categorizare

(memorare)

RaspunsuriComunicare 1

1.Fenomenul comunicarii: sensuri si definitii operaţionalizare

conceptualizare
(interpretare)
(transmitere) 5 2

Comunicarea este un process de transmitere de info idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul fie de la un grup
la altul. Vine de la latinescul communis inseamna a pune la acord, a fi in legatura cu, a fi in relatie , In
4 3
vocabularul anticilor comunicare avea sensul de a transmite si celorlalti. Primele preocupari pentru com. Le- organizare
(ordonare)
simbolizare
(selectare)
au
avut grecii, arta cuvantului, maiestria discursului. Elemnte concrete de teorie a com apar insa prima data in
lucrarea lui Corax din siracuza « arta retoricii » in sec VI in Hr. Platon si Aristotel vor continua prin institutionalizare com. Ca disciplina de studiu.
Romanii o vor prelua dezvoltand si elaborand in jurul anului 100 i.Hr primul model de com. Ev Mediu, biserica, drumuri comerciale, primele formatiuni
statale, crearea postei etc..
Comunicarea poate fi definită ca: *“procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conţinut conceptual (o atitudine, o stare emoţională, o
dorinţă etc.) unei alte persoane sau unui alt grup”; *“arta transmiterii informaţiilor, ideilor şi atitudinilor de la o persoană la alta”; *“trecerea unei
informaţii de la un emiţător la un receptor”; * “comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane şi exprimă universalul, spre
deosebire de comunicaţie, care se referă la instrumentele, la tehnicile şi tehnologiile ce înlesnesc şi amplifică procesul de comunicare între indivizi şi între
colectivităţi, conferindu-le, în anumite cazuri, un caracter de masă” * “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” * “ansamblul
proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective”.
Paul Watzlawick considera comunicarea ca fiind “conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”1. Părerile diferă, însă, de la autor la autor,
aşa încât unii văd în comunicare, ca act în sine, o premisă necesară pentru funcţionarea oricărui sistem social. Aceştia arată că termenul de “comunicatio”
nu se referă doar la comunicare ci şi la comunitate, care la rândul ei înseamnă organizare, implicând obligatoriu comunicarea între indivizii care o
alcătuiesc. The World Book Dictionary defineşte comunicarea ca având următoarele sensuri:
furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă
scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri
un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură
actul de a transmite; transfer2
Pentru Pierre Guiraud, comunicarea reprezintă “transferul de informaţie prin intermediul mesajelor” iar în opinia lui Robert Escarpit “a comunica nu
înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu
altele”.
2. comunicarea ca system si process
O formă simplă de comunicare a fost propusă de Karl Bűhler, în 1934, completată ulterior de Roman Jakobson, numita triada lui Buhler.- E.M.R. =
emiţător, mesaj, receptor. Schema lui Jakobson este mai complexă, deoarece acesta i-a adăugat trei componente C.C.C. = cod, canal, context. Procesul de
comunicare este dinamic şi ireversibil. Faptul că este dinamic se referă la calitatea pe care o are comunicarea de a evolua şi de a se adapta la nevoile
interlocutorilor, iar ireversibilitatea constă în întipărirea mesajului original în mintea receptorului.
Comunicarea e definită ca interacţiune cu ajutorul unor simboluri. Matematicienii Claude Shannon şi Warren Weaver, ambii angajaţi la “Bell
Telephone Laboratory” , au elaborat în anul 1949 un prim model de comunicare, pornind de la definiţia comunicării. Ei au prezentat comunicarea din
punct de vedere tehnic, ca în cazul unei convorbiri telefonice, în care apar: sursa de informaţii (persoana care vorbeşte) care transformă mesajul în
semnale pe care le transmite prin emiţător (telefonul), aparat care este în acelaşi timp şi canalul detectabil de către receptor. Ţinta emiţătorului este
creierul ascultătorului sau receptorului, care la rândul lui trebuie să decodifice mesajul, adică să îl retransforme într-o informaţie inteligibilă. Codul, ne
referim aici atât la codificare, cât şi la decodificare, presupune nişte reguli de transformare a mesajului dintr-o formă în alta. În ceea ce priveşte sursa de
bruiaj, aceasta poate însemna zgomot, perturbare, diminuând recepţia optimă a mesajului.
1. Singura deficienţă a acestui model de comunicare liniară în sens unic constă în lipsa feed-back-ului, respectiv a caracterului reciproc al comunicării.
Comunicarea, ca act în sine, este un sistem de transmitere a mesajelor, care sunt preluate de către oameni (receptori) de la oamenii din

care soseste
semnalul
jurul lor (emiţători) şi prelucrate pentru a fi înţelese. Paradigma sistemului de semnal
mesaj

mesaj
comunicare, ca sumă de cinci procese. (vezi desenul). Actul com. Modele de com su rsa d e
tra n s m ita to r canal re c e p to r tin tã
Modelul Shannon &Weaver in fo rm a re

Sursa de info-transmitatorul-(semnalul)-(receptare de semnal)-receptor-destinatar, zgomot in te rfe re n ta

Modelul Lasswell(1948) Procesul comunicarii de masa(Cine spune, ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect). S u rs a d e Aceasta formula a
fost folosita pentru a inzestra un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media. b ru ia j

Modelul lui Newcomb. Principala semnificatie a acestui model consta in faptul ca este primul care introduce problematica rolului comunicarii intr-o
societate sau intr-o relatie sociala. Pentru Newcomb acest rol este simplu :acela de a mentine echilibru intr-un sistem social.Vom vorbi despre canalele
comunicarii, tipurile de comunicare, retele de comunicare (y, x cerc si roata, stea). Tipuri formale si informale.
Procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea(ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată
de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
- orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-unanume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-
o relaţie de strânsă interdependenţă;
-procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă
persoanele implicate în proces;
-procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit" în „drumul" lui către destinatar.
- în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai
mare de cuprindere;
Care sunt principalele elemente ale unui proces de comunicare?
- cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor), între care se stabileşte o anumită relaţie;

1
 -codul, cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii, joacă" pe rând rolul de emiţător şi
receptor);
- mesajul;
— mijlocul de transmitere a mesajului;
-feed-back-\A (mesaj specific prin care emiţătorul primeşte de k destinatar un anumit răspuns cu privire k mesajul comunicat);
-canale de comunicare, care reprezintă „drumurile", „căile" urmate de mesaje (canale formale, canale informale);- mediul comunicării este
influenţat de modalităţile de comunicare; există mediu oral sau mediu
scris, mediu vizual etc.;
- barierele (filtrele, zgomotele) reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare.
Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele
structurale enumerate mai sus.
Definitie: Comunicarea este un proces care din unghiul stiintei comunicarii dispune de patru componente fundamentale: un emitator, un canal, informatie
si un receptor. Procesul de comunicare poate fi redat astfel:
emitator - canal - receptor
Esenta procesului este transferul informatiei de la un participant la celalalt. În mod frecvent, circulatia are loc în dublu sens, e bidirectionala – cazul
dialogului, o discutie între doua persoane care joaca alternativ rolul de emitator (vorbitor) si receptor (ascultator). Alteori, circulatia informatiei poate
avea loc tn sens unic. Este cazul monologului, al cuvântarilor, al comunicarii prin presa, radio su televiziune. Mass-media sunt predominant sisteme
unidirectionale de comunicare. Intentionalitate: Comunicarea nu se încheie o data cu preluarea informatiei. Informatia poate exercita o influenta efectiva
asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o recepteaza. Procesul poarta numele de proces al comunicarii. La acest nivel, comunicarea se
aseamana procesului „stimul-reactie”. Acest proces, pentru a apartine comunicarii, trebuie sa fie international. Pentru ca transferul de informatie sa devina
un proces de comunicare, emitentul trebuie sa aiba intentia de a provoca receptorului un efect oarecare. Comunicarea devine un proces prin care un
emitator transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
emitator - canal - receptor efecte

4. structura si functiile comunicarii:

Clasificarea functiilor comunicarii propusa de cercetatorul american Roman Jakobson:
funcţia referenţială sau denotativă (centrată pe contextul comunicării) este funcţia principală a limbajului. Functia referentiala vizeaza contextul in
care are loc transmiterea unui mesaj
Sunt autori sociologi care contesta acuratetea acestei functii si propun impartirea acesteia in doua:
a) functia propriu-zis referentiala, axata pe continutul comunicarii.
b) functia contextuala sau situationala, care tine cont de cadrul in care se desfasoara procesul de comunicare.
Exemplu: un mesaj electoral pentru Transilvania trebuie sa tina cont de contextul emotional real care exista acolo, si nu de cel imaginar.
funcţia expresivă sau emotivă (centrată pe relaţia dintre emiţător şi mesaj). Orice mesaj, cu excepţia celui ştiinţific, exprimă şi atitudinea celui care
comunică faţă de obiectul comunicării. consta in evidentierea starii interne a emitatorului. Aceasta functie este extrem de importanta, in special in
campaniile electorale.
funcţia conativă defineşte relaţiile dintre emiţător şi receptor. În această componentă a comunicării, accentul cade pe declanşarea unor reacţii afective din
partea receptorului. Procedeele stilistice corespondente sunt repetiţia, imperativul sau interogarea. Constructia mesajului este la modul imperativ prin
excelenta. Exemplu: Daca doriti sa vina prosperitatea, votati-ne! Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.
funcţia poetică sau estetică defineşte, în cadrul modelului, relaţiile dintre mesaj şi el însuşi. Este funcţia evidenţiată cel mai mult în arte. Astfel, literatura
şi formele culturii de elită folosesc aceste mesaje-obiect, care ţin de o semiologie specifică (stilizare, ipostaziere, simbolizare). Functia poetica se refera
in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe
“ce se spune”.
Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, in special reclamele pentru serviciile turistice.
funcţia fatică se concentrează asupra contactului (canalul fizic). Ea se manifestă prin forme ritualizate (rituri, ocazii solemne, ceremonii, discursuri,
conversaţii familiale), care folosesc la menţinerea contactului dintre interlocutori. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere
caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Exemple: gesturile, formulele de salut, “alo” cu care incepem fiecare
convorbire telefonica. Aceste functii coexista practic in orice comunicare. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia
predominanta.
funcţia metalingvistică este discursul despre propriul limbaj în termenii unui limbaj, ea fiind caracteristică discursului teoretic de tip ştiinţific sau literar.
Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii (Benny Hill, comicii Marin Moraru si Nae Lazarescu, etc). In aceasta
situatie, rasul telespectatorilor din “off” atrage atentia asupra glumelor. Un alt exemplu este Chestiunea zilei, a lui Florin Calinescu.
Functiile comunicarii ca proces de influienta in campul social :
Crearea de norme(influienta permite focalizarea punctelor de referinta comune care intemeiaza coieziune in grup), socializarea individului (fata
educativa peremite indivizilor sase cunoasca si sa se integreze ), controlul social(ajuta grupurile sociale sa sa isi pastreze integritatea, intareste dependenta
individ fata de sistem), inovarea(transformarea progresiva a normelor, evolutia punctelor de vedere, acceptarea noilor idei,adesea minoritare.). Daca
primele 3 functii sunt observabile, explicite si directe, functia inovatore este implicita si mascata. Ea devine vizibila in perioade mari de timp. Insa toate
aceste functii sunt direct influientate de contextul comunicarii si de tipul de interactiune implicat. Dupa lasswell procesul de comunicare indeplineste 3
functii principale : supravegherea mediului, dezvaluind tot ceea ce ar putea ameninta sau afecta sistemul de valori al unei comunitati, punerea in relatie a
componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu si transmiterea mostenirii sociale.

5. tipologii ale com.

În general, comunicarea se împarte după cum urmează: unii arată că există două tipuri de bază ale comunicării – verbală şi non-verbală Com. non-verbala
7%-cuvinte, 38%paraverbal, 55% non-verbal Kinetica-observarea gesturilor, Proxemica studiaza relatiile spatiale(distanta intima, personala, sociala,
publica)
Bernard Voyenne susţine că există patru moduri sau modele de comunicare (Fig. 12). În opinia sa acestea sunt: 1. comunicarea directă, 2. comunicarea
indirectă, 3.comunicarea multiplă 4.comunicarea colectivă
Comunicarea directă presupune o formă completă de comunicare, actul comunicării realizându-se prin mijloace de transmitere a informaţiilor astfel:
 One-to-one (de la o persoană către altă persoană)
 One-to-many (de la o persoană către mai multe persoane)
2
 Many-to-one (de la mai multe persoane către o persoană)
 Many-to-many (de la mai multe persoane către mai multe persoane) 3
Comunicarea indirectă a reprezentat trecerea de la faza culturii orale la faza culturii vizuale, provocând o “ruptură între lumea magică a auzului şi lumea
indiferentă a văzului”4. Caracteristicile acestui tip de comunicare constau în lipsa apropierii fizice, care nu mai este obligatorie ca în cazul comunicării
directe; transmiterea informaţiilor poate fi în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor; răspunsul (feed-back-ul) este mai
lent decât în comunicarea directă.
Se poate vorbi de comunicarea multiplă odată cu apariţia tiparului, care a revoluţionat istoria comunicării. Caracteristicile sunt cele ale comunicării
indirecte cu deosebirea că, de această dată, numărul mesajelor este mai mare şi ele sunt transmise razant, prin propagare. De altfel, inventarea tiparului a
introdus în procesul de comunicare posibilitatea multiplicării mesajelor într-un anumit număr, implicit fidelitatea informaţiei, propagarea ei în lanţ şi
caracterul multidirecţional al difuzării.
În cazul comunicării colective, emiţătorul şi receptorul nu mai sunt indivizi, ci grupuri, care sunt alcătuite la rândul lor din indivizi şi grupuri mai mici.
Mesajele sunt multiple şi numeroase, ele trebuind să treacă, în mod obligatoriu, printr-un organ de informare, care este mass-media. Din acest motiv, atât
mesajul, cât şi comunicarea se socializează, adică devin colective.
 Dupa modalitatea de transmitere a msj :
Comunic. Directa (in situatia in care msj este transmis utilizandu-se mijloace primare-cuvant, gest, mimica)
Com indirecta – utilizarea tehnicilor secundare – scriere, semnale transmise prin unde herziene, cabluri, sisteme grafice. Aici putem distinge: com imprimata(presa, reviste),
com inregistrata(film, disc), com prin fir(telefon, telegraf), com radiofonica(radio, tv)
 Dupa modul in care indivizii participa la procesul com :
Com. intrapersonala
Com interpersonala
Com de masa
 Dupa modul de realizare a procesului de com in functie de relatia existenta intre indivizi :
Com ascendenta(realizata la nivele inferioare ale org catre cele superioare)
Com descendenta(invers)
Com orizontala(realizata intre indivizii aflati pe pozitii ierarhice similare)
Comunicare formala si informala, comunicare mediatica-tv, radio presa, etc
Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă
în cadrul grupului de muncă au loc comunicări verticale, orizontale şi oblice.
Tipurile de comunicare şi caracteristicile acestora:
Verticale descendente:
- transmit decizii, îndrumări, instrucţiuni etc. sub formă verbală sau scrisă; sunt cele mai răspândite; au loc continuu; anumite comunicări se fac direct manager-subordonat,
altele prin intermediari.
Verticale ascendente: transmit informaţii, opinii etc. de la subordonat la manager; permit cunoaşterea felului în care se realizează sarcinile; asigură feed-back-ul.
Orizontale: asigură comunicarea între membrii grupului de muncă situaţi pe acelaşi nivel ierarhic; se realizează prin dialog sau şedinţe de lucru.
Oblice: permit pentru un timp scurt să se evite calea ierarhică; conduc la conflicte de competenţă; folosite pentru rezolvarea unor probleme urgente; uneori au caracter
informal.

6. Comunicarea intra si interpersonala

Comunicarea intrapersonalaEste un autentic proces de comunicare, chiar daca emitatorul si receptorul este acelasi, iar codificarea si decodificarea
mesajelor nu este absolut necesara.
Comunicarea interpersonalaPresupune sondarea lumii noastre interioare comunicarea in si catre sine. Poate imbraca forma directa sau indirecta si
urmareste obiective multiple si complexe:
- persuadarea interlocutorului;
- recunoasterea valorii personale;
- satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominatie;
- crearea si intretinerea legaturilor umane.
1. Comunicarea intrapersonala este comunicarea în sine catre sine. Fiecare fiinta umana se cunoaste si se judeca pe sine, îsi pune întrebari si îsi raspunde, 
astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior devine o sursa de echilibru psihic si emotional.
2. Comunicarea interpersonala este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicari sînt extrem de multiple si complexe: cunoasterea celor de lînga noi, crearea si întretinerea legaturilor umane, persuadarea 
interlocutorului, recunoasterea valorii personale, satisfacearea nevoilor afective, de control si dominatie etc. Comunicarea interpresonala directa presupune initierea de contacte personale nemijlocite si interactive între oameni, pe 
cînd cea interpersonala indirecta are nevoie de mijloace si tehnici  secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrarile magnetice sau  transmisiile prin unde sau fibra optica).
Comunicarea interpersonala
este definita ca un proces global care integreaza cuvinte, mimica, priviri, gesturi si raporturi spatiale. Globalitatea acestui proces nu este una
logocentrica.
Privita ca un proces în desfasurare, comunicarea, în general, consta în transmiterea si schimbul de informatii, de mesaje între persoane, în circulatia de
impresii si de comenzi, în împartasirea de stari afective, de decizii si judecati de valoare care au ca scop final obtinerea de efecte la nivelul particular
interior al fiecarui individ.
Comunicarea si informatia sunt în stransa relatie, în contrast si în succesiune, daca vorbim despre timpurile în care traim.
Daca analizam cultura comunicarii si comunicarea culturilor, trebuie avut în vedere un concept esential, anume comunicarea relationala, care cuprinde
constientizarea, blocajele indivizilor, managementul conflictului si al stresului.
Legea Atractiei Universale reprezinta o latura importanta a comunicarii interpersonale. Individul care incearca sa se faca atragator concepe aceasta relatie
de interactiune ca fiind un joc al seductiei.
Exista o replica renumita cu privire la atractivitate "nu vreau sa atrag ceva sa nu se intample". De fapt, în comunicarea interpersonala se discuta pozitia
contextuala. Participantii implicati sunt putini, sunt interactanti ai comunicarii interpersonale, sunt în proximitate fizica fiecare cu fiecare si exista multe
canale de comunicare senzoriala, iar feed-back-ul este imediat atunci cand intre indivizi se comunica.
Comunicarea în dezvoltare presupune un grup mic de cel putin trei persoane dar nu mai mult de 15, care trebuie sa aiba un scop comun.

3
Apare aici si conceptul de "sinergia grupurilor" adica interconexiunile vazute sau nevazute dintre indivizii respectivi.
Se vorbeste în cadrul comunicarii interpersonale si despre identificarea cu celalalt si luarea deciziilor. Este recunoscuta sintagma "nu fiecare vrea sa fie
lider"- de fapt, fiecare vrea sa fie lider dar este mai puternica teama de a avea succes.
Grupurile de indivizi ofera totdeauna oportunitatea de a avea noi prieteni.
Exista mai multe categorii de grupuri:
-grupuri de lucru
-grupuri de gândire-grup think
-grupuri mediate-pe internet, pe chat, la o TV, etc.
Decizia într-un grup este de mai multe tipuri:
• Autocratica
• Democratica
• Laissez faire
• Abda cratiae
In fiecare grup de indivizi exista anumite roluri:

1. Roluri de grup -tehnicianul procedual -observatorul

-initiator contribuitor -inregistratorul
-cautator de opinii 3. Roluri individuale:
-elaborator si coordonator de programe 2. Roluri sociale: -agresorul
-evaluator critic -incurajatorul -dominatorul
-energizatorul -armonizatorul

Mihai Dinu, în lucrarea sa "Comunicarea" vorbeste despre religie ca fiind un fapt de comunicare: "Nu crede în Dumnezeu, ci crede în posibilitatea de a
comunica cu el". Noica este de parere ca în acest tip de cunoastere sunt evidente limitele inerente ale expresiei verbale.

8. comunicarea de masa si spatial public

Spaţiul public - „spaţiu simbolic în care se opun şi îşi răspund discursurile în cea mai mare parte contradictorii ţinute de diferiţi actori politici, sociali,
religioşi, culturali, intelectuali care compun societatea Este o zonă intermediară între societatea civilă şi stat. Consecinţa acestei extensiuni a spaţiului public
este diminuarea rolului societăţii civile şi supradimensionarea comunicării politice" (Dominique Wolton).
Comunicarea de masa-Presupune un producator institutionalizat de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adreseaza unui public
variat si numeros. Acest tip de comunicare nu beneficiaza de un feedback eficient. De cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de
masă este identificată cu mass media. Deoarece şi acest concept de mass media este mai nou, se impune o definire a sa: „Termenul medium (la plural media)
este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se
traduce, în general, cu expresia comunicaţiile de masă (...). Deci: media = mijloace de comunicare; mass media = mijloace de comunicare pentru un mare
public, un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă, putere, vasta lor rază de acţiune. Nu
există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (...). Cinematograful, Presa, pentru aceleaşi motive, este
considerată ca fiind unul dintre principalele mass media (...)• Cartea (...), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie
încadrate în categoria mass media. De asemenea, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că şi
cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare... Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca
emiţători către marele public". Se impun totuşi unele precizări faţă de acest punct de vedere, între noţiunile de mass media şi comunicare de masă,
mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista o sinonimie perfectă. începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-
lea datorită inventării tiparului, aceasta este pregnantă în secolul XX, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în
domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiţii se poate spune că ea face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl
recepţionează simultan, fiind despărţit din punct de vedere spaţio-temporal de sursă. Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa
Structura şi funcţia comunicării în societate, a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că în orice acţiune de
comunicare trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?în viziunea lui Lasswell,
modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).
Comunicarea de masă este un proces social organizat. Spre deosebire de Lasswell, Marshall McLuhan reduce paradigma comunicării de masă la doi
termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (producător + receptor). Istoria comunicării de masă este, din acest punct de vedere, o
istorie a scăderii costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Gutenberg, până la cărţile şi ziarele de astăzi, de la pionieratul în radiodifuziune şi
televiziune, până la performanţele actuale în materie, costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă scădere.
9. elemente esentiale ale procesului de comunicare
Elementele fundamentale ale procesului de comunicare sunt: emiţătorul, canalul, mesajul (informaţia) şi receptorul. Transmiterea sau transferul
informaţiei de la un participant (emitentul) la altul (receptorul) are loc prin intermediul unui canal de comunicare (hârtia, pentru presa scrisă, ori undele,
pentru radio). În procesul de comunicare urmărim patru scopuri esenţiale: a) să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); b) să fim înţeleşi; c) să fim acceptaţi; d) să
provocăm o reacţie – o schimbare de comportament sau de atitudine. Dacă nu reuşim să fructificăm nici unul dintre obiectivele propuse, putem considera
că am ratat procesul de comunicare. Dacă receptarea informaţiei provoacă o reacţie, adică influenţează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se
poate vorbi de un efect al comunicării şi astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma:
Informaţie Informaţie
Emiţător Canal Receptor Efect
Aşadar, considerând că emitentul are, de la bun început, intenţia de a provoca recptorului un oarecare efect, putem defini comunicarea drept un proces
prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului anumite efecte (J.J. Van
Cuilenburg, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 24). Fiecare dintre noi este un interpret unic al lumii sale înconjurătoare şi de aceea
apare cu necesitate adoptarea unui „cod” prin care emiţătorul şi receptorul atribuie aceleaşi semnificaţii (înţelesuri) câmpului de simboluri (semne şi
semnale) cu care operează.
Componentele procesului de comunicare
Orice proces de comunicare are urmatoarele componente (T. Zorlentan):
– emitentul, aflat in ipostaza de manager sau executant, este persoana care initiaza comunicatia. El formuleaza mesajul, alege limbajul, receptorul si

