Ce să facă acum? Fără să stea pe gânduri, şi-a scos şi
vesmântul pe care îl purta pe sub haină şi i 1-a dat. Atunci a rămas gol, având m
mâinile lui Sfânta Evanghelie.
Îndată ce un cunoscut deal lui l-a Văzut gol, îl 1ntrebă: „Cine te-a lăsat gol?”
„Aceasta” , i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie. Însă şi acea
Evanghelie a vândut-o, dând banii săracilor. Odată l-a întrebat ucenicul lui: „Părinte,
unde este mica Evanghelie pe care o aveai?" „Ce să-ţi spun, fiul meu, i-a răspuns
Sfântul, nu a poruncit Domnul vinde-ţi averile (Mat. 19: 21)? Şi eu fac ascultare
acestei porunci, şi de aceea m-am gândit că nu-i bine să-ţi pară rău nici de cartea în
care sunt scrise aceste porunci, ci şi pe aceasta trebuie să o vinzi de dragul săracilor".

Din Pateric

Un frate a Văzut pe Avva Nistero purtând două haine şi i-a zis lui: „De va veni un
sărac şi va cere o haină, pe care i-o vei da lui?” Şi, răspunzând, a zis: „Pe cea mai
bună". Zis-a fratele: „Dar dacă şi altul va cere de la tine, ce vei face?” Zis-a Bătrânul:
„I-o dau lui pe cealaltă; şi, ducându-mă, voi şedea într-un loc până când Dumnezeu va
trimite şi mă va acoperi, căci de la altcineva nu cer”.
Un Bătrân şedea cu un frate şi aveau toate de obşte, iar Bătrânul era milostiv; şi,
făcându-se foamete, a început a veni câte cineva la uşa lui ca să ia milostenie. Iar
Bătrânul, la toţi câţi veneau, 1e făcea milostenie. Şi, Văzând fratele ceea ce se făcea, a
zis Bătrânului: „Dă-mi partea de pâine, şi /tu, precum voieşti, fă cu partea ta.”
Şi a împărţit Bătrânul pâinile, şi făcea milostenia din partea sa, şi mulţi alergau la
dânsul auzind că dă tuturor. Şi, Văzând Dumnezeu hotărârea lui cea bună, a
blagoslovit pâinile, şi, pe cât dădea, pe atâta se înmulţeau. Iar fratele, mâncând pâinile
sale, a zis către Bătrânul: „Fiindcă mai am doar puţintele pâini, Avva, ia-mă iarăşi de
obşte”. Şi a zis Bătrânul: „Precum voieşti, vom face”.
Şi au fost iarăşi împreună; şi mulţi fiind cei ce veneau, şi niciunul întorcându-se deşert,
a Văzut fratele că pâinile au lipsit; şi s-a întâmplat să vină un sărac, şi i-a zis lui
Bătrânul să-i dea milostenie, iar fratele a zis: „Nu mai este, Părinte". Zis-a Bătrânul:
„Du-te şi caută mai bine”. Deci, intrând fratele, a aflat vasele pline de pâine şi, aceasta
Văzând, s-a spăimântat; şi a luat şi a dat săracului. Şi, minunându-se de credinţa şi
bunătatea Bătrânului, a slăvit pe Dumnezeu.

Un monah Theban avea de la Dumnezeu darul slujirii [diaconiei], [adică] ca fiecăruia