4
mijlocul de comunicare. Desi are un rol preponderent in initierea comunicarii, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului;
– receptorul, executant sau manager care primeste mesajul informational. Rolul lui nu este cu nimic mai mic decat cel al emitentului. Multi manageri,
neintelegand pe deplin acest rol considera ca sarcina lor este de a transmite si nu de a primi. In realitate, a asculta este la fel de important cu a vorbi, a citi
nu este cu nimic mai prejos decat a scrie. Reusita comunicarii depinde de adecvarea continutului si formei de exprimare a mesajului cu capacitatea de
perceptie si intelegere a receptorului, cu starea sa sufleteasca. Mesajele trebuie prezentate diferit fata de receptorii lipsiti de prejudecati sau intr-o stare de
spirit echilibrat.
Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emitator receptorului. In realitate, insa, el este mult mai complicat decat aceasta simpla
definitie. Specialistii vorbesc de textul adica partea deschisa, vizibila a mesajului concretizata in cuvinte si muzica, partea invizibila continuta in orice
mesaj.
Contextul, mediul este o componenta adiacenta dar care poate influenta mult calitatea comunicarii. El se refera la spatiu, timp, starea psihica,
interferentele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atentia, provoaca intreruperi, confuzii. (Un mesaj rostit de aceeasi persoana,
va capata alta semnificatie in functie de locul unde a fost rostit; de exemplu, seful, in biroul sau – importanta oficiala, in biroul subordonatului – simplu
repros, pe strada – lipsit de importanta, ori la domiciliu – atentie, prietenie).
Canalele de comunicare, traseele pe care circula mesajele. Dupa gradul de formalizare pot fi:
– formale sau oficiale, suprapuse relatiilor organizationale. Sunt proiectate si functioneaza in cadrul structurii astfel incat sa vehiculeze informatii intre
posturi, compartimente si niveluri ierarhice diferite. Modul de functionare a acestor canale da eficienta comunicarii. Aparitia unor blocaje frecvente in
anumite puncte indica necesitatea revizuirii posturilor sau a investigarii starii climatului a relatiilor interpersonale.
– informale, generate de organizarea neformala. Constituie cai aditionale care permit mesajelor sa penetreze canalele oficiale.
Aceste retele pot vehicula stiri si informatii mai rapid decat canalele formale, insa, ele pot fi frecvent distorsionate si filtrate. Un proces eficient de
comunicare solicita luarea in considerare a ambelor categorii de canale, cunoasterea modului lor de functionare, a avantajelor si dezavantajelor pentru a le
putea folosi si controla. (Raspandirea unei vesti provoaca o reactie in mai putin de o zi; la transmiterea unei stiri speciale raspunsul se primeste dupa o
saptamana). Mijloacele de comunicare, constituie suportul tehnic al procesului. Principalele mijloace de comunicare in masa sunt: discutia de la om la
om, rapoarte interne, sedinte si prezentari orale, scrisori, telefonul (clasic, mobil si robotul telefonic), telexul si telefaxul, combinarea aparatului video si
audio pentru teleconferinte, retele de computere, video si TV prin circuit inchis, avizierul, ziare/lucrari/ diagrame).
In general, comunicarea de la om la om este mai eficienta decat cea telefonica iar telefonul este mai bun decat un raport. Avizierele si buletinele
informative nu sunt prea eficiente. (E bine sa nu folosim un singur mijloc de comunicare; confirmarea unei discutii printr-un raport este binevenita).
Limbajul, un alt component al procesului de comunicare. De retinut ca:
– limba vorbita (romana) si cea scrisa nu constituie chiar acelasi limbaj (ce s-ar intampla daca am scrie cum am vorbi si invers?);
– celelalte „limbaje" de mare ajutor in comunicarea manageriala sunt cifrele si imaginile vizuale de orice fel (o diagrama, un desen, un grafic sunt mai
eficiente decat cuvintele);
– folosirea limbii materne a clientului nu este accesibila tuturor. Exista insa numeroase cursuri de limbi straine.
Etape si mecanisme ale procesului de comunicare
a) Codificarea intelesului. Consta in selectarea anumitor simboluri, capabile sa exprime semnificatia unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile fetei
sau ale corpului, semnalele ori gesturile se constituie in simboluri ale comunicarii. b) Transmiterea mesajului. Consta in deplasarea mesajului codificat
de la E la R prin canalele de comunicatie (vizual, auditiv, tactil sau electronic). Modul de transmitere este determinant. c) Decodificarea si
interpretarea. Se refera la descifrarea simbolurilor transmise si, respectiv, explicarea sensului lor, proces formalizat in receptarea mesajului. d)
Filtrarea. Consta in deformarea sensului unui mesaj datorita unor limite fiziologice sau psihologice. Filtrele fiziologice sunt determinate de handicapuri
totale sau partiale (lipsa sau scaderea acuitatii vazului, auzului, mersului etc.) si limiteaza capacitatea de a percepe stimuli si deci, de a intelege mesajul.
e) Feed-back-ul. Incheie procesul de comunicare. Prin intermediul sau, E verifica in ce masura mesajul a fost inteles corect ori a suferit filtrari.
Pentru manageri, feed-back-ul comunicarii se poate produce in diferite moduri. Astfel, poate exista un feed-back direct si imediat, prin care raspunsul R
este verificat in cadrul comunicarii fata in fata. Prin diverse simboluri – cuvinte, gesturi, mimica fetei – se constata daca mesajul a fost receptat sau nu
corect. Feed-back-ul indirect, propagat si intarziat prin declinul W: calitate slaba a activitatilor, cresterea absenteismului, conflicte de munca, poate
indica dificultati vechi si profunde ale comunicarii.
10. Caracteristici - comunicare de masă:
- ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei;
- este pregnantă în secolul XX, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului;
-face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl recepţionează simultan, fiind despărţit din punct de vedere spaţio-temporal
de sursă;
- emiţătorul de mesaje este unul singur, este un profesionist al comunicării, un jurnalist, o „persoanăinstituţionalizată" care reprezintă un grup de persoane şi
este un mare producător de mesaje;
- comunicarea se socializează, devine colectivă;
- destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivităţi umane, fapt care constituie socializarea audienţei (a receptării);
-caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării; reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul) este lenlă, chiar de
indiferenţă.
Care sunt principalele mijloace de comunicare de masă?
Mijloacele folosite în comunicarea de masă sunt rezultate atât ale revoluţiei industriale, cât şi a apariţiei unor organizaţii comerciale, a unor trusturi,
concerne, corporaţii interesate atât de producţia de masă, cât şi de difuzarea de masă, aducătoare de profit:
-presa;
-tehnologia din domeniul electricităţii şi electronicii - apariţia telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii;
- calculatorul.
Traim într-un spatiu în care mass-media sufera schimbari rapide. În urma cu numai cativa ani, majoritatea oamenilor nu auzisera de multimedia si
Internet. Acum nici macar nu poti sa deschizi ziarul fara sa întalnesti o referire la unul dintre cele doua domenii sau chiar la amandoua.
Schimbarile care au loc în domeniul mass-media sunt numeroase si în unele cazuri si spectaculoase. Tirajele si lectura ziarelor a scazut de ceva vreme.
Televiziunile s-au schimbat de la structura cu cele cinci canale la sistemul cablat cu 50 de canale si la întroducerea sistemului cu 500 de canale. Unele
reviste sunt publicate pe Word Wide Web sau direct pe CD-ROM-uri. Domeniul publicitatii vrea sa joace un rol important în noul camp al comunicarii. O
teorie cunoscuta este ca noile tehnici de comunicare nu au luat niciodata în întregime locul celor vechi, dar le-au obligat pe acestea sa-si asume noi roluri.
De exemplu, televiziunea nu a eliminat radioul, dar a dus la realizarea unor noi tipuri de programe, cum ar fi talk show-urile sau programe de muzica
specializate.
Oricare ar fi forma pe care o ia comunicarea de masa, ea va continua sa aiba un rol major în viata noastra. Mass-media ofera ochii si urechile societatii.
Ele pun la dispozitie mijloacele prin care societatea ia decizii si prezinta vocea colectiva prin care societatea ajunge sa se cunoasca. Mass-media
5
reprezinta o importanta sursa pentru transmiterea valorilor societatii.
Una din schimbarile determinate de noile tehnologii o reprezinta însasi punerea sub semnul întrebarii a definitiei comunicarii de masa. Comunicarea de
masa este definita prin trei caracteristici:
- Este directionata catre o audienta mare, eterogena si anonima.
- Mesajele sunt transmise public, adesea planificate pentru a atinge majoritatea membrilor audientei simultan.
- Comunicarea tinde sa fie sau sa opereze într-un sistem bine organizat complex si care presupune multe cheltuieli.
De cele mai multe ori, la nivelul cunoasterii comune, comunicarea de masa este identificata drept mass-media. Deoarece si acest concept de
mass-media este mai nou, se impune o definire a sa: „Termenul medium (la plural media) este un cuvant de origine latina, transplantat intr-un ansamblu
anglo-saxon. El desemneaza in principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, in general, cu expresia comunicatiile de masa.
Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate in
civilizatiile moderne si avand drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o indoiala ca trebuie sa se
inscrie in aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (…).
Cinematograful se inscrie in aceeasi categorie (…). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (…).
Cartea (…), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, sa fie incadrate in categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se
poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvantul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare…
Chiar daca ele servesc mai curand la stabilirea de relatii interpersonale decat ca emitatori catre marele public” Se impun totusi unele precizari fata de
acest punct de vedere. Intre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de masa este evident ca nu poate exista o sinonimie
perfecta. Confuziile care se fac in acest sens limiteaza sensurile conceptelor printr-un reductionist simplist, inadecvat. Intre comunicare de masa, inteleasa
ca mesaje si procese de comunicare si mijloace de comunicare (instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) exista diferente
vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.
Nu putem defini conceptul de comunicare de masa fara sa tinem cont de faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strans
legate de evolutiile in domeniul stiintei si tehnologiei, ceea ce implica unele trasaturi specifice. Desi inceputurile comunicarii de masa pot fi situate in
secolul al XV-lea datorita inventarii tiparului, aceasta este pregnanta in secolul XX, dupa prima conflagratie mondiala, o data cu dezvoltarea mijloacelor
tehnice in domeniul audio-vizualului.Abia in aceste conditii se poate spune ca ea face posibila transmiterea unui mesaj catre un public variat si numeros,
care il receptioneaza simultan, fiind despartit din punct de vedere spatio-temporal de sursa. Emitatorul, in acest caz, este un profesionist al comunicarii,
un jurnalist o „persoana institutionalizata” (W. Schramm) sau o organizatie de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri
sociale specializate -; antrepenorii de presa si personalul lor). Aceasta este de fapt si prima dintre caracteristicile comunicarii de masa: emitatorul, o
„persoana institutionalizata”, care reprezinta, de obicei, un grup de persoane, este un mare producator de mesaje.
Cercetatorul american H.D. Lasswell, in lucrarea sa Structura si functia comunicarii in societate, a determinat directiile majore ale cercetarii comunicarii
de masa, pornind de la ideea ca in orice actiune de comunicare trebuie sa avem in vedere cele cinci intrebari fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce
canal? cui? cu ce efect? In viziunea lui Lasswell, modelul comunicarii de masa se poate rezuma la formula someone says something on somebody
(cineva spune ceva cuiva). J. Lazar apreciaza astfel: „Comunicarea de masa este un proces social organizat. Cei care lucreaza pentru media, fie ca este
vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare intreprindere care este reglementata si organizata ca orice alta intreprindere din societate.
Imaginea ziaristului independent, izolat in fata masinii sale de scris, este la ora actuala depasita. Fiecare jurnalist, fie ca lucreaza pentru un cotidian,
pentru radio sau TV, apartine unui ansamblu de salariati din intreprinderea respectiva si executa o munca bine definita in sensul unei echipe” (Sociologie
de la communication de masse). Spre deosebire de Lasswell, Marshall McLuhan reduce paradigma comunicarii de masa la doi termeni: ce se spune?
(mesaj + mijloc de comunicare) si cine? (producator + receptor). In acest sens el afirma: „Societatile se deosebesc intre ele mai mult prin natura
mijloacelor prin care comunica oamenii decat prin continutul comunicarii”.
Precizari:
• comunicare de masa - mesaje si procese de comunicare;
• mijloace de comunicare - instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor;
• mass - un public numeros, amplitudine sociala a mesajului, simultaneitate a receptarii pe o arie larga, standardizare a consumului de produse culturale,
nivel scazut de receptivitate;
Trăsăturile esenţiale ale comunicării mediatice (de masă).
Mass-media ca termen generic ce desemnează orice mijloc de comunicare în masă (presă tipărită, agenţie de presă, radio, televiziune, cinema, afişaj etc.) şi care
desemnează, în acelaşi timp, un intermediar care transmite un mesaj către un grup. Aşadar, în funcţie de situaţie, suportul mediatic (ziar, radio etc.) este fie emiţătorul
mesajului, fie canalul de transmitere a unui mesaj. Mass-media ca sistem. Câteva caracteristici ale comunicării de masă (unele dintre care sunt raportate la comunicarea
interpersonală): a) Asimetria (unidirecţionalitatea) relaţiei dintre comunicator şi public, în avantajul celui dintâi. Auditoriul are o compoziţie eterogenă, fiind format din
indivizi aparţinând tuturor categoriilor socio-profesionale, cu vârste, stiluri de viaţă şi convingeri diferite. Audienţa e lipsită de reprezentare şi capacitatea de a răspunde; b)
producţia mass-media este asimilată cu producţiile oricăror întreprinderi din societate, comunicarea de masă fiind un proces social bine organizat. Produsele industriei
comunicaţionale sunt deosebit de scumpe, iar aceste costuri mari au influenţe (efecte) asupra publicului; c) mass-media selectează numai anumite evenimente, în funcţie de
impactul asupra audienţei, de resursele financiare, de organizaţiile şi personalităţile publice implicate; d) simultaneitatea, fiind realizată cu ajutorul tehnicilor performante,
implică importante costuri. Creaţia individuală este serios limitată datorită costurilor ridicate din industriile media; e) diminuarea rolului jurnalistului datorită faptului că
acesta a devenit o simplă componentă a unui proces complex de producţie şi distribuţie din mediile moderne. Câteva motive pentru care mijloacele de comunicare în masă
sunt contestate: a) pervertirea valorilor culturale ale publicului; b) stimularea creşterii ratei delincvenţei; c) contribuţia la degradarea morală generală; d) dirijarea maselor
către superficialitatea politică, descurajarea creativităţii.
11. relatii publice: definitii si abordari
În cartea sa “Principiile şi Practicile Relaţiilor Publice ”, Kitchen defineşte acest termen ca fiind arta şi ştiinţa socială de a analiza tendinţe, de a
prezice consecinţele acestora, de a consilia conducerea organizaţiei şi de a implementaprogramele de acţiune planificate care vor servi
deopotrivă interesele organizaţiei şi ale publicului. Practica relaţiilor publice este efortul deliberat,planificat şi susţinut de a stabili şi menţine un
climat de înţelegere între oorganizaţie şi diversele categorii de public ale acesteia. (Kitchen 1997:7) Aceastanu este unica definiţie. De fapt, nu
există o definiţie universal valabilă a acestei noţiuni, pentru că, probabil, ea este atât de vastă încât poate fi definită în mai multe feluri. Deoarece
de-a lungul anilor oamenii au practicat RP fără să le definească foarte clar, termenul a fost neclar şi greşit înţeles. Din cauza câtorva neprofesionişi care au
lucrat în domeniu, RP nu au dobândit o reputaţie prea grozavă. Chiar şi astăzi, sunt persoane care cred că RP sunt o modalitate de a mistifica adevărul, de
a monologa şi de a manipula în scopuri necinstite situaţiile conflictuale.
-Garant al democraţiei
După Public Relation - ”relaţiile publice ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea
reciprocă dintre grupuri şi instituţii”
- Creator al unei atmosfere de înţelegere-între organizaţii şi indivizi .După British Institute of Public Opinion “relaţiile publice sunt un efort deliberat
planificat şi susţinut,de a stabili şi de a menţine înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi publicul ei” .

6
- Instrument de persuasiune“Relaţiile publice sunt un efort planificat de a influenţa opinia publică , prin bună reputaţie şi comportament responsabil , pe
baza unei comunicări reciproce , bilaterale şi comun satisfăcătoare”(S.M. Cutlip,A.H.Center,G.M. Broom)
Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe , a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizaţii şi a
implementării unor programe de acţiune care vor servi atât interesele organizaţiei cât şi interesele publicului .
-Relaţiile publice sunt o funcţie a conducerii organizaţiei;
- Relaţiile publice sunt o activitate planificată;
- Relaţiile publice nu pot fi eficiente fără apelul la cercetarea publicului şi la teoriile şi metodele din ştiinţele sociale;
- Relaţiile publice se bazează pe comunicarea bilaterală;
- Relaţiile publice implică o responsabilitate socială;
Elementul comun care leagă relaţiile publice,organizaţiile şi publicul este noţiunea de eficacitate .
Istoria relaţiilor publice este istoria autonomizării şi perfecţionării respectivelor tehnici de comunicare şi de management al comunicării sociale .
“... fără nici o îndoială relaţiile publice s-au dezvoltat mai repede în Statele Unite decât în alte ţări, datorită climatului naţional, economic, social, politic şi
cultural specific, precum şi puterii aparte de care au beneficiat mass-media aici (D.Newsom şi colab.) ”
Cea mai importantă organizaţie profesională este Public Relation Society of America care numără circa 20.000 de membri,în 1955 , în SUA 28 de
universităţi ofereau programe de relaţii publice; în 1985 numărul lor a crescut la 150 .Expresia “relaţii publice” a fost utilizată într-o accepţie teoretică
,pentru prima dată în 1882, când un avocat pe nume Dorman Eaton, a ţinut, în faţa studenţilor de la Facultatea de Drept a Universităţii Yale, un discurs cu
titlul “relaţii publice şi îndatoririle juriştilor”. Prin relaţii publice el înţelegea preocuparea pentru binele public.
Cu acest înţeles , sintagma este evocată şi de Theodore Veil în 1909 când şi-a intitulat raportul anual al companiei sale “Public Relations”. Mai târziu, în
1920, Edward Bernazs a utilizat formula “consilier în relaţii publice”pentru a denumi activitatea practicienilor din acest domeniu.
Părinţii relaţiilor publice moderne
În 1904, doi ziarişti , Ivy Lebder Lee şi George Parker, deschid la New York o agenţie de relaţii publice. Ulterior , Lee se va desprinde din această
asociaţie şi va întemeia , în 1916 , o altă agenţie numită Harris & Lee. În perioada primului război mondial, guvernul american a depus o
activitate intensă de propagandă în vederea mobilizării maselor pentru sprijinirea efortului militar. În acest scop, preşedintele Wilson a creat
Comitetul pentru informaţii publice, condus de ziaristul George Creel. Acesta a reunit un grup de remarcabili ziarişti , cercetători , editori ,
agenţi de presă etc. Comitetul Creel a creat o nouă generaţie de practicieni în relaţii publice , care la terminarea războiului, au înfiinţat birouri
proprii şi au dezvoltat noi metode de lucru. Această generaţie este dominată de personalitatea lui Edward L. Bernays, care s-a impus atît ca un
practician strălucit , cît şi ca primul teoretician şi profesor de relaţii publice.În 1922, Bernays a ţinut primul curs de relaţii publice în cadrul
Universităţii din New York, iar în 1923 a publicat prima lucrare consacrată relaţiilor publice , sub titlul “Cristalizarea opiniei publice”(aproape
simultan cu o altă lucrare celebră consacrată aceleiaşi teme, Opinia Publică de walter Lipmann.)
Detaliind aceste roluri , putem spune că departamentul de relaţii publice are sarcini legate de :
- Anticiparea reacţiilor opiniei publice şi analiza feed-back-ului
- Consilierea conducerii
- Stabilirea şi implementarea programelor de relaţii publice
- Evaluarea acestor programe
- Monitorizarea presei şi relaţia cu mass-media
- Coordonarea comunicării interne
- Organizarea evenimentelor
- Identificarea problemelor organizaţiei şi asigurarea legăturilor comunicaţionale dintre conducere şi publicurile interne sau externe
- Gestionarea , din punctul de vedere al comunicării , a situaţiilor de criză.
12. PR si activitatile conexe: publicitatea reclama si marketingul
PR/Marketing
Jefkins şi Yadin definesc Marketingul ca fiind un proces managerial prin care se identifică, se anticipează şi se satisfac cerinţele clientului, în scop
lucrativ. Este clar din această definiţie că practicanţii marketingului se ocupă cu altceva decât cu relaţii publice. Practicanţii marketingului planifică
programe de comunicare cu pieţele, spre deosebire de practicanţii relaţiilor publice, care – aşa cum am explicat deja – planifică programele de
comunicare cu diversele categorii de public. Marketingul era cândva asociat cu publicitatea, advertising-ul sau promovarea vânzărilor. Însă, aşa cum
observă Seitel, aceste noţiuni tradiţionale au început să se schimbe, din mai multe motive:
Protestul consumatorilor în legătură cu valoarea şi siguranţa produselor şi investigaţiile legate de cererea reală de piaţă au început să clatine
părerile tradiţionale despre marketing
Retragerea de pe piaţă a unor produse a făcut în repetate rânduri vâlvă în presă.
Frica de ingredientele produselor a crescut.
Departamentele/agenţiile de advertising au început să fie interpelate desprecum anume răspund produsele lor nevoilor sociale şi
responsabilităţilorcivice .
Zvonurile despre anumite campanii s-au răspândit foarte rapid.
Problemele generale de imagine ale diverselor companii şi industrii au fost deconspirate prin atacuri critice susţinute în presă.
Ca urmare, deşi produsele unei companii au rămas importante, clienţii au început să se uite şi la politicile şi practicile acesteia în toate domeniile
Rezultatul acestor cauze este ceea ce se cheamă astăzi relaţii publice de marketing. Termenul înseamnă utilizarea tehnicilor de relaţii publice de
către personalul de marketing, pentru a crea imaginea necesară vânzării produselor.
Deoarece practicanţii marketingului au puţină experienţă în tehnicile respective, departamentele de relaţii publice sunt cele care se ocupă, de
obicei, de aceste situaţii. Chiar şi aşa, cele trei discipline continuă să funcţioneze ca
departamente distincte, cu programe diferite, aşa încât ele nu trebuie puse înaceeaşi ecuaţie. Ele cooperează între ele, sunt interconectate, fiecare
depinzând,în unele cazuri, de celelalte pentru a atinge obiectivele companiei, însă ele sunt
activităţi diferite ale organizaţiei.
PR/reclama/advertaising-
Relaţiile publice de marketing şi utilizarea advertising-ului corporativ în relaţiile publice au creat falsa impresie despre ecuaţia între aceste două
discipline. Advertising-ul vinde produsele şi creează structuri cu semnificaţii. În sensul său
mai larg, el are legătură cu marketingul produselor, deşi, în societatea modernă este descris ca un discurs cu ajutorul obiectelor şi despre obiecte.
Reclamele trebuie să ţină cont nu numai de calităţile şi atributele inerente ale produselor pe care
încearcă să le vândă, ci şi de felul în care pot face ca proprietăţile respective săînsemne ceva pentru noi. Cu alte cuvinte, prin advertising trebuie transmise
mesaje din lumea obiectelor, într-o formă care are sens pentru oameni. Reclamele au formă
7
vizuală şi verbală, pentru a crea intersecţiile de comunicare menite să crească vânzările de produse. În acest proces, reclama trebuie să fie susţinută de
relaţiile publice iar relaţiile publice se pot folosi, în alte cazuri, de reclamă, ca de un
instrument. Însă indiferent de această cooperare, publicul trebuie să înţeleagă clar că relaţiile publice nu trebuie privite ca advertising, şi nici invers. În
practică, advertising-ul este doar o formă de RP. Relaţiile publice sunt o activitate mai extinsă. RP se referă la toate sistemele de comunicare care
folosesc un număr mai mare de instrumente decât advertising-ul, iar advertising-ul se referă la sisteme de comunicare legate exclusiv de marketing şi
mass media. Reclamele generate de advertising se adresează audienţei externe şi publicului larg, în timp ce relaţiile publice se adresează unei audienţe
interne şi externe şi unui public clasificat după anumite criterii. Mai mult, relaţiile publice au o sferă mai largă, cuprinzând politicile şi performanţa
întregii organizaţii, de la morala angajaţilor şi până la felul în
care centralista răspunde la telefon. Pe lângă aceasta, advertising-ul este o tehnică pe care organizaţia poate decide să o folosească sau nu, în timp ce
relaţiile publice au în vedere absolut toate activităţile şi funcţiile unei organizaţii şi existenţa lor are o importanţa vitală. Advertising-ul nu mai este astăzi
o simplă chestiune de a concepe un afiş atrăgător şi de a aştepta ca clienţii să se înghesuie să cumpere produsul. Clientul trebuie să fie informat şi
convins, şi aceasta presupune comunicare. În speţă, este nevoie de comunicare în ambele sensuri şi de relaţii publice, pentru a atinge acest deziderat.
Aşa cum spune Jefkins, advertisingul prezintă mesajul cel mai convingător posibil pentru a vinde un produs, folosind, în acest scop, creatorii de reclame,
ilustraţii, panouri, tipărituri, scenarişti şi producători de film, pe baza unei teme sau a unui
concept-platformă. În advertising accentul se pune pe vânzare, spre deosebire de RP care au rolul dea informa, educa şi genera înţelegerea prin
cunoaştere. O legătură majoră între advertising şi relaţiile publice este aceea că advertising-ul are mai multe şanse să reuşească atunci când
relaţiile publice fac, în prealabil, ca produsul sau serviciul care se promovează să fie cunoscut şi înţeles.
PR/publicitate “Când menţionezi practica relaţiilor publice, majoritatea oamenilor, fie ei politicieni, funcţionari, cadre medicale, directori
comerciali, maiştri sau directori generali, se gândesc instinctiv la presă şi publicitate. Dacă cei care studiază sau practică relaţii publice ştiu că acestea
înseamnă nu doar să reuşeşti să faci reclamă în presă, pentru cei mai mulţi oameni, relaţiile publice înseamnă publicitate. Mijloacele de informare şi
practica relaţiilor publice sunt inexorabil legate între ele. “ (Seitel 1997:243) Publicitatea este rezultatul informaţiilor oferite publicului. Publicitatea
pozitivă sau negativă este ceea ce obţii, după ce activitatea de relaţii publice s-a încheiat.
13. Organizarea biroului de presa
Def: Biroul de presa este un department din cadrul unei organizatii care are ca sarcina principala stabilirea si mentinerea relatiilor de comunicare dintre
organizatie si Mass-Media.
In marele org-tii Biroul de presa este un department (sectie) din cadrul departamentului de PR. Ierarhic acesta este subordonat direct sefului de Pr care la
randul sau este subordonat direct directorului de institutiei. In organizatiile mici, in care nu exista un department de Pr acesta va fi subordonat direct
conducatorului org.
Aceasta pozitie in partea superioara a ierarhiei org este necesara deoarece direct biroului de presa trebuie:
1. sa stie totul ce se intampla sau ce se va intampla in org pentru a putea reactiona la timp in cazul in care presa solicita anumite informatii
2. sa poata urmari si chiar prevedea aparitia unor evenimente majore, in deoasebi in a celor potentiale de criza
3. sa cunoasca deciziile luate de conducere sis a poata contribui la orientarea lor corecta.
4. sa poata obtine cooperarea permanenta a personalului din diferite departamente ale org
5. sa evite dependenta celor care lucreaza in biroul de presa….. de serviciu de marketing sau publicitate
Jacque… indentifica 2 obiective majore pe care si le poate fixa un birou de presa:
1. sa stabileasca si sa mentina o buna legatura cu presa in beneficul organizatiei pe care o reprezinta. Aceasta activitate are ca scop difuzarea imaginiii
institutionale in randurile publicului sau, crearea unui climat favorabil in intelegere si colaborare intre org si si MM si a satisface nevoile de informare a
presei si a publicului. 2. sa informeze org asupra a ceia ce se afirma in presa in legatura cu actiunile ei sau cu alte aspecte care pot intera sau influenta org.
Activitatile specfice ale biroului de presa sunt: cautarea si selectarea informatiilor in interiorul org; crearea si reactualizarea documentelor de baza
referitoare la org;pregatirea materialelor si org manifestarilor pentru presa; crearea de contacte individuale cu jurnalistii; cautarea si selectarea inform
externe; etc.
14. Tehnici de gestionare a crizei de imagine
Imaginea este reflectarea publică a reputaţiei, personalităţii sau identităţii unei organizaţii. Definim criza de imagine ca fiind acel stadiu de
deteriorare a gradului de notorietate, a reputaţiei şi încrederii publice ce pune în pericol funcţionarea sau existenţa unei organizaţii. Principalele tehnici de
rezolvare a crizelor de imagine:
1. Managementul comunicarii
*cand o org se afla intr-o criza si-i ameninta reputatia, structurile decizionale (liderii) si srtuctura de PR sunt supusi unui stres deosebit pentru ca lor le
revine sarcina de a rezolva, gestiona situatia respectiva
*modul in care org reuseste sa gestioneze eficient situatiile dificile si sa comunice eficient atat in interior cat si exterior demonstrand gradul de
pregatire pentru situatia de criza;
*Nu este eficent sa fie depuse eforturi p/u rezolvarea problemelor cu impact negativ asupra publicului ci si sa fie facute publice si comunicate
publicului
*daca org nu va fi in masuraa sa isi comunice propriile msj-e atunci aceasta functie va fi luata de catre MM sau de catre o alta sursa exterioara care va
expune msj-e in conformitate cu propriile perspective
2. Minimalizara daaunelor produse pe durata crizei
*Din primele momente eforturile liderilor trebuie sa fie orientate pentru localizarea si minimalizarea daunelor produse atat in interiorul cat si in
exteriorul org;
*Org trebuie sa isi protejeze propriul personal, sa asigure pe cat posibil continuarea normala a activitatii, sa evite extinderea efectelor negative asupra
angajatilor;
*Imaginea de org responsabila se va consolida si mai multdaca aceasta org va actiona in parteneriat cu o institutie publica recunoscuta ca o autoritate in
domeniu (ex, politie, pompieri,etc);
3. reducerea mediatizarii negative in presa, precum si evitarea ramanerii in punctul maxim
4. Transformarea crizelor in oportunitati; 5.Evitarea confruntarii deschise cu MM (org tr. sa fie constienta de faptul ca intodeauna cand alege calea
confruntarii cu MM exista mari sanse sa piarda, deci trebuie sa se asigure ca ea beneficiaza de sustinerea publicului); 6. promovarea unei noi identitati
a org generata de rezolvarea crizei (unul dintre efectele crizei de imagine este ca in faza ei acuta se poate transforma in una organizationala).
15. Publicitate, reclama (advertisng). Tipuri de publicitate
Publicitatea si reclama joacă un rol tot mai important în viaţa socială, fiind indisolubile legata de comunicarea de masă, al cărei impact atât asupra
individului cât şi a societăţii în ansamblu sunt binecunoscute. Deşi la prima vedere publicitatea pare a ţine mai degrabă de marketing (deci de ştiinţele
economiei) decât de sociologie sau psihologie – aşa cum afirmă chiar unii autori de marcă – cum ar fi P. Kotler şi W. Mindak (1978) – tot mai mulţi

8
specialişti în domeniu apreciază că Publicitatea se revendică mai degrabă din sociologia comunicării şi psihologia aplicată. Chiar daca publicitatea si
reclama au acelasi tel, totusi ele difera prin forma de plata.
Definitii: Reclama comerciala: Forma de comunicare comerciala, care se adreseaza unui public larg, avand drept scop promovarea unui produs/marci, a
unei activitati sau a imaginii institutionale. Este o forma platita de promovare care urmareste obtinerea de efecte imediate; utilizeaza, in principal,
canalele media, precum si alte mijloace promotionale (promovarea vanzarilor, expozitii comerciale etc.)
Publicitate-Ansamblu de tehnici si de mijloace utilizate pentru popularizarea unui produs sau serviciu, a unei companii, institutii sau persoane.
Publicitatea este procesul prin care o organizaţie sau un individ încearcă să se facă cunoscuţi opiniei publice, să ocupe un loc vizibil în spaţiul public.
Publicitatea desemnează informaţiile difuzate de către media fără ca acestea să fi fost plătite şi care au rezultat cel mai adesea în urma unor evenimente.
Termenul engl. Publicity mai este cunoscut şi ca “publicitate gratuită”, concretizată în orice tip de expunere în media a produselor/serviciilor sau
factorilor de decizie ai unei companii. Spre deosebire de advertising(reclama) ce presupune plasarea unor reclame vizibile în mass media contra unor
costuri cunoscute, publicity constă în oferirea de informaţii către media de informare în speranţa că acestea vor fi apreciate ca având valoare de ştiri
(newsworthness); prin urmare publicate fără a fi plătite. Diferenţa dintre recalma şi publicitate este şi mai clară în ceea ce priveşte costurile şi gradul de
control asupra procesului. Cei ce plasează reclame (publicitorii) plătesc pentru spaţiu sau timp media , iar proprietarii acestora au obligaţia de a nu
modifica deloc mesajele şi imaginile. În cel de-al doilea caz, atât costurile cât şi controlul asupra mesajelor sunt reduse, proprietarii de media putând
modifica mesajele fără a fi acuzaţi de aceasta.
Tipuri de publicitate
După obiectul campaniei
1. Publicitatea de produs/serviciu
2. Publicitatea de marcă
3. Publicitatea pentru organizaţie
1. Publicitatea de produs/serviciu – are ca scop stimularea consumului produsului sau serviciului vizat de campanie.
• Publicitate de informare – are ca scop aducerea la cunoştinţa grupurilor ţintă vizate a diverse informaţii: apariţia unui nou produs, alte utilităţi ale unor
produse, reduceri de preţuri, explicaţii de utilizare sau de achiziţie etc.
• Publicitatea de poziţionare – are ca scop poziţionarea distinctă în mintea consumatorului a unui produs, pentru a fi mai uşor de identificat în comparaţie
cu altele din aceeaşi categorie. Acest tip de publicitate este folosit în special în perioada de creştere şi maturitate din ciclul de viaţă al produsului.
• Publicitatea comparativă utilizează procedeul comparării directe a unor produse/servicii aflate în concurenţa şi evidenţierea calităţilor unuia dintre ele.
În SUA este permisă vizarea produsului concurent în timp ce în Europa se poate folosi doar un nume generic (produsul X).
• Publicitate de reamintire – are ca scop “întărirea” efectului unor campanii anterioare, păstrarea interesului pentru produsul/serviciul respectiv sau are ca
obiectiv întreţinerea notorietăţii unor mărci deja foarte cunoscute.
• Publicitate ce foloseşte un model comportamental – oferă consumatorului un personaj ce este privit de către acesta ca un model comportamental şi de
aceea de urmat. Poate fi un lider de opinie sau o personalitate în domeniul, iar utilizarea produsului şi/sau serviciului poate fi o explicaţie a succesului în
domeniul pentru care este reprezentativ.
• Publicitatea tip Star System – seamănă foarte mult cu forma precedentă dar aici nu mai contează dacă produsul este explicaţia succesului acelei
personalităţi, contează doar notorietatea sa şi gradul de simpatie în rândul publicului.
• Publicitatea ce foloseste fetişul – este din aceeaşi clasa cu precedentele, fiind vorba de exemplu de produse ce prezinta elementele de identificare ale
starului, iar achiziţia sa devine fetiş.
• Publicitate de tip mărturie – Testimonial – foloseşte drept martor şi instanţa de informare despre calităţile produsului un individ cât mai reprezentativ
pentru publicul căruia i se adresează produsul.
• Publicitate în care produsul este tratat ca o vedetă în sine.
• Publicitatea de conjunctură – foloseşte un moment aniversar sau cu semnificaţie socio-culturală pentru grupul ţintă căruia i se adresează.
• Publicitate de tip demonstraţie – este bazată pe demonstrarea efectivă a calităţilor produsului respectiv – este cea mai informativă şi mai raţională.
• Publicitate negativă – într-o primă etapă se neagă calităţile produsului apoi se reduce
la absurd această negaţie, ceea ce oferă o justificare pentru achiziţia lui.
2. Publicitatea de marcă – are ca obiectiv principal evidenţierea şi susţinerea valorilor mărcii
(brandului), în special în condiţiile unei multiplicări accelerate a numărului de mărci sub care
firmele îşi prezintă produsele.
3. Publicitatea pentru organizaţie – are ca obiectiv principal transmiterea de informaţii privind
activitatea unei organizaţii, performanţele acesteia în domeniul în care activează, tradiţia,
valorile şi cultura sa, implicarea in viaţa comunităţii etc.

După anunţător (client)

1. Publicitatea instituţională – vizează crearea unei stări binevoitoare faţă de o instituţie şi oferta sa. Se realizează atât în beneficiul instituţiilor
guvernamentale, cât şi a celor nonguvernamentale, al căror produs/serviciu oferit nu este de tip comercial, dar solicită o acţiune din partea unor grupuri
ţintă vizate.
2.Publicitatea de corporaţie – este realizată pentru a face cunoscut numele corporaţiei şi nu a
produselor/serviciilor pe care le oferă consumatorilor. Se realizează în special pentru companii ce au o gamă foarte largă de mărci, pentru care renumele
companiei poate fi o garanţie a calităţii fiecarui produs. Un caz aparte este cel al băncilor sau companiilor financiare (societăţi de investiţii, de asigurări
etc.) pentru care produsul/serviciul este sinonim cu renumele corporaţiei şi pentru care prestigiul mărcii este mai important chiar decât produsul.
3. Publicitatea de produs/serviciu
După criteriul geografic
1. Publicitate locală
2. Publicitate regională
3. Publicitate naţională
4. Publicitate internaţională

După natura pieţei

1. Publicitate adresată consumatorului final
2. Publicitate adresată consumatorului intermedia r (reţele, detailişti)
3. Publicitate adresată consumatorului instituţional (companii)

9
După tipul mesajului
1. Publicitate raţională, factuală – pune accent pe informare, pe prezentarea caracteristicilor şi beneficiilor funcţionale, raţionale ale produsului
2. Publicitate emoţională - pune accent pe caracteristicile şi beneficiile emoţionale, intangibile ale produsului, adresându-se laturii emoţionale ale
individului
Dupa efectul intenţionat
1. Publicitate cu acţiune directă – vizează obţinerea unui efect imedia t
2. Publicitate cu acţiune întârziată – vizează obţinerea de efecte pe termen lung
După canalul folosit
1. Publicitate de tip ATL (Above The Line) – desemnează servicile de publicitate destinate şi care
folosesc cele cinci canale media convenţionale: presa scrisă, TV, radio, cinema şi afişaj stradal. Este numită şi publicitatea în media . Publicitatea tip ATL
foloseşte formate tipizate, specifice fiecăruia dintre mediumurile de mai sus:
Spotul – pentru televiziune, cinema şi radio
 Macheta de presă – pentru presa scrisă
 Afişul publicitar – pentru afisajul stradal
2. Publicitate de tip BTL (Below The Line) – este acea formă de publicitate care foloseşte alte suporturi decât cele convenţionale sau le foloseşte pe
acestea într-un mod atipic. Publicitatea de tip BTL are două mari moduri de acţiune:
 prin intermediul evenimentelor
 prin intermediul suporturilor/obiectelor
Linia dintre aceste două tipuri de publicitate (The Line) este bineînţeles imaginară, o distincţie simbolică între acţiunile de comunicare clasică prin mass
media şi cele de comunicare neconvenţională, care asigură o legatură directă cu anumite grupuri restrânse de public. Prima definire a acestei distincţii a
fost făcută pentru prima oară în anii ’50 de către compania Procter&Gamble şi separă comunicarea pentru care se plăteşte comision pentru media de cea
pentru care nu se plăteşte acest comision. Unii autori consideră că activităţile de tip BTL dezvoltă componente din marketing mix de tip non –advertising,
în special promovarea vânzărilor (sales promotions) şi mailing direct.
În ultima vreme se observă o tendinţă de depăşire a acestei împărţiri prin introducerea
unui nou tip de publicitate: publicitatea TTL (Through The Line), care nu mai ţine cont de tipul
canalului de comunicare ci se focalizează asupra atingerii obiectivelor campaniei de comunicare,
folosind toate mijloacele aflate la dispoziţie (ATL, BTL, PR, marketing direct, promoţii etc.).
După tonul comunicării
1. Publicitate agresivă – foloseşte un ton imperativ şi o intensitate mare a comunicării (volum mare de apariţii)
2. Publicitate blândă (neagresivă) – foloseşte un ton blând şi oferă posibilitatea unei opţiuni
După conţinut
1. Publicitate conotativă – este bazată mai mult pe sugestie şi mai puţin pe informaţie
2. Publicitate denotativă – este bazată în primul rând pe informaţie
Alte forme de publicitate
1. Promovarea vânzărilor
2. Relaţii Publice
3. Publicitate folosind reţeaua Internet
4. Publicitate prin poşta directă
16. Publicitatea politica

10
Publicitatea politica este partea comunicării politice prin care un individ isi face imagine publica. Apariţia publicităţii politice este legată de Primul
Război Mondial. În acea perioadă „publicitatea a fost folosită ca un instrument de acţiune socială directă. Agenţiile de publicitate au trecut
de la vânzarea de bunuri de larg consum la trezirea sentimentelor patriotice, vânzarea de obligaţiuni guvernamentale, încurajarea protecţiei
mediului înconjurator şi promovarea unui numar de activităţi legate de război.” Ca urmare a acţiunilor acestor agenţii a luat fiinţă, în S.U.A,
Divizia de Publicitate a Comitetului de Informare Publică care era un birou guvernamental ce avea ca obiect de activitate propaganda pentru
Primul Război Mondial. Reclama politica nu este numai agitatia electorala, deci asupra ei nu pot fi aplicate restrictiile legislatiei electorale.
In Republica Moldova nu exista reglementari exprese privind reclama politica in presa, care ar asigura conditii egale tuturor pretendentilor.
De exemplu, in Italia ziarele sint obligate sa stabileasca din timp, pina la inceperea campaniei electorale, cit spatiu pot oferi pentru reclama si
sa propuna costuri rezonabile. Totodata, conform legislatiei italiene, in publicatiile de reclama se va indica numele platitorului. De asemenea,
se interzic publicatiile care contin lozinci exclusiv negative, atacuri vehemente asupra candidatilor, indemnul direct de a vota un anumit
candidat, punindu-se accentul pe programele politice ale candidatilor.
La acordarea timpului de antena fara plata candidatilor in majoritatea tarilor din Europa Occidentala se respecta principiul
proportionalitatii. Formatiunile politice isi asuma raspunderea pentru continutul reclamei politice, redactiile urmaresc sa nu se faca
propaganda anticonstitutionala (prin instigarea la ura nationala, rasiala sau religioasa etc.). In general, se considera ca limitarea reclamei
politice contravine principiului autoafirmarii personalitatii, liberei concurente a politicienilor.
In Republica Moldova principiile generale privind accesul la informatie sint valabile si in timpul campaniilor electorale. Activitatea organelor
mass-media in timpul campaniilor electorale este reglementata de Codul electoral (nr.1381-XIII din 21.11.1997). Potrivit art.37 alin. (2) din
Legea audiovizualului, in perioada campaniilor electorale, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, in colaborare cu Comisia Electorala
Centrala, prin aprobarea Conceptiei reflectarii campaniei electorale, stabilesc principiile de acordare a timpilor de antena pentru publicitatea
si agitatia electorala a candidatilor si conditiile de prezentare a emisiunilor electorale. Principiile privind desfasurarea agitatiei electorale sint
determinate de Codul electoral, in termenii caruia “agitatie electorala” semnifica dreptul de a supune discutiilor libere si sub toate aspectele
programele electorale ale concurentilor electorali, calitatile politice, profesionale si personale ale acestora, precum si de a face agitatie in
favoarea sau defavoarea candidatilor in cadrul adunarilor, mitingurilor, intilnirilor cu alegatorii, prin intermediul mijloacelor de informare
in masa sau altor forme de comunicare ce exclud incalcarea ordinii publice si a normelor etice” (art.47).
Desi nu o defineste, Codul electoral contine si notiunea de “publicitate electorala” (art.47 alin.(2), reglementeaza conditiile in care organele
mass-media, mai ales radio/TV, pot acorda timp de antena concurentilor electorali pentru publicitatea electorala. In perioada campaniilor
electorale, institutiile publice ale audiovizualului acorda gratuit concurentilor electorali timp de antena pentru dezbateri publice. Publicitatea
electorala insa se face numai cu plata, in limitele de pina la 2 ore pe intreaga perioada a campaniei electorale, inclusiv nu mai mult de 2
minute pe zi la fiecare institutie (art.47 alin.(2) din Codul electoral).
Institutiile private ale audiovizualului, coordonind cu Comisia Electorala Centrala, au dreptul sa organizeze dezbateri in cadrul “meselor
rotunde”, in conditii echitabile pentru toti concurentii electorali si oferindu-le timp de antena egal. In plus, concurentii electorali sint in drept
sa plaseze la institutiile private ale audiovizualului publicitate electorala, cu conditia ca aceasta nu va depasi 2 minute pe zi pentru un
concurent electoral la fiecare institutie (art.47 alin.(3) din Codul electoral).
Legea garanteaza egalitatea concurentilor electorali la procurarea timpului de antena, stabilind obligatia institutiilor audiovizualului de a
stabili taxe egale pentru toti concurentii electorali pentru plasarea publicitatii electorale (art.47 alin.(6). Codul electoral prescrie ca pe
parcursul campaniei electorale timpii de antena acordati serviciilor de presa ale Parlamentului, Presedintiei si Guvernului sa nu fie folositi in
scopul agitatiei electorale (art.47 alin. (11).
Agitatia electorala se admite numai dupa inregistrarea concurentului electoral de catre organul electoral (art.47 alin. (1). Responsabilitatea
pentru continutul materialelor electorale publicitare revine concurentului electoral, dar aceasta nu inseamna ca mass-media trebuie sa
difuzeze, in mod obligatoriu, tot materialul prezentat. Legea stipuleaza ca agitatia electorala nu trebuie sa incalce ordinea publica si normele
etice (art.47 alin.(1). Refuzul mass-media de a publica sau de a difuza publicitatea electorala poate fi contestat in instanta de judecata (art.47
alin. (9).
Conform recomandarilor Consiliului Europei, mass-media, atit cea de stat, cit si cea privata, in special audiovizualul, trebuie sa asigure
prezentarea onesta si echidistanta a opiniilor partidelor politice si ale candidatilor care participa la scrutin, timpul de emisie gratuit fiind
acordat in baza unor criterii clare si transparente, fara nici o discriminare. Publicitatea politica cu plata trebuie sa se bazeze pe conditii si
tarife egale, iar publicul trebuie sa fie informat ca asemenea publicitate este cu plata.
Legislatia Ucrainei specifica ca agitatia electorala si reclama politica pot fi desfasurate numai de catre participantii la scrutin (candidatii si
persoanele lor de incredere, partidele si grupele de initiativa ale alegatorilor). Organele mass-media nu sint considerate participante la
scrutin, de aceea opinia ziarului, a jurnalistului sau a unui cetatean de rind nu este apreciata ca agitatie electorala. Organele mass-media
raspund numai pentru veridicitatea informatiei publicate, de aceea agitatia electorala si reclama politica vor fi personalizate.
Legislatia mai multor tari recunoaste doua tipuri de publicitate: publicitatea politica si publicitatea comerciala. In unele state (Germania,
Spania) publicitatea politica este admisa numai in perioada alegerilor; in alte tari (Franta, Marea Britanie), din contra, este limitata numai
in perioada scrutinului. In Franta in perioada alegerilor nu se permite publicitatea politica cu plata, iar publicitatea politica fara plata nu
este reglementata. In Marea Britanie reclama politica in sustinerea unui candidat fara acordul acestuia este apreciata ca o incalcare a
prevederilor legale. In Olanda, prin Codul profesional, benevol, al jurnalistilor, sint stabilite unele cerinte fata de publicitatea politica: ea nu
poate fi anonima, faptele trebuie sa corespunda adevarului; sa se inscrie in criteriile de gust; nu poate fi plasata in paginile unde, de obicei,
se publica materiale redactionale. O comisie speciala are dreptul de a elabora pentru editori Recomandari executorii privind publicitatea
politica, editorii cazind de acord sa le respecte. Nerespectarea recomandarilor nu este apreciata ca o incalcare a legii, dar instantele de
judecata tin cont de acest lucru. In S.U.A. orice reglementari in domeniul publicitatii politice sint apreciate ca anticonstitutionale.
17. Obiectivele campaniei de publicitate
Orice campanie publicitară are la bază un set de obiective clare şi complete. Dacă
numarul şi tipul lor sunt determinate de către fiecare companie de advertising în funcţie de context, de caracteristicile produsului sau de obiectivele de
marketing, felul în care acestea trebuie să fie formulate este însă mult mai clar:
• să fie stabilite de comun acord cu anunţătorul (beneficiarul campaniei)
• să fie lipsite de orice echivoc
• să fie specifice publicităţii – să nu se confunde cu obiectivele de marketing
• să fie adaptate la realitate şi context
• să poată fi măsurat gradul în care au fost atinse – rezultatele campaniei să poată fi