din cei ce veneau să iconomisească cele de trebuinţă. Odată, într-un sat, dând el
milostenie, a venit la dânsul şi o femeie oarecare cerând milostenie, care era îmbrăcată
cu vechituri. Şi, Văzând-o pe dânsa că poartă vechituri, a slobozit mâna sa ca să-i dea
ei mult, însă mâna s-a strâns şi el a scos puţin. Apoi a venit la dânsul alta îmbrăcată
bine şi, Văzând hainele ei, a slobozit mâna ca să-i dea ei puţin, însă mâna lui se lărgea
şi a scos mult.
Şi a întrebat despre amândouă şi a aflat că cea îmbrăcată cu haine bune, din oameni
vrednici [însemnaţi] fiind, a sărăcit, dar, pentru gura lumii, purta haine bune, iar
cealaltă, ca să câştige milostenie, se folosea de cele vechi.
Şi m-am dus şi am spus lui Avva Isidor Pelusiotu, zicând: <<Avva, vrând Dumnezeu
să mă lepăd de lume, pe toate ale mele voiesc să 1e risipesc şi să las o moşie cu pricina
călugăriţelor; pe aceasta însă ighemonul Augustalie caută să o cumpere; oare, dându-
mi el pentru preţ şaptezeci de litre de aur, să i-o dau lui sau nu?» Şi mi-a zis Bătrânul:
<<Dacă este vrednică de şaptezeci de litre, dă-o cu cincizeci şi, luând aurul, dă-l
călugăriţelor, şi aşa mai multă plată iei, iar de 1e vei da lor moşia, întru multă tulburare
şi risipiri, poate încă şi în gropile curviei 1e vei băga pe dânsele».
Iar eu nu m-am plecat Bătrânului, ci, întorcându-mă, am făcut zapis de danie în scris,
dând la iveală şi încredinţând şi cu iscălitură de mâna mea, de faţă fiind şi Patriarhul
Alexandriei, fiind ei martori la danie împreună cu tot clerul şi ighemonul; şi, dând
călugăriţelor hârtia, am ieşit îndată la Schit.
Şi trecând şaisprezece luni, mă Văd în somn stând în Vitleem şi privind îndelung la
altar. L-am Văzut plin de oarecare lumină minunată şi negrăită, şi nişte bărbaţi cu
sfinţită-cuviinţă cântând, şi o Femeie îmbrăcată cu porfiră, a cărui frumuseţe este cu
neputinţă a o povesti.
Deci, mirându-mă şi înfricoşându-mă de acea înfrîcoşată vedenie, voiam să mă dau
într-o parte, iar unul din bărbaţii cei cu sfinţită-cuviinţă, care era mai deosebit decât
ceilalţi, ieşind către mine, mi-a zis cu glas aspru şi ochi încordat: <<Spune, Eustathie
(că aveam acest nume mirenesc), ce voieşti să răspunzi pentru călugăriţe? Că din ziua
în care le-ai dat lor moşia, ai întărâtat pe Domnul. Acum te voi omorî, dacă nu degrab
vei îndrepta ceea ce ai greşit».
Iar eu, cutremurându-mă, am răspuns lui: «Doamne, eu le-am dat moşia, robii şi
perechile de boi ca să le odihnesc pe dânsele, şi nu ca să întărât pe Dumnezeu».
Şi, deschizând sfânta ei gură, Purtătoarea de porfiră mi-a zis mie cu glas liniştit: «Noi
am primit hotărârea ta, fiule, dar, aflând Diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc,
păşune întru aceasta, a vătămat împreună şi sufletele şi trupurile lor. Că putea
Purtătorul lor de grijă Dumnezeu ca râuri cu totul de aur să facă a se pogofl şi să le dea
lor, dar n-ar fi fost de folos; că cei ce se leapădă de lume pentru Împărăţia cerurilor, în
osteneală, în trudă şi în multă smerenie şi sărăcie datori sunt a stărui fără risipire în
Dumnezeu, iar nu în lux, în slaVă-deşartă şi bogăţie».
Şi, întinzând mâna ei şi arătându-mi mie pe acela care a grăit mai-nainte cu mine, a
zis: «Acesta este loan Botezătorul, povăţuitorul călugărilor, şi cei ce voiesc a fi
împreună cu dânsul datori sunt a urma faptele lui cele bune». Apoi iarăşi a zis mie:
«Du-te de îndreptează greşeala ta, avându-mă pe mine ajutătoare ţie». Apoi a zis
uitându-se la Mergătorul-înainte: <<Botezătorule, pecetluieşte inima lui ca să nu-i
apară lui că cele zise sunt nălucire». Iar el, tinzând mâna lui cea dreaptă, a pecetluit
inima mea cu semnul crucii.
Şi îndată mi-am venit în sine. Şi, luând într-acel ceas toiagul meu şi puţintele pâini
pentru lungimea căii, m-am dus 1a Avva Isidor şi i-am povestit lui vedem'a. Şi mi-a
zis mie: <<Au nu ştii că moşiile trebuie grijite, adică au trebuinţă de lucrarea
pământului, iar de vor intra bărbaţi printre călugăriţe, nu lasă Diavolul nici pe acelea
nici pe bărbaţi nevătămaţi? Dacă monahului trebuie a-i fi cu totul străină risipirea întru
cele pământeşti, cu atât mai vârtos femeilork [monahiilor]».
Deci, luând pe Bătrânul, m-am dus 1a călugăriţe şi, după ce am intrat în biserică şi ne-
am rugat, am chemat pe cele bătrâne şi le-am zis lor: «Oare ce să facem, că Vine om
împărătesc ca să ia moşia şi să 0 facă patriarhiceăscă?” Iar ele au zis: <<Cum ştiţi că
este bine şi de folos, aşa porunciţi să facem».
Zis-am lor: <<Eu nu mă pot pune împotriva celui împărătesc; deci, de voiţi mai-nainte
de ce va veni acela să o Vindem boierului, iar banii să-i luaţi voi, acela va face cu
omul împărătesc precum voieşte». Răspuns-au acelea: <<Bine aţi zis, să se facă».
Deci, ducându-mă, 0 am vândut pe ea lui Augustalie pentru şase zeci de litre, făcând
robia slobodă, şi, luând aurul şi întorcându-mă în mănăstirea călugăriţelor, l-ăm pus pe
el înaintea jertfelnicului şi, împreună cu Avva Isidor luându-ne ziua bună de 1a
dânsele, am ieşit.