11
 măsurabile.
Cel mai des întâlnite obiective ale unei campanii publicitare sunt:
• creşterea notorietăţii produsului/serviciului (awareness)
• determinarea consumatorului să prefere produsul /serviciul respectiv altora similare (prefference)
• crearea imaginii de marcă în cazul lansării unui nou produs
• construirea încrederii în marcă (brand )
• schimbarea imaginii şi a percepţiei asupra unui produs – relansare, repoziţionare
• fidelizarea consumatorilor faţă de marca (brand-ul) vizată
Cel mai adesea, obiectivele campaniilor publicitare îşi depăşesc potenţialităţile şi intră în domeniul marketingului. Identificăm aici un risc deoarece prin
publicitate se rezolvă doar problemele legate de comunicare, nu şi cele legate de marketing, care presupun mult mai mult decât comunicare (atribute ale
produsului, distribuţie, preţ etc.).
18. Agentia de publicitate
Def: Agenţia de publicitate desemnează o afacere independentă, ce cuprinde specialişti încreaţie şi afaceri care crează, pregătesc şi plasează reclame
în media pentru producatori ce caută consumatori ai produselor sau serviciilor lor.
Agenţia de publicitate este o organizaţie de profesionişti care oferă servicii de creaţie
sau de consultanţă în afaceri unor clienţi, în ceea ce priveşte crearea, planificarea şi plasarea
de reclame în diverse media.
Tipuri de servicii oferite de agenţiile de publicitate
1. Servicii de tip relaţii cu clientul (client service)Prin intemediul acestui serviciu Agenţia lucrează împreună cu clientul pentru a determina cum
produsul/serviciul clientului poate beneficia cel mai bine de pe urma expertizei agenţiei şi a campaniei publicitare. Serviciile de tip relaţii cu clientul
permit identificarea beneficiilor produsului, grupurile ţintă potenţiale şi cea mai bună poziţionare pentru acesta, oferind astfel un plan de publicitate
complet şi adaptat la specificul pieţei. 2. Servicii de marketing-Serviciile de marketing oferite în mod obişnuit de către o agenţie de publicitate acoperă
patru arii de expertiză: a) cercetare, b) promovarea vânzărilor şi sponsorizări, c) direct marketing şi d) Relaţii Publice 3. Servicii de creaţie şi productie
Aceaste servicii dau viaţă caracteristicilor produsului pe care clientul îl propune pieţei şi exprimă calităţile acestuia prin reclame adecvate. Serviciul de
creaţie constă în determinarea modalităţii creative în care va fi prezentat produsul. Creaţia oferă conceptul care exprimă şi comunică cel mai bine unui
grup ţintă vizat de către produs valorile şi beneficiile acestuia.
Serviciile de producţie transformă ideile creative în produse finite, în reclamele pentru televiziune, radio, presa sau afişaj. 4. Servicii de media Aceste
servicii ofer clientului soluţii media la nevoile sale de comunicare prin identificarea modului optim în care mesajul campaniei publicitare poate atinge cel
mai eficient audienţă vizată. 5. Servicii de tip administrativ Cele mai importante servicii de acest tip ce pot fi oferite clientului sunt cele de sales şi trafic.
Primul “vinde“ agenţia clienţilor iar cel de-al doilea urmăreşte să coordoneze întreaga activitate de publicitate astfel încât să fie respectate termenele
limită agreate de agenţie cu clienţii.
Tipuri de agenţii de publicitate
Există o mare varietate de tipuri de agenţii, unele imense, cu cifre de afaceri de zeci de miliarde de dolari anual, altele mici, cu doar câţiva angajaţi, dar
toate au câteva caracteristici comune, specifice industriei de publicitate. Vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai des întâlnite tipuri de agenţii
de publicitate.
1. Agenţia full services O agenţie full services tipică are o gamă completă de angajaţi specializaţi în domenii specifice industriei, capabili să raspundă
oricăror nevoi publicitare ale clienţilor. Adesea astfel de agenţii oferă clienţilor lor o acoperire globală, la nivel internaţional. Agenţia full services pune la
dispoziţia clienţilor săi nu numai servicii de creaţie şi personal specializat în pregătirea publicităţii, ci şi specialişti în cercetare şi marketing care să ajute
clientul la planificarea procesului de comunicare. Agenţiile moderne nu mai vând “servicii”, ci “soluţii comunicaţionale”. Agenţiile pregătesc strategia de
publicitate, stabilesc conceptul campaniei, fac alegerea canalelor media adecvate şi aleg suporturile ideale de publicitate, crează mesajele publicitare ca
declinări ale conceptului de creaţie, stabilesc media planul, cumpără spaţii media şi supervizează producţia mesajelor, organizează evenimente speciale şi
implementează conceptul campaniei pe toate canalele neconvenţionale. 2. Agenţia de creaţie (Creative boutique)Agenţiile de creaţie sunt agenţii
specializate în conceperea şi crearea de mesaje publicitare, punând accent pe partea de servicii artistice. Agenţiile de acest tip pot fi solicitate doar pentru
a aduce un plus de creativitate mesajelor, de restul activităţii ocupându-se alte agenţii specializate.Acest gen de agenţii a apărut în principal ca urmare a
cerinţelor salariale mari ale creativilor foarte preţioşi din agenţiile “clasice”, sau ca urmare a dorinţei de poziţionare specifică, explicită, strict în zona
expresiei artistice, a unor oameni din cadrul agentiilor full service. Există situaţii în care o agenţie poate fi prea aglomerată sau chiar depaşită de volumul
de muncă, iar în asemenea cazuri este nevoită apeleze la servicii de creaţie externe. 3. Agenţia de media Sunt agenţii specializate exclusiv în achiziţia de
spaţii şi timpi de media şi derularea campaniilor publicitare pe diverse canale, ca serviciu oferit agenţiilor de publicitate sau anunţătorilor. Sarcina
achiziţiei de spaţii şi timpi media si derulării de campanii este din ce in ce mai complexă, ca urmare a proliferării canalelor media şi a creşterii volumelor
vehiculate. Avantajul principal al acestui tip de agenţie constă în faptul că este strict specializată şi poate oferi soluţii media sofisticate şi personalizate şi
că poate cumpăra volume mari (cumulate cu cele ale unor agenţii de creaţie) şi astfel obţine reduceri (discounturi) semnificative, cu mult mai mari decât
oagenţie obişnuită; în felul acesta ea poate ajunge să practice preţuri mai mici pentru clienţii lor. 4. Agenţiile de media specializate pe un anumit suport
media (tv, radio, reviste etc.)5. Agenţii interactive Au apărut ca urmare a dezvoltării noilor canale de comunicare – în special reţeaua Internet,
televiziunea de tip interactiv, computere, reţele de baze de date etc. Supranumite şi “cyberagencies” acestea au expertiză în domenii de tip IT
(Information Technology), pe care agenţiile clasice nu o au.6. Agenţii interne (In House)Prin Agenţii interne (In House) se înţelege în general
departamentul de publicitate al unei companii comerciale. Aceasta opţiune oferă avantajul unei coordonări mai bune a activităţii de advertising, al unui
control sporit asupra tuturor fazelor procesului de comunicare, precum şi al salvării comisionului oferit agenţiei de Publicitate externe. Un alt avantaj este
cel al unei cunoaşteri mai bune şi din interior a caracteristicilor produsului/serviciului de promovat. Marele dezavantaj este însă lipsa unei obiectivităţi
reale, aspect ce apare ca urmare a implicării emoţionale şi a abilităţilor profesionale mai scăzute a angajaţilor unei astfel de agenţii (comparativ cu o
agenţie “clasică”). 7. Modelul Grup de Agenţii Modelul grup de agenţii reprezintă noua filosofie a organizării industriei de advertising (a
managementului în general), sub presiunea cererii clienţilor diverselor companii către servicii din ce în ce mai specializate şi mai performante. S-a
constatat ca orice externalizare – autonomizare a unui serviciu îl face mai performant, atât din punct de vedere financiar cât şi al calităţii serviciilor.
Marile agenţii trec treptat de la modelul full servicies la cel de grup de companii. Acest model presupune “externalizarea” în cadrul aceluiaşi grup a
diverselor servicii/departamente ale agenţiei clasice în companii autonome, dar subordonate filosofiei corporatiste, coordonate de către Grup şi lucrând
împreună pentru diverşi clienţi. Printre avantaje se numără creşterea competivităţii şi accesul la alţi clienţi decât cei obisnuiţi ai companiei “mamă”,
precum şi eficientizarea financiară. Oricare dintre companiile Grupului poate recomanda unui client să apeleze la serviciile celorlalte companii pe
principiul medicului generalist: “Eu nu am răspuns la toate problemele tale, dar cunosc pe cei mai buni care ar putea să o facă”.
19. Teorii de management. Abordari clasice si moderne
12
Definiţia clasică se consideră a aparţine lui Henry Fayol, deşi nu există o definiţie genral acceptată a disciplinei management. .Activitatea de
management înseamnă a prevedea şi a plănui, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla”. H.Fayol, 1916
Managementul este un proces social.., iar procesul constă din planificare, control, coordonare şi motivaţie. E.F.L.Brech, 1957 Managementul este un
proces operaţional care poate fi în prima fază cercetat cel mai bine prin analiza funcţiilor manageriale. Cele 5 funcţii manageriale sunt: planificarea,
organizarea, angajarea personalului, îndrumarea şi conducerea, precum şi controlul. Koontz şi O”Donnel, 1984 Managementul este privit ca o sumă de
activităţi care includ planificarea, organizarea, motivarea şi controlul.
Istoria managementului
1. Teoreticieni
a) manageri practicanti Taylor, Fayol manageri satiintifici sau clasici (teoretizarea experienţelor manageriale personale)
b) specialisti instiinte sociale
- Mayo si McGregor (teoreticieni ai relaţiilor umane) (structurarea muncii) Scoala socială psihologică
- Mintzberg, Porter, Moss Kanter (teoreticieni ai contingentului)perspectiva comportamentului uman bazat pe variabile
ca structura, sarcini, tehnologii, mediu
Teorii clasice
1. Abordarea clasică se ocupă de structura şi activităţile organizaţiilor oficiale. Subiecte principale:
- diviziunea muncii
- ierarhizarea
- control
Exponenţi: Henry Fayol (1841-1925) Franţa
Frederic .Winslow .Taylor, (1856 – 1915) USA
Max Weber (1864- 1924) teoria birocraţiei.
Definirea rolurilor într-o ierarhie

Şcoala relatiilor umane: Abordarea sistemică

Teoria motivaţiei. Elton Mayo, Organizaţiile ca sisteme complexe de oameni, sarcini şi tehnologii
Teoria social-psihologică Institutul Tavistock Sistem deschis soci-tehnic.
Abraham Maslow (piramida trebuinţelor) (Sisteme deschise, sisteme închise)

Abordare contingentă a managementului. Abordari moderne

Nu există management pur. Eficienţa organizaţională “Rezolvarea lucrurilor asa cum trebuie” şi
Pugh, UK, Lowrence şi Lorsch (USA) “rezolvarea lucruilor care trebuie rezolvate”
Misiuni strategice, promovarea valorilor si culturii organizaţionale
Pe măsură ce condiţiile economice şi sociale s-au schimbat, s-au modificat şi modalităţile prin care managerii înţelegeau să ajute la atingerea
obiectivelor organizaţionale. Cea mai bună modalitate de a înţelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este analizarea şcolilor de gândire
managerială apărute de la începutul secolului trecut.
Şcoala raţională de gândire managerială a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea şi a fost condusă de francezul Henri Fayol, care în 1916 a
publicat Managementul general şi industrial. Fayol privea managementul ca pe un sistem raţional şi considera că în orice afacere este nevoie ca
activităţile, fie ele tehnice, comerciale, financiare, contabile sau legate de securitate, să fie conduse pe baza unor principii elementare ale
managementului.
Cele 14 principii ale managementului enunţate de Fayol sunt:
1. Diviziunea muncii. Specializarea angajaţilor (muncitori şi membri ai conducerii), în vederea creşterii eficienţei şi îmbunătăţirii rezultatelor.
2. Autoritate şi responsabilitate. Dreptul de a da ordine şi puterea de a pretinde supunerea.
3. Disciplină. Gradul în care angajaţii sunt supuşi, îşi dau silinţa, îşi consumă energia şi modul în care se comportă sunt influenţate de cei care îi
conduc.
4. Unitatea decizională. Nici o persoană nu trebuie să aibă mai mult de un şef.
5. Unitatea direcţiei. O organizaţie trebuie să aibă un singur plan de atingere a obiectivelor (dezvoltarea principiului unităţii decizonale).
6. Subordonarea intereselor individuale interesului general. Preocuparea faţă de organizaţie este mai importantă decât preocupările individuale.
7. Plata. Asigurarea compensaţiilor corecte şi satisfăcătoare pentru toţi, recompensarea competenţei.
8. Centralizare. Consolidarea funcţiilor manageriale în acord cu circumstanţele din mediul înconjurător al organizaţiei.
9. Ierarhie. Liniile de autoritate trebuie să fie clar definite dinspre vârful către baza organizaţiei.
10. Ordine. Oamenii şi materialele trebuie să se afle în locul potrivit la momentul potrivit, iar oamenii trebuie să ocupe postul care li se potriveşte cel
mai bine.
11. Echitate. Loialitatea angajaţilor trebuie să fie încurajată prin tratamentul just, corect şi prin bunătate.
12. Stabilitate. Părăsirea organizaţiei de către un număr mare de angajaţi este deopotrivă cauza şi efectul ineficienţei; organizaţiile bune sunt cele care
au conduceri stabile.
13. Iniţiativă. Necesitatea creării unui plan şi asigurării succesului acestuia şi oferirea oportunităţii subordonaţilor de a-l realiza.
14. Esprit de corps. Comunicarea orală trebuie folosită pentru a asigura coeziunea echipelor.
Principiile lui Fayol au fost, în mod evident, utile în mediul industrial al momentului respectiv. În prezent, în ciuda faptului că unele dintre ele îşi
dovedesc încă aplicabilitatea, multe par depăşite.
Scoala ştiinţifica (F.W. Taylor) este caracterizat prin analiza ştiinţifică a sarcinilor, planificarea activităţilor, selecţia ştiinţifică a forţei de muncă,
instruirea şi dezvoltarea personalului şi cooperarea permanentă între manageri şi personal. În concepţia lui Taylor, omul este comparat cu o maşină care
poate fi programată să dea randament maxim. Sistematizarea conceptelor cu care operează managementul ştiinţific se datorează lui
Henri Fayol – “părintele managementului”. Acesta a identificat grupele de activităţi care se desfăşoară în cadrul unei organizaţii şi a formulat
principiile managementului:
• diviziunea muncii;
• autoritate şi responsabilitate;
• unitate de comandă;
• subordonarea intereselor particulare în favoarea intereselor de grup;

13
 • salarizare adecvată rezultatelor;
• raport optim centralizare/descentralizare;
• înlănţuirea raţională a nivelelor ierarhice;
• conformitate salariat/post;
• iniţiativă şi spirit de echipă.
Orientarea managementului ca ştiinţă a fost mai puternic definită în Statele Unite de către Frederick Taylor, cunoscut ca părinte al managementului
ştiinţific. Taylor a subliniat nevoia observării pe cale empirică (examinarea unor fenomene reale), a analizării şi experimentării şi considera că
managerului îi revine rolul de a descoperi cea mai bună modalitate de desfăşurare a muncii sub îndrumarea sa.Abordarea lui Taylor a fost aceea de a
analiza fiecare post în vederea identificării elementelor sau mişcărilor distincte care alcătuiesc munca fizică. Următoarea sarcină era aceea de a observa
modul în care aceste elemente puteau fi reproiectate sau modificate în aşa fel încât să fie definită cea mai bună sau mai rapidă metodă de a munci. La
baza acestor cercetări stătea accentul pus pe eficienţă.Taylor nu a înţeles în întregime nevoile umane de interacţiune socială, respect de sine şi împlinire
(aşa cum au fost ele explicate de Maslow sau Alderfer). Aplicarea metodelor lui Taylor avea tendinţa de a se constitui într-un sistem mecanic în care totul
avea drept etalon de măsurare eficienţa operaţiei. Eforturile lui Taylor au fost continuate de mai mulţi cercetători, printre care sunt de notat Frank şi
Lillian Gilbreth, dar accentul pus în management pe sistemele ştiinţifice a început să scadă odată cu apariţia altor şcoli de gândire managerială. Taylor
dorea să facă munca mai simplă (mai multă muncă şi mai puţin efort).
Şcoala sociologică (behavioristă, a relaţiilor umane) - ai cărei promotori au fost E. Mayo, Ch. Argyris, C. Handy, H. Maslow, D. Mc Gregor şi F.
Herzberg – situează resursele umane ale organizaţiei în primul plan al procesului managerial. ”Relaţioniştii” susţin ideea că
omul ar putea fi determinat să muncescă mai productiv, dacă îi sunt satisfăcute nevoile deordin psiho-social. Motivarea prin satisfacerea nevoilor
esenţiale/primare, a nevoilor de securitate, afecţiune, respect, stimă şi autodezvoltare conduce la atingerea obiectivelor
economice ale firmei şi la realizarea nevoilor sociale.
Şcoli contemporane de gândire managerială În prezent, domeniul managementului nu mai este dominat de o singură şcoală de gândire managerială.
Preocuparea actuală este aceea de a unifica într-o perspectivă coerentă diversele accente pe care se axează numeroasele şcoli de gândire managerială
existente. Această şcoală continuă o parte a tradiţiei deschise de Henri Fayol, prin importanţa acordată funcţiilor managementului – activităţi ca
planificarea, organizarea, îndrumarea, coordonarea şi controlul, care caracterizează munca unui manager. În această şcoală de gândire este inclusă şi
nevoia de a studia rolurile managerului. Bazată pe studiile Hawthorne, această şcoală încearcă să includă rezultatele cercetărilor actuale din ştiinţele
comportamentale, şi a dat naştere unei discipline numită comportament organizaţional. Accentul cade pe stilul managerial, pe managementul
participativ, munca în echipă, dinamica grupului, comportamentul individual, motivare şi comunicare, şi se consideră că este necesară integrarea într-o
abordare coerentă a unui mare număr de cercetări.Această şcoală, care a avut un impact puternic asupra managementului, susţine că managerii trebuie să
privească organizaţia ca pe un sistem – un sistem deschis care interacţionează cu mediul şi care este alcătuit din subsisteme interne legate între ele
(subsistemul tehnic, subsistemul social şi subsistemul administrativ). O schimbare sau o dereglare a unei părţi din sistem afectează celelalte părţi.
Managerilor le revine rolul de a acorda atenţie intrărilor din mediul exterior (legi, reglementări, acorduri cu sindicatele, condiţii economice, oferta de
forţă de muncă etc.), precum şi rolul de a căuta metode prin care să influenţeze mediul.Una dintre cele mai recente tendinţe în gândirea managerială este
aceea de a privi organizaţia ca o cultură sau subcultură. Acest cadru de referinţă operează o distincţie între aspectul material şi aspectul imaterial al
culturii: aspectul material include factorii fizici (clădiri, aspect, echipament şi tehnologie), în timp ce aspectul imaterial include valorile, normele,
simbolurile şi scopurile care definesc modul în care oamenii ar trebui să trăiască şi să se comporte (corect şi greşit, important şi neimportant) şi identifică
scopurile pe care oamenii le consideră motivante pentru a muncii. Această şcoală accentuează necesitatea utilizării metodelor cantitative în management,
idee susţinută de dezvoltarea calculatoarelor şi a unor modele matematice şi statistice complexe. Anumite domenii ale unei afaceri (contabilitate, finanţe,
economie) sunt atât de complexe încât nu pot fi stăpânite decât prin utilizarea de modele matematice. Planificarea, previziunea şi luarea de decizii bazate
pe analiza raţională a datelor sunt aspecte importante pentru adepţii acestei şcoli. În perioada 1960-1970 accentul cădea pe încercarea de a descoperi un
stil de management unic, universal eficace. Douglas McGregor considera că managerii pot fi clasificaţi în funcţie de percepţia pe care o au asupra
oamenilor şi de comportamentul pe care această percepţie îl generează. Există deci două tipuri de manageri: cei cu o perspectivă negativă asupra
oamenilor (Teoria X) şi cei cu o perspectivă optimistă (Teoria Y), această din urmă teorie fiind considerată a fi cel mai potrivit mod de a conduce. Rensis
Likert, Blake şi Mouton şi Abraham Maslow au definit modalităţi universale de a conduce, în timp ce Woodward, Burns şi Stalker (în Marea Britanie) şi
Lawrence şi Lorsch (la Harvard, în Statele Unite) încercau să demonstreze că stilul de management necesar într-o organizaţie este influenţat de sarcinile
şi tehnologia utilizate. De exemplu, procese tehnologice continue de dimensiuni mari, cum ar fi cele utilizate în rafinăriile de petrol, necesită un alt tip de
management decât cel utilizat în ateliere auto de mici dimensiuni. Tipul de management utilizat depinde de natura sarcinilor, de tipul de oameni implicaţi,
de cadrul temporal şi de obiective.
20. Definirea managementului si a managerului. Tipuri de manageri
Conceptul de Management În sensul cel mai larg include ansamblul conceptiilor metodelor si mijloacelor de solutionare a problemelor cu care se confrunta activitatea
practica de conducere. Management e un termen American. Provine de la Americani, ei foloseau acest cuvant la dresarea cailor. Analizand sensul direct al acestui cuvant.
Managementul poate fi definit ca proces ca oamenii special pregatiti formeaza organizatii si conduc acesasta prin formularea scopurilor si elaborarea metodelor de atingere
a acestor scopuri.Managementul poate fi definit ca o activitate specifica de orientare a activitatiioamenilor în scopul realizarii unor obiective organizationale.
Managementul presupune atingerea scopurilor printro conducere efectiva si eficienta ca urmari a planificarii organizarii, coordonarii si controlul organizatiei. Formularea si
realizarea scopurilor este o arta pe care trebuie sa o posede o anumita categorie de oameni care se numesc manageri. Sunt persoane care coordoneaza activitatea celorlalti, si
îsi realizeaza activitatea sa prin folosind munca, intelectuala si motivele comportatii lor.Deseori Managementul este indentificat ca organ special de conducere sau aparatul
de conducere fara care nu poate exista o organizatie moderna.La începutul secolului XX Managementul sa cristalizat în stiinta care are obiectul sau de studiu, probleme
specifice, si abordari de realizare a acestor probleme.Baza stiintifica a acestor Stiinte constituie, totalitatea cunostintelor despre conducere, acumulate timp de mii de ani si
prezentate sub forme de teorii, concepte, metode, principii si altele.Mangamentul e o colectie de retete, de sabloane obligatorii de aplicat el presupune capacitatea de
pricepere si talentu din partea managerilor pentru a folosi cele mai adecvate metode si procedee în functie de conditii concrete. Datorita acestui fapt el e conceput ca o arta.
Managementul este:
Proces
Activitate specifica
Arta
Organ de conducere
Stiinta
Categorii de oameni.
Managementul se dezvolta paralel cu alte Stiinte Economice. Microeconomia, macroeconomia, markeing, Finate, Statistica. Este o baza pentru stiinte ca managementul
firmei, personalului, bancilor, management strategic, etc.
2.1. Tipuri de manageri

14
Conform dicţionarelor, “managerul este persoana care conduce o întreprindere, o afacere”; pe de altă parte, a conduce înseamnă “a îndruma un grup de oameni, o activitate,
o organizaţie etc.”, “a lua hotărâri potrivit competenţei legale, cu privire la desfăşurarea activităţii unei instituţii sau întreprinderi, răspunzând de aceasta”, respectiv “a dirija
o discuţie, o dezbatere etc."
În sens larg, managerul este persoana care exercită funcţiile managementului, în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor specifice funcţiei pe care
o ocupă.
După nivelul ierarhic la care se situează, managerii se regăsesc în categoriile:
• managerii de nivel inferior, cei care lucrează direct cu executanţii; • managerii de nivel mediu, cei care au în subordine atât executanţi cât şi manageri de nivel inferior; •
managerii de nivel superior, cei care au în subordine toate nivelurile ierarhice ale organizaţiei.
Dupa Blake Mountain:
Managerul populist a ajuns conducător ca urmare a presiunilor sindicale sau pentru că se bucură de popularitate printre angajaţi; în general nu are o autoritate reală asupra
acestora; manifestă tendinţa de a evita orice conflict social în detrimentul implementării oricărei măsuri de schimbare. Climatul de comunicare se caracterizează prin:
- comunicare aproape exclusiv pe orizontală sau de jos în sus;
-discuţiile au loc în afara unor reguli formale şi despre subiecte nelegate de muncă;
- comunicarea informală sub formă de bârfă şi de zvon domină;
- dispoziţiile sau nu se dau sau se discută şi nu se execută.
Comunicarea are ca scop doar menţinerea unor relaţii bune, netensionate, nu şi realizarea unor obiective.
Managerul autoritar este, în general, o persoană competentă din punct de vedere profesional, corect, serios, foarte muncitor; adoptă un stil de conducere opus celui populist,
acordând importanţă majoră problemelor de restructurare în detrimentul celor sociale. Climatul de comunicare va fi cu siguranţă defensiv-agresiv.
- Comunicarea are loc de sus în jos;
- Managerul nu ascultă, nu are timp - el dă dispoziţii;
-Feed-back-ul este redus şi se referă strict la muncă, nu şi la atitudinile şi sentimentele celor care muncesc;
- Informaţia care circulă este distorsionată sau blocată.
Managerul conciliator promovează strategii de supravieţuire de la o zi la alta, în încercarea de a împăca atât nevoia de restructurare, cât şi doleanţele angajaţilor. Acest stil
este cel mai frecvent întâlnit, asigură păstrarea funcţiei de conducere pe cea mai lungă perioadă de timp. El este un comunicator abil care ştie să negocieze, să rezolve conflicte, să
mulţumească (cel puţin pe scurt timp) pe toată lumea.
Managerul incompetent ajunge în funcţie conjunctural şi rezistă foarte puţin. Acest manager nu acordă atenţie nici problemelor sociale şi nici celor de eficienţă a muncii.
Este pasiv, adeseori corupt, neinteresându-1 soarta organizaţiei. Nemulţumirea este generală, frecvenţa conflictelor este mare, comunicarea este defensivă sau agresivă. Nu poate fi
vorba de cooperare, iar atitudinea managerului faţă de problemele organizaţiei se propagă în toate direcţiile. Climatul comunicării este defensiv, iar scopul comunicării este
supravieţuirea.
Managerulparticipativ-reformator acordă atenţie deosebită implementării schimbării, fără însă a pierde din vedere problemele sociale generate de acestea, căutându-le soluţii.
Acest manager încearcă să armonizeze interesele organizaţiei cu cele ale angajaţilor ei. Ştie să obtină colaborarea subordonaţilor şi să-i implice în activităţi impuse de efîcientizarea
activităţii. Este inovator, creator, are curajul asumării unor riscuri. Se caracterizerază printr-o capacitate deosebită de antrenare a personalului, printr-o competenţă de comunicator
deosebită. Capabil să perceapă corect mesajele, dă dovadă de flexibilitate în situaţii de criză sau de conflict de muncă. Are în minte o strategie clară, ştie să o comunice oamenilor şi să
le transmită entuziasmul său.
După lucrarea Patriciei Pitcher 41, managerul poate fi artist, profesionist (artizan) sau tehnocrat. Menţionăm faptul că tehnocraţia este considerată, de regulă, ca fiind
ramura managementului care supraestimează locul şi rolul tehnicienilor şi minimalizează funcţiile politicii organizaţionale.
managerul care are visuri şi ambiţii de mare anvergură - artistul;
b) managerul care cosideră că visurile sunt de prisos – profesionistul (artizanul);
c) mangerul care dispreţuieşte şi reprimă visurile – tehnocratul.
Managerul artist este îndrăzneţ, plin de imaginaţie, exploziv, entuziast,vizionar, imprevizibil, emotiv, vesel, ciudat, inspirator, are spirit de iniţiativă şi intuiţie. Imaginativ
fiind, managerul artist nu acceptă în nici un caz interpretările convenţionale despre afaceri, despre piaţă sau despre lume, în general. Fiind ataşat pe deplin organizaţiei,
cheltuieşte din plin energie şi încercă să-i antreneze şi să-i inspire, prin exemplul său, pe subordonaţi.
Mangerul profesionist (artizan) are o bogată experienţă în domeniul în care activează. A reuşit să dobândească cunoştinţele necesare exercitării meseriei (profesiei)
parcurgând toate treptele acesteia şi consideră că în domeniul său cunoaşte totul. Nu acceptă ca munca să se desfăşoare aleator, respectând toate etapele prevăzute pentru
fiecare gen de activitate. Este exigent şi, în general, răbdător. Îi place munca pe care o face şi nu doreşte să facă altceva. Este înţelept, prudent, amabil, binevoitor, demn de
încredere, onest, direct, rezonabil, realist, responsabil şi, evident, conservator, pentru că respectă tradiţiile şi le pune în valoare. Nu acceptă schimbările organizaţionale decât
atunci când realizează utilitatea lor evidentă. Îşi cunoaşte bine concurenţii. Nu se lasă păcălit de subordonaţii care încercă să-i prezinte idei depăşite într-un nou ambalaj;
acestora le trebuie argumente puternice ca să-şi convingă superiorul, care dă dovadă de flexibilitate şi de toleranţă, dar care nu face compromisuri. Dacă managerul s-a
convins că proiectul propus de subalterni este solid, acesta va face toate eforturile pentru a-i mobiliza pe salariaţi să atingă obiectivul propus. Managerul profesionist
(artizan) lucrează în sistemul paşilor mărunţi: mai întâi trebuie să se amelioreze ceea ce nu este încă desăvârşit şi apoi urmează explorarea etapelor următoare, urmărind cu
asiduitate să promoveze spiritul de echipă.
Tehnocraţii autentici sunt excelenţi manageri; lucrează precis, rapid, fără ezitări sau complexe, punându-şi în valoare principiile, metodele şi tehnica managerială
performantă. Aşa cum s-a prezentat mai sus, în termenii dicţionarelor, tehnocraţii fac să prevaleze aspectele concrete, tehnice ale unei probleme, în detrimentul consecinţelor
sociale. Managerii tehnocraţi îşi controlează emotivitatea, menţin distanţa faţă de subalterni, sunt serioşi, analitici, metodici, cerebrali, conservatori, profunzi, hotărâţi şi
dovedesc, de multe ori, excelenţă. Sunt respectaţi dar nu sunt iubiţi. Puterea lor constă în profunda analiză a situaţiilor pe care le stăpânesc pe deplin. Sunt capabili de a oferi
pentru oricare situaţie soluţii alternative. Aceştia au capacitatea de a transmite altora cunoştinţele lor, ceea ce este o calitate apreciată de subordonaţi. Ca strategie, managerii
tehnocraţi contează pe alianţe şi pe planificarea strategică. Dau dovadă de oportunitate în toate planurile (atent pregătite) şi în toate programele pe care şi le asumă.
Rolurile manageriale enuntate de Mintzberg Henry Mintzberg şi alţi cercetători au dedicat o perioadă considerabilă de timp observării managerilor şi înregistrării de
date în legătură cu activităţile acestora într-o zi obişnuită de muncă. Ei au observat că majoritatea managerilor trec cu rapiditate de la o activitate la alta şi se angajează într-o
serie de funcţii
R. interpersonal Lider Mintzberg consideră că leadership-ul reprezintă un rol foarte important al managerului, deoarece implică interacţiunea cu ceilalţi, determinându-l
pe manager să imprime energie şi entuziasm viziunii pe care doreşte să o transmită oamenilor. Ca lider, managerul încearcă să îşi motiveze subalternii devenindu-le mentor,
ajutându-i în rezolvarea problemelor. Managerul acţionează în primul rând ca o resursă aflată la dispoziţia grupului pe care îl conduce. Managerul foloseşte de asemenea
puterea pe care i-o conferă poziţia, competenţa şi caracterul său pentru a-i influenţa pe oameni să lucreze împreună pentru binele companiei. Liant. Rolul de liant se referă la
acţiunea managerului de a menţine relaţii de cooperare cu oameni şi structuri din afara unităţii organizatorice pe care o conduce. Puterea managerială este deţinută doar în
condiţiile în care managerul o poate exercita ca urmare a recunoaşterii şi primirii unui sprijin din partea celorlalţi. Pentru a avea putere şi influenţă şi în afara unităţii pe care
o conduce, este important să aibă legături puternice şi sprijin din partea celorlalţi. Reprezentare. Această activitate este centrată pe calitatea de simbol a managerului. O
mare varietate de situaţii solicită ca managerul să reprezinte entitatea organizatorică pe care o conduce: şedinţe, ţinerea unui discurs cu ocazia pensionării unui angajat,
participarea la o serbare organizată de companie etc. R. informational o foarte mare parte a timpului managerului de lucru este utilizată în recepţionarea sau furnizarea de
informaţii. Monitorizare. Cum managerii sunt bombardaţi cu o multitudine de date – rapoarte, telefoane, zvonuri, bârfe, analize şi minute ale şedinţelor, corespondenţă,
reviste de specialitate, mass media, întâlniri diverse – care alcătuiesc un fel de “smog informaţional”, ei trebuie să decidă ce informaţii trebuie reţinute şi folosite în luarea
deciziilor şi ce informaţii trebuie ignorate. Diseminare. Managerul trebuie să acţioneze ca o placă turnantă a comunicaţiilor din cadrul unei organizaţii. El transmite
informaţii – fapte, opinii sau valori (speranţe, idealuri, aspiraţii) – din interiorul sau din afara organizaţiei, atât de sus în jos cât şi de jos în sus în cadrul organizaţiei. Dacă
managerul nu îşi îndeplineşte acest rol, subordonaţii nu înţeleg către ce se îndreaptă organizaţia iar superiorii săi nu află care sunt preocupările, grijile şi opiniile angajaţilor.
Purtător de cuvânt. În acest rol managerul furnizează informaţii în afara organizaţiei, în mediul acesteia. R. decizionale Cea mai importantă activitate managerială este
luarea deciziilor. Întreprinzător. În acest rol, managerul trebuie să identifice oportunităţi şi să ia decizii care presupun asumarea unor riscuri şi realizarea unor schimbări.
Rezolvare crize. În orice organizaţie apar evenimente neprevăzute care declanşează crize sau dereglări în organizaţie. În aceste momente critice managerul trebuie să ia

15
decizii şi să acţioneze. Deoarece este practic imposibilă anticiparea eventualelor dereglări (de exemplu defectarea echipamentelor, incendiile, pierderea clienţilor, grevele),
managerul trebuie să îşi stabilească o anumită direcţie de urmat în situaţiile de criză. Alocare resurse. Abilitatea de a aloca resurse reprezintă pentru mulţi baza puterii
manageriale, deoarece această activitate implică alocarea de bani, timp, echipament, forţă de muncă şi spaţiu. Rolul managerilor este acela de a lua decizii în legătură cu
utilizarea timpului, de a autoriza acţiuni, de a stabili programe de alocare şi utilizare a resurselor. În lipsa dreptului de a aloca resurse, abilitatea managerului de a-şi îndeplini
rolurile este substanţial redusă. Negociator. Aceste decizii privesc organizaţia şi includ situaţii de genul negocierii contractelor colective de muncă, fuziunilor sau
achiziţiilor, rezolvării conflictelor, negocierii de contracte diverse.
21. Progresul tehnologic in comunicare si consecintele sale
Progresul tehnologic din domeniul media a reuşit, în anumite privinţe, să învingă timpul şi spaţiul, făcând comunicarea dintre oameni, chiar şi când
sunt separaţi de distanţe uriaşe, atât instantanee cât şi directă. Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi, prin aceasta,
difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din ce în ce mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit, anterior acestei
epocale invenţii, să reunească grupuri restrânse de persoane au pus în legătură nenumărate alte persoane.
Se poate aprecia că, în general, în procesul comunicării sociale se pot instaura două mari tipuri de relaţii:
-Relaţii directe - comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziţii de proximitate; ele interacţionează şi se influenţează una
pe alta (unele pe altele) în cadrul acestui proces. Un astfel de tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală;
-Relaţii indirecte - comunicarea dintre persoane este mijlocită de un instrument care permite transferul mesajului de la emiţător către receptor (sau
receptori), în astfel de cazuri, comunicarea este mediată. Conform unei definiţii date de Fr. Băile, medierea se realizează prin „echipamente tehnice car e permit
oamenilor să comunice expresia gândirii lor, oricare ar fi scopul acestei gândiri".
Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor, dar şi de a amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice.
Direcţiile de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure capacitate mare de înglobare şi rezistenţă sporită suportului pe care erau fixate mesajele şi să
multiplice aceste suporturi, în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari, ori să mărească viteza cu care aceste mesaje erau fixate pe suport şi ajungeau la
destinatari, în ultimele două secole ale acestui mileniu, dar îndeosebi în secolul XX, explozia tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii, fiecare
dintre ele fiind menită să răspundă unei nevoi sau unui vis de comunicare.
Nu sunt inevitabile efectele schimbărilor tehnologice şi economice din industria de televiziune, ci rezultatul modurilor în care publicul răspunde la potenţialul oferit de 
acestea. Este un proces politic în care interese instituţionale se afla în competiţie, între politica executivului şi industria de profil. În ultimele două decenii, în Uniunea 
Europeană dar şi în Marea Britanie, de exemplu, acest aspect a produs o dezbatere pe tema serviciului public de radio şi de televiziune sau economia de piaţă? Care din 
acestea două poate oferi un serviciu de calitate pentru un public de elită dar şi pentru publicul larg ? Printre interesele culturale susţinute de o minoritate a publicului de radio
şi de televiziune există preocuparea de a păstra televiziunea ca un forum al societăţii democratice. În construirea audienţei, în numele căreia se dă bătălia politică, doua
aspecte majore apar şi anume: “cetăţeanul unui stat naţional”, şi “consumatorul” dintr­o piaţă globală. Şi totuşi, acestea nu sunt categorii statice, ci sunt deschise
redefinirii, după cum apar noi valenţe la conceptul de cetăţenie sau noi pieţe pentru realizarea de profit. 
Desi exista un sir de consecinte positive din punct de vedere a distribuirii si diversitatii mesajelor informative (tv fara frontiere, agentiile de stiri internationale, Internetul 
etc), totusi consecintele negative apar mai mult in domeniul socio­psihologic al oamenilor. Exemple: jocurile video – mod gratuit de modele de crima, filmele pornografice –
printre minori, influeta in domeniul politic s.a.

22. etape ale activitatii manageriale

Identificarea şi definirea funcţiilor managementului este un proces evolutiv; diferitelor
şcoli şi sisteme de management le corespund diferite funcţii. Funcţiile fundamentale sunt următoarele: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea
şi controlul sau evaluarea.
Planificarea
Este luarea deciziilor privind scopurile şi obiectivele organizaţiei şi pregătirea strategiilor pentru atingerea lor Planificarea include:
- scopurile (obiectivele),
- mijloacele (planuri),
- conduita (politici)
- rezultatele
planificarea poate fi pe termen lung, mediu şi scurt

Controlul
Este monitorizarea şi evaluarea activităţilor, precum şi furnizarea mecanismelor corective. Funcţiile de bază ale controlului sunt:
- stabilirea standardelor de performanţă
- măsurarea performanţei
- întreprinderea de acţiuni corective acolo unde e cazul.
Organizarea
Este identificarea activităţilor necesare şi alocarea responsabilităţilor pentru îndeplinirea planurilor; coordonarea activităţilor şi responsabilităţilor spre o
structură adecvată.
Organizarea implică:
- coordonarea sarcinilor
- resursele umane
- resursele materiale
comunicarea oficială
coordonarea
Coordonarea este considerată funcţia principală a managementului, ca proces de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei
şi ale subsistemelor sale, în conformitate cu previziunilor anterioare şi cu procedurilor de comandă şi de antrenare
adecvate. Sensurile funcţiei de coordonare sunt legate de armonizarea, reunirea, legarea, reglarea şi sincronizarea acţiunilor personalului, în vederea
realizării obiectivelor. Rolul coordonării este acela de asigurare a stării de echilibru dinamic pentru subsistemele organizaţiei, de a nu permite creşterea
entropiei sistemului, de a face permanent activă legătura dintre compartimentele de conducere cu cele conduse şi pentru asigurarea condiţiilor necesare
comunicării între subsistemele aflate pe orizontală. Coordonarea reprezintă faza organizării dinamice, ulterioară organizării iniţiale. Coordonarea
activităţilor este cerută atât de dinamismul mediului exterior organizaţiei cât şi de reacţia complexă a personalului propriu în faţa modificărilor
tehnologice şi a diversităţii activităţilor cu character de mare noutate.

16
Exercitarea funcţiei de coordonare este condiţionată de existenţa mijloacelor de comunicare pe verticală (între diferitele niveluri ierarhice) şi pe orizontală
(pe acelaşi nivel sau între compartimente omoloage). Transmiterea informaţiilor în dublu sens asigură materializarea feedback–ului şi dă managerilor
posibilitatea administrării corecţiilor de process adecvate.
control - evaluare
Funcţia de control – evaluare cuprinde ansamblul acţiunilor de evaluare operativă şi postoperativă a rezultatelor organizaţiei şi ale fiecărui salariat, de
identificare a abaterilor de la obiectivele, politicile şi standardele stabilite iniţial şi a cauzelor care le-au generat, precum
şi de adaptare de măsuri care să asigure echilibrul dinamic al ansamblului. Funcţia de control – evaluare este, pe lângă cea de comandă, atributul
managerilor, confirmând autoritatea lor ierarhică. Scopul controlului este verificarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor parţiale sau finale înregistrate
de colectivele de lucru sau de către salariaţi,
• evaluarea realizărilor;
• compararea realizărilor cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial, precum şievidenţierea abaterilor negative şi pozitive;
• analiza cauzelor care au condus la înregistrarea abaterilor;
• administrarea măsurilor care permit compensarea şi/sau eliminarea abaterilor.
Motivatia – este o forta energica ce impulsioneaza oameni sa se comporte într-un anumit fel ce orienteaza comportamentul spre un anumit scop.
Motivatia porneste de la necesitati si determina o relatie în lant.
Nevoi – dorinta – dorinte nesatisfacute – actiuni – satisfactii.
Factorii motivatori sunt acele elemente care determina o persoana sa îndeplineasca anumite actiuni. Acesti factori sunt:
Salariu;Pretuirea colegilor;Concedii;Siguranta muncii;
Motivatia - constituie suportul angajarii în cursa spre un rezultat, iar satisfactia este legata de rezultatul obtinut.
Diferenta dintre aceste notiuni – explica de ce o persoana poate avea o înalta satisfactie în munca si o redusa motivatie pentru munca respectiva. Exista
mai multe teorii motivationale:
o Ierarhie nevoilor a lui Muslov. În lumea tuturor teoriilor motivatia principala modalitati de motivatie sunt:
Stimularea banesca; Aprecierea obiectiva a performantei realizate; Participarea la conducerea ca recunoasterea capacitatii oamenilor; Îmbogatirea
continutului muncii. Motivatia si satisfactia muncii asigura integrarea mai mult sau mai putin profunda a fiecarui lucrator în cadrul organizatiei.
25. opinia publica. Locul si rolul opiniei publice in viata sociala
Procesul de comunicare la nivel social are ca urmare constituirea unei „opinii publice"; în acelaşi timp, opinia publică devine şi o ţintă în comunicarea
dirijată. Opinia publică devine astfel cauză şi efect.
După sociologul Dimitrie Guşti, „opinia publică, împreună cu obiceiurile, e unul din cei mai interesanţi factori care creează şi determină progresul
social". Un alt sociolog român, Petre Andrei, definea opinia publică drept „una din formele tipice de manifestare ale conştiinţei sociale". Problematica
opiniei publice, în relaţie cu comunicarea, este sistematizată în lucrarea Sociologia opiniei publice şi a mass-media, de Aurelian Bondrea (Bucureşti,
1997). Acest volum valorifică şi sintetizează contribuţiile de referinţă în domeniu, subliniind semnificaţiile atribuite noţiunii din diferite perspective.
După Jean Stoetzel, „opinia publică este reacţia indivizilor la recomandări şi întrebări formulate în condiţiile anchetei prin interviu".
Americanul V. O. Key afirmă că „opinia publică însumează opiniile cetăţenilor de care guvernanţii consideră că este prudent să se ţină cont".
Jean Padioleau priveşte fenomenul din punctul de vedere al gândirii politice, ca „recunoaşterea de către indivizi sau grupuri a unei probleme politice, în care
ei găsesc un pretext pentru comunicare şi acţiune".
Diferite tratate şi dicţionare de sociologie (citate de Aurelian Bondrea în lucrarea sa) raportează opinia (publică) la noţiunea de judecată şi o circumscriu
domeniului psihosocial.
Aurelian Bondrea operează o serie de disocieri şi situează fenomenul opiniei publice în orizontul social, observând că „o opinie răspunde unei probleme
sociale, fiind ea însăşi un răspuns social", şi adaugă o distincţie între „două stări ale opiniei - opinia privată şi opinia
publică". Prin intermediul celei dintâi, individul se constituie ca individ; prin intermediul celeilalte, el se exprimă ca membru al unui grup.
Folosind o bogată bibliografie străină, Aurelian Bondrea identifică diferenţele dintre atitudine şi opinie. Cea dintâi a fost definită drept o „variabilă
psihologică latentă, structurată în timp" în cadrul relaţiei individ-ambianţă, implicând fenomene psihologice de cunoaştere, afective şi de voinţă. Ca şi
opinia (privată sau publică), atitudinea a fost abordată din perspective multiple.
Aurelian Bondrea arată că „opiniile sunt strâns legate de atitudini", ca mod de exprimare a acestora.
Opinia privată şi mai ales publică este un fenomen ce se circumscrie şi istoriei mentalităţilor.
în câmpul social, opinia publică se manifestă în raport cu morala (eticul), cu politicul, esteticul, cu viaţa religioasă. Faţă de toate aceste dimensiuni ale
existenţei sociale, ea se poate exprima pozitiv sau negativ (cu toleranţă sau intoleranţă).
în anumite zone (culturală, artistică), opinia publică generează atitudini de acceptare/respingere, determinate de educaţie, de asimilarea unor modele şi de
gustul public. Functiile opiniei publice
Profesorul Aurelian Bondrea consacră o parte din lucrarea sa funcţiilor opiniei publice. Subscriind la părerile altor autori, cercetătorul prezintă puncte de
vedere sistematizate după anumite criterii.
• Pornind de la „influenţa opiniei asupra instituţiilor sociale", se diferenţiază:
• funcţia expresivă, constând în poziţia adoptată faţă de fapte şi fenomene ale vieţii sociale şi faţă de acţiunile statului. Această funcţie presupune că
„opinia publică are un statut de controlor";
• funcţia consultativă - opinia publică avansează sugestii, contribuind la soluţionarea unor probleme;
• funcţia directivă - opinia publică exercită o presiune cu caracter imperativ.
• Din perspectiva conţinutului, opinia publică are următoarele funcţii:
• funcţia de apreciere; • funcţia analitică; • funcţia constructivă; • funcţia de reglementare.
• Sub aspectul formei de exprimare, opinia publică exercită
două funcţii: • pozitivă; • negativă.
Aurelian Bondrea analizează conceptul de opinie naţională, ca expresie a intereselor naţionale, ca stare de spirit şi manifestare a voinţei naţiunii.
Ca fenomen specific vieţii comunitare, opinia publică se exprimă la nivel local, la nivel naţional şi la nivel planetar, configurându-se şi consolidându-se o
opinie publică mondială. Opinia publică presupune o serie de condiţii determinante pentru orientarea şi manifestarea ei. Acestea sunt:
Informarea. La nivel individual sau colectiv, opinia se configurează pe baza informaţiilor de care dispun individul sau comunitatea. Difuzarea liberă sau dirijată a
informaţiei are un rol determinant în formarea opiniei. O selecţie urmărind anumite interese, accentuarea unor informaţii în detrimentul altora pot crea
artificial un curent de opinie într-un anumit sens. Totuşi, opinia publică scapă controlului absolut. în pofida unei campanii anti-sârbe, declanşate în
România în timpul războiului din Kosovo, în 1999, opinia publică s-a opus poziţiei oficiale, unele gesturi (depunerea de flori la ambasada Serbiei ş.a.) şi
rezultatele sondajelor

17
dovedind orientarea pro-sârbă, fără ca opinia publică să fie neapărat ostilă comunităţii albaneze antrenate în conflict.
Tradiţia. Opinia publică se orientează nu numai ca reacţie imediată faţă de evenimente, ci şi ca efect al informaţiilor dobândite anterior, al atitudinilor deja
adoptate, al reprezentărilor constituite în mentalul colectiv. De exemplu, românii sunt ataşaţi, printr-o tradiţie de două secole, Franţei, opinia publică fiind încă
„aprioric" favorabilă acestei ţări. In secolul al XlX-lea, deşi Franţa era o putere colonială, ea reprezenta pentru opinia publică din România „patria libertăţii".
Coordonatele morale. Indiferent de impactul unor evenimente, ele sunt judecate prin raportare la un cod moral preexistent. Opinia publică se manifestă în
acord cu anumite principii morale unanim acceptate. Morala publică poate fi mai severă sau mai tolerantă, după cum evoluează mentalităţile. Astfel, opinia
publică americană s-a arătat mult mai comprehensivă decât ar fi fost de aşteptat, în legătură cu „afacerea Lewinsky" (1999), în condiţiile în care
comportamentul erotic şi ideea de decenţă s-au modificat. Acelaşi scandal, la începutul secolului sau chiar în anii cincizeci, ar fi avut ca imediată urmare
căderea preşedintelui. Aurelian Bondrea subliniază faptul că „opinia publică se formează atât în mod spontan, pe baza condiţiilor de existenţă şi în virtutea
unor tradiţii, obiceiuri, stări de spirit - elemente specifice psihologiei sociale, cât şi sub influenţe ideologice, ea reflectând, într-un fel sau altul, realitatea.
Această realitate acţionează în mod complex asupra opiniei publice. Prejudecăţile, stereotipurile în reprezentare („clişeele"), zvonurile, „rumoarea" sunt
elemente ce intervin în cristalizarea opiniei publice (şi private), analizate în Sociologia opiniei publice şi mass-media (p. 64-71). Dată fiind importanţa opiniei
publice în societatea contemporană (şi în genere în societăţile democratice), dată fiind forţa acestei opinii, de care depind accesul şi menţinerea la putere
ale formaţiunilor politice, din perspectiva clasei politice şi din aceea a mass-media, cercetarea ei este de o extremă utilitate. C. W. F. Hegel afirma că „în
toate timpurile opinia publică a fost o mare putere"; aşadar, celelalte puteri (cea politică, presa) trebuie să ştie cum să se situeze faţă de ea.
S-au dezvoltat, astfel, numeroase cercetări consacrate opiniei publice şi metodelor de descifrare a mecanismelor şi a reacţiilor ei. Sociologii au elaborat veritabile
strategii de abordare, de multe ori pluridisciplinară.
Sondajul de opinie s-a configurat ca modalitate eficientă de cunoaştere a „complexului preferinţelor exprimate de un număr semnificativ de persoane,
referitoare la o problemă de importanţă generală" (Septimiu Chelcea, Cunoaşterea vieţii sociale, Bucureşti, 1995)
Francis Balle arată în lucrarea sa Mediaş etSocietes că, după 1936, opinia publică începea să poată fi măsurată şi că astfel societatea dobândea o nouă conştiinţă de sine.
începea să se evalueze „participarea fiecăruia la părerea comună, dar şi relativitatea acestei participări, precum şi intensitatea opiniei publice".
Cercetătorul francez face o distincţie între opinia publică -„rezultat al unei elaborări a cărei expresie este în mod necesar colectivă" - şi voinţa populară, „sumă a voinţelor
particulare, înrădăcinate fiecare într-o situaţie concretăşi trăită ca atare".
Francis Balle afirmă că, în prezent, supravegheată în permanenţă de institutele pentru sondaje, ceea ce se numeşte opinie publică nu mai are decât o înrudire îndepărtată
cu „spiritul public", pe care gânditorii din secolul al XVIII-lea îl vedeau ca pe un viitor pilon al statului modern.
Tot el prezintă un scurt istoric al opiniei publice, pornind de la filosofii antichităţii, făcând apoi un salt până în 1651, când filosoful englez Thomas Hobbes a gândit opinia în
raport cu statul. în Anglia secolului al XVIII-lea, ideea de opinie publică era un factor luat în calcul în actul de guvernare. în Franţa iluministă şi în America de după
„Declaraţia de Independenţă", conceptul de opinie generală a câştigat teren o dată cu laicizarea şi democratizarea societăţii. Francis Balle afirmă că „Autorii Constituţiei
americane şi actorii Revoluţiei franceze au instituit un ideal; ei au atribuit opiniei publice o dublă misiune de rezistenţă faţă de putere şi de elaborare a legilor". Instanţă
critică şi legislativă, opinia publică a jucat un rol civilizator la nivelul comunităţilor şi la nivel statal. Modelată de predicatori, de ziare, apoi de noile media, bazată pe tradiţii şi pe
anumite principii durabile, nu fără erori şi excese, opinia publică a jucat, îndeosebi din secolul al XlX-lea, un rol constructiv. E a fost expresia accesului la viaţa socială şi apoi la
decizie, prin reprezentanţi aleşi, al unor categorii tot mai numeroase de cetăţeni. Opinia publică s-a dezvoltat - ca formă de conştiinţă de sine a societăţii -, o dată cu spaţiile publice
(parcul, muzeul, biblioteca publică) şi cu serviciile publice (transporturi, învăţământ, asistenţă sanitară ş.a.).
Ea şi-a modificat conţinutul, intensitatea şi formele de manifestare, dar nu şi rolul - cu funcţiile aferente.
26. Dimensiunea etica a activitatii manageriale
Viata, studiile de specialitate, mass-media, prezinta un mediu economic în care succesul în afaceri este de multe ori datorat înselaciunii, hotiei, coruptiei,
santajului, cinismului iar componentele fundamentale ale moralei adevarul, cinstea, corectitudinea, nonviolenta, respectul fata de oameni devenind
notiuni teoretice bune de predat si exemplificat în sfere academice. Afacerile sunt afaceri, scopul scuza mijloacele se justifica multi manageri, aplicând
principiul lui Elis "unde începe etica, se termina economia" sau optimul paretian care, cu cinism, demonstreaza ca în afaceri este imposibil sa faci bine
unei parti, fara sa o afectezi pe alta.
Managementul se exercita de catre oameni asupra oamenilor în vederea obtinerii de bunuri materiale si spirituale, scopurile sale definind-o ca o stiinta
economica, dar cu profunde implicatii sociale "disciplina si practica prin care "stiintele umaniste" îsi vor recapata aprecierea, influenta si importanta".
Etica, cuvânt grecesc, reprezinta stiinta care se ocupa cu morala si contine totalitatea normelor de conduita morala, iar morala, cuvânt latin morales,
reprezinta o forma a constiintei sociale care reflecta si fixeaza în principii, norme, reguli, cerintele de comportament privind raporturile dintre indivizi si
dintre acestia si colectivitate (familie, societate, natiune, popor).
Deontologia provine din cuvintele grecesti deon reprezentând ceea ce se cade, datoria si logos, cuvânt, idee, ordine, folosit curent în sens de disciplina.
Deontologia stabileste norme valabile probabilistic, care în practica dau rezultate corespunzatoare si se confirma statistic în majoritatea cazurilor.
Etica, stiinta normativa, oferind coordonatele morale ale existentei si activitatii umane, este subordonata, de foarte multe ori scopurilor manageriale,
principiile si normele morale fiind eludate sau doar partial respectate de managerii, deviatiile directionate dinspre particular spre profesional justificând
goana dupa câstig.
Etica manageriala reprezinta în aceasta perioada subiectul cel mai fierbinte al oricarui tip de mass-media: posturile de televiziune ne prezinta zilnic
scandaluri în care sunt implicati patroni sau directori de societati comerciale, iar ziarele abunda de stiri în care ignoranta, neglijenta sau rapacitatea unor
manageri sunt elemente care aduc prejudicii indivizilor si societatii. Fiecare decizie în afaceri are si o componenta etica pentru ca decizia stabileste si
impune o conduita care trebuie sa fie conforma cu anumite valori fundamentale, reguli, principii, sau legi si norme adoptate de legiuitori si comunitati. În
esenta, etica manageriala poate fi definita drept studiul modului în care deciziile afecteaza persoanele si grupurile sociale, domeniul în care se definesc
drepturile si îndatoririle, precum si regulile pe care trebuie sa le respecte persoanele care decid.
Multi teoreticieni considera ca monitorizarea afacerilor în raport cu normele etice este obligatorie, pentru ca managementul reprezinta în primul rând o
disciplina socio-umana, care doar prin scopurile urmarite se înscrie în sfera stiintelor economice, însa alti exegeti ai problemei vad în etica si morala o
simpla umbrela sub care sunt acoperite relatiile interne si externe ale firmei, neputându-se înca delimita clar ceea ce este corect de ce este incorect. Etica
manageriala trebuie sa identifice elementele fundamentale de comportamente si sa gaseasca atitudinile corespunzatoare în patru categorii prioritare.
1. Societatea, reprezinta categoria cea mai generala fata de care etica manageriala trebuie sa-si defineasca comportamentul: institutiile de baza ale
societatii sunt bine construite si ele promoveaza interesele generale? Capitalismul are numai reusite? Implicarea statului în mecanismele economiei de
piata este benefica? Inegalitatile în statul putere pot fi tolerate?
2. Grupurile interesate, ocupa un palier special si cuprinzator în problematicile eticii manageriale, definind caile corecte în demersurile initiate pentru
rezolvarea problemelor sociale ale grupurilor interesate, precum si modul în care sunt afectati de deciziile manageriale. Cum se implica actionarii firmei
în relatiile acesteia si în gestionarea resurselor financiare? Ce obligatii are firma fata de furnizori sau clienti? Care sunt caile prin care se realizeaza o buna
cooperare cu comunitatea locala sau cu organizatiile de protectie a mediului?
3. Problemele interne, genereaza atitudini manageriale care trebuie sa defineasca natura relatiilor dintre firma si angajati, inclusiv managerii. În ce