Din Pateric
Călătorind odată Avva Agathon cu ucenicii săi, unul dintre ei a aflat alături o mazăre
verde şi a zis către Stareţul: „Părinte, porunceşti să o iau?” Iar bătrânul, uitându-se la
dânsul, căuta îndelung, mirându-se de necunoştinţa cuvântului pe care l-a zis fratele. Şi
a zis: „ Tu ai pus-o acolo?” Răşpuns-a fratele: „Nu”. Şi i-a zis Bătrânul: „Şi atunci
cum
voieşti să iei ceea ce n-ai pus?”

Povestit-a oarecine din Părinţi despre Avva loan Persul că, din multa bunătate, în prea
adâncă ncrăutatc a ajuns; şi petrecea acesta în Arabia Egiptului. Odinioa ră, s a
împrumutat un galben de la un frate ca să cumpere in şi să lucreze. Şi a venit un frate
rugându-l pe dânsul Şi zicând: „Avva, dă-mi puţin in ca să-mi fac o fotă [leviton]". Şi
i-a dat lui cu bucurie.
Apoi a venit şi altul rugându-l pe dânsul şi zicând asemenea: „Dă-mi puţin in ca să fac
o rasă”. Şi i-a dat lui cu bucurie. Apoi şi altul a venit rugându-l pe dânsul asemenea, şi
i-a dat. Şi au venit şi alţii cerând, şi tuturor le dădea cu simplitate, până când nu i-a mai
rămas nimic din in.
Iar după puţine zile, a venit cel ce-l împrumutase cerând galbenul. Iar Bătrânul i-a zis
lui: „Du-te, şi eu îl voi aduce”. Şi, neavând de unde să dea, s-a sculat şi s-a dus la
Avva Iacov ca să-l roage să-i dea un galben ca să plătească fratelui. Şi, ducându-se, a
aflat un galben zăcând jos, şi nu s-a atins de dânsul, ci, făcând rugăciune, s-a întors în
chilia sa.
Şi a venit fratele iarăşi supărându-l pe dânsul şi galbenul cerând. Şi i-a zis lui Bătrânul:
„Îngădujeşte încă puţin, şi eu negreşit mă voi îngriji”. Deci, ducându-se acela, s-a
pornit iarăşi să se ducă la Avva Iacov. Şi, ajungând în locul unde a Văzut galbenul
prima dată, 1-a aflat iarăşi aşijderea zăcând jos; şi, făcând rugăciune, s-a întors iarăşi în
chilia sa.
Şi după puţin, iată, iarăşi cerând fratele galbenul, a zis Bătrânul: „Negreşit de astă dată
îl voi aduce ţie". Şi, sculându-se, a venit iarăşi la acel 10c şi a aflat asemenea galbenul
zăcând; şi, făcând rugăciune, l-a luat şi s-a dus la Avva Iacov şi i-a zis lui: „Părinte,
venind la tine, am aflat galbenul acesta în drum, fă, dar, dragoste şi-l vesteşte împrejur
de nu cumva l-a pierdut cineva, şi, de se va afla stăpânul lui, dă-i-l".
Deci, ducându-se Bătrânul, l-a vestit timp trei zile, şi nimeni nu s-a aflat care să fi
pierdut galbenul. Şi atunci a zis Avva Ioan lui Avva Iacov: „Deci, dacă nimeni s-a
aflat can l-a pierdut, dă-l cutărui frate, că-i sunt dator, că, venind el; să iau de la
dragostea ta [milostenie], l-am aflat în drum" Şi s-a minunat Bătrânul auzind că, dator
fiind şi aflându-l nu degrab l-a luat.

Era un Bătrân, Filagrie cu numele, ce locuia in pustia Ierusalimului și se ostenea la

rucodelie ca să-și câștige pâinea sa. Deci stând acesta într-o zi în târg ca să-şi vândă
rucodelia sa, a găsit o pungă cu o mie de galbeni pe care o pierduse oarecine din cei ce
treceau pe acolo.
Deci, după ce o a găsit Bătrânul, luând-o, a stătut la locul acela zicând: „Trebuie ca cel
ce o a pierdut să vină şi să o caute”. Şi iată, după puţin, a venit un om plângând şi
întrebând despre dânsa. Iar Bătrânul l-a luat deosebi şi i-a < dat punga întreagă.
Iar acela, scoţând câţiva dintr-însa, îi dădu Bătrânului, rugându-l ca să-i ia, iar Bătrânul
n-a primit. Iar după ce mult l-a rugat şi nu l-a putut îndupleca, a început să strige:
„Veniţi de vedeţi pe omul lui Dumnezeu, ce fel de lucru a făcut cu mine!” Iar Bătrânul,
ascunzându-se, a fugit şi a ieşit din cetate, ca să nu se slăvească.