18
termeni se realizeaza contractele? Care sunt obligatiile mutuale ale managerilor si a celorlalti angajati? Ce drepturi au angajatii? Conditiile de lucru,
ordinele, comportamentul, stimulentele contin elementele fundamentale ale eticii?
4. Problemele personale, sunt cele legate de relatiile unei persoane fata de o alta persoana din organizatie. Care sunt drepturile si obligatiile rezultate
dintr-o structura ierarhica? Cum se manifesta cinstea, corectitudinea si onestitatea într-un proces colectiv? Care sunt principiile de întrajutorare si
sustinere morala?
Exista factori care determina nivelul si acuratetea eticii manageriale: reglementarile legale, normele si regulamentele comunitatii locale, codurile etice la
nivel sectorial, regulamentele firmei, caracteristicile individuale, starea firmei si presiunea sociala. Codurile etice, reprezinta declaratiile formale ale unor
grupuri de specialisti, sau a unor firme care reglementeaza relatiile dintre proprii membri si celelalte categorii de indivizi cu care se realizeaza un contact,
deobicei o afacere. Este binecunoscut codul etic al inginerilor (National Society of Professional Engineers) în care sunt expuse principiile fundamentale,
regulile obligatorii si obligatiile profesionale în practicarea ingineriei. Exista coduri de conduita în management, cel mai cunoscut fiind cel creat de
British Institute of Management denumit Code of Conduct (Codul de conduita) care prevede:
1. În urmarirea materializarii intereselor personale trebuie luate în considerare si interesele celorlalti.
2. Managerii nu trebuie sa fie razbunatori si sa nu aduca prejudicii reputatiei persoanelor sau afacerilor altora.
3. Managerii trebuie sa declare imediat si complect interesele personale care ar putea fi în conflict cu interesele firmei.
4. Managerii trebuie sa manifeste interes fata de sanatatea, securitatea si bunastarea celor pe care îi conduce.
5. Managerii trebuie sa respecte confidentialitatea unor informatii, daca acest lucru este cerut de consumatori sau furnizori.
6. Managerii nu trebuie sa ofere sau sa accepte cadouri sau favoruri în scop de mituire sau corupere.
7. Managerii trebuie sa fie convinsi ca toate informatiile comunicate public sunt adevarate.
Sursa. Management / Study Test / Stage 2 CIMA BOO Publishing Ltd., London, 1987.
Codul etic britanic [9] mentioneaza si manifestarile care contravin flagrant cu etica si morala afacerilor: extorcarea, banii murdari, cadourile, mita.
Regulamentele firmei, stabilesc conduita de organizare si functionare interna a firmei. Incidenta eticii manageriale este evidenta în activitatile legate de
gestionarea factorului uman: recrutarea si angajarea personalului, evaluarea performantelor, motivarea si stimularea, colaborarea cu sindicatele, etc.
Firmele si-au creat propriile coduri de etica materializate într-o fisa de prezentare foarte sugestiva ce prezinta modul în care angajatii si conducatorii
înteleg sa se implice în calitatea afacerilor si în tratamentul partenerilor.
Codurile etice nu reprezinta doar declaratii frumoase, infirmate prin actiunile derulate, continutul acestora fiind însusit de catre angajatii firmei care vor
milita permanent pentru materializarea lor. În aceste conditii, codul de etica al firmei devine un document obtinut în urma eforturilor depuse în diferite
etape specifice creeri culturi organizationale [8] care este capabila sa sustina misiunea, vocatia si obiectivele firmei: definirea ipotezelor fundamentale,
identificarea valorilor fundamentale, filtrarea notiunilor retinute prin experienta acumulata, difuzarea si împartasirea valorilor la nivel de angajati,
elaborarea normelor si a principiilor, utilizarea acestora în comportamente si actiuni.
T. Watson [9] analizând cultura organizationala a IBM-ului, liderul mondial în calculatoare, a evidentiat rolul comportamentului angajatilor în reusita
organizatiei:
- o întreprindere nu poate fi mai buna decât sunt angajatii sai;
- o întreprindere are nevoie de principii si acestea vor fi importante si de durata;
- principiile nu sunt dictate doar de ratiuni economice, ele trebuie sa contina valori nobile;
- întreprinderea trebuie sa fie pregatita sa se adapteze la schimbari, dar sa nu renunte niciodata la principii.
În literatura de specialitate se regasesc o serie de "îndrumare" pentru un comportament etic pe care managerii îl pot utiliza în procesul decizional, când
zilnic trebuie sa rezolve nu doar probleme economice ci si sociale. Aceste îndrumare nu specifica ce trebuie facut într-o situatie data, ele clarifica
atitudini, actiuni, justifica logica în gândire si desfasurarea ideilor, astfel încât sa se poata evalua decizia luata, daca este în conformitate cu normele de
etica si propriile valori ale firmei. Raspunsurile la întrebari vor întari convingerea ca normele morale sunt respectate si consecintele sociale sunt
cunoscute si asumate.
27. Cercetarea concreta a opiniei publice (sondajul, ancheta, etc)
Francis Balle arată în lucrarea sa Mediaş etSocietes că, după 1936, opinia publică începea să poată fi măsurată şi că astfel societatea dobândea o nouă conştiinţă de sine.
începea să se evalueze „participarea fiecăruia la părerea comună, dar şi relativitatea acestei participări, precum şi intensitatea opiniei publice".
Cercetătorul francez face o distincţie între opinia publică -„rezultat al unei elaborări a cărei expresie este în mod necesar colectivă" - şi voinţa populară, „sumă a
voinţelor particulare, înrădăcinate fiecare într-o situaţie concretăşi trăită ca atare".
Francis Balle afirmă că, în prezent, supravegheată în permanenţă de institutele pentru sondaje, ceea ce se numeşte opinie publică nu mai are decât o înrudire
îndepărtată cu „spiritul public", pe care gânditorii din secolul al XVIII-lea îl vedeau ca pe un viitor pilon al statului modern.
Tot el prezintă un scurt istoric al opiniei publice, pornind de la filosofii antichităţii, făcând apoi un salt până în 1651, când filosoful englez Thomas Hobbes a gândit opinia
în raport cu statul. în Anglia secolului al XVIII-lea, ideea de opinie publică era un factor luat în calcul în actul de guvernare. în Franţa iluministă şi în America de după
„Declaraţia de Independenţă", conceptul de opinie generală a câştigat teren o dată cu laicizarea şi democratizarea societăţii. Francis Balle afirmă că „Autorii Constituţiei
americane şi actorii Revoluţiei franceze au instituit un ideal; ei au atribuit opiniei publice o dublă misiune de rezistenţă faţă de putere şi de elaborare a legilor". Instanţă
critică şi legislativă, opinia publică a jucat un rol civilizator la nivelul comunităţilor şi la nivel statal. Modelată de predicatori, de ziare, apoi de noile media, bazată pe tradiţii şi pe
anumite principii durabile, nu fără erori şi excese, opinia publică a jucat, îndeosebi din secolul al XlX-lea, un rol constructiv. E a fost expresia accesului la viaţa socială şi apoi la
decizie, prin reprezentanţi aleşi, al unor categorii tot mai numeroase de cetăţeni. Opinia publică s-a dezvoltat - ca formă de conştiinţă de sine a societăţii -, o dată cu spaţiile publice
(parcul, muzeul, biblioteca publică) şi cu serviciile publice (transporturi, învăţământ, asistenţă sanitară ş.a.). Ea şi-a modificat conţinutul, intensitatea şi formele de manifestare, dar
nu şi rolul - cu funcţiile aferente.
In literatura de specialitate sunt inventariate numeroase tehnici de cercetare. Acestea pot fi reduse la patru mari categorii: experimentul, observaţia,
ancheta şi analiza documentară.
Cercetările de marketing social politic sunt activitatea formală şi sistematică prin intermediul căreia, cu ajutorul unor concepte, metode şi tehnici
specifice de investigare se realizează specificarea, măsurarea, culegerea, analiza şi interpretarea informaţiilor de marketing destinate organizaţiilor
social - politice, în vederea cunoaşterii mediului în care activează, identificării oportunităţilor şi riscurilor, determinării variantelor optime ale acţiunilor
de marketing social politic precum şi comensurării efectelor acestora.
Experimentul este tehnica de cercetare care permite cel mai bine verificarea legăturii dintre două variabile. Cercetătorul constituie două grupuri
identice. în primul grup - numit grup experimental - se introduce o variabilă; al doilea grup, în care nu s-a introdus această variabilă, serveşte drept grup de
control. Sub acţiunea variabilei independente, în primul grup vor apărea anumite modificări. Dacă aceste modificări nu apar şi în grupul de control, se poate
deduce că ele sunt provocate de acţiunea variabilei independente.
Ne propunem, de exemplu, să analizăm influenţa mărimii salariilor (variabila independentă) asupra productivităţii muncii (variabila dependentă). Pentru
aceasta, vom constitui două grupuri de lucrători cu caracteristici identice. In primul grup se majorează salariile lucrătorilor, apoi se măsoară din nou nivelul

19
productivităţii muncii în cele două grupuri. Dacă în primul grup productivitatea muncii creşte, atunci se poate deduce că acest fapt se datorează creşterii
salariilor.
în timpul experimentului, este important să se izoleze acţiunea altor variabile, pentru a putea fi siguri că efectele sunt provocate de variabila pe care o
testăm. In sociologie, experimentul pune şi unele probleme de etică profesională. Are sociologul dreptul să supună experimentării persoane care nu sunt
informate şi nu Şi-au dat acordul să participe la experiment? Mulţi sociologi răspund afirmativ la această întrebare, dacă prin experiment nu sunt afectate
integritatea şi personalitatea subiecţilor şi dacă nu le sunt aduse prejudicii. Persoanele participante la un experiment nu pot fi informate asupra scopurilor
cercetării pentru că, ştiindu-se observate, ar adopta comportamente nefireşti, diferite de cele practicate în mod normal. Experimentatorul nu ar putea izola
efectele produse de variabila independentă de cele produse în mod intenţionat de persoanele care ştiu că sunt supuse observării.
Observaţia este cea mai veche tehnică utilizată în ştiinţă, inclusiv în sociologie. De această tehnică s-au folosit pe larg antropologii care au studiat
societăţile aşa-zis arhaice, dar şi sociologii care au studiat anumite grupuri sociale sau instituţii din ţările dezvoltate.
în raport cu poziţia observatorului faţă de grupul studiat, deosebim două tipuri de observaţie : neparticipativă şi participativă. în primul caz, cercetătorul
observă din exterior comportamentele şi acţiunile indivizilor şi grupurilor, fără să interfereze cu nimic în activitatea acestora. în al doilea caz, cercetătorul
devine membru al grupului studiat şi participă la activitatea acestuia.
Pentru a studia activitatea micilor funcţionari de birou, un sociolog se poate angaja pentru câteva luni ca funcţionar. El va realiza zilnic sarcinile
profesionale ale postului pe care îl ocupă, va participa la discuţiile şi disputele din grup şi la toate activităţile acestuia. Prin ceea ce face şi prin modul cum se
comportă, nu se va diferenţia cu nimic de ceilalţi funcţionari. în acelaşi timp, va observa tot ceea ce se petrece în jurul lui.
Anumite grupuri nu pot fi studiate decât prin intermediul observaţiei participative. Grupurile religioase, sindicatele, partidele politice şi chiar grupurile de
muncă se protejează faţă de observarea din exterior. în aceste cazuri, cercetătorul nu-şi poate efectua observarea decât făcându-se acceptat ca membru al
grupului sau desfăşurând o activitate care îl pune frecvent în contact cu grupul. Observaţia poate fi realizată într-o formă calitativă sau cantitativă.
Observaţia calitativă poate îmbrăca o formă impresionistică sau mai sistematică. De exemplu, un specialist englez în sociologia*rurală face o călătorie
în România. El vizitează mai multe sate, discută cu localnicii, face însemnări şi fotografii, citeşte articolele din presă referitoare la mediul rural, poartă
discuţii cu specialiştii români în domeniu etc. în cele din urmă, el îşi formează o imagine despre situaţia socială din satele româneşti care poate fi destul de
corectă, dar rămâne în cea mai mare parte impresionistică, adică greu verificabilă. Cu toate limitele sale ştiinţifice, observaţia calitativă este utilizată
frecvent în sociologie, ea permiţând enunţarea unor ipoteze interesante. Unele lucrări de sociologie celebre au fost elaborate pe baza acestei tehnici (R. şi
H. Lynd, Middletown, 1929, 1937 ; O. Lewis, Five Families: Mexican Case Studies in the Culture ofPoverty, 1959 ; E.E. Masters, Blue Collar Aristocrats,
1975 etc).
Observaţia cantitativă se bazează pe date statistice colectate în scopuri generale sau în scopul efectuării cercetării. Unele societăţi beneficiază de un
număr mare de publicaţii statistice, foarte utile pentru cercetarea sociologică. în ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, statisticile publicate
sunt puţine şi lacunare. Mulţi oameni au o atitudine rezervată faţă de statistică, pe care consideră, alături de sperjur şi declaraţia de dragoste, una dintre
posibilităţile de a minţi. Statisticile sunt colecţii de fapte; cu ajutorul lor se pot demonstra adevăruri ştiinţifice sau se poate minţi. Depinde cine le foloseşte
şi în ce scop. Analiza cantitativă a fost uneori folosită în exces, ajungându-se la o adevărată cuantofrenie. Utilizarea de simboluri şi formule matematice, de
interpretări sofisticate este inutilă şi nu aduce nici un plus de cunoaştere atât timp cât nu este adecvată faptelor psihosociale studiate.
Fie că este calitativă sau cantitativă, exterioară sau participativă, observaţia trebuie desfăşurată sistematic, pe baza unor ipoteze clare. Fiecare om vede
numai ce este interesat să vadă. Dacă observatorul nu ştie bine ce urmăreşte rezultatul observaţiei sale va fi o colecţie întâmplătoare de fapte şi evenimente,
inutilă în unele aspecte, incompletă în altele.
Ancheta este una dintre cele mai răspândite tehnici de cercetare sociologică. Ea constă în colectarea de informaţii prin solicitarea oamenilor să răspundă la
anumite întrebări. Ancheta are două forme principale: interviul şi chestionarul. în interviu, o persoană pune anumite întrebări altei persoane şi înregistrează
răspunsul (în scris, pe bandă audio sau video). în cazul chestionarului, întrebările sunt tipărite, iar subiectul
citeşte şi notează răspunsul.
Interviul se poate desfăşura prin telefon sau faţă în faţă. Utilizarea telefonului este mai economicoasă, dar prezintă câteva inconveniente. Nu toţi oamenii au
telefon la domiciliu, iar selectarea unui eşantion folosind ca bază de informaţie listele de abonaţi poate să nu asigure reprezentaţivitatea. în interviul prin
telefon se pierd multe aspecte interesante, pe care anchetatorul nu le constată decât discutând faţă în
faţă cu subiectul.
Chestionarul poate fi trimis prin poştă sau prezentat subiectului de către anchetator, în ultimul timp, se extinde procedeul completării chestionarului prin
minitel (procedeu de comunicare electronică la distanţă cu ajutorul unui calculator cu display conectat la reţeaua telefonică).
Interviul şi chestionarul constau într-o suită de întrebări. Nu este vorba de o listă alcătuită'la întâmplare. întrebările sunt formulate în raport cu ipotezele
cercetării, iar răspunsurile la întrebări sunt folosite pentru verificarea acestora. Formularea întrebărilor, ordinea lor în chestionar sau interviu prezintă o
mare importanţă, întrucât pot influenţa răspunsurile şi rezultatele anchetei.
Sondajele de opinie, mai ales in domeniul politic, au un rol nu atat informativ, cat manipulator. Un partid care obtine, conform cercetarii difuzate in
presa, un scor ridicat, are sanse mai mari de a-si pastra nucleul de votanti si chiar de a capitaliza masiv din electoratul nehotarat. In primul caz, este vorba
de un efect de confirmare a propriilor pareri prin raportarea la un grup care are opinii similare. La nivelul simtului comun, adevarul este validat in general
cantitativ si nu calitativ. Cu alte cuvinte, cu cat sunt mai multi cei care au aceeasi parere cu tine, cu atat mai mult esti tentat sa crezi ca opinia ta este cea
buna. Iar cand parerea se transforma in prejudecata (sau chiar credinta), este aproape imposibil sa o modifici. Atragerea electoratului nehotarat, ca urmare
a difuzarii sondajelor de opinie, se produce datorita unui fenomen definit in psiho-sociologie drept “bandwagon”. Pentru a minimiza riscul aparitiei unor
disonante cognitive, oamenii sunt tentati sa “tina” cu cei puternici. Este placut sa fii de partea castigatorului, iar in politica, este comod sa fii in tabara
celor multi. Efectul diametral opus, numit “underdog” (care se refera la sprijinul pe care unii sunt tentati sa il acorde celor slabi) se manifesta extrem de
putin in dinamica electorala. Desi este vizibil in multe alte domenii (de exemplu, in competitiile sportive), in politica apare destul de rar. A tine cu un
candidat slab doar pentru ca are adversari puternici nu ofera nici o satisfactie electoratului. Pe scurt, interesul fiecarui partid este sa obtina un scor foarte
mare in aceste sondaje pentru a-si conserva si pentru a-si spori electoratul. Exista asadar suficiente motive pentru ca actorii politici sa influenteze
sondajele de opinie. Iar in astfel de situatii, mijloacele se gasesc intotdeauna.
Analiza documentară este utilizată mai ales în situaţiile în care cercetătorul nu are acces direct la realităţile sociale pe care intenţionează să le studieze.
Informaţii referitoare la aceste realităţi se găsesc însă sub alte forme: arhive publice sau private, jurnale personale, corespondenţă, date statistice, ziare,
reviste, cărţi, lucrări de artă, folclor, discursuri sau date ale cercetărilor anterioare. Aceste informaţii sunt prelucrate şi utilizate de sociolog în verificarea
ipotezelor enunţate.
Studierea documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguros elaborate, grupate în ceea ce se numeşte tehnici ale analizei de conţinut. Mânuite de
cercetători pricepuţi, aceste tehnici conduc la rezultate deosebit de interesante. Astfel, studiind propaganda nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial,
analiştii americani şi englezi au putut anticipa unele atacuri importante declanşate de armata germană.

20
Tehnica analizei documentare prezintă unele inconveniente. Informaţiile din documente nu au fost acumulate pentru a fi utilizate de sociolog; ele sunt
lacunare, uneori contradictorii sau deformate de subiectivismul celor care le-au consemnat. Din acest motiv, utilizarea documentelor de arhivă trebuie
făcută cu multă prudenţă.
29. Planificarea activitatilor de relatii publice
Planificarea este un proces prin care departamentul de PR încearcă să anticipeze schimbările şi să se adapteze în aşa fel încât să asigure atingerea
obiectivelor organizatiei. Mulţi teoreticieni consideră că planificarea reprezintă cea mai importantă sarcină a managerilor.
Henri Fayol considera că planificarea reprezintă cea mai importantă funcţie pe care o îndeplinesc managerii unui department de PR. Orice organizaţie se
schimbă odată cu trecerea timpului, aceste schimbări fiind determinate de mediul economic, politic, tehnologic şi competiţional aflat într-o permanentă
transformare. Astfel un PR-ist trebuie sa fie la current cu orice ce se intampla in institutie ca in dependenta de anumiti factori sa planifice unele activitati,
fie ele in modul normal al desfasurarii activitatiii org sau pet imp de criza. Un bun Pr trebuie sa posede calitatea de previziune. Planificarea este o
activitate orientată spre viitor şi reprezintă procesul de stabilire a obiectivelor şi a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste obiective. Managerii decid
ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut şi cine trebuie să o facă. (George A. Steiner). Provocarea în procesul planificării constă în a lua
decizii care să asigure cu succes viitorul organizaţiei. Planificarea este un proces care nu se încheie odată cu crearea unui plan, ci continuă cu
implementarea acestuia, ţinându-se cont de faptul că, în etapa de implementare şi control, planul poate necesita îmbunătăţiri sau modificări menite să îl
facă mai eficient. Planificarea este o activitate de luare de decizii care reprezintă baza procesului de management şi care îi ajută pe manageri să
organizeze, conducă şi controleze oferind organizaţiei o ţintă şi o direcţie.
Planificarea pe termen lung se referă la aspectele competiţionale, tehnologice şi strategice ale conducerii unei organizaţii şi implică în general un
orizont temporal de cel puţin cinci ani. Planificarea strategică reprezintă un tip specializat de planificare pe termen lung care se referă la aspecte cum ar fi
misiunea organizaţiei sau stabilirea de obiective organizaţionale finale. Planurile strategice pe termen lung sunt realizate de managerii de pe nivelele
ierarhice de vârf dintr-o organizaţie, toate celelalte planuri derivând din ele.
Planificarea pe termen mediu se referă de obicei la arii funcţionale ale managementului (finanţe, marketing şi producţie) şi are un orizont de planificare
de 1-5 ani. Reprezintă încercarea transpunerii planurilor strategice în paşi şi obiective concrete şi sunt întocmite de managerii de pe nivele ierarhice medii
care au şi responsabilitatea aplicării lor.
Planurile pe termen scurt implică urmarea unor etape prin care se asigură atingerea obiectivelor de zi cu zi ale organizaţiei şi sunt create şi puse în
aplicare de managerii de pe nivele ierarhice inferioare.
Prin însăşi natura sa, planificarea îi instruieşte pe manageri să se gândească la viitorul organizaţiei, la cum să îl îmbunătăţească, şi la rolul lor în
schimbare. Planificarea presupune ca managerii să fie proactivi – oameni care fac lucrurile să se întâmple; de aceea, procesul planificării îi învaţă pe
manageri să analizeze şi să se gândească la viitor cu atenţie şi să înţeleagă mai bine rolul esenţial pe care îl are o schimbare necesară.
Planificarea este legată de succesul organizaţiei, motiv pentru care organizaţiile care au sisteme de planificare au mai mult succes financiar.
Planurile ajută la definirea standardelor de performanţă datorită faptului că asigură clarificarea obiectivelor şi atribuţiilor (ce trebuie să facă fiecare şi
când trebuie să o facă). Aceste standarde sunt folosite pentru evaluarea performanţelor într-un mod mai obiectiv şi mai raţional.
Dacă o organizaţie nu are planuri, va fi obligată să facă faţă evenimentelor zilnice pe măsură ce acestea apar. Pe de altă parte, în condiţiile existenţei
planurilor, managerii au posibilitatea de a se concentra asupra obiectivelor urmărite şi asupra acţiunilor ce trebuie făcute pentru atingerea acestor
obiective. Astfel, prin urmărirea unor obiective planificate, munca indivizilor şi a grupurilor din cadrul unei organizaţii poate fi coordonată în mod
eficient.
30. Structura si conceptele marketingului politic
Considerat de mulţi specialişti drept o funcţie a managementului, marketingul a devenit o disciplină de sine stătătoare, dar se află într-o strânsă relaţie cu
managementul. Marketingul reprezintă atât un concept, cât şi un proces. Mediul actual de afaceri impune conducerii oricărei firme desfăşurarea în
condiţii cât mai bune a activităţii de marketing. De aceea, managementul marketingului joacă un rol esenţial în obţinerea avantajului competitiv de către
orice întreprindere. Succesul în afaceri al oricărei întreprinderi este determinat de capacitatea sa de a identifica nevoile consumatorilor şi de a oferi
produse şi/sau servicii care să le satisfacă. Pentru întreprindere, rezultatele există numai în exterior, în timp ce în interiorul său nu există decât costuri. În
opinia lui P. Drucker, “rezultatul unei întreprinderi este un client satisfăcut”. Pe măsură ce lumea a evoluat, la sfârşitul anilor 1970, piaţa vânzătorului a
devenit o piaţă a cumpărătorului, ceea ce a determinat o creştere semnificativă a importanţei clientului. Considerat de unii specialişti drept funcţie a
managementului, iar de alţii o disciplină de sine stătătoare, marketingul joacă un rol important în lumea afacerilor. Conform definiţiei Asociaţiei
Americane de Marketing (AMA), marketingul este “procesul de planificare şi de executare a activităţilor de concepere, stabilire a preţului, promovare şi
distribuire a ideilor, produselor şi serviciilor în scopul creării şi menţinerii unor relaţii care să satisfacă obiectivele individuale şi organizaţionale”.
Marketingul este:
1. un concept – o atitudine economico-socială orientată spre client;
2. un proces – o serie de decizii strategice asupra modalităţii optime de a satisface clientul.
Conceptul de marketing reprezintă o atitudine/orientare a întreprinderii/firmei ce aşează consumatorul în centrul procesului său decizional. În cadrul unei
cuvântări susţinută în anul 1952, preşedintele corporaţiei americane General Electric a explicat ideile de bază ale conceptului de marketing şi a propus ca
marketingul să devină o funcţie importantă la nivelul companiei, afirmând: “Nu suntem mulţumiţi dacă dumneavoastră nu sunteţi satisfăcuţi”.
Conceptul de marketing are la bază următoarele trei principii fundamentale:
1) întreprinderea/firma există pentru a identifica şi a satisface nevoile consumatorilor săi;
2) satisfacerea nevoilor consumatorilor presupune un efort integrat depus de toate compartimentele/departamentele întreprinderii/ firmei; 3) firma
trebuie să-şi focalizeze eforturile spre obţinerea succesului pe termen lung. Procesul de marketing este cel care oferă modalităţile precise prin care se
poate câştiga încrederea clienţilor. Procesul de marketing implică un ansamblu de activităţi practice, în cadrul cărora se materializează noua orientare a
firmei, precum:
- investigarea pieţei şi a consumului;
- testarea acceptabilităţii produselor şi a serviciilor;
- activităţi promoţionale;
- urmărirea comportării produselor în consum etc.
Marketingul reprezintă o activitate complexă, ce afectează viaţa tuturor oamenilor, căci marketingul este pretutindeni în jurul nostru. La urma urmei, se
poate afirma că “fiecare din noi este un client”.
În esenţă, prin marketing se creează utilitate, sub mai multe forme, respectiv cele legate de formă, de loc, de timp, de posesie şi de informaţie. Mai ales în
zilele noastre, în era tehnologiei informaţionale şi telecomunicaţionale (IT&T), utilitatea legată de informaţie este extrem de importantă.
De-a lungul existenţei sale de peste un secol, marketingul a parcurs mai multe etape. Specialiştii din domeniul marketingului au identificat patru
“ere/epoci”
21
1. producţiei (1900-1924)pe eficienţa procesului de producţie: “Un produs bun se vinde singur.”
2. vânzării (1925-1950)pe vânzarea produselor existente: “Vânzarea şi publicitatea creativă vor învinge rezistenţa consumatorilor şi îi vor convinge să
cumpere.”
3. marketingului (1951-1990)pe nevoile consumatorilor: “Consumatorul este rege! Găseşte o nevoie şi satisfacere”
4. marketingului relaţional (din 1990 până în prezent) pe relaţii pe termen lung cu consumatorii şi cu furnizorii: “Relaţiile pe termen lung conduc la
succes.”
Tipuri de marketing:
marketingul reprezintă procesul planificării şi execuţiei conceptului de produs, stabilirii preţului şi promovării şi distribuţiei ideilor, bunurilor şi
serviciilor pentru a crea schimburi care să satisfacă obiective individuale şi organizaţionale.
ansamblul metodelor şi mijloacelor de care dispune o organizaţie pentru a promova în rândul publicului de care se interesează comportamente
favorabile realizării propriilor sale interese.
Marketing clasic este marketingul practicat de o întreprindere, pentru a satisface nevoile şi aşteptările clienţilor săi şi a obţine profit.
- a apărut primul;
- reprezintă trunchiul comun din care s-au dezvoltat noi concepte despre rolul marketing în viaţa socială şi noi specializări ale marketing cu conţinut
social sau politic.
- sinonime: marketing convenţional, marketing comercial, marketingul întreprinderii, marketing economic.
Marketing ecologic
– a apărut ca urmare a sensibilizării publicului larg asupra problemelor mediului înconjurător.
– iniţial a vizat adaptarea producţiei întreprinderilor la cerinţele protecţiei mediului,
– ulterior, s-a ajuns la îmbunătăţirea performanţelor economice ale întreprinderilor, prin valorificarea preferinţelor unor segmente tot mai largi de
consumatori pentru utilizarea unor produse ecologice.
– Termenul creează confuzie întrucât este utilizat şi în cazul activitatea de marketing desfăşurată de organizaţii ecologiste (atunci se află pe axa
dezvoltării extensive)
Marketing societal
– reprezintă o viziune globală asupra aspectelor sociale ale activităţii întreprinderii.
- este un alt concept care se referă la implicaţiile şi responsabilităţile sociale ale întreprinderii.
- este un concept care s-a bucurat de mare audienţă
- este primul concept care nu încearcă numai să adauge o nouă dimensiune socială marketing clasic, ci doreşte să înlocuiască concepţia clasică în
ansamblul ei.
- subliniază necesitatea implicării marketingului în rezolvarea problemelor societăţii. introdus în anii 70 de Kotler care îl defineşte astfel: o orientare a
activităţii firmei care recunoaşte că sarcina prioritară a acesteia este aceea de a studia nevoile şi dorinţele pieţelor vizate şi de a le satisface de o
manieră mai eficientă decât concurenţa, dar şi într-un mod care să menţină sau să amelioreze bunăstarea consumatorilor şi a colectivităţii.
Megamerketingul
– concept lansat de Ph. Kotler, dezvoltat în Europa de Ph. Baux,
– definit astfel: ansamblul activităţilor indivizilor sau organizaţiilor, vizând satisfacerea prin schimburi a nevoilor şi aşteptărilor unor grupuri
determinate de mediul lor extern.
– împrumută de la:
- marketingul societal – viziunea originală şi integratoare asupra misiunii întreprinderii;
- marketingul situaţional – multitudinea aspectelor cărora trebuie să le facă faţă; marchează existenţa unor ţinte complexe care trebuie abordate în acelaşi
timp.
Marketingul social reprezintă planificarea, organizarea, implementarea şi controlul strategiilor şi activităţilor de marketing ale organizaţiilor
necomerciale, care sunt îndreptate în mod direct/indirect către rezolvarea unor probleme sociale.
Marketingul politic-“tratarea unui produs politic (partid, program, candidat) în conformitate cu metodologia marketingului, care constă în a preceda
poziţionarea şi crearea imaginii acestui produs, de efectuarea unui studiu asupra atitudinilor şi aşteptărilor publicului. Acesta consta din:
- marketingul electoral;
- marketingul puterilor publice şi administraţiei;
- marketingul politic internaţional.
31. Subiectii comunicarii politice
Publicitatea reprezinlă un complex de activităţi de promovare pe piaţă a unei idei, a unui produs sau a unui serviciu (promotion mix). Printre
metodele folosite în acest scop enumerăm: prezentarea direclă, reclama, tehnica răspunsului direct, diferitele stimulente de vânzare etc.
Actorii comunicarii politice in general sunt partidul politic?candidatul politic/- mass-media-consumatorii care la randul lor se impart in
simatizanti, indecisi, lideri de opinie si opozitia).
In ceea ce priveşte conceptual de spaţiu public, asistam la o mişcare in plan conceptual si in planul cercetărilor, care se centrează in jurul comunicării
electorale.. Aceasta tendinţa se evidenţiază in timpul campaniilor electorale, perioada in care sunt mobilizate resurse importante in direcţia investigări
mecanismelor si practicilor de comunicare politica. Campania electorala este un eveniment convenţional in care actorii politici, indivizi sau partid intra in
competiţie in fata alegatorilor, in vederea dobândirii de credibilitate. Importa intr-o campanie publicitara este candidatul politc. Cel ami important element
intr-o strategie de publicitate politica este alegerea candidatului potrivit. Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul sec al
XVIII-lea in Anglia si Franţa, apare ca si „sfera politica burgheza”.
Conceptul se spaţiu public cunoaşte o dezvoltare odată cu teza lui Habermas.
Spaţiul public si campania electorala oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este electoral in momentul in care este generat
de un element convenţional, si anume campania electorala, este nevoie de un anumit context comunicaţional (practici specifice de campanie electorala),
este nevoie de un context de interacţiune (dezbaterile electorale). Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situaţii de
comunicare diferite. O situaţie de campanie include :
- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul)
- context comunicaţional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susţine schimbul discursiv, căruia ii corespund diferite practici de
comunicare.
- Contextul de interacţiune, in care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul discursiv, iar in funcţie de aceasta prestaţie sunt satisfăcute sau
nu anumite aşteptări ale interlocutorului.

22
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau
poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate.
Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter
mai mult sau mai puţin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternica pentru interpreţii lor, ele reuşind sa determine adeziune mentala adeseori inconştienta.
Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca reprezentând un set de acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri si sunt comunicate intr-un
sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumita realitate.
Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea si explicare comportamentelor electorale se regăsesc in trei mari abordări:
1. Modelul determinist statutar –care explica comportamentele electoratului plecând de la ariile culturale de apartenenţa, de la poziţia sociala sau mediul
social de apartenenţa, votul nefiind altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior.(are un caracter puternic descriptiv)
2. Modelul psihosociologic –se centrează pe atitudinile sociale ale alegatorului si pe studiul motivaţiei acestora. In acest model apar a fiind variabile
importante in explicare comportamentelor electorale, efectul de persuasiune in canalizarea opţiunilor electorale si proceselor de identificare comunitara.
3. Modelul interactiv (comunicaţional) –este rezultatul interacţiunii teoriilor despre sociologiile interpretative (interactionismul simbolic,
etnometodologia, semiotica si lingvistica).Pentru aceste model mesajul electoral este privit ca produs al negocierii intre semne si interpretarea acestora.
Conform acestui model factorii care influenţează comportamentul electoral înainte si in timpul campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor
si resursele cognitiv-interpretative ale alegatorilor (in funcţie de aceste resurse se definesc si ulterior sunt controlate situaţiile sociopolitice cu care se
întâlnesc alegatorii).
In condiţiile abundentei si a omniprezentei informaţiilor si ştirilor, este extrem de dificila prestaţia actorului politic. El trebuie sa răspundă de multe
ori la provocări sau situaţii pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau informaţii. Astfel, competiţia
politica nu se rezuma doar la respectarea unei strategii prestabilite, ea trebuind sa fie atât proactiva cat si reactiva.
In ceea ce priveşte jurnalistul,(in situaţia informaţiilor abundente) el trebuie sa facă fata unei competiţii din ce in ce mai mari in procurarea de ştiri care sa
menţină atenţia publicului căruia i se adresează. Printre principalele valori ale proceselor de socializare după anii `50 vin din sfera consumatorismului :
prosperitate, bunăstare individuala, individualism, confort si securitate. Aceste idei se regăsesc in agenda politicianului sau actorului politic sub forma „o
viata mai buna pentru individ” si „servicii publice mai bune pentru individ”. In aceste condiţii, in agenda cetăţeanului figurează probleme sau situaţii la
care la care solicita rezolvări rapide chiar in condiţiile masificării universului de aşteptare, politicienii trebuie sa facă faţă unor publicuri extrem de
volatile, individualizate si sceptice sau critice. In acest context, rolul mass-media rămâne unul important, având de îndeplinit câteva sarcini:
• selectarea
• adresarea uni grup ţinta
• amplificarea unor teme
• rolul de mediator intre actorul politic si grupul ţinta
• identificarea problemelor de interes pentru opinia publica
Calitativ, publicul diferă in funcţie de publicaţiile emise.
In condiţiile acestei diversităţi a publicului, rolul mass-media este acela de a menţine interesul si de a creste aria de audienta.
Profesionalizarea este impusa tocmai de abundenta mijloacelor de comunicare si a mesajelor, de fragmentarea publicurilor si a mijloacelor de
comunicare. Câteva aspecte ale profesionalizării in acest domeniu sunt date de posibilităţile de răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de a
culege si analiza date privind tendinţe in radul opiniei publice. Calitatea sau capacitatea de a planifica un detaliu, o strategie de campanie.
Profesionalizarea mai poate însemna si capacitatea de a obţine si gestiona resurse financiare consistente.
In etapa comunicării politice, actorii se mişca intr-un mediu competitiv, intr-un mediu extrem de mare. Este vorba de o competiţie data de:
• mass-media
• opinia publica
• oponenţi
Oferta ridicata a mass-media in ceea ce priveşte emisiunile sportive, divertisment, muzica, etc., reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu caracter
politic. Rolul emisiunii politice sau a acţiunii politice este cel de a informa, de a persuada atât editorii cat si reporterii si audienta.
Mesajul politic trebuie sa vina in raport cu diversitatea publicului. O mare greseala in discursul politic se refera la personificarea opiniei publice. Nu se
poate vorbi de o opinie publica singulara, unica, nu putem presupune o unanimitate in cazul opiniei publice. e refera la personificarea opiniei publice. Nu
se poate vorbi de o opinie publica singulara, unica, nu putem presupune o unanimitate in cazul opiniei publice . În functie de criteriile alese pentru
segmentare, identificati grupurile-tinta ,care pot fi reprezentate de:electoratul urban;tinerii aleg tori;pensionarii;minorit ile etnice;studentii;tinerii care
voteaz pentru prima data ;femei cu vârste între 25 si 40 de ani;armata etc.
Tipuri de alegatori politici. Si tipuri de lideri politici.
32. Rolul relatiilor publice in planificarea organizationala
Relaţiile publice reprezintă o modalitate de comunicare între organizaţie şi publicurile sale. Această modalitate de comunicare nu constă într-o idee sau acţiune singulară, ci
poate fi privită mai degrabă ca un proces, ca o serie de acţiuni care urmăresc îndeplinirea unor obiective propuse. Acest mod de a imagina relaţiile publice ca un proces, stă
la baza noţiunii de „campanie de relaţii publice”. Campaniile de relaţii publice sunt construite pentru diferite scopuri, pe care le ating folosind diferite metode adecvate
fiecărei situaţii în parte: „Campaniile sunt eforturi coordonate, ample şi orientate spre atingerea unui anumit obiectiv sau a unui set de obiective corelate care vor permite
organizaţiei să atingă, în viitor, un scop pe termen lung, exprimat sub forma unei declaraţii de principii”. Astfel, dacă se admite faptul că relaţiile publice sunt o strategie de
comunicare organizaţională, atunci campania de relaţii publice reprezintă planificarea comunicării, în vederea atingerii obiectivelor propuse. „Campania de relaţii publice
este un efort susţinut al unei organizaţii pentru a construi relaţii sociale demne de încredere, cu scopul de a atinge anumite obiective determinate în urma unor cercetări, efort
bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare şi evaluarea rezultatelor obţinute”. campaniile sunt eforturi ample, coordonate şi orientate către realizarea unor obiective
specifice sau a unor ansambluri de obiective corelate, care vor permite unei organizaţii să-şi atingă ţelurile fixate ca declaraţie de principii. În sfârşit, spre deosebire de
campania de comunicare publică, care face apel numai la comunicare prin intermediul mass-media şi are un obiectiv imediat, campania de relaţiipublice foloseşte toate
mijloacele de comunicare disponibile şi se referă la declaraţia de principii a organizaţiei.
Rolul relatiilor publice deriva din functiile pe care le presteaza.
Funcţia managerială
a) analizarea,interpretarea şi anticiparea opiniei publice, adică a acelor atitudini şi valori care ar putea influenţa , în bine sau în rău, activităţile organizaţiei ;
b) consilierea conducerii organizaţiei în ceea ce priveşte deciziile,direcţiile de acţiune,strategiile de comunicare, luând în considerare responsabilităţile sociale şi
civile ale organizaţiei ;
c) studierea , conducerea şi evaluarea permanentă a programelor de acţiune şi de comunicare,pentru a informa publicul şi a-i permite înţelegerea obiectivelor
organizaţiei;
d) planificarea şi implementarea acţiunilor organizaţiei referitoare la influenţarea sau schimbarea politicilor publice
e) gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus: fixarea obiectivelor, planificarea, bugetarea, recrutaea şi pregătirea personalului, dezvoltarea
facilităţilor tehnice etc.

23
Indiferent unde lucrează un specialist în relaţii publice trebuie să îndeplinească anumite activităţi specifice. J.E. Grunig şi T. Hunt arată că dacă un specialist în relaţii
publice ar fi întrebat care sunt obiectivele lui , el ar identifica următoarea listă :
- să obţină şi să păstreze o imagine pozitivă a organizaţiei pentru care lucrează ;
- să câştige încrederea publicului în acea organizaţie ;
- să obţină atenţia mass-media ;
- să influenţeze, atunci cînd este cazul , atitudinile publicului faţă de organizaţie ;
- să transmită cât mai multe materiale de relaţii publice diverselor publicuri vizate;
- să contribuie la creşterea fidelităţii , moralităţii şi motivaţiei membrilor din organizaţia pentru care lucrează;
- să amelioreze comunicarea în interiorul organizaţiei , ajutând diferitele departamente ale acesteia să-şi rezolve problemele de comunicare;
- să identifice corect problemele de relaţii publice şi să găsească cele mai bune soluţii pentru rezolvarea acestora. etc
Astfel, o organizatie nu poate sa faca un pas fara a se consulta cu departamentul de PR, care de altfel este direct subordonat departamentului managerial-superior al
organizatiei. Vezi intrebarea 41.
  35. Publicitatea radiofonica
Spoturile publicitare – Acestea sunt, adeseori, cea mai bună cale de a atinge  cel mai mare grad de audienţă, dar sunt, în majoritatea cazurilor, descurajant  de costisitoare. Este un domeniu foarte 
specializat şi este recomandabil să se recurgă la o companie de advertising profesionistă pentru realizarea, producerea şi plasarea spoturilor.
Compania recurge la acest gen de publicitate axat pe imaginea de companie  pentru a influenţa opinia publicului în legătură cu o chestiune privind politicile, funcţiile, facilităţile şi 
obiectivele organizaţiei. Publicitatea corporativă este mai strâns legată de informarea publicului decât de vânzări şi mai aproape de comunicarea
corporativă decât de marketing. Televiziunea, presa scrisă, editorialele, revistele,  radioul, afişele, cinematograful şi Internetul sunt câteva din tehnicile pe care le  utilizează publicitatea corporativă 
pentru a comunica informaţii despre brandul său/ marca sa şi pentru a transmite mesajele companiei (valorile, misiunea, viziunea, modul în care priveşte propria activitate). Dacă reclama este 
eficientă, ea va adăuga o dimensiune pozitivă, superioară, produsului şi va spori reputaţia organizaţiei.
Difuzarea informaţiei În cadrul campaniilor de comunicare integrate, informaţia se poate difuza prin diverse canale ca, de exemplu: publicaţii (buletine informative, broşuri, pliante), afişe şi  
panouri publicitare, ateliere şi seminare, turnee, centre şi reţele de informare.
Radioul 
Telefonul ascultătorilor şi dezbateri în direct (talk­shows) –În Occident aceste programe sunt din ce în ce mai des difuzate, mai ales de staţiile de radio  locale. Formatul acestor programe dă 
posibilitatea publicului să telefoneze şi  să facă comentarii sau să pună întrebări în direct; de aceea, acest tip de programe se bucură de popularitate în rândul ascultătorilor şi poate atrage
audienţă mare.  Programe de dezbateri şi interviuri – Responsabilul pentru relaţiile cu mass­media trebuie să se asigure că purtătorii de cuvânt ai campaniei participă la
cele mai potrivite emisiuni. Spoturi publicitare radio –pot fi foarte eficiente în emiterea unui mesaj  percutant potrivit pentru menţinerea atenţiei asupra subiectului campaniei 
36. Simbolurile politice si miturile politice
Emil Durkheim afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul de
socializare internalizează toate elementele culturii societăţii respective, aceste elemente înglobând şi miturile. Miturile devin un adevărat ghid al conştiinţei individului, o
sursă a acţiunilor sale în plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este inoculată prin educaţie, prin legislaţie, norme şi tradiţia pe deplin acceptată.
În sfera miturilor, mitul politic este cel care conferă identitate (mitică) indivizilor şi colectivităţii. Este o naraţiune, o poveste cu accente dramatice, conflictuale, având în
centru figura unui erou (individ sau grup).
Miturile politice nu pot fi acuzate de a fi pure fantezii, întrucât sunt legate de imaginarul politic al societăţii respective, imaginar din care se hrănesc, din care pornesc şi
pe care apoi îl alimentează, îl întăresc. Autorul mitului politic interpretează evenimente consemnate în cultura sa. Rolul său principal este de interpret şi nu de creator. Forma
dramatică şi faptul că reprezintă un argument pentru putere, aducând legitimarea acesteia îl face să devină mit şi nu conţinutul, povestea în sine.
Povestea mitului este aceea a unei societăţi trecute ideale, ce ar fi trebuit menţinută. Chiar dacă a fost pierdută, memoria acestei societăţi s-a păstrat, iar acum a devenit
necesar a fi reinstaurată. Se poate întâmpla ca această societate să nu aparţină trecutului, să nu fi existat niciodată. Este însă o societate ce va trebui creată într-un moment
viitor, rolul naraţiunii fiind de a pregăti oamenii să o întâmpine.
Miturile politice nu se adresează numai oamenilor care trăiesc într-o societate politică. Poate fi şi al oamenilor care şi-au pierdut sau nu şi-au găsit încă o societate
politică a lor (ex.: evreii). Deci povestea poate aparţine unui grup de oameni care nu se angajează în politică. Poate fi mitul unui grup particular cu protagonişti ca: o rasă, un
colectiv, indivizii fiind numai reprezentanţi ai grupului sau purtători ai destinelor lui.Un mit politic explică circumstanţele unei întâmplări, face experienţa colectivităţii mai
coerente şi ajută la înţelegerea lumii în care fiecare trăieşte. Mitul este deci un principiu ordonator al vieţii sociale. Condiţia prezentă, situaţiile momentului actual încep să
fie înţelese ca episoade dintr-o dramă continuă. Prin mitul politic, oamenilor li se fac cunoscute geneza grupului şi obiectivele, se explică de ce se găsesc în situaţia prezentă
şi identifică şi duşmanii ce vor fi transformaţi în “ţapii ispăşitori”. Mitul politic înseamnă multă fabulaţie, este o deformare sau interpretare ce recuză în mod obiectiv realul.
Dar deşi este o legendă, este adevărat că el exercită şi o funcţie explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru interpretarea prezentului, constituind o grilă care pare
a ordona haosul tulburător al faptelor şi evenimentelor”. Acest rol explicativ este “dublat de un rol mobilizator prin tot ceea ce vehiculează cu dimensiune profetic, mitul
deţine un rol important în originea cruciadelor sau a revoluţiilor”.
Mitul Eroului Salvator. Modele ale Eroului SalvatorApelul la Salvator se face auzit din cele mai vechi timpuri, tot în momente de criză, de profund dramatism
social. Legat de apariţia Salvatorului, există (conform spuselor lui Raoul Girardet) un moment în care apariţia lui este dorită de societate şi deci aşteptată. Acum se formează
imaginea eroului, se cristalizează calităţile pe care trebuie să le întrunească – totul pe baza “unei imagini tradiţionale formată despre “eroii neamului”. Următorul moment
sau timp este cel în care Salvatorul îşi face apariţia, timp în care acţionează (şi moment în care el nu-şi mai aparţine sieşi, ci poporului din rândurile căruia şi pentru care s-a
ridicat; el devine simbol, întrupare a tuturor viselor, năzuinţelor colective). Este momentul de maximă manipulare a opiniei publice. Urmează vremea amintirii eroului,
când acţiunile sale vor fi modificate datorită memoriei care nu păstrează decât secvenţe interpretate chiar şi în mod exagerat.Raoul Girardet vorbeşte despre patru modele ale
eroului-salvator. Primul prezintă un bărbat trecut prin experienţă, care s-a evidenţiat în alte vremuri şi apoi s-a retras. “Spaima unui popor confruntat dintr-o dată cu
nefericirea îl cheamă din nou în fruntea statului. […] Investit provizoriu cu putere supremă, cum este cea monarhică, misiunea sa este să liniştească lucrurile, să protejeze,
să restaureze”36. Cu alte cuvinte să aducă din nou liniştea şi ordinea pierdute datorită unui nefericit eveniment. El trebuie să aibă însuşiri morale de excepţie, să fie o
persoană fermă, prudentă, acţionând cu moderaţie spre binele societăţii. El aparţine trecutului şi deci numai trecutul poate salva prezentul confuz, plin de mizerie, spaime,
nenorociri. Al doilea model aduce în prim plan un tânăr, plin de îndrăzneală, dornic de glorie. El vine să conducă masele spre izbândă, spre mai bine. Este “un erou inspirat,
căruia Dumnezeu i-a dat dreptul “să-şi scrie numele cu roşu pe pământ”, sortel […] unei căderi grandioase, părăsit […] capturat prin trădare şi pe care duşmanii îl ţin captiv
pe o insulă pustie […] de unde, poate, într-o zi, destinul îl va chema înapoi”37. Modelul următor este al omului ce fondează o nouă ordine, redimensionează realitatea şi
aspectele ei. Iar ultimul model este al profetului care “citeşte în cartea istoriei ceea ce alţii nu văd încă”. Îşi conduce poporul spre o societate viitoare, pregătindu-l să o
înţeleagă şi să o accepte.
Destinul Salvatorului este destinul întregului grup. Întrupează sistemul de nevoi, dorinţe ale comunităţii, iar ceilalţi membri, renunţând la individualitatea lor, se confundă cu
el, definind finalmente identitatea colectivă. Fundalul pe care se creează mitul este cel dominat de o criză de legitimitate, când autoritatea politică este contestată.
Personajul în taină aşteptat de inimile fiecăruia se erijează în Protectorul societăţii, având multiple roluri şi obiective: “să calmeze lucrurile, să reinstituie încrederea, să
restabilească o securitate compromisă, să înfrunte ameninţările răului […] să asigure continuitatea comunităţii de care este răspunzător de-acum înainte” 38. Devine garantul
ordinii sociale, al respectării regulilor, “păstrător al normalităţii în succesiunea vremurilor şi a generaţiilor”.
Mitul Vârstei de Aur sau societatea ideală
Ficţiune, explicaţie a unei realităţi apuse sau mesaj mobilizator, mitul vârstei de aur readuce în atenţia grupului o vreme străveche ideală din punctul de vedere al
organizării. “Viziunea Vârstei de aur se confundă întru totul cu aceea a unui timp nedotat, incomensurabil, care nu poate fi contabilizat, despre care se ştie doar că se
situează la începutul aventurii umane, fiind un timp al inocenţei, al fericirii”39. El poate fi identificat în formula stării de natură.
Ce este uimitor cu privire la acest mit este “puterea de reversibilitate”, întrucât poate vorbi de o veche, apusă societate spre care ne uităm cu regret, dar poate să o şi
imagineze pe viitoarea – ideală societate aşteptată în prezent.

24
 Tema centrală a mitului este istoria ca “proces de irevocabilă decadenţă” în decursul căruia omul şi el decade, degenerează devenind parte a istoriei care macină
idealitatea, perfecţiunea începuturilor.
Urmări nefaste ale acestui proces sunt apariţia oraşelor, pervertirea ţăranilor, apariţia unei “societăţi mercantile”, urmărind obţinerea şi mărirea profiturilor. Oraşul
încarnează toate relele, aici se pierd sufletele şi normele morale. De aceea Rousseau recomandă ca Emil să fie crescut la ţară, departe de influenţele negative ale unui mediu
corupt, degradat, mizer. Se doreşte regăsirea unei purităţi pierdute, dar şi a unităţii, a solidarităţii sociale în care fiecare membru este parte a întregului, nedefinibil decât în
raport cu acesta. Ruperea unităţii este semnalată şi de apariţia partidelor politice - “comunităţi parţiale” – care împart societatea în grupuri cu interese diferite şi chiar
divergente. Acum nu se mai comunică, nu se mai înţeleg perfect membrii, aşa cum se întâmpla odinioară.
În plan politic, mitului vârstei de aur îi corespunde “marea reîntoarcere”, pentru că memoria colectivă păstrează sau îşi imaginează vremea unei depline linişti, armonii.
Mitul Unităţii si chemarea la acţiune comună
Dacă îl cităm pe Bossnet, “viaţa constă în unitate, dincolo de unitate este moarte sigură”, pentru că puterea unei societăţi rezidă în unitate. Mitul exprimă “voinţa de a
aduna, de a unifica, de a elimina manifestările individuale sau colective ce ţin de diversitate, de nonconformism. Grupul are nevoie de coeziune, de un suflet mare, unic (la
care toţi membrii sunt părtaşi).
În cadrul acestei mitologii se acordă un loc important ideii de apărare, de securitate întrucât existenţa este asigurată numai între frontiere, pe teritoriul apărat împotriva
invaziilor de orice fel, împotriva oricăror probleme. Succesul ieşirii dintr-o criză este dat numai de unitate. Divergenţa opiniilor, atitudinilor, nu pricinuieşte decât necazuri.
Sentimentul unirii este elogiat pentru că “stimulează adeziunea colectivă în jurul unui aceluiaşi sistem de valori şi al aceloraşi amintiri 40.
Când capătă forţă, vigoare acest mit? Bineînţeles tot în momente de criză, când sunt zdruncinate chiar temeliile societăţii, când vechile valori se află “în pericolul” de a
fi înlocuite de altele noi, când echilibrul sistemului intelectual şi moral trebuie restabilit.
La acest nivel mitul invadează politicul şi vorbim despre “sfânta unitate frăţească a naţiei”. Prin elogiul unităţii este prevenit şi chiar îndepărtat pericolul unei rupturi
sociale, care ar echivala cu disoluţia, dispariţia corpului unitar (deci al grupului) şi prin urmare şi al membrilor rămaşi fără apărare, fără repere.
În ceea ce priveşte lucrurile prezentate până acum, putem concluziona că “mitul politic se naşte în momentul în care traumatismul social devine traumatism psihic. El îşi
re originea în intensitatea secretă a spaimelor sau a incertitudinilor” 41. Aceasta pare a fi calea spre înţelegerea funcţiei de “!restructurare mentală” a mitului – după cum
afirmă Raoul Girardet. Mitul se hrăneşte din datele furnizate de realitatea socială pe care apoi o îmbogăţeşte, o remodelează.
Toate aceste mituri politice aparţin “societăţilor bolnave” în forme mai mult sau mai puţin accentuate, prinzându-se în mentalul indivizilor cu mai multă sau mai puţină
forţă. Orice sistem politic (indiferent dacă aparţine tipului totalitar, autocratic sau democratic) “ţine cont de principiul întruchipării, al personalizării puterii, orice lider, orice
şef de partid încearcă mai mult sau mai puţin să întruchipeze Salvatorul […] ştie rolul pe care-l are, ca factor esenţial al coeziunii colective, prezenţa “altuia”, frica de
“altul”, care reprezintă o ameninţare pentru securitatea grupului, pentru păstrarea valorilor tradiţionale” 43.
37. Publicitatea televizata
Telepromovarea este definita ca “o forma de publicitate televizata bazata pe intreruperea programelor de studio (in special a jocurilor) prin secvente dedicate prezentarii
unor produse sau servicii, in care prezentatorul programului isi schimba rolul, trecand la a promova in maniera publicitara respectivele produse sau servicii.”
Televiziune
avantaje- Combinarea imaginii, sunetului si miscarii; apeleaza la simturi; atentie sporita;larga difuzare;
dezavantaje- Costuri absolut ridicate;risc de confuzie din cauza aglomeratiei de informatii; expunere trecatoare; selectivitate redusa a audientei.
În cazul televiziunii se urmăreşte îmbinarea sugestivă a imaginii, sunetului şi mesajului transmis preferându-se orele de maximă audienţă, în timpul sau imediat înaintea
emisiunilor informative. Televiziunea este suportul care a cunoscut expansiunea cea mai rapidă în societatea modernă. Şi în cazul televiziunii sunt preferate mesajele scurte,
spotul trebuie să atragă atenţia prin combinarea unitară a sunetului, mişcării şi imaginii, sloganul şi sigla . Cercetările au demonstrat că fiecare familie este "bombardată"
anual cu 50000 de mesaje fapt ce a determinat apariţia fenomenului de utilizare a telecomenzii pentru a "fugi" din faţa numeroaselor mesaje ("zaping").
Avantajele televiziunii:
• Raportul cost - eficienţă. Deşi scumpă, datorită expunerii foarte mari şi a unei audienţe crescute, cel puţin la anumite ore din zi, costul pe consumator atins este scăzut.
• Impact puternic - interacţiunea dintre sunet, imagine, culori, mişcare, dramă face ca audienţa să fie implicată. Deasemeni sponsorizarea este privită pozitiv, făcând ca în
mintea consumatorului să se creeze o legătură între evenimentul sponsorizat şi sponsor, bancă
Dezavantajele televiziunii:
• încărcarea vizuală, aglomeraţia. Datorită multitudinii de reclame la care sunt expuşi consumatorii, are loc fenomenul de percepţie selectivă, ne blocăm percepţia pentru a
ne proteja.
• Selectivitatea în general redusă a destinatarilor mesajelor.
• Inflexibilitate
• Costul absolut este ridicat
Spoturile publicitare – Acestea sunt, adeseori, cea mai bună cale de a atinge cel mai mare grad de audienţă, dar sunt, în majoritatea cazurilor, descurajant de costisitoare.
Este un domeniu foarte specializat şi este recomandabil să se recurgă la o companie de advertising profesionistă pentru realizarea, producerea şi plasarea spoturilor.
Compania recurge la acest gen de publicitate axat pe imaginea de companie pentru a influenţa opinia publicului în legătură cu o chestiune privind politicile,
funcţiile, facilităţile şi obiectivele organizaţiei. Publicitatea corporativă este mai strâns legată de informarea publicului decât de vânzări şi mai aproape de comunicarea
corporativă decât de marketing. Televiziunea, presa scrisă, editorialele, revistele, radioul, afişele, cinematograful şi Internetul sunt câteva din tehnicile pe care le utilizează
publicitatea corporativă pentru a comunica informaţii despre brandul său/ marca sa şi pentru a transmite mesajele companiei (valorile, misiunea, viziunea, modul în care
priveşte propria activitate). Dacă reclama este eficientă, ea va adăuga o dimensiune pozitivă, superioară, produsului şi va spori reputaţia organizaţiei.
Difuzarea informaţiei În cadrul campaniilor de comunicare integrate, informaţia se poate difuza prin diverse canale ca, de exemplu: publicaţii (buletine informative,
broşuri, pliante), afişe şi panouri publicitare, ateliere şi seminare, turnee, centre şi reţele de informare.
Diverse mijloace de campanie:
Televiziunea
Emisiuni de informare publică – realizate de un organism guvernamental, destinate difuzării informaţiilor despre noua legislaţie sau despre obligaţiile prevăzute de lege.
De regulă, emisiunea durează maximum cinci minute şi anunţă că va reveni cu noi informaţii pe aceeaşi temă.
Documentare TV – Atunci când oferă informaţii relevante şi nu au tente propagandistice, documentarele constituie un beneficiu de importanţă publică.
Programe de dezbateri curente – Este utilă participarea purtătorului de cuvânt al campaniei la diferite programe TV, talk-show-uri, în care publicul are posibilitatea de a
pune întrebări, fie direct din studio, fie la telefon. Este vital însă ca purtătorul de cuvânt să fie foarte bine informat
Spoturile publicitare – Acestea sunt, adeseori, cea mai bună cale de a atinge cel mai mare grad de audienţă, dar sunt, în majoritatea cazurilor, descurajant
de costisitoare. Este un domeniu foarte specializat şi este recomandabil să se recurgă la o companie de advertising profesionistă pentru realizarea, producerea şi plasarea
spoturilor.
38. fenomenul manipularii. Raportul dintre comunicare si manipulare
Ín ultimul deceniu, sentimentele de scepticism, de neîncredere sau chiar de teamă ale cetăţenilor faţă de sistemul de difuzare a informaţiilor a crescut
îngrijorător. Mai ales din 1991 când minciunile şI mistrificările prilejuite de războiul din Golf (52) i-au şocat profund pe oameni.
Nimeni nu neagă însă comunicării de masă funcţia sa indispensabilă în democraţie: informaţia rămâne esenţială pentru bunul mers al societăţii
iar două din condiţiile esenţiale ale unei democraţii în contemporaneitate sunt chiar acestea: existenţa unei reţele valabile de comunicaţie un maximum de
informaţie liberă Totuşi, decalajele ce se generează între naţiuni ca urmare a dificultăţilor lor de producere a informaţiilor şI de asimilare socială a
posibilităţilor deschise de cercetarea teoretică în domeniu, sporesc dificultăţile de comunicare şI conlucrare atât în interiorul naţiunilor, cât şI între naţiuni
şI între statele care încearcă să le gestioneze. Pe de altă parte, exploatarea insistentă a posibilităţilor de folosire a noilor teorii, a tehnologiilor şI a

25
materialelor accesibile în scopuri agresive este ilustrată de graba cu care noile posibilităţi de comunicare prin structuri mediatice sunt folosite pentru a
domina, pentru a impune anumite imagini sociale, pentru a direcţiona gândirea şI atitudinile oamenilor.
Se consideră din ce în ce mai mult că ceea ce nu trece prin structurile mediatice nu mai are decât o influenţă neglijabilă asupra evoluţiei
societăţii; această observaţie generează tentaţia manipulării structurilor mediatice de către practicieni şI specialişti conform unor tabele de valori
care le sunt proprii sau pe care le acceptă reacţionând doar slab şI încet asupra lor. manipularea este definită ca ''acţiune de a
determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şI să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu
interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gîndire şI de decizie.
Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şI mai profundă a situaţiei, ci
inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şI la apelul la palierele non-raţionale.
Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia''. Diversificarea permenentă a surselor de concepere şI difuzare de
mesaje, a condus la o practică manipulativă care are la bază coduri precise, dar identificabile numai de ''profesionişti'' şI total inaccesibile celor
neiniţiaţi
în acest domeniu. Unii analişti consideră că manipularea, ca substituire a violenţei fizice printr-o violenţă ''simbolică'', contribuie la reprimarea
eficientă a unor aspiraţii pe care nu pot fi satisfăcute altfel la nivelul receptorului. Definitie comunicare, influenta, manipulare O distinctie importanta
poate fi facuta intre comunicare, manipulare si influenta mai ales din punct de vedere al perceptiei pe care o are societatea. Daca in primul caz realizezi
transmiterea unui mesaj catre o alta persoana cu care te afli intr un anumit raport, influentarea presupune doar o simpla orientare a comportamentului
celeilalte persoane, pe cand manipularea surprinde influentarea comportamentului unei anumite persoane catre o anumita directie dictata de manipulator,
fara ca acesta din urma sa isi dea seama.
Un verdict clar este acela ca perceptia colectiva este relevanta in cazuri cu grad ridicat de subiectivism . Termenul folosit pe parcursul acestui material va
fi influentare , chiar daca o combinatie din toate definitiile ar fi mult mai bine venite.
39. particularitatile limbajului de publicitate
Limbaj - orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi specifică
umanităţii, care comportă caracteristici proprii.
41. obiectivele si scopurile departamentului de pr
- scrierea şi editarea de mesaje
- relaţiile cu presa
- cercetarea
- activităţile de management
- consilierea
- organizarea de evenimente speciale
- cuvântările în public
- producţie
- pregătire profesională
- contacte
Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe , a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizaţii şi a implementării unor
programe de acţiune care vor servi atât interesele organizaţiei cât şi interesele publicului .
Identificarea rolurilor :
- rolul de tehnician al comunicării
- rolul de manager al comunicării
a) rolul de expert
b) rolul de a facilita comunicarea
c) rolul de a facilita rezolvarea problemelor
- Garant al democraţiei
După Public Relation - ”relaţiile publice ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea reciprocă dintre
grupuri şi instituţii”
- Creator al unei atmosfere de înţelegere
între organizaţii şi indivizi .După British Institute of Public Opinion “relaţiile publice sunt un efort deliberat planificat şi susţinut,de a stabili şi de a menţine înţelegerea
reciprocă între o organizaţie şi publicul ei” .
- Instrument de persuasiune
“Relaţiile publice sunt un efort planificat de a influenţa opinia publică , prin bună reputaţie şi comportament responsabil , pe baza unei comunicări reciproce , bilaterale şi
comun satisfăcătoare”(S.M. Cutlip,A.H.Center,G.M. Broom)mai vezi si 32
50. Tipologia liderilor politici.
Liderul politic este persoana dominanta asupra partidului. După M. Şleahtiţchi, totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la cinci varietăţi: 1) liderii sînt
categorisiţi drept persoane învestite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite (şefii sau conducătorii formali, oficiali, instituţio-
nali - director de întreprindere, şef de catedră, director de şcoală, comandant de armată, primar, ministru etc.); 2) liderii sînt prezentaţi drept persoane centrale în grup, care
concentrează atenţia, aprecierea şi stima celor din jur; 3) liderii sânt catalogaţi drept persoane preferate sau populare; 4) liderii sînt caracterizaţi drept "specialişti în sarcină",
adică drept persoanele cele mai iniţiate, cele mai competente în ceea ce are de făcut grupul; 5) liderii sînt trataţi în termeni de influenţă, adică drept persoane care se
detaşează prin dominaţie asupra determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă. De fapt, aceste cinci identităţi profilează specificul definiţiilor cu referinţă la cei
ce conduc - "şef instituţional", "persoana centrală de grup", "persoana preferată", "specialistul în sarcină" şi "persoana cea mai influentă".
Clasificarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este destul de variată, fiindcă manifestările liderismului sînt diferite după formă şi coţinut. încercările de a le clasifica
sînt determinate de tendinţa de a prognoza comportamentul posibil al liderilor în baza anumitor criterii.
1) conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceştia se divizează în lideri obişnuiţi sau "reali" (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau
"măreţi" (care aduc după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi);
2) în dependenţă de relaţia conducători - conduşi şi de metodele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este
bazat pe ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor membrilor grupului
condus sau a comunităţii umane);
3) în dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societăţii cunoscutul politolog american R. Tucker, evidenţiază trei tipuri de lideri - lideri
conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformării structurilor de
putere, avîndu-1 ca exemplu pe Mihail S. Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială
nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx);
4) concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri neînsemnaţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri
ai proletariatului şi lideri ai burgheziei; etc [ vezi 14]

26
 Privită ca un element important al comunicării politice, dinamica imaginii liderului politic, este cercetată gradual începând cu avansarea teoriei despre „elitele
politice” sau „elitele conducătoare” până laclasificarea şi definitivarea mai multor tipuri de lideri politici, prezenţi într-un cadru socio-politic modern. Un rol aparte în
cercetarea comportamentului şi prestaţiei liderului îi revine lui G. Le Bon, conform căruia toţi liderii pot fi împărţiţi în două categorii mari – aventurieri, capabili să se
manifeste prin voinţă şi fapte de vitejie la moment, şi ctitori, cei cu influenţă constantă şi puternică.
O strategie modernă de abordare a fenomenului imaginii politice îi aparţine sociologului francez Roger-Gerard Schwartzenberg, care analizează - în celebrul său eseu
politic„L’Etat Spectacle” - liderii politici în termeni de vedete politice, promovând ideea că orice lider îşi proiectează o imagine pe care ocultivă ulterior în mod obligatoriu.
Alte tipuri de lideri:
Dupa legitimitatea sa: traditionali ( prin mostenire, elisabetaII), legitimi(alesi in urma unui scrutin electoral), charismatic (in care oameniii vad o o fire zeificatoare)
Dupa atitudinea fata de putere: democrat, autoritar, totalitar. Una dintre cele mai influente abordări ale liderului politic a fost realizată de G. Burns, care distinge între
lideri-tranzacţionali, adică cei dispuşi spre compromis în raport cu alţi actori politici, şi lideri-reformatori, cei capabili să condiţioneze transformări sociale cardinale.
Prinprisma gradului de implicare în procesele de schimbare şi dezvoltare a arhitecturii unei societăţi, G. Le Bon împarte liderii politici în două categorii mari: aventurieri şi
ctitori. Primii reprezintă liderii capabili să se manifeste prin acte de eroism doar în situaţii excepţionale, devenind pasivi în situaţiile ordinare, iar a doua categorie – ctitorii -
cooptează, dimpotrivă, persoanele dotate cu voinţă tare, cu influenţă constantă şi puternică. Încompartimentul întâi sunt elucidate, de asemenea, trăsăturile definitorii ale
liderilor ideologi /doctrinari, pragmatici,romantici, populişti şi circumstanţele care favorizeazăpromovarea unui sau altui model de lider politic. S-a dovedit a fi imperativă şi
abordarea unor elemente vitale în procesul de formare şi promovare a liderului politic –legitimitatea şi autoritatea –având drept punct de referinţăbinecunoscutele distincţii
weberiene.
52. Etica PR
Prin natura sa, disciplina relaţiilor publice, are un impact major asupra societăţii. Forţa acestui impact este cu atât mai mare cu cât practicanţii rămân, îndeobşte, necunoscuţi
publicului larg. Având drept obiect principal informaţia, relaţiile publice, pot deveni, foarte uşor, instrument de manipulare a publicului. Pentru a se evita astfel de derapaje
este necesară o deontologie puternic implementată, deontologie care presupune, în primul rând, sublinierea implicaţiilor etice pe care demersurile specifice PR-ului le pot
avea. PR-ul lucreaza cu valori greu de cuantificat – mesaje, concepte, cuvinte, imagini etc. Unii vad PR-ul drept un mod de a “vinde” o imagine, altii ca pe o modalitate de a
construi punti de legatura intre organizatii si publicul acestora prin deschidere si transparenta. Vorbim, asadar, de conceptie. Dupa parerea mea, un PR-ist responsabil de
imaginea si reputatia unei companii trebuie sa aiba o conduita profesionala ireprosabila. As merge putin mai departe si as spune chiar ca si manifestarile personale, dar de
natura publica, trebuie sa fie la acelasi nivel de pozitionare. Nu trebuie sa devenim calugari, dar un comportament care lasa loc la semne de intrebare sau o atitudine lipsita
de etica se pot rasfrange asupra institutiei pe care o reprezinti. De exemplu, un infocat al concertelor de manele, mediatizat intens ca atare, nu poate fi asociat numelui sau
valorilor unei multinationale de prim rang. In acelasi timp, comunicarea profesionala trebuie sa fie legala, etica si de bun simt. Din acest motiv, in afara de Codul de la
Atena, care exista si la care, de regula, se face referire in contractele de PR, fara ca semnatarii sa aiba neaparat habar despre continutul respectivului document, un acord de
autoreglementare ar fi mai mult decat binevenit in mini-industria de PR din Romania.
Este interesant de vazut ce anume defineste un comportament etic in meseria noastra, cel putin in acceptia majoritatii dintre noi. Ce set de valori, principii sau modele etice
ne despart sau ne apropie, ca profesionisti, de unde porneste o atitudine sau cealalta. Dincolo de „bagajul” moral individual, intervine si modul in care fiecare
institutie/organizatie intelege si isi asuma un model etic. Pornind de aici, la ce ne raportam atunci cand decidem ca un anumit comportament este sau nu etic? Sunt suficiente
cele 10 porunci? Sau cei 7 ani de acasa? Sofisticarea mesajelor noastre submineaza acuratetea lor si, deci, le face mai putin etice? Ce facem cand ne lovim de
comportamente total lipsite de etica din partea unor lideri de opinie? Cum reactionam cand breasla este etichetata ca fiind lipsita de etica, prin insasi natura profesiei noastre?
Astfel de intrebari ar fi tot atatea subiecte interesante.
Este, oare, corupţia mass media un fenomen real?
Practica mituirii jurnaliştilor în interese de afaceri îi privează pe cetăţeni de informaţia credibilă de care au nevoie pentru a lua decizii personale sau la nivel colectiv. Însă cei
ce îşi propun să dezbată public această problemă în România riscă să stârnească un cuib de viespi. Este o practică uzuală ca oamenii de PR să îi plătească pe jurnalişti, pe
redactori ori pe editorii de presă pentru a publica informaţii pozitive despre o anumită companie şi despre produsele acesteia ori, pur şi simplu, pentru a oferi drept informaţii
de interes public materiale oferite de-a gata de departamentele de PR. În timp, acest lucru a devenit atât de firesc pentru jurnalişti încât ei nici nu mai conştientizează
imoralitatea comportamentului lor. Şi mai grav este că unii dintre experţii PR care admit aceste practici s-au angajat, în calitate de membri ai unor asociaţii profesionale
naţionale sau internaţionale, să respecte coduri etice precum Codul de la Atena, Codul de la Lisabona şi altele.

